Gândire critică – Prof. univ. dr.

Mircea Adrian Marica

I. OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA LOGICII –FUNDAMENT AL GÂNDIRII

CRITICE

În acest capitol introductiv urmărim înţelegerea specificului abordării logice a gândirii,

a relaţiei existente între forma gândirii şi conţinuturile ei materiale, cunoaşterea problematicii
disciplinei şi a importanţei sale formative. De înţelegerea corectă a relaţiei formă/conţinut a/al
gândirii va depinde succesul operaţionalizării informaţiilor ulterioare.

Structura temei:

1. Ce este logica? Delimitarea obiectului de studiu

2. Forma şi conţinutul gândirii. Adevărul logic şi adevărul material
3. Relaţiile logicii cu psihologia
4. Problematica logicii
5. Importanţa studiului logicii
Rezumat
Aplicaţii

1. CE ESTE LOGICA? DELIMITAREA OBIECTULUI DE STUDIU

Intuim dincolo de concepte, sau poate dincoace de ele1, dar gândim prin intermediul lor.
Analiza noastră vizează gândirea în desfăşurările sale, mai mult sau mai puţin specializate şi, ca
urmare, acordă importanţa cuvenită formulărilor lingvistice. Pentru a înţelege ce este logica o cale
potrivită de a începe cercetarea pare a fi decodificarea semnificaţiei iniţiale (etimologice) a
termenului2.
Termenul logică derivă din grecescul logos, desemnând cuvânt, discurs, raţiune, raţionalitate.
Etimologic, aşadar, logica este ştiinţa raţionării (gândirii) corecte –fundamentul gândirii critice.
Ce înseamnă a gândi, a raţiona (corect)? Denumirea de logică
Cuvinte cheie Însemnă a corela informaţii, a pune în relaţie pentru ştiinţa gândirii
 logică (legătură) două sau mai multe judecăţi pentru a obţine s-a impus prin şcolile
 formă logică o judecată nouă. Cu alte cuvinte, a gândi sau a raţiona, de după Aristotel, în
 lege de raţionare
a face raţionamente, înseamnă a deriva o judecată concurenţă cu alte
nouă (concluzie) în baza unor judecăţi anterioare (premise). nume ca dialectică sau
canonică; înţelesul de
Să luăm câteva exemple:
astăzi este fixat de
către Alexandru din
Aphrodisias (sec. al II-
Toate femeile sunt frumoase Toţi bărbaţii sunt inteligenţi lea e.n.)
Ioana este femeie Ion este bărbat
Ioana este frumoasă Ion este inteligent3
În cazul celor două raţionamente se poate sesiza faptul că dacă acceptăm premisele, suntem
constrânşi să acceptăm şi concluzia. Cine ne constrânge? Ne constrânge structura, forma
raţionamentului, schema lui logică.

1
Unele studii de ultimă oră vorbesc despre piedica verbalizării în gândire, fapt reliefat de experimente în care
subiectul care verbalizează probleme intuitive nu reuşeşte să le rezolve, în timp ce fără verbalizare este capabil
să găsească soluţii; încercaţi, de pildă, să raţionalizaţi fiecare pas al alergării şi constataţi consecinţele.
2
De remarcat faptul că nu întotdeauna analiza etimologică este relevantă, existând numeroase situaţii în care
evoluţia limbii face ca sensul unui termen să se distanţeze semnificativ de rădăcinile sale etimologice; nu este
însă cazul termenului logică.
3
Conform stereotipului cultural, femeile având o funcţie expresivă, frumuseţe şi sensibilitate, iar bărbaţii, una
instrumental-acţională, forţă şi inteligenţă; femeile venusiene, bărbaţii marţieni! (J. Gray). Succesul mercantil al
unor astfel de lucrări se datorează, în parte, întâmpinârii unui stereotip.
1
 Gândire critică – Prof. univ. dr. Mircea Adrian Marica

Să analizăm această formă, utilizând anumite simboluri:

Vom nota, prin convenţie:
M= femei, (bărbaţi)
P = frumoase, (inteligenţi)
S = Ioana (Ion).
Forma raţionamentului, în ambele exemple, devine:
Formă logică Toţi M sunt P
 structura, S este M
tiparul, organizarea (rezultă că) S este P
internă a gândirii Putem reprezenta grafic relaţiile existente între cei trei termeni ai
raţionamentului (M, P, S) prin intermediul unor diagrame:

P
M
S

Concluzia S este P rezultă cu necesitate din premisele enunţate, întrucât forma este corectă.
Să luăm un alt exemplu:

Toate femeile sunt frumoase Toţi bărbăţii sunt inteligenţi

Constanţa este frumoasă Rex este inteligent
? ?
În cazul acestui exemplu, din cele două premise nu mai rezultă cu necesitate nici o concluzie,
întrucât forma logică nu mai este corectă. Forma logică este corectă (validă) atunci când respectă
legile de raţionare. Dacă vom înţelege gândirea discursivă ca o varietate ramificată de jocuri 4, în care
improvizăm şi creăm mereu noi jocuri, formele logice sunt „mutările standard”, care se repetă în
fiecare vechi sau nou joc. Pentru ca jocul să fie corect, aceste „mutări standard” trebuie să respecte
regulile jocului gândirii.
Putem conchide acum: logica este ştiinţa formelor (structurilor operatorii) gândirii corecte.
Este, cel puţin în accepţiunea restrânsă5, o ştiinţă formală interesată doar de condiţiile formei gândirii
şi nu de conţinutul material, sau de substanţa particulară a componentelor raţionamentului.
În exemplele utilizate mai sus, corectitudinea logică a raţionamentului este dată de forma lui
şi nu de adevărul propoziţiilor componente. Logica se ocupă aşadar de ceea ce rămâne atunci când se
înlătură conţinutul. Dacă este adevărat că toate femeile sunt frumoase este o chestiune ce ţine de
estetică, iar aserţiunea 6 privind inteligenţa bărbaţilor ţine de psihologie (şi de stereotipe sociale,
evident). Aserţiunile respective sunt analizate de logician numai sub aspectul posibilităţii lor logice.
Este posibil logic ca toate femeile să fie frumoase şi este imposibil logic ca toate femeile frumoase să
nu fie frumoase. Posibilitatea ontică (factuală) este condiţionată de posibilitatea logică 7. Iată de ce la
început a fost cuvântul, logosul.

4
Sorin Vieru, Marginalii la o carte-dicţionar, prefaţă la Niel Warburton, Cum să gândim corect şi eficient,
Editura Trei, Bucureşti, 1999, p 7.
5
Considerente didactice ne constrâng să simplificăm discuţia referitoare la evoluţia complexă a obiectului
logicii; semnalăm totuşi faptul că putem distinge o accepţiune largă, predominantă în epoca modernă până spre
sfârşitul secolului al XIX-lea, conform căreia misiunea logicii era aceea de a formula reguli pentru buna
întrebuinţare a minţii; în acest sens, logica (generală) ar cuprinde deopotrivă logica deductivă, logica inductivă
şi teoria argumentării („logica neformală” sau „a raţionamentelor reale”); în accepţiunea restrânsă, care s-a
impus în secolul XX, obiectul logicii este redus la analiza formei gândirii (la logică „formală” sau „deductivă”).
6
O judecată este asertorică dacă exprimă un adevăr de fapt, spre deosebire de judecata apodictică ce enunţă un
predicat ce decurge în mod necesar din subiectul enunţat (Ex. „Toate cercurile au un centru”).
7
Posibilul şi necesarul, respectiv negaţiile lor, sunt numite în logică modalităţi. Între modalităţile factuale şi
cele logice există următoarele relaţii:
 tot ceea ce este factual posibil este şi logic posibil;
 ceea ce nu este logic posibil nu este nici factual posibil;
 dacă este logic posibil nu rezultă că şi factual este posibil;
 dacă nu este factual posibil nu rezultă că nu este logic posibil;
2
 Gândire critică – Prof. univ. dr. Mircea Adrian Marica

2. FORMA ŞI CONŢINUTUL GÂNDIRII. ADEVĂRUL LOGIC ŞI ADEVĂRUL

MATERIAL

Aşa cum am constatat, corectitudinea logică sau validitatea8 raţionamentului (inferenţei) este
dată de structura sau forma gândirii, independent de adevărul sau falsitatea propoziţiilor componente.
Inferenţă: Corectitudinea logică (validitatea) este numită şi adevăr
 operaţie logică prin care dintr-un formal, iar adevărul propoziţiilor este numit adevăr material.
set de propoziţii, numite premise, se
derivă o altă propoziţie, numită
concluzie.
În cele ce urmează, vom folosi termenii de validitate
Validitate:
 proprietate a inferenţei conform pentru a desemna corectitudinea formală a raţionamentului, iar
căreia din premise adevărate rezultă termenul de adevăr, pentru adevărul material al propoziţiilor. 9
cu necesitate o concluzie adevărată. Aşadar, nu vom confunda validitatea cu adevărul.
Validitatea este întotdeauna o calitate a structurii argumentelor (a
formei lor), iar adevărul o proprietate a enunţurilor (propoziţiilor) ce
Raţionament
compun raţionamentul.  valid / nevalid
Într-un raţionament valid, plecând de la premise10 adevărate se  concludent / neconcludent
ajunge cu necesitate la concluzie adevărată. Un astfel de argument, cu
premise adevărate şi structură validă, este şi concludent. Dacă plecăm de la premise adevărate şi
ajungem la o concluzie falsă, atunci înseamnă că am raţionat greşit, că raţionamentul este nevalid.
Dacă cel puţin o premisă este falsă, dar raţionamentul este valid, spunem despre el că nu este
concludent.
Să luăm un exemplu:
a) Dacă toţi X sunt Y, atunci toţi Y sunt X
b) Dacă toţi X sunt Y, atunci unii Y sunt X
Prima formă logică este incorectă (nevalidă), iar a doua este corectă (validă), independent de
conţinutul (material al) propoziţiilor. Aceasta înseamnă că dacă introducem în premisa formei b)
conţinuturi materiale adecvate (propoziţie adevărată), rezultă cu necesitate concluzie
adevărată. Condiţie
Certitudinea adevărului consecinţei raţionamentului (concluzivitatea lui) are,  formală
aşadar, o dublă condiţie:  materială
a) condiţia materială = adevărul premiselor; Eroare
 formală
b) condiţia formală = corectitudinea (formală) sau validitatea raţionamentului.  materială
Dacă premisele unui argument sunt false, vorbim de o eroare materială, iar
dacă raţionamentul nu este valid, vorbim de o eroare formală.
Relaţiile dintre adevărul propoziţiilor componente şi validitatea raţionamentului pot fi
reflectate în tabelele următoare în care am notat, prin convenţie, adevărul propoziţiei cu 1, falsul ei cu
0, iar incertitudinea cu ?
Fiind cunoscute valoarea de adevăr a premiselor şi calitatea raţionamentului, vor rezulta
următoarele consecinţe pentru concluzii:
Tab.1
Premise Raţionament Concluzie
1 Valid 1
1 Nevalid ?
0 Valid ?
0 Nevalid ?

 ceea ce este logic necesar este şi factual necesar etc. (lăsăm în seama lectorului realizarea tuturor
combinaţiilor posibile).
8
Etim., lat. validus, „puternic”, coerenţă formală a raţionamentului.
9
Se vorbeşte uneori de corectitudine materială a raţionamentului (adevărul propoziţiilor componente) şi de
corectitudinea lui formală (coerenţa logică); dacă cele două condiţii sunt îndeplinite, raţionamentul este valid;
noi restrângem acest înţelesul al termenului de validitate la corectitudinea formală a raţionamentului.
10
Etim. lat. praemissus, participiu trecut de la praemittere, „ a pune înainte”.
3
 Gândire critică – Prof. univ. dr. Mircea Adrian Marica

Fiind cunoscute valorile de adevăr ale premiselor şi ale concluziei, vor rezulta următoarele
consecinţe pentru calitatea raţionamentului:
Tab. 2
Premise Concluzie Raţionament
1 1 ?
1 0 Nevalid
0 1 ?
0 0 ?

Din analiza tabelelor de mai sus rezultă următoarele două certitudini care definesc însăşi
validitatea:
1) Din premise adevărate, printr-un raţionament valid se ajunge cu necesitate (logică) la
concluzie adevărată (Tab.1).
2) Dacă din premise adevărate se ajunge la o concluzie falsă, atunci raţionamentul este
nevalid. (Tab. 2)
Prin urmare, din faptul că temeiurile pentru care cineva crede un anumit lucru sunt eronate
(false) nu rezultă că ceea ce crede persoana respectivă este neadevărat; concluzii adevărate pot fi
derivate şi din premise false. Este posibil, de asemenea, să derivăm concluzii adevărate din premise
adevărate printr-un raţionament incorect. Faptul că am descoperit falsitatea premiselor unui
raţionament, sau nevaliditatea lui formală, nu infirmă şi adevărul concluziei; ceea ce se poate susţine
întemeiat în astfel de situaţii este doar faptul că persoana respectivă - care susţine o teză prin premise
false sau printr-un raţionament nevalid - nu şi-a întemeiat în mod adecvat opinia.
În concluzie, pentru a respinge o teză nu este suficient să arătăm că ea a fost susţinută prin
mijloace nesigure (falsitatea premisei sau nevaliditatea raţionamentului); trebuie să producem un
argument suplimentar care să demonstreze falsitatea tezei.

*
APLICAŢIE Pentru înţelegerea acestor relaţii sugerăm, ca exerciţiu individual,
REZOLVATĂ identificarea de situaţii concrete pentru fiecare linie a tabelelor, după
exemplul următor (pentru prima linie a Tab. 2): „Dacă toţi oamenii sunt
fiinţe raţionale, atunci toate fiinţele raţionale sunt oameni”; premisa este adevărată, iar concluzia tot
adevărată (cel puţin în baza experienţelor de până acum). Raţionamentul este valid? Care este forma
acestui raţionament?
Notând S = oamenii şi cu P = fiinţe raţionale, obţinem: „Dacă toţi S sunt P, atunci toţi P sunt
S”. Este această formă de gândire corectă? Pentru a răspunde acestei întrebări putem să ne ajutăm de
următoarea reprezentare grafică (diagramele Euler):


Premisa: P Concluzia: S

S P

Este vizibil acum faptul că raţionamentul nu este corect, deşi în cazul dat, atât premisa, cât şi
concluzia erau adevărate: dacă „toţi S sunt P” nu este obligatoriu (necesar) ca „toţi P să fie S”.
Situaţii în care din premise adevărate rezultă concluzie adevărată, printr-un raţionament valid
sunt mai uşor de imaginat:
„Dacă unii studenţi sunt îndrăgostiţi, atunci unii îndrăgostiţi sunt studenţi”. De această dată,
atât reprezentarea grafică a premisei, cât şi cea a concluziei arată astfel:

S * P

Este evident acum faptul că acest raţionament este valid: dacă „unii S sunt P”, atunci în mod
necesar „unii P sunt S” (regiunea comună a celor doi termeni reprezentată prin *).

4
 Gândire critică – Prof. univ. dr. Mircea Adrian Marica

Rezultă din exemplele noastre faptul că atunci când din premise adevărate este derivată o
concluzie adevărată, nu putem preciza calitatea raţionamentului: am plecat de la premise adevărate şi
am ajuns la concluzie adevărată, în primul caz printr-un raţionament nevalid, iar în cazul al doilea,
printr-un raţionament valid.

*
Construiţi un tabel după modelul celor două de mai sus, plecând de la cunoaşterea
Temă
valorii de adevăr a concluziei şi a calităţii raţionamentului, pentru a stabili valoarea de
 adevăr a premiselor.

*
Ştiinţa aplicată are ca obiect conţinutul gândirii, iar logica forma acesteia. Vom spune, în
consecinţă, că logica este ştiinţa care studiază condiţiile formale ale gândirii corecte. Sub acest
aspect, logica apare ca o tehnologie a validităţii.

3. RELAŢIILE LOGICII CU PSIHOLOGIA

Gândirea umană este studiată din mai multe perspective. Perspectiva filosofică cea mai
generală este acoperită de gnoseologie11, disciplină ce analizează raportul dintre subiectul gânditor şi
obiectul gândirii, şi mai specific, dintre subiectul cunoscător şi obiectul cunoaşterii. Cunoaşterea de
tip ştiinţific este obiectul de cercetare al epistemologiei. Logica filosofică face abstracţie atât de
caracteristicile subiectului, cât şi de cele ale obiectului12. Ceea ce interesează în analiza logică este
doar corectitudinea formală a gândirii indiferent de caracteristicile subiectului, sau de cele ale
obiectului asupra căruia se desfăşăară gândirea. Din punct de vedere logic, gândirea constă din
operaţii logice desfăşurate cu forme logice. De aceea se spune că logica studiază gândirea ca gândire,
sau că este gândirea care se gândeşte pe sine ca gândire (ca operaţie formală).
În abordarea psihologică, gândirea este analizată nu formal, abstract, sub aspectul a ceea ce
trebuie să fie din perspectiva corectitudinii, ci material, concret, procesual, ca gândire efectivă, în
act13, defăşurată de un anumit subiect cu anumite caracteristici de personalitate, cu anumite motive,
interese etc. Spre exemplu, dacă logica studiază regulile care condiţionează corectitudinea operaţiilor
de clasificare, diviziune, definiţie etc, psihologia cercetează vârsta la care copiii normal dezvoltaţi
sunt capabili să facă operaţii de clasificare, diviziune, definiţie etc., factorii individuali şi situaţionali
care determină progresul sau întârzierea în realizarea acestor operaţii. Cele două discipline se află într-
o relaţie de complementaritate14.

11
Pentru raporturile logicii cu psihologia şi gnoseologia vezi paragrafele IIC1, IIC2 şi IIC3 din lucrarea lui Petre
Botezatu, Constituirea logicităţii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pp. 57- 66.
12
Privind relaţiile dintre psihologie şi logică trebuie să remarcăm faptul că în secolul XX există tentative de
constituire a unei discipline de graniţă prin epistemologia genetică a lui Jean Piaget sau unele elaborări ale
psihologiei cognitive şi psiholigvisticii. Teoria argumentării şi retorica se situează la intersecţia logicii cu
psihologia.
13
Aristotel este cel care face distincţia între act şi potenţă. Tot ceea ce se actualizează a fost mai întâi în potenţă.
Doar Dumnezeu este act pur. În acest sens, logica studiază raţionalitatea ca potenţă, psihologia, ca act, aşa cum
etica vorbeşte despre ceea ce este în potenţă, despre ceea ce ar trebui, iar morala despre ceea ce este, aşa cum
este. Idealul ar fi ca potenţa, ceea ce trebuie, să se actualizeze, devenind realitate. Între ideal şi real există însă
întotdeauna o distanţă relativă.
14
Cu toate acestea, e bine să precizăm că în decursul istoriei au existat poziţii simpliste şi simplificatoare, care
încercau reducerea logicii fie la psihologie, ca un capitol al ei (psihologia gândirii sau psihologia inteligenţei -
Theodor Lipps, în Leilfaden der Psychologie – 1909, Grundzüge der Logik - 1912), fie la matematică, odată cu
constituirea logicii simbolice la începutul secolului trecut. Buna măsură a lucrurilor, cum ar zice Stagiritul, ne
cere să recunoaştem specificităţile domeniilor ştiinţifice, chiar dacă noaptea toate vacile par negre. Că graniţele
dintre domeniile ştiinţifice nu sunt absolute şi că există suprapuneri, este foarte adevărat. Şi există logicieni cu
fineţe psihologică şi psihologi cu rigoare logică!
5
 Gândire critică – Prof. univ. dr. Mircea Adrian Marica

4. PROBLEMATICA LOGICII

Repetăm: logica este ştiinţa formelor gândirii corecte. Forma logică poate fi definită ca ”
tipul de structură la care este reductibilă gândirea prin formalizarea conţinutului ei concret” 15.
Obiectul logicii îl constituie studiul gândirii, al mecanismelor formale pe care
gândirea le pune în joc atunci când raţionează16. Forme logice
Analizând structura raţionamentelor exemplificate anterior, observăm că Noţiune
ele se compun din judecăţi sau propoziţii17, iar acestea la rândul lor sunt alcătuite din Propoziţie
termeni sau noţiuni. Noţiunea (termenul), propoziţia (judecata) şi raţionamentul Raţionament
(inferenţa) sunt formele logice fundamentale ale căror condiţii formale sunt analizate
de „gândirea care se gândeşte pe sine ca gândire”.
Problematica logicii s-a lărgit şi diferenţiat pe parcursul istoriei. 18
Întrucât în unele raţionamente gradul de generalitate al concluziei nu îl depăşeşte pe cel al
premiselor - cazul raţionamentelor deductive - avem de-a face cu o logică deductivă, sau logica
raţionamentelor certe, din care a evoluat logica matematică. În cazul raţionamentelor
Logică în care generalitatea concluziei depăşeşte gradul de generalitate al premiselor, vorbim
deductivă
de logica inductivă, sau logica raţionamentelor probabile, din care a evoluat logica
inductivă
ştiinţei.
„Logica lui Aristotel,
În secolul al XX-lea, termenul de „logică” s-a extins şi asupra după toată informaţia
studiului unor raţionamente cu propoziţii în cazul cărora nu are sens să noastră, nu este numai
vorbim nici de adevăr, nici de probabilitate. Pentru cazul acestor o creaţie complet nouă,
raţionamente practice avem de-a face cu logici speciale, cum sunt logica dar ea a fost ridicată tot
întrebărilor sau erotetica, logica normelor sau logica deontică ş.a. Când de el la un înalt grad de
se vorbeşte de logica acţiunii, logica juridică sau alte logici ştiinţifice, nu completitudine.”
este vorba de logici speciale, ci de aplicarea exigenţelor logicii la un J. M. Bochenski
anumit domeniu ştiinţific.

15
Didilescu I., Botezaru, P., Silogistica, EDP, Bucureşti, p. 66.
16
Vezi P. Botezatu, Introducere în logică, Ed. Polirom, Iaşi, 1997, p. 20 şi urm.
17
Termenul judecată, cu accentul pe operaţia gândirii, a fost înlocuit treptat de termenul propoziţie, în care
accentul cade pe limbajul în care se formulează gândirea.
18
Apariţia logicii este legată de sofistica (de la grecescul sophistes, expert) practicată de contemporanii lui
Socrate, Platon, Aristotel, tehnică de argumentare ce degenerează treptat într-o acrobaţie verbală, care pune sub
semnul îndoielii existenţa adevărului. Creatorul logicii este Aristotel (384-322 î.e.n.) ale cărui tratate de logică
(Categoriile – logica termenilor, Despre interpretare – logica propoziţiilor enunţiative, sau a judecăţilor,
Analitica primă – teoria raţionamentului, Analitica secundă – teoria demonstraţiei ştiinţifice, Topica – teoria
raţionamentelor probabile, Respingerile sofiştilor – teoria raţionamentelor eronate, falacioase) primesc ulterior
numele de Organon (instrument). Logica aristotelică cuprinde numai o parte a logicii deductive, logica
termenilor sau claselor, cealaltă parte (logica propoziţiilor) fiind opera logicienilor din şcoala megarică şi
stoică. Evul mediu dezvoltă logica aristotelică încheind ceea ce se consideră a fi prima perioadă în evoluţia
logicii (logica veche). Renaşterea preferă Retorica, arta de a convinge, eventual utilizând argumente înşelătoare,
logica scolastică fiind criticată pentru pedanteria şi sterilitatea ei. În sec. al XVI-lea Fr. Bacon (1561-1626), prin
Novum Organum, pune bazele logicii inductive, domeniu ce va fi reluat şi dezvoltat trei secole mai târziu de
către J. St. Mill. Logica epocii moderne, a doua etapă în evoluţia acestei ştiinţe, începe cu aşa numita Logică de
la Port Royal (1662), în care abordările au deseori tentă gnoseologică şi psihologică. Prima lucrare riguroasă de
logică în cultura noastră aparţine lui D. Cantemir „Mic compendiu al învăţării logicii” (1700). În sec. al XIX-lea
G. Boole construieşte algebra logică, în care operaţiile logice sunt exprimate algebric, cu valori 1 şi 0, rezultând
ecuaţii şi inecuaţii ce pot fi supuse calcului algebric. G. Frege (1848-1925) realizează primul sistem al logicii
propoziţionale, în care operaţiile algebrice reprezintă operaţii logice ca disjuncţia, negaţia, conjuncţia etc. După
unii autori, perioada a treia, cea a logicii moderne (logica matematică, simbolică, logistică) ar începe cu cu
lucrarea lui Frege, Begriffsschrift (1879); logicienii acestei perioade au separat net problematica logică de cea
psiho-logică, având în vedere dezvoltarea aspectului calculatoriu. În anul 1920 este construit primul sistem de
logică plurivalentă, cu trei valori de adevăr, de către Jan Lukasiewicz. Cercetările ulterioare se concentrează pe
efortul de constituire a logicii cercetării ştiinţifice, şi, pe de altă parte, pe elaborarea de logici ale discursului
practic, constituirea de teorii ale logicii schimbării, voinţei, scopului, intereselor, datoriei, valorii etc., domenii
care constituie, în ultimă instanţă, aplicaţii ale logicii tradiţionale. Totodată au fost reluate cercetări în domeniul
retoricii şi teoriei argumentării (vezi în acest sens lucrările consacrate istoriei logicii din bibliografia selectivă).
6
 Gândire critică – Prof. univ. dr. Mircea Adrian Marica

Logica îşi are izvorul în contextul disputelor sofiste. Cu o măiestrie greu de egalat, sofiştii
lumii antice arătau că adevărul e fals, iar falsul e adevăr. Socrate, Platon şi mai apoi Aristotel 19 au
identificat reguli pe care trebuie să le respectăm pentru a gândi corect şi a nu mai amesteca adevărul
cu falsul. Prin aceste reguli, adevărul punctului de plecare este conservat pe întreg parcursul gândirii.
Aceste reguli au ajuns să fie prinse în formule, într-un limbaj simbolic. După o istorie de 23 de secole
în care logica a parcursul drumul de la argumentare spre formalismul simbolic, apucând-o pe cărările
tehnicilor matematice, astăzi logicienii redescoperă logica neformală. Prin teoria argumentării, logica
se reîntoarce la obârşii pentru a o lua de la capăt. Vom parcurge şi noi, în grabă, desigur, acest traseu,
la finalul căruia ne vom opri asupra teoriei argumentării.

5. IMPORTANŢA STUDIULUI LOGICII

„Logica este arta Schopenhauer afirma că „logica nu te învaţă să gândeşti, aşa

instrumentală a filosofiei,
care se ocupă cu cuvintele cum fiziologia nu te învaţă să digeri.” Chiar dacă lucrurile ar sta aşa
ce semnifică lucrurile princum spune filosoful, logica ar fi cel puţin tot atât de necesară pe cât este
concepte şi după ale cărei de necesară fiziologia: are şi gândirea bolile sale - erorile - de care
reguli ordonate fiind trebuie vindecată. Continuând sugestia schopenhaureană, putem sublinia
instrumentele raţionale, rolul profilactic al logicii în exerciţiul gândirii. Limita analogiei constă
facem deosebirea dintre în faptul că nu ne naştem cu gândire aşa cum ne naştem cu digestie.
adevăr şi fals” Procedeele gândirii se şlefuiesc, se educă. Suntem cu toţii - o
D. Cantemir recunoaştem sau nu - logicieni, sofişti şi retori de ocazie: raţionăm,
dialogăm, ţinem discursuri, încercăm să convingem şi să ne convingem.
Gândim adesea, dar rareori o facem în mod critic. De privilegiul gândirii critice se bucură acela care,
prevenit reflexiv, păstrează controlul asupra produselor propriei sale gândiri şi rezistă agresiunilor
sofistice ale gândirii altora. Pentru aceasta este necesară cunoaşterea formei argumentelor, izvor de
sănătate sau maladie a gândirii. În discursul ştiinţific cu deosebire, dar şi în cel cotidian, se cere să
defineşti, să clasifici, să demonstrezi, să argumentezi, să combaţi. Toate acestea se pot face mai bine
sau mai puţin bine. Logica te învaţă să le faci mai bine. De aceea logica este o ştiinţă a educaţiei20.
Dacă ne referim la ştiinţă, aceasta nu este altceva decât o logică aplicată unui domeniu al
realului. Cercetătorul ordonează domeniul prin procedee logice: defineşte, clasifică, stabileşte relaţii,
desfăşoară raţionamente inductive, deductive şi îşi demonstrează sau argumentează tezele. Toate
aceste presupun rigoarea logică.
Diversele domenii ştiinţifice sau practice resimt nevoia „De la Aristotel încoace,
intervenţiei ordonatoare a logicului, fapt pentru care s-au constituit, sau logica n-a câştigat prea
sunt în curs de constituire, logici aplicative care extind teoria logică la mult în conţinut, şi,
anumite domenii particulare, cum ar fi domeniul juridic, administrativ, conform naturii sale, nici
normativ etc. nu putea să câştige. Ea
Pe de altă parte, virtuţile terapeutice ale intervenţiei logicii se poate câştiga însă mult în
pot face simţite şi în limbaj, iar limbajul pedagogic solicită o astfel de privinţa exactităţii, a
intervenţie pentru a fi purificat de imprecizii şi ambiguităţi conceptuale, preciziei şi a distincţiei”.
I. Kant, Logica generală
de clişee şi susţineri care au mai mult impact decât sens. De aceea

19
Aristotel s-a născut în Macedonia, la Stagira, într-o familie de medici. Stabilit la Atena devine elev al lui
Platon, la Academie. La chemarea regelui Filip al Macedoniei, devine perceptorul lui Alexandru cel Mare. Întors
la Atena, îşi întemeiază propria sa şcoală, Liceul (Lykeion, amplasată pe locul unui templu al lui Apollo,
Lykeios, deschisă în 335 î.e.n. Şcoala va fi distrusă de generalul roman Lucius Cornelius Sulla, în anul 86 î.e.n.;
se mai numea peripatetică, fiindcă maestrul şi discipolii discutau plimbându-se). A lăsat o operă imensă, care va
influenţa decisiv cultura europeană.
20
Un timp a fost singura ştiinţă a educaţiei, dovadă fiind şi Organonul. În evul de mijloc, logica figura în
trivium-ul artelor liberale, alături de gramatica pură şi retorica pură (vezi Ioan Petru (coord.) Logică şi
educaţie, Editura Junimea, Iaşi, 1994, cap. Logica, ştiinţă a educaţiei); Pentru Kant, logica era fundament al
tuturor ştiinţelor, o „propedeutică a oricărei aplicări a intelectului”, „un Organon al ştiinţelor” , un „canon al
intelectului şi al raţiunii” (vezi Imm. Kant, Logica generală, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,
1985, p. 66.).
7
 Gândire critică – Prof. univ. dr. Mircea Adrian Marica

considerăm că disciplina Logică nu ar trebui să lipsească din pachetul disciplinelor care abilitează ca
profesor pe posesorul unei diplome universitare.
Dincolo de importanţa sa teoretică, logica are şi aplicaţii practice, dintre care cele mai
spectaculoase sunt cele din domeniul sistemelor de calcul21. Sistemele logice şi-au găsit aplicaţia nu
doar în domeniul teoretic al ştiinţelor deductive, ci şi în teoria şi practica inteligenţei artificiale.
Şi încă ceva demn de semnalat. Preocupările legate de analiza logică au fost în relaţie strânsă
cu evoluţia democraţiei; logica s-a născut în democraţia greacă şi a renăscut la noi odată cu
democraţia. Acest lucru se datorează faptului că o societate deschisă, ca cea în care vrem să trăim,
presupune dialog, dezbatere, argumentare, convingere. Nu avem de ales decât între forţa argumentelor
sau “argumentele” forţei. Lumea civilizată a ales forţa argumentativă. Mai sunt însă şi barbari.

În încheierea acestei teme vom remarca totuşi faptul că logica nu este un în sine, ea nu este
decât un instrument, un organon. Performanţa în orice artă este, desigur, mijlocită de instrument.
Acesta este necesar, dar nu şi suficient. Viaţa noastră, desfăşurată sub semnul alegerilor, rareori
beneficiază în deciziile ei majore de rigoarea logic-raţională. Comportamentul raţional este numai un
model analitic, dezis de cele mai multe ori de conduita subiectului 22. Optăm pentru o profesiune, ne
îndrăgostim, ne căsătorim sau nu o facem, dincolo de calculul raţional. 23 Dincolo de el este pasiunea,
care operează uneori în ciuda raţiunii, sau cu „raţiunile” ei, „pe care raţiunea nu le cunoaşte” (Pascal).
În ciuda raţiunii se poate suferi, dar nu se poate face ştiinţă şi nici educaţie. Şi pentru a înceta să mai
suferi, pentru a depăşi stările de depresie, psihoterapia cognitivă, cognitiv-comportamentală sau
cognitiv-emotivă, prin analiza cogniţiilor, urmăreşte redresarea gândirii, eliminarea erorilor de
raţionament sau a schemelor cognitive depresogene, considerate a fi sursa dificultăţilor în viaţa
clientului sau pacientului. Metodologic, demersul în cazul acesta este unul psiho-logic, iar conţinutul
acestuia este experenţial24.

*
În prima parte a cursului vom aborda logica deductivă, plecând de la analiza principiilor sau
normelor elementare ce guvernează gândirea corectă, norme care se vor regăsi ca exigenţe în toate
celelalte secvenţe ale discursivităţii; vom trece apoi la analiza componentelor raţionamentelor,
termenii şi propoziţiile. În partea a doua, vom examina exigenţele logice în secvenţele inductive de
gândire, în care pornind de la cazuri particulare ajungem la formulări cu caracter de generalitate, iar în
partea a treia, vom încerca să surprindem norme ce se impun a fi respectate într-un dialog sau polilog,
într-un discurs public, în contextul susţinerii sau respingerii unor idei.

21
Alain Turing, plecând de la ideea că orice calcul poate fi realizat de o maşină teoretică, realizează o astfel de
maşină (maşina lui Turing), pentru ca în timpul războiului să construiască un prim calculator pentru a decripta
mesajele germanilor; prin îmbunătăţiri, calculatoarele devin capabile nu doar de calcul, ci şi de raţionare logică;
programul The Logic Theorist al lui Newell, Shaw şi Simon (1956) inaugurează Inteligenţa Artificială; în anii
şaptezeci, Alain Colmerauer inventează programul PROLOG (PRO- gramming in LOGic) expert în calculul
predicatelor. Sistemele experte, compuse din motoare de inferenţă logică şi din baze de cunoştinţe care
colecţionează cunoaşterea experţilor umani, pot analiza o problemă, pot stabili un diagnostic, pot lua decizii, pot
conduce activităţi etc. (Apud. M.-D. Popelard, D. Vernant, Elemente de logică, Editura Institutul european, Iaşi,
2003, p.16.)
22
Majoritatea cercetătorilor aproximează că ”setările mentale”, automatisme, deprinderi, ritualuri, sunt cauza a
până la 99% dintre comportamente (vezi Dîrţu, C., ”Setări mentale în educaţie”, în Boncu, St., Ceobanu, C.,
Psihosociologie şcolară, Ed. Polirom, Iaşi, 2013; Bargh, J.A., ”The automaticity of everyday life” în R.S. Wyer
(ed.), Advances in Social Cognition, vol. X., Lawrence Erlbaum Associates, Mahwah, NJ., 1997.
23
”Gri, dragă prietene, e orice teorie,/Şi verde pomul auriu al vieţii”, spune Mefistofel în Goethe, Faust, I, vers.
2038-2039, în traducerea lui Şt. Afloroaei, Privind altfel lumea celor absurde, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2013,
p. 14.
24
A se vedea D. David, Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale, Ed. Polirom, Iaşi, 2006; I.
Dafinoiu, J-L. Vargha, Psihoterapii scurte. Strategii, metode, tehnici, Ed, Polirom, Iaşi, 2005.
8
 Gândire critică – Prof. univ. dr. Mircea Adrian Marica


 Logica este ştiinţa care studiază gândirea sub aspectul formei acesteia.
 Corectitudinea formală este numită validitate.
 Într-un raţionament valid, din premise adevărate rezultă cu necesitate o concluzie adevărată.
 Validitatea este condiţionată de respectarea legilor de raţionare.
 Certitudinea adevărului concluziei unui raţionament este condiţionată atât de corectitudinea
formală cât şi de adevărul premiselor.
 Logica studiază condiţiile corectitudinii gândirii în demersurile ei deductive şi inductive.
 Problematica logicii deductive este circumscrisă analizei formelor fundamentale ale gândirii:
noţiunea, propoziţia, raţionamentul.
 Logica inductivă structurează bazele teoretice ale cunoaşterii de experienţă.
 Teoria argumentării ridică exigenţele raţionalităţii în activitatea de susţinere a opiniilor.
 Logica deductivă, cea inductivă şi teoria argumentării sunt componente ale unei logici
generale.
 Studiul logicii generale are un important rol formativ.


1. Ce se înţelege prin formă logică? 
2. În ce sens logica este o ştiinţă formală?

3. Ce se înţelege prin validitate?

4. Încercuiţi continuarea corectă:

4.1.Validitatea desemnează o proprietate aplicabilă:
a) propoziţiilor ce alcătuiesc raţionamentul;
b) raţionamentelor;
c) atât propoziţiilor cât şi raţionamentelor;
d) noţiunilor care alcătuiesc propoziţiile;
e) noţiunilor, propoziţiilor şi raţionamentelor.
4.2. Adevărul este o proprietate a :
a) noţiunilor; b) propoziţiilor;
c) raţionamentelor; d) noţiunilor, propoziţiilor şi raționamentelor

5. Este cu putinţă să se obţină o concluzie falsă într-un raţionament valid?

Argumentaţi răspunsul.

6. Explicaţi dacă este posibil să obţinem o concluzie adevărată într-o inferenţă logic
incorectă.

7. Ce se înţelege prin raţionament deductiv? Dar prin raţionament inductiv?

Exemplificaţi.

8. Încercuiţi formulările corecte:

a) Deductiv este un raţionament prin care se trece de la constatări despre cazurile singulare dintr-o
mulţime de obiecte, la aserţiuni despre toate cazurile.
b) Deductiv este un raţionament în care concluzia are acelaşi grad de generalitate (uneori un grad
mai mic) în raport cu premisele din care a fost derivată.
c) Inductiv este un raţionament în care concluzia are acelaşi grad de generalitate (uneori un grad mai
mic) în raport cu premisele din care a fost derivată.

9
 Gândire critică – Prof. univ. dr. Mircea Adrian Marica

d) Un raţionament prin care se trece de la judecăţi de un anumit grad de generalitate la judecăţi de un

grad mai mic de generalitate este deductiv.
e) Un raţionament prin care se trece de la judecăţi de un anumit grad de generalitate la judecăţi de un
grad mai mic de generalitate este inductiv.

9. Bazându-vă pe valoarea de adevăr a concluziei şi pe tipul de raţionament

corespunzător următoarelor patru situaţii, arătaţi ce se poate spune despre valoarea de adevăr
a premiselor corespunzătoare fiecăreia:
a) concluzie adevărată, raţionament valid, premise….
b) concluzie falsă, raţionament valid, premise….
c) concluzie adevărată, raţionament nevalid, premise….
d) concluzie falsă, raţionament nevalid, premise…

10. Fie următorul raţionament: „Peştele răpitor se pescuieşte bine cu momeală vie,
deoarece ştiuca este peşte răpitor şi se pescuieşte bine cu momeală vie”.
Cerinţe:
a) Identificaţi tipul raţionamentului (inductiv sau deductiv);
b) Realizaţi un raţionament de tip opus, utilizând aceleaşi propoziţii;
c) Discutaţi certitudinea concluziei în cele două cazuri.

11. Să se analizeze calitatea raţionamentului (validitate, concluzivitate):

„Stiloul meu este în Lună, Luna se află în buzunar, deci stiloul meu se află în buzunar”.

12. Comentaţi următoarele fragmente de text:

a) „Logica joacă, în ce priveşte raţionamentul, (...) rolul eticii în raport cu virtutea sau cel al
esteticii în raport cu arta.” (A. Schopenhauer);
b)„A studia logica pe considerentul avantajelor sale practice, ar fi ca şi cum am vrea să-l
învăţăm pe castor să-şi construiască vizuina.” (A. Schopenhauer ).25
c) „Logica este o ştiinţă a raţiunii referitoare nu la materie, ci la forma pură; o ştiinţă a priori
despre legile necesare ale gândirii, dar nu cu privire la obiecte particulare, ci la toate obiectele în
genere; deci o ştiinţă a aplicări corecte a intelectului şi a raţiunii în genere, dar nu în mod subiectiv,
adică nu pe baza principiilor empirice (psihologice), cum gândeşte intelectul, ci în mod obiectiv, adică
pe baza principiilor a priori, aşa cum ar trebui să gândească intelectul.” (I. Kant 26);
d) Logica este ştiinţa „din care se poate învăţa că atunci când plouă plouă şi că sau este zi sau
nu este zi” (J.M. Bochenski27).

25
Pentru a putea răspunde în cunoştinţă de cauză acestei probleme recomandăm A. Schopenhauer, Lumea ca
voinţă şi reprezentare, vol. I, Ed. Moldova, Iaşi, 1995, pp.53-66 (paragraful 9 din Cartea I pentru orice ediţie).
26
Immanuel Kant, Logica generală, trad. Al. Surdu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 69.
27
J.M. Bochenski, Ce este autoritatea? Introducere în logica autorităţii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p.
10.

10
 Gândire critică – Prof. univ. dr. Mircea Adrian Marica

ELEMENTE DE LOGICĂ DEDUCTIVĂ

INTRODUCERE

Aşa cum am sugerat în finalul temei anterioare, raţionamentele pot fi diferenţiate după nivelul
de generalitate al concluziei în raport cu cel al premiselor. Raţionamentele în care concluzia nu
depăşeşte gradul de generalitate al premiselor se numesc deductive. Aceste raţionamente se
caracterizează prin validitate: din premise adevărate rezultă cu necesitate concluzie adevărată. Altfel
spus, premisele constituie o raţiune suficientă pentru concluzie. Studiul lor constituie obiectul logicii
deductive. Raţionamentele în cazul cărora nivelul de generalitate al concluziei depăşeşte nivelul de
generalitate al premiselor se numesc raţionamente inductive; în cazul acestora, premisele nu mai
constituie un temei suficient pentru concluzie, fapt ce determină nevaliditatea lor.
Specificul demersurilor de tip deductiv constă, aşadar, în faptul că nivelul de generalitate al
concluziei nu depăşeşte nivelul generalităţii premiselor; într-o exprimare mai puţin riguroasă am putea
spune că demersul deductiv este orientat de la general spre particular, în timp ce demersul inductiv
urmează sensul invers, dinspre particular spre general. Ca urmare, în demersul deductiv fiecare
propoziţie este întemeiată de o altă propoziţie, superioară ca nivel de generalitate. O întemeiere care
merge la infinit nu e cu putinţă; ca urmare trebuie să ne oprim undeva. Unde? În geometrie - modelul
cunoscut al demersului deductiv - ne oprim la axiome; în logică la principii. Unul dintre aceste
principii l-am implicat deja în formulările noastre vorbind despre temei suficient.

II. PRINCIPII LOGICE

Structura temei:

1. Legi şi principii logice

2. Principiul identităţii
3. Principiul noncontradicţiei
4. Principiul terţului exclus
5. Principiul raţiunii suficiente

1. LEGI ŞI PRINCIPII LOGICE

Corectitudinea gândirii este condiţionată de respectarea legilor de raţionare, numite şi legi

logice. Spre deosebire de legile celorlalte ştiinţe, legi ce au un caracter limitat la un domeniu specific,
legile logice, ca legi ale gândirii, sunt adevărate „pentru toate lumile posibile” 28. Adevărul lor nu
depinde de nici un fel de condiţie, ci sunt etern valabile. Ele se exprimă în tautologii 29 (de la grecescul
tauton = acelaşi), formule întotdeauna adevărate.
Legile fundamentale ale gândirii se numesc principii30 logice. Ele exprimă exigenţe de
maximă generalitate din care derivă celelalte legi şi reguli logice aplicabile unor contexte operaţionale
particulare. Aceste principii sunt:

principiul identităţii
principiul noncontradicţiei
principiul terţului exclus
principiul raţiunii suficiente

28
Georg Klaus, Logica modernă. Schiţă a logicii formale, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p.
94.
29
Vezi în acest sens capitolul Caracterul tautologic al logicii în Rudolf Carnap, Vechea şi noua logică. Carnap
prin el însuşi, Ed. Paideia, Bucureşti, 2001, pp. 29 – 31.
30
Etim., lat. principium, “început”, “punct de plecare”, derivat din princeps, “primul”.
11
 Gândire critică – Prof. univ. dr. Mircea Adrian Marica

2. PRINCIPIUL IDENTITĂŢII

Întrucât legile gândirii reflectă legile realităţii, principiile pot fi formulate în două moduri:
cu referire la realitate - ontologic, sau cu referire la gândire - semantic.
Ontologic, principiul identităţii 31poate fi formulat astfel:
a) fiecare lucru este ceea ce este; sau: fiecare lucru este identic cu sine. Cu alte cuvinte,
fiecare lucru este identic cu sine şi numai cu sine, indiferent cât de asemănător ar fi cu un altul. Atunci
când spunem că două obiecte sunt identice, nu este vorba de o identitate în sens logic; din momentul
în care sunt două obiecte, ele nu mai pot fi identice, oricât de asemănătoare ar fi sub aspectul formei,
structurii materialului sau al altor proprietăţi. Ele rămân din punct de vedere logic distincte, dar şi din
punct de vedere ontic, aspect care poate fi evidenţiat gândindu-ne cel puţin la dispunerea lor spaţială;
în acelaşi timp, ele nu pot ocupa acelaşi spaţiu. Această identitate nu este menită să sugereze
imobilitatea lumii, ci doar permanenţa substanţei, a esenţei, dincolo de accident. Dacă avem în vedere
devenirea, un lucru rămâne identic cu sine în toate momentele transformărilor sale.
În formulare semantică:
b) orice formă logică este identică cu ea însăşi. Identitatea formei logice (noţiunii, propoziţiei,
raţionamentului) cu ea însăşi este condiţia elementară a gândirii.
În formulă:
A= id. A
În formulare expresă principiul identităţii apare la Leibniz, dar este
cunoscut încă de la Parmenide: Existenţa este şi nu poate să nu fie („ceea ce este, Cuvinte cheie :
este”) şi este utilizat de către Aristotel. principiu
Deşi prin formularea sa principiul pare o banalitate, un truism, lucrurile  lege
stau aşa numai la o privire superficială: noţiunile, conceptele se grupează în  tautologie
structuri piramidale, în reţele sau plase categoriale; în nodurile acestor plase se  identitate
găsesc noţiunile; dacă se confundă (se identifică) două noţiuni diferite, plasa nu  contradicţie
mai este funcţională, gândirea alunecă în confuzie. De aici şi exigenţele ridicate de respectarea acestui
principiu:
a) definirea corectă a termenilor; ar fi desigur absurd să definim toţi termenii unei
argumentări, dar o utilizarea improprie sau imprecisă a unora dintre ei generează ambiguităţi
semantice sau situaţii ilare (vezi declaraţiile parlamentarilor noştri: „Azi am avut o activitate foarte
lucrativă”; „Această lege am aprobat-o fortuit”). În cazul demersurilor ştiinţifice, definirea termenilor
(construirea conceptelor ştiinţifice) este operaţie fundamentală. Dintr-un anume punct de vedere,
evoluţia unei ştiinţe poate fi gândită ca un proces de circumscriere tot mai precisă a conceptelor sale. 32
Pot fi definite fără echivoc toate noţiunile? Evident că nu. Ar fi o greşeală să aşteptăm ca
dicţionarul să ne ofere răspunsuri la întrebări precum „Ce este fericirea?” sau „Ce este dreptatea?”. În
cazul unor astfel de noţiuni se impune următoarea exigenţă:
b) precizarea accepţiunii, specificarea sensului în care utilizăm termenii într-un anume
discurs. Noţiuni ca fericire, iubire, terorişti, naţionalişti, revoluţie33 ridică în primul rând probleme de
ordin logico-semantic şi abia apoi probleme ontice; fără o prealabilă precizare a sensului noţiunii,
discuţiile asupra unor astfel de chestiuni nu-şi au rostul.
c) păstrarea aceluiaşi sens pentru o noţiune pe parcursul unui demers raţional. Arma
predilectă a sofiştilor era comutarea de sens: „Cine sunt cei ce învaţă, cei ce ştiu sau cei ce nu ştiu?”
întreabă sofistul Euthydemos. Oricum va răspunde tânărul Clenias, tot va fi dezminţit de către sofist,
prin comutarea de sens a termenilor cei ce ştiu, respectiv neştiutorii.34

31
Etim., lat. idem, „acelaşi”.
32
Definirea termenilor este o temă ce urmează a fi parcursă în capitolul următor.
33
Printre noţiunile serios grevate de ambiguitate şi imprecizie, J.M. Bochenski enumeră: anarhism, autoritate,
capitalism, cercetător al Bibliei, clasă, comunism, concret, conservator, creştin, democraţie, dialectică,
dreptate, egalitate, filosofie, idealism, ideologie, înstrăinare, liberal, libertate, logică, marxism, materialism,
naţiune, popor, progres, raăsăritul, religie, social, socialism, ştiinţă, tehnică, teorie, valoare (J.M. Bochenski,
Ce este autoritatea?Introducere în logica autorităţii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p.8).
34
Vezi Platon, dialogul Euthidemos, în Platon, Opere, vol. III, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,
1978, p. 74 şi urm.
12
 Gândire critică – Prof. univ. dr. Mircea Adrian Marica

Nici ştiinţa şi nici filosofia nu au fost scutite de astfel de imprecizii interpretative: vezi
comutarea de sens în cazul termenilor: relaţii de incertitudine - relaţii de indeterminare -
indeterminism - acauzalitate.
Sinonimia (cuvinte diferite care desemnează aceeaşi noţiune) şi omonimia (acelaşi cuvânt
pentru noţiuni diferite) favorizează încălcarea principiului.
Respectarea principiului identităţii este în măsură să confere claritate şi precizie gândirii şi
comunicării.
În concluzie, subliniem exigenţa ridicată de acest principiu ca în cercetarea ştiinţifică şi în
orice act de comunicare, în argumentarea dialogală sau în discursul public, să acordăm atenţie
clarificării minimale a sensului noţiunilor utilizate.

3. PRINCIPIUL NONCONTRADICŢIEI

Principiul noncontradicţiei35 a fost formulat de către Aristotel în lupta împotriva sofiştilor,

care prin Protagoras afirmau că Omul este măsura tuturor lucrurilor 36. Stagiritul37 a constatat că
oamenii se contrazic, iar dacă ei sunt măsura, judecăţile opuse sunt adevărate simultan. Dar, va
argumenta Aristotel,
a) este imposibil ca unul şi acelaşi lucru să fie şi să nu fie într-un anume fel în acelaşi timp şi
sub acelaşi raport;
b) două propoziţii opuse (în care una afirmă ceea ce cealaltă neagă implicit sau explicit) nu
pot fi ambele adevărate în acelaşi timp şi sub acelaşi raport.
În formulă:
(p&p) (nu este adevărat p şi non p)
Dintre două propoziţii opuse numai una poate fi adevărată. În exemplul: Toţi oamenii sunt
drepţi/ Nici un om nu este drept, ambele propoziţii nu pot fi adevărate, în acelaşi timp şi sub acelaşi
raport, dar pot fi ambele false. Demonstraţia lui Aristotel este pe cale
„Paradoxul este
indirectă, prin reducere la absurd; dacă nu am admite principiul
veştmântul la care
noncontradicţiei, gândirea ar cădea în incoerenţă căci: adevărul recurge
a) dispar însuşirile esenţiale ale lucrurilor, toate devenind pentru a ţâşni la
accidentale, deoarece numai accidentul poate să fie sau să nu lumină, fără a se
fie; plimba indecent
b) toate lucrurile s-ar confunda în unul singur p ≡ p ≡ c ≡ c; printre oameni.”
c) adevărul nu s-ar mai putea deosebi de fals. J. Cocteau
Cerinţa acestui principiu este necontrazicerea. Prezenţa unei
contradicţii într-un sistem de argumente invalidează argumentarea.
Un gen aparte de contrazicere este prezent în paradox38 sau antinomie39 şi în aporie 40.
Descoperirea acestor dificultăţi ale gândirii aparţine grecilor antici şi semnifică, în ultimă instanţă,
limitele gândirii noastre.

35
Etim. lat. contradicere = „a spune ceva împotrivă”.
36
Protagoras (481-411 î.e.n.) este cel mai reprezentativ sofist care prin formula sa, valoroasă sub aspect
antropologic, a făcut loc îndoielii în cunoaştere, instituind prima criză sceptică.
37
Aristotel s-a născut la Stagira.
38
De la grecescul para =contra şi doxa = opinie, etimologic = contra opiniei, în sensul de enunţ contradictoriu;
paradoxul se iveşte atunci când, din anumite premise care sunt acceptate toate ca adevărate, se ajunge printr-un
raţionament deductiv valid, la o concluzie care este contradictoria premisei iniţiale acceptate; în sens larg,
termenul paradox acoperă şi situaţiile care contravin credinţelor general acceptate. Într-un astfel de sens larg,
danezul S. Kierkegaard afirmă că „paradoxul este pasiunea gândirii, iar gânditorul fără paradox este ca şi
îndrăgostitul fără pasiune: un tip mediocru” (S. Kierkegaard, Fărâme filosofice, Ed. Synposion, Iaşi, 1994,
p.53).
39
Termenul de antinomie ( gr. anti = contra şi nomos = lege, „contradicţie între legi în aplicarea lor practică”) a
fost introdus în filosofie de către Immanuel Kant pentru a desemna contradicţiile în care se angajează raţiunea
atunci când depăşeşte lumea fenomenală („Lumea are un început în timp şi este de asemenea limitată în spaţiu”,
„Lumea nu are nici început, nici limite în spaţiu, ci este infinită atât în timp, cât şi în spaţiu”; „Orice substanţă
compusă, în lume, constă din părţi simple şi nu există nicăieri absolut nimic decât simplul sau ceea ce este
compus din simplu”, „Nici un lucru compus, în lume, nu constă din părţi simple şi nu există nicăieri absolut
13
 Gândire critică – Prof. univ. dr. Mircea Adrian Marica

 paradox Respectarea principiului noncontradicţiei generează consecvenţă gândirii

 aporie şi argumentării. Evident, necontrazicerea vizează un discurs anume şi nu o
 antinomie consecvenţă illo tempore. Kant spunea în acest sens că numai nebunii nu se
contrazic. A-ţi accepta erorile, a te dezminţi, a reveni asupra crezărilor proprii este
semn al consecvenţei cu adevărul. Şi, o ştim de la Aristotel, prietenia adevărului este mai presus de
prietenia prietenului.

4. PRINCIPIUL TERŢULUI EXCLUS

Principiul terţului exclus se enunţă astfel:

a) este necesar ca un lucru să posede sau să nu posede o anume proprietate, terţul este exclus
(în latină tertium non datur).
b) două judecăţi contradictorii nu pot fi ambele false în acelaşi timp şi sub acelaşi raport;
din două judecăţi contrare numai una poate fi falsă; nu se poate ca o propoziţie să nu fie nici
adevărată, nici falsă; este necesar ca o propoziţie să fie sau să nu fie adevărată.
În formulă:
p vp (p sau non p)

Fie propoziţiile: Unii oameni sunt drepţi şi Unii oameni nu sunt drepţi. În acest exemplu
propoziţiile nu pot fi împreună false, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, putând fi însă adevărate.
Comparând cele două principii, cel al noncontradicţiei şi cel al terţului exclus, putem afirma
că:
 dacă principiul noncontradicţiei afirmă o imposibilitate, nu se poate p şi non-p, principiul
terţului exclus afirmă o necesitate, trebuie să fie p sau non-p, a treia posibilitate nu există, terţul este
exclus;
dacă principiul noncontradicţiei stabileşte falsul unei teze, principiul terţului exclus
stabileşte adevărul unei teze (este adevărat p sau este adevărat non-p);
principiul noncontradicţiei cere ca predicatele să se excludă dar nu le limitează numărul.
Ex: Balena este mamifer (nu peşte, pasăre, reptilă, batracian)
principiul terţului exclus nu cere ca predicatele să se excludă, dar le limitează numărul la
două.
Cele două principii se pot combina în aşa-numitul principiu al bivalenţei: Orice propoziţie
este sau adevărată sau falsă, terţul este exclus
Logica clasică este o logică bivalentă, în care mulţimea propoziţiilor se divide în două clase,
adevărate sau false, terţul este exclus. Totuşi, Aristotel a pus problema viitorilor contingenţi 41: Este
necesar ca o luptă navală sau să aibă loc sau să nu aibă loc mâine, dar nu este necesar ca să aibă loc
mâine, şi nici nu este necesar ca să nu aibă loc” 42. În timp ce Aristotel şi Epicur, pentru a evita
fatalismul, susţin contingenţa viitorului, stoicii (e.g. Chrisipp) susţin aplicarea terţului şi la viitor,
pentru a justifica universalitatea necesităţii.

nimic simplu în lume”; „Cauzalitatea după legile naturii nu este singura din care pot fi derivate toate fenomenele
lumii. Pentru explicarea lor este necesar să mai admitem o cauzalitate prin libertate”, „Nu există libertate, ci
totul în lume se întâmplă numai după legi ale naturii”; „Lumea implică ceva care, fie ca parte sau cauză a ei, este
o fiinţă absolut necesară”, „Nu există nicăieri o existenţă absolut necesară nici în lume, nici în afara lumii, ca
fiind cauza ei” (Cf. Antinomia raţiunii pure în Immanuel Kant, Critica raţiuni pure, Ed. IRI, Bucureşti, 1994,
pp. 349 – 385). Cei doi termeni, paradox şi antinomie, au fost multă vreme consideraţi ca fiind sinonimi; astăzi
mulţi logicieni îi diferenţiază.
40
Dificultate, fundătură a gândirii, lipsă de cale.
41
Termenul contingent (din lat. contingere, „ a se întâmpla prin hazard”) este antonimul termenului necesar.
42
Aristotel, Despre interpretare, 19,a,în traducerea de Mircea Florian.
14
 Gândire critică – Prof. univ. dr. Mircea Adrian Marica

Logica modernă este nechrisippiană. În anul 1920, logicianul polonez Ian Lukasiewicz
construieşte primul sistem de logică polivalentă introducând, alături de adevăr şi
Logică fals, o a treia valoare alethică 43, probabilul. În logica trivalentă intră în acţiune
bivalentă principiul quartului exclus, în cea tetravalentă, principiul quintului exclus.
polivalentă Cu referire la sistemele de propoziţii formularea este: acceptăm p sau nu
acceptăm p şi serveşte selecţiei propoziţiilor coerente care-mi servesc tezei de
demonstrat sau argumentat.
Împreună, cele două principii (principiul noncontradicţiei şi cel al terţului exclus)
fundamentează demonstraţia cunoscută în matematici ca demonstraţie prin reducere la absurd.
Existenţa unei contradicţii în sistemul demonstrativ invalidează teza iniţială. Lucrul acesta nu este
valabil numai în demonstraţie, ci în orice demers raţional. Prezenţa unei contradicţii în argumentare
îmi minează întreg eşafodajul argumentativ. Nu pot cere celorlalţi acordul cu ideea mea, dacă eu
însumi sunt în dezacord cu ea.
Respectarea acestor principii conferă gândirii consistenţă, consecvenţă şi capacitate de
decizie riguroasă.

5. PRINCIPIUL RAŢIUNII SUFICIENTE

Acest principiu este o reflectare în planul gândirii a principiului cauzalităţii, conform căruia
nu există fenomen lipsit de cauză. Deşi a fost semnalat încă în antichitate de către Democrit şi stoici,
utilizat de către Aristotel în categoriile lui cauzale, formularea sa explicită - ca lege a gândirii -
aparţine lui Leibniz:
a) nici un efect nu e lipsit de cauză;
b) nimic nu există fără raţiune (nihil est sine ratione).
Spre deosebire de principiile anterioare, principiul raţiunii suficiente nu exprimă o lege
formală, ci una metalogică ce prezidează opera de construcţie a logicii. Este motivul pentru care nu se
condensează într-o formulă a logicii simbolice.
Un adevăr pentru a fi întemeiat, trebuie să se sprijine pe un alt adevăr. Operaţia prin care se
face această întemeiere este un raţionament. Rezultă că raţionamentul constituie un produs al
principiului raţiunii suficiente. Teoria demonstraţiei este regizată de acest principiu.
Pentru a susţine o teză pot fi invocate mai multe categorii de raţiuni sau justificări, prin
combinarea necesarului cu suficientul: raţiuni necesare şi suficiente, raţiuni necesare dar insuficiente,
raţiuni nenecesare dar suficiente şi raţiuni nenecesare şi insuficiente; dintre cele patru categorii de
raţiuni, doar cele suficiente sunt acceptate ca fiind valide:
a) temei suficient şi nenecesar (în expresie formală dacă p atunci q): „Dacă am luat bursă,
înseamnă că am fost integralist” (pentru a fi integralist nu este necesar să fi luat şi bursă, dar faptul că
ai luat bursă este suficient pentru a justifica situaţia că ai fost
integralist). Raţiune
b) temei suficient şi necesar (în expresie formală dacă şi  necesară şi suficientă
numai dacă p, atunci q): „Pentru a putea să te înscrii la examenul  necesară dar insuficientă
de susţinere a licenţei trebuie (este necesar şi, în acelaşi timp,  nenecesară dar suficientă
suficient) să obţii toate creditele alocate anilor de studiu.”  (nenecesară şi insuficientă)
Dacă a fi bărbat e o condiţie necesară pentru a fi soţ, dar
nu e şi suficientă, a fi soţ e o condiţie suficientă pentru a fi bărbat, dar nu e necesară.

Temă Ce fel de temeiuri sunt prezente în următoarele enunţuri:

 a) Dacă e neînsurat, atunci e celibatar
b) Dacă plouă, terenul stadionului va fi umed.

Cerinţa acestui principiu este de a ne fundamenta, întemeia, justifica susţinerile. Principiul

ne constrânge să dăm curs întrebării: pe ce te bazezi? A arăta care sunt temeiurile susţinerii, înseamnă
a da curs exigenţelor acestui principiu. Invocarea autorităţii, a marilor nume sunt argumente doar

43
De la grecescul aletheia = adevăr, valoare alethică = valoare de adevăr.
15
 Gândire critică – Prof. univ. dr. Mircea Adrian Marica

pentru micile spirite. Principiul raţiunii suficiente este expresia exigenţelor gândirii critice împotriva
oricărui dogmatism.
Puterea sugestiei, repetarea cuvintelor cheie, autoritatea şi siguranţa de sine a susţinătorului,
coincidenţa ideilor susţinute cu propriile opinii sau dorinţe intime, tăinuite, favorizează acceptarea
ideilor fără o raţiune suficientă. Desigur, suficientul ţine şi de bunul simţ; nu putem justifica totul,
undeva trebuie să ne oprim. Dacă am presupune că orice propoziţie poate
fi demonstrată, atunci suntem în situaţia regresului la infinit. Principiul Există şi obiecţii
ne cere de fapt să aducem o justificare pentru ca o propoziţie să fie aduse formulărilor
acceptată şi nu să justificăm la infinit. În geometrie ne oprim la axiome clasice ale principiilor,
pe care însă nu le putem justifica; le acceptăm datorită evidenţei lor. Şi în dar acestea nu vizează
discursul argumentativ trebuie să ne oprim la evidenţe. Bunul simţ ne-o respingerea principiilor,
cere; altfel totul se transformă într-o ciorovăială. ci reformularea lor astfel
încât să fie aplicabile
În concluzie, principiile logice, în calitatea lor de norme
logicilor multivalente
elementare ale gândirii, solicită respectarea identităţii termenilor, (ex. principiul al n+1-lea
necontrazicerea, excluderea terţului între judecăţile opuse, justificarea exclus în cadrul unei
susţinerilor. Respectarea lor este o condiţie necesară unei gândiri logici a n-valenţei).
riguroase.


 Corectitudinea gândirii este condiţionată de respectarea legilor de raţionare.
 Legile elementare ale gândirii se numesc principii; ele joacă rolul unor axiome ale gândirii;
sunt universale şi necesare;
 Principiile logice sunt condiţii elementare ale adevărului posibil. Identitatea cu sine sau
consecvenţa gândirii, necontrazicerea, excluderea terţului între opuse, întemeierea
aserţiunilor sunt standarde ale raţionării corecte;
 Exigenţele acestor principii generează norme ce regizează operaţiile cu termeni (definiţii,
clasificări), relaţiile între propoziţii, desfăşurarea raţionamentelor.


1. Ce se înţelege prin principiu logic?

2. Enunţaţi principiile logice şi indicaţi pentru fiecare în parte exigenţele pe care le

impune.

3. Căror principii logice le corespund următoarele formulări ale lui Aristotel:

a) „Este imposibil ca judecăţi contradictorii să fie împreună adevărate”.
b) „Nu poate fi nimic între două judecăţi care se contrazic, ci despre un subiect orice predicat
este necesar să fie afirmat sau să fie negat”.
c) „Orice lucru poate fi cunoscut întrucât are o unitate, e identic cu sine însuşi şi are caracter
de generalitate”.

4. Să se identifice abaterile de la principiile logice din fragmentele de mai jos (exemplele sunt
extrase din Logica lui Dimitrie Cantemir 44) :
a) Orbii văd, după Evanghelie, dar cei care-s orbi sunt lipsiţi de vedere, deci cei lipsiţi de
vedere văd.
b) Dacă Socrate este altceva decât Platon, iar Socrate este filosof, rezultă că
Platon nu este filosof. 
44
Dimitrie Cantemir, Mic compendiu asupra întregii învăţături a logicii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1995
16
 Gândire critică – Prof. univ. dr. Mircea Adrian Marica

c) Dacă vinul este o băutură bună, înseamnă că vinul este bun pentru bolnavii de ficat.
d) Apostolii sunt 12, iar Petru este apostol, deci Petru este 12.

5. Comentaţi semnificaţia următoarelor fragmente de text:

a) „În natura raţiunii este ceva feminin; ea nu dă decât atunci când a primit. Prin ea însăşi, ea
nu conţine decât forme vide ale acţiunii sale. Astfel, nu există alte noţiuni raţionale perfect
pure decât următoarele patru principii cărora le-am acordat un adevăr metalogic: principiul
identităţii, principiul non-contradicţiei, principiul terţului exclus şi principiul raţiunii
suficiente.”(A. Schopenhauer45);
b) „Necontradicţia e acceptabilă numai într-un singur fel de nebunie: dragostea.”
(Mircea Eliade46);
c) „Rareori trăieşti mai surprinzător, mai fertil, ca atunci când îţi pierzi timpul.”
(Mircea Eliade47).
6. Identificaţi din experienţa de viaţă (şi lectură) situaţii în care au fost încălcate principiile
logice.

7. Formulaţi o teză (o propoziţie simplă) şi, pentru a răspunde la întrebarea pe ce te bazezi?,

construiţi succesiv categoriile de temeiuri care pot fi invocate pentru susţinerea ei, arătând apoi
care dintre acestea sunt corecte.

8. Identificaţi eroarea prezentă în următorul raţionament:

„Când un cretan spune Toţi cretanii sunt mincinoşi nu putem stabili valoarea de adevăr a
propoziţiei. Dacă ar fi adevărată, atunci adevărat e ceea ce a spus, anume că a minţit; dacă ar fi falsă,
atunci ceea ce a spus este fals, deci că a spus o minciună este fals, ceea ce înseamnă că a spus
adevărul prin negarea negaţiei.”

9. Comentaţi următorul fragment de text: „Principiul identităţii vorbeşte despre fiinţa realităţii
existente. Ca lege a gândirii, principiul este valabil numai în măsura în care el este şi o lege a fiinţei;
aceasta sună: fiecărei realităţi existente ca atare îi aparţine identitatea, unitatea cu ea însăşi.” (M.
Heidegger 48).

10. A este un temei necesar pentru B atunci când:

a) Fără adevărul lui A nu se poate dovedi adevărul lui B;
b) Fără adevărul lui A se poate dovedi adevărul lui B;
c) Dacă A este adevărat, este imposibil ca B să fie fals;
d) Dacă A este adevărat, este posibil ca B să fie fals;
e) Dacă A este fals, atunci şi B este fals;
f) Dacă B este fals, atunci şi A este fals;
g) Din adevărul lui A decurge necondiţionat adevărul lui B.

11. Dacă A este temei suficient pentru B, atunci:

a) Dacă A este adevărat este posibil ca şi B să fie adevărat;
b) Dacă A este adevărat, atunci este imposibil ca B să fie fals;
c) Dacă A este fals, atunci şi B este fals;
d) Dacă A este fals, atunci B poate să nu fie fals;

12. Discutaţi din perspectiva paradoxului următoarele enunţuri (paradoxale):

a) Triumful suprem al raţiunii este de a-şi putea pune la îndoială propria ei validitate (Miguel de
Unamuno);
b) Toate generalizările sunt periculoase; inclusiv aceasta (Dumas-fiul);
c) Din principiu sunt împotriva principiilor (Tristan Tzara);

45
A. Schopenhauer, Lumea ca voinţă şi reprezentare, ed. cit. vol. I, 1995, 65.
46
Mircea Eliade, Solilocvii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p.61.
47
Mircea Eliade, Oceanografie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p.39.
48
Martin Heidegger, Principiul identităţii, trad. Dan-Ovidiu Totescu, Ed. Crater, Bucureşti, 1991, p. 10.
17
 Gândire critică – Prof. univ. dr. Mircea Adrian Marica

d) Într-o dispută filosofică, câştigă mai mult cel care pierde, deoarece are mai mult de învăţat
(Epicur);
e) Dacă nu ştiu că nu ştiu, mi se pare că ştiu. Dacă nu ştiu că ştiu, mi se pare că nu ştiu (R. D.
Laing);
f) Mulţi ar fi laşi dacă ar avea destul curaj (Th. Fuller);
g) Excesul de tact este o lipsă de tact (G. Călinescu);
h) Banca e o instituţie care-ţi împrumută o umbrelă când e timp frumos şi ţi-o cere înapoi când
plouă (Jerome K. Jerome);
i) Dumnezeu nu este atotputernic, deoarece nu poate construi un zid pe care să nu-l poată sări
(Pascal);
j) Pasărea a fost ideea oului de a obţine mai multe ouă. (Samuel Butler);
k) Nimic nu e atât de greu de gândit cum e gândirea; cu o singură excepţie: absenţa totală a
gândirii (Samuel Butler);
l) Conştiinţa nu este ceea ce este, ci ceea ce nu este (J-P. Sartre);
m) Fii lucid. Cât timp nu a băgat de seamă nimeni că nu ştii, dacă înveţi, îţi stă bine (Gr. C.
Moisil);
n) Reputaţia mea creşte cu fiecare eşec. (George Bernard Shaw);
o) Dorinţa de a elimina dorinţa este tot o dorinţă.
p) Zăbavnicul nu va fi ajuns nicicând în fugă de altul mai iute, pentru că cel ce urmăreşte trebuie
să ajungă mai întâi în chip obligatoriu acolo de unde a pornit cel ce fuge, aşa că în chip
obligatoriu zăbavnicul se va găsi de fiecare dată înainte (Aristotel 49 );
q) Arta este o minciună care ne ajută să înţelegem adevărul (Picasso);
r) Pe un fruct furat s-a clădit universul moral, iar cel fizic, pe un fruct căzut (P. Ţuţea 50);
s) Există probabil un scop şi numai unul pentru care folosirea violenţei este acceptabilă şi anume
de a diminua violenţa lumii (B. Russell);
t) Ce e de făcut când nu mai e nimic de făcut? (C. Noica51) ;
u) Furtul creează proprietatea. Dar proprietatea maturizată desfiinţează furtul. (C. Noica) 52;
v) Sensul adevărurilor noastre este de a fi dezminţite (C. Noica) 53;
w) Fiecare ne purtăm la sân imbecilul nostru, şi numai noi îl putem sugruma. (M. Eliade 54).

49
Aristotel, comentând aporiile lui Zenon în Fizica, Z, 9, 239b.
50
Petre Ţuţea, Proiectul de tratat. Eros, Editura Pronto, Braşov, 1992, p. 138.
51
C. Noica, Jurnal de idei, Editura Humanitas, 1991, p. 166.
52
Ibidem, p. 23.
53
Ibidem, p. 81.
54
M. Eliade, Oceanografie, ed. cit., p. 49.
18