Sunteți pe pagina 1din 24

Filosofia, stiinta si dreptul

1.Filosofia ca spirit constient de sine.


K. Jaspers : “Filosofia se afla pretutindeni unde omul, prin gandire, devine
constient de sine. Lumea ca lume umanizata, reflectorie si normata, sta sub semnul
filosofiei.
I.Blaga vede in gandirea filosofica sursa de problematizare a existentei, sporul
de luciditate, imboldul trezirii din somnul finite.
Filosofia : - ca umanizare a lumii
- ca mod constient de integrare cosmica
- ca sens al vietii.

2.Filosofia si stiinta.
conditia originara a filosofiei si stiintei ;
diferentierea necesara a stiintei de filosofie ;
nevoia de filosofie in stiinta : FR. Bacon si ideea ca stiinta fara filosofie
ramane si fara constiinta, refuzul empirismului. Deci, nici subordonarea stiintei fata
de filosofie, nici anularea legaturilor ei cu filosofia.

3.Filosofia si drept. Obiectul si problematica filosofiei dreptului.


Orizontul problematic al filosofiei vizeaza fiintarea, totalitatea, temeiul,
finalitatea si rationalitatea, cunoasterea, atitudinea, valoarea si actiunea, conditia
umana si destinul.
Aceste elemente constitutive ale orizontului filosofiei isi prelungesc ecoul si in
lumea dreptului. Juridicitatea comporta un perimetru specific de reflectie asupra
acestor elemente : filosofia dreptului.
Filosofia dreptului :
 nu este o simpla aplicatie deductive a filosofiei pe teren juridic.
 nu este o fortata incalcare speculativa a Dreptului in orizontul
filosofiei.
Dupa Hagel, stiinta filosofica a dreptului are ca obiect ideea dreptului,
conceptual dreptului si realizarea acestuia. Dreptul este domeniul libertatii infaptuite.
H. Batiggel arata ca nu putem intelege esenta dreptului ca fenomen social,
daca nu lamurim ce este omul, la ce aspira el si spre ce tinde. De aici, necesitatea unei
perspective filosofice asupra dreptului.
In acest sens, G. Del Vecchia citeaza definitia data de Sohreus pentru care
“filosofia dreptului sau dreptul natural este stiinta care expune primele principii ale
dreptului, conceptual de ratiune si intemeiate pe natura omului, considerate in ea
insasi si in raporturile sale cu ordinea universala a lucrurilor. Filosofia dreptului
legitimeaza un drept dedus nu din vointa subiectivista, absoluta a legislatorului, ci din
notiunea generica a omului, inteleasa ea insasi ca justificandu-se prin rezonante cu
ordinea universala a lucrurilor.
Dupa Eugenius Sperantia, filosofia dreptului se intreaba despre destinatia si
justificarea dreptului sub aspect moral. Valorile sunt continutul indispensabil al
dreptului.
M. Villey arata ca filosofia dreptului este aceea in masura sa determine
domeniul dreptului in raport cu morala, politica si economia, sa defineasca finalitatile
dreptului, sa circumscrie metodele proprii stiintelor juridice ; functia teoretica a
filosofiei dreptului se conjuga cu conditia practica a juristului, pentru care prima ofera

1
juristului perspectiva critica, intelegerea limitelor profesiunii sale, dar si a
ireductibilitatii ei in raport cu celelalte stiinte si activitati sociale.
Filosofia dreptului este astazi in ascensiune. Interesul dilosofilor pentru Drept
si a juristilor pentru filosofie nu este unul de curiozitate gnoseologica ori de sorginte
culturalist-iluminista, ci exprima nevoia de sinteza reflectorie, ca insasi manifestare a
unitatii spiritului uman.

Norma, individ si societate din perspectiva juridicitatii


– sensul conceptului de juridicitate

1.Norma si societate.
Norma provine etimologic de la nomos, care in greaca veche inseamna
ordine, lege. Nomos, ca ordine a umanului, se deosebea de physis care desemna
ordinea naturii.
Prin nomos societatea devine cosmos – lume organizata intr-o ordine
imperativa si sanctionatoare pentru conduita.
Societatea nu poate exista fara norme : 1.prin norme societatea se organizeaza
pe baze rationale, functionand independent de vointele individuale, ca o “constiinta
colectiva” ; 2.prin norme se transmite din generatie in generatie experienta si actiunea
standartizata, ceea ce permite predictibilitatea conduitelor umane ; 3. prin norma se
asigura o stare relativa, de echilibru si armonie.
Din perspectiva rationalizarii vietii sociale, norma sociala are urmatoarele
efecte :
creaza drepturi si obligatii care materializeaza diferite relatii, interese,
scopuri si idealuri sociale dezirabile, sanctionand pe cele nedezirabile ;
asigura societatea prin dirijarea convergenta a conduitelor individuale,
creand astfel o logica a acestora, in masura sa orienteze membrii societatii ;
permite evitarea conflictelor si tensiunilor prin limitarea reciproca a
vointelor individuale si intarirea coeziunii colective ;
intareste in plan psihosocial sentimental de solidaritate si securitate a
indivizilor fata de diferitele agresiuni sau violente ;
impune ca model valoric aratand oamenilor cum trebuie sa se comporte.
Literatura de specialitate defineste norma ca :
o regula standard, rezultata din asteptarile reciproce ale mai multor
oameni cu privire la un comportament considerat neacceptabil si fiind in masura sa
orienteze conduita.
o lege sau un principiu care trebuie sa dirijeze o conduita, care
prescrie ceea ce trebuie facut. Asadar norma descinde din lumea imperativului pentru
a da sens valoric la ceea ce este.

2.Varietatea ordinei normative.


Totalitatea actiunilor omenesti implica o multitudine de valori, interese si
motivatii care creaza dinamica societatii ca intreg a carui materializare ia forma
normativitatii sociale.

2
Diversitatea acestor norme si modul lor specific de functionare creeaza
ordinea normativa a unei societati. Aceatsa reglemenetaza desfasurarea rationala a
vietii sociale.
Varietatea relatiilor sociale si a actiunilor umane implica o varietate
inercitabila a normelor.
Distingem urmatoarele categorii de norme :
dupa domeniul de activitate exista norme specifice diverselor
perimeter de activitatea (profesionale, tehnice, politice, economice, stiintifice) ;
dupa valorile incorporate : norme etice, juridice, estetice, politice ;
in functie de gradul de generalitate : norme generale (comune
intregii societati) si norme particulare (proprii unor grupuri sociale distincte) ;
in functie de continut : prescriptive (cara indica ceea ce trebuie
facut) si proscriptive (care arata ce nu trebuie facut) ;
sub aspectul valabilitatii si functionalitatii lor : norme ideale
(prescriu conduita cu caracter exceptional exprimand valorile si idealurile de capatai
ale umanitatii) si reale (care regleaza efectiv comportamentul) ;
dupa modul de manifestare : explicite sau implicite (tacite), intime
sau colective, formale sau informale, legitime sau ilicite ;
dupa sanctiunile pe care le implica : sociale (in sens larg) sau
juridice, difuze sau globale, spontane sau organizate ;
dupa gradul de independenta si libertatea de alegere a cordate
subiectului actiunii : norme cu caracter conservator (traditional) sau liberal.
Referindu-se la norme nonjuridice, Jean Dabin distingea : regulile morale,
acelea de convietuire sociale proprii unui grup (exprimand buna crestere sau
comportamentul civilizat), regulile proprii unui anumit mediu (profesional, sportiv).
In ultima instanta sunt semnificative pentru sistemul normelor sociale
urmatoarele categorii de norme : etice, politice, religioase, juridice.
In esenta lor, normele sociale sunt emanatii ale constiintei collective,
reprezentand elementele principale de rationalizare si normalizare a conduitelor,
asigurand participarea indivizilor la existenta colectiva si predictibilitate actiunilor lor
in conformitate cu modelele culturale dominante, exprimate normativ.
Intre normele si comportamentul concret exista, nu o data, conflicte de
principii si valori, de optiuni si conceptii. De astfel, nu toate normele au acelasi grad
de acceptabilitate sociala. De asemenea, nu orice norma dispune de o forta coercitiva
suficienta pentru a se impune.
Istraneitatea normelor sociale se regaseste, intre altele, in faptul ca prescriptiile
unora dintre ele, extrem de coercitive la un moment dat, pot disparea sau pot deveni
simple exercitii de virtute sociala (ex : cazul normelor religioase).
Normele sociale alcatuiesc o realitate sistematica.

3.Corelatia normelor juridice cu normele morale.


Problema fundamentului si legitimitatii morale a dreptului pozitiv a constituit
un aspect central al teoriei si filosofiei dreptului.
Structura moralei :
norme (si valori) morale ;
relatii morale ;
constiinta morala : psihologie morala ; idei, teorii, conceptii ;
Kant : “Morala provine din vocea interioara a fiecaruia”.
Sperantia : “Normele morale se impugn constiintei ca absolute valabile”.

3
M. Djuvara : “Morala are ca obiect aprecierea faptelor interne de constiinta, pe
cand dreptul are ca obiect aprecierea faptelor externe ale persoanelor in relatiile lor cu
alte persoane”.
Si dreptul si morala reglementeaza raporturile dintre individ si colectivitate, au
la baza ideea de libertate, stabilesc modele comportamentale, implica aprecieri
rationale, sunt viabile.
Conceptiile despre drept si morala se inscriu in ultima instanta in 2 orientari
generale :
una dintre ele, mai veche, considera dreptul un minimum de morala
a doua exprima pozitivismul juridic pentru care statul ar fi singurul
temei al dreptului.
Pentru prima orientare deosebit de profunda este conceptia lui M. Djuvara
despre aceasta relatie, care mizeaza pe ideea consubstantialitatii dreptului si moralei :
si dreptul si morala au la baza un imperativ categoric (adica unul
neconditionat) ;
dreptul are la baza ideea de dreptate; dreptatea inseamna justitie si
echitate, inseamna asadar, morala. Numai asa dreptul este un mijloc de convietuire
pasnica intre oameni si nu un mijloc de opresiune.
dreptul intreg este punerea in actiune a moralitatii. Un text de lege nu are
putere numai pentru ca pune in miscare forta publica, ci si pentru ca raspunde unei
necesitati morale a societatii date. Legea nu poate fi imorala, astfel se prabuseste
insusi fundamental ei rational.
progresul in drept tine si de armonizarea dreptului cu morala ; efectul
juridic pozitiv al faptei sporeste in lumina exigentei morale. Viziunea principala a
dreptului este aceea ca orice fapta contrara moralei nu este ocrotita de drept.
(H.I. : si totusi asistam astazi la consacrarea unui drept – si pe plan intern dar
si international – care legitimeaza de jure faptele contrare moralei. Aceste realitati
negative exprima tendinta cinica a indepartarii dreptului de morala, ceea ce scade
autoritatea si, de ce nu, si eficienta sa. Tendinta aceasta negativa nu infirma, ci
confirma prin negativitatea ei nevoia de morala in dreptul pozitiv.)
Si pentru Eugeniu Sperantia :
principala forta, forta fundamentala a dreptului este obligativitatea
sa morala ; frica, forta sau interesul sunt mobiluri cu eficacitate momentana.
la randul sau, dreptul promoveaza, ocroteste si garanteaza valori
morale fundamentale si reprezinta un important mijloc de educatie morala.
G. Repert afirma chiar ca nu exista nici o frontiera intre drept si morala.
Dreptul este morala susceptibila de coercitiune.
Aspecte ale relatiei drept-morala:
spre deosebire de drept, normele morale dintr-o societate nu sunt
neaparat unitare. Kelsen : valorile morale nu sunt absolute ; ele suporta o determinare
istorica si de clasa. Ori, dreptul prin natura sa este si trebuie sa fie unitary asigurand o
ordine juridica unica in societate ;
sub aspectul genezei lor, normele de drept sunt, de regula,
premeditate, ca rol al intentionalitatii sociale, exprimata in forme riguroase, garantate
de forta publica si supuse sistematizarii si publicarii;
teritoriul moralei este mai cuprinzator decat acela al dreptului
intrucat normele morale reglementeaza si relatii sociale care nu intra sub incidenta
dreptului (ex: relatiile de prietenie). In legatura cu aceasta apare o problema : au toate
normele juridice o semnificatie morala?

4
unii teoreticieni (de ex. Ion Craiovan) considera ca norme
juridice referitoare la diferite proceduri sau de publicitate funciara, ori cele tehnice,
organizatorice nu ar avea o semnificatie morala.
alti teoreticieni (a caror pozitie o impartasesc) apreciaza ca,
cel putin indirect, toate normele de drept au o semnificatie morala. Normele invocate
cu titlu de exceptie comporta indirect exigenta morala a datoriei si corectitudinii
sociale in orice imprejurare.
Totusi, se admite in genere ca legile pot fi lipsite de eficacitate daca nu se
conformeaza unor standarde morale. Fenomenul “nesupunerii cetatenesti fata de lege”
propriu societatii americane, exprimand protestul public al unor categorii sociale,
profesionale, de a schimba o lege care nu corespunde unor exigente morale mai inalte
(ex. protestele aparatorilor mediului fata de unele reglementari juridice), confirma
necesitatea rezonarii dreptului cu morala.
Dreptul poate ramane in urma moralei in multe alte situatii (scutirea discala,
degradarea regimului penitenciar, drepturile minoritatilor sexuale. Dar in alte situatii
dreptul e mai severe ca morala comuna (ex.codurile de deontologie)
Nota H.I. S-a afirmat, in buna masura justificat, ca in timp ce morala opereaza
intr-un camp al valorilor transcendente (in sens, aici, de perene sau macar stabile),
dreptul ramane supus unor servitutii eminente. Personal, nu vad aici o contradictie
intre drept si morala cu acel raport de complinire, in care dreptul aduce in planul
imediatului, al realitatii concrete luminile moralei pentru a ridica insasi realitatea
imediata, reglementata juridic, la inaltimea valorilor asumate. Prin drept,
transcendenta devine imanenta : realitate vie, incarcata valoric.

4.Specificul normelor juridice ca baza a ordinii de drept.


Norma de drept, element structural de baza al dreptului, are, cum s-a vazut in
TGD, trasaturi definitorii care ii confera specificitate :
are un caracter prescriptiv : impune o anumita conduita (prin
actiune sau inactiune) pentru realizare unui scop; de aici rezulta ca norme de drept
este o expresie valorica; ea materializeaza interese, aspiratii, idealuri.
are un caracter volitiv : intruchipeaza vointa sociala majoritara.
Totodata (prin dublul ei caracter volitiv) norma de drept implica un raport
intersubiectiv ce da curs vointelor individuale. S-a spus, inca prin Thomasius, ca
norma de drept vizeaza actiunile externe ale persoanelor, in timp ce norma morala
priveste relatiile persoanei cu sine, iar cele religioase cu Divinitatea. (Obs : H.I.
consider ca aceasta delimitare valabila in anumite limite, pentru ca pe de o parte
actiunile externe reglementate de normele de drept, se revendica subiectual, se
intemeiaza pe rationalitatea, pe constiinta insului, prin care abia insasi norma de drept
devine operationala. Pe de alta parte, insasi relatiile persoanei cu sine (vizate de
morala) implica alteritatea ;
norma de drept are un caracter general si impersonal : normele se
deosebesc dupa gradul de generalitate.
norma juridica este tipica ;
este obligatorie in sensul ca reprezinta o imperativitate garantata
statal. Acest lucru nu este contrazis de caracterul supletiv sau de recomandare al unor
norme
pentru normele de drept este seminificativa prezenta definitorie a
sanctiunii caracterizata prin precizie, regularitate, sistematizare. Folosirea legitima a

5
constrangerii fizice printr-un agent socialmente specializat reprezinta un element
constitutive fundamental al dreptului. Totusi dreptul nu acapareaza total coerciunea
sociala.
Francezii R. Pinta si E. Graritz identifica si alte “diferente de grad” intre
normele de drept si alte norme sociale, cum ar fi : a)modul de elaborare ; b)forma si
structura ; c)tipul de sanctiuni care le insoteste; d)efectivitatea pe care o au.
Dupa aceeasi ganditori, normele de drept se deosebesc de celemamte norme
sociale, dincolo de diferentele de grad, si prin “diferentele specifice” precum
neutralizarea si globalitatea.
Neutralizarea normelor juridice semnifica faptul ca acestea nu se
relationeaza direct, liniar si mecanic cu valorile sociale ; valorile sunt
“operationalizate” prin diferite tipuri de norme sociale si numai in masura in care
aceste norme se incarca de juridicitate, ele devin norme juridice. Deci normele
juridice au un statut de neutralitate in raport cu valorile sociale (a nu se confunda ceea
ce este si ceea ce trebuie sa fie).
Stabilitatea normelor juridice desemneaza capacitatea acestora de a depasi
si coordona partialitatea si sectorizarea relatiilor sociale, de a reglementa tipuri ca
atare de relatii sociale (economice, politice, morale, culturale) si de a asigura
macrocoerenta sistemului social.
Pe coordonatele specifice ale normelor juridice se instituie, in cadrul ordinii
normative globale, ordinea juridica cu fizionomie distincta.
Jenkins a elaborate o teorie a ordinii juridice prin utlizarea a 4 categorii :
multime (pluralitate de entitati distincte), unitare (grupurile), proces (fluxul in care
sunt implicate entitatile) si model (standard, etalon, tipar).
a)din perspectiva categoriei de multime societatea apare ca pluralitate
de indivizi cu scopuri proprii ; dreptul pozitiv faciliteaza atingerea scopurilor
individuale licite si reglementarea intelegerilor reciproce. Aici opereaza dimensiunea
pluralista a ordinii juridice.
b)din perspectiva categoriei de unitate, singularitatile se manifesta ca
elemente interdependente, subordonandu-se sistemului ca unitate sociala. In acest
sens, dreptul garanateaza integritatea si eficienta unitatii, constrangandu-I pe oameni
la “un minimum de convergenta armonica”.
c)din perspectiva categoriei de model (standard, tipar), dreptul pozitiv
apare ca un sistem de norme definind directii de comportament, drepturi si indatoriri
in functie de ceea ce este dezirobil sub aspectul juridicitatii. Totodata se vizeaza un
orizont ideal, de dorit sub aspect social. Categoria de model permite, apoi, distinctia
din ordine juridica ideala (exprimata prin prescriptiile normelor juridice) si ordinea
juridica reala (functionalitatea concreta a dreptului la un moment dat ca treapta data
spre ordinea ideala).
d)din perspectiva categoriei de proces, ordinea juridica, expresie a
ordinii normative, trebuie sa se adapteze timpului istoric si necesitatii sociale.
Remarca : nu trebuie sa absolutizam una sau alta dintre aceste categorii pentru
aprecierea oridinii juridice. Voluntarismul si pozitivismul juridic au absolutizat
categoria de multime; teoria imperativista a dreptului : unitatea ; formalismul juridic
si conceptualismul legal : modelul ; realismul juridic : procesul.
Intelegand ordinea juridica sub forma unei matrice imperative de regularitate
si uniformitate, sa acceptam ca pe un fapt necesar influenta ei pozitiva si modelatoare
asupra celorlalte domenii ale ordinii sociale.

5)Omul ca fiinta juridica.

6
Nu putem surprinde dimensiunile fundamentale ale omului din perspectiva
juridicitatii daca nu pornim de la perspectiva sintetic-integratoare asupra omului, pe
care o ofera antropologia filosofica.
Inca din 1596 exista termenul de antropologie, formulat ca titlu de carte.
Diferenta dintre antropologie filosofica si antropologie fizica.
Meditatia asupra omului si conditiei umane e veche precum insasi filosofia si
cultura. Iata cateva repere : omul este o fiinta sociala (Aristotel) ; omul este o fiinta
create de Dumnezeu pentru a cerceta intelesurile lumii deja create si pentru a-l slavi
pe creator (Pica de la Mirandola), omul este o trestie cugetatoare (Blaise Poseal) ; el
este scop de sine (Kant), este un lucru care cugeta (Rene Descartes) ; homo faber,
intrucat, prin inteligenta, fabrica obiecte artificiale (Henry Bergson), omul este fiinta
deosebita de toate celelalte finite pentru ca are o existenta intru mister si pentru
revelare (Lucian Blaga).
Antropologia filosofica, ca directie sistematica de gandire a conditiei umane se
configureaza in sec 20 prin prioritara a lui Max Scheler. El considera omul ca fiinta a
spiritului, deci ca fiinta care se poate libera de datul instinctual si de lumea din jur ;
pentru om, lumea inertiala a lucrului devine lume a obiectelor, deci o lume fata de
care omul se detaseaza ca subiect, ca fiinta ce intelege lumea, depasindu-I limitarea.
Alte teorii despre natura umana :
- teoria biologist-evolutionista : natura a pornit, prin om, pe o cale
nemaiincercata a evolutiei, experimentand un nou principiu de organizare ;
- teoria marxista insist ape intaietatea istoricitatii si a socialului fata de
natura, indeosebi pe primatul factorului economic in determinismul socio-uman ;
Sunt si alte conceptii care definesc omul prin social si istorie : freudismul,
Emil Durkheim si transcendentismul sociologic, existentialismul, personalismul,
structurismul.
Exigenta : intelegerea omului si naturii umane e posibila prin eliminarea
absolutizarilor si unilateralitatilor conceptelor filosofice amintite si valorificarea
elementelor viabile din fiecare teorie, pentru a se putea astfel edifice o teorie sintetica
nu electrica, despre om : antropologia filosofica.
Pe fondul viziunii filosofic-antropologice despre om, filosofia dreptului
surprinde omul din perspectiva juridicitatii, participarea dreptului ca dimensiune
esentiala la conturarea destinului uman.
Punct de plecare : ideea ca numai omul ca fiinta sociala este si fiinta juridica.
Ceea ce inseamna ca numai omul poate avea drepturi si obligatii atribuite de normele
juridice.
Istoria dreptului este, de aceea, si istoria evolutiei ideii de personalitate
juridica. In antichitate, un rege al persilor, ale carui corabii au fost inecate de valuri
intr-o expeditie spre Scitia, a dispus sa se bata cu biciul marea care, personificata, era
considerate vinovata. In Evul Mediu s-au cunoscut cazuri cand erau judecate si
condamnate animale pentru diferite pagube. Dar numai omul are o dimensiune
juridica a existentei sale.
Ipostaze ale dimensiunilor juridice a existentei umane :
- geneza si aplicarea normelor juridice sunt indisolubil legate de
constiinta si vointa oamenilor si colectivitatilor.
- finalitatile dreptului vizeaza conditia umana. Djuvara : “Ideea
fundamentala care sta la baza dreptului este respectful demnitatii omenesti, a tuturor
drepturilor sale legitime”.
- concepte definitorii ale dreptului intruchipeaza in plan juridic fiinta si
fapta omului. Ex : subiect de drept (persoana fizica sau colectiv de oameni private ca

7
titulari de drepturi subiective si obligatii juridice) ; capacitatea juridica (conditie a
subiectului de drept) – aptitudinea generala si abstracta a omului de a avea drepturi si
obligatii ; licitul si ilicitul ; deviatia sociala, delicventa (criminalitatea) ca forma a
deviatiei sociale ; infractiunea (fapta antisociala savarsita cu vinovatie si prevazuta de
legea penala) ; contraventia (fapta antisociala cu pericol mai redus ca infractiunea) ;
actele juridice (manifestari de vointa ce urmaresc modificarea unei situatii juridice,
producerea unor consecinte juridice in acord cu dreptul obiectiv : ex. actul juridic
civil).
Expresia act juridic civil are doua acceptiuni. Prima desemneaza manifestarea
de vointa cu intentia de a produce efecte juridice civile civile : negatium juris –
operatiune juridica. A doua desemneaza inscrisul constatator al manifestraii de vointa
(instrumentum probationis).
Exista numeroase clasificari ale actelor juridice civile. astfel, dupa numarul
partilor exista acte juridice civile unilateral, bilaterale si multilaterale ; dupa scopul
urmarit : cu titlu oneros si cu titlu gratuit ; dupa continutul lor : acte patrimoniale si
acte nepatrimoniale.
Conditiile de fond ale actului juridic civil sunt : capacitatea,
consimtamantul, obiectul si cauza. Capacitatea de a incheia actul juridic civil
reprezinta aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi si
obligatii civile prin incheierea actelor de drept civil. Consimtamantul consta in
hotararea de a incheia un act juridic civil manifestata in exterior. Obiectul actului
juridic civil este tocmai conduita partilor stabilita prin acel act juridic civil, adica
actiunile sau inactiunile la care partile sunt indreptatite sau de care sunt tinute. Cauza
sau scopul este acel element al actului juridic civil care consta in obiectivul urmarit la
incheierea unui asemenea act.
Actul administrativ este o manifestare unilaterala de vointa juridica pe baza
si in executarea legii a unei autoritati administrative, prin care se formeaza o situatie
juridica noua sau se refuza o pretentie juridic administrativ. Actul administrativ consta
intr-o manifestare unilaterala de vointa juridica, intemeiata pe organizarea executarii
legii, spre deosebire de contract, care este acordul a 2 sau mai multe vointe in scopul
producerii efectelor juridice : de a avea, a transmite sau a stinge drepturi si obligatii.
Daca contractele sunt supuse regimul juridic privat, actele administrative sunt supuse
regimului juridic de drept public.
Legea ca act juridic unilateral este intemeiata pe suveranitatea statului pe
cand autoritatea actului administrativ deriva din lege.
Hotararea judecatoreasca este un act juridic unilateral intemeiat pe lege,
prin care se realizeaza insasi puterea judecatoreasca, spre deosebire de actul
administrativ prin care se realizeaza puterea executiva care organizeaza executarea
legii, regimul juridic al celor doua categorii de acte juridice este complet diferit, actul
administrativ organizand executarea legii, iar hotararea judecatoreasca sanctionand
legii si solutionand un litigiu juridic.
Homa juridicus in diversitatea ipostazelor sale tinde sa foloseasca toto mai
eficient Dreptul ca sistem normativ specific pt persoana umana in diversitatea
nevoilor si manifestarilor sale.

DREPTUL IN LUME

1)Identitatea dreptului reflectata in definitiile dreptului.


Vocabula drept e plurisemantica. De ex :

8
a)Dreptul cuprinde normele care reglementeaza incheierea acetui
contract de inchiriere ;
b)Fiecare om are dreptul la demnitate ;
c)X este student la Drept ;
d)Socrate a fost un om drept.
In ipostazele de mai sus, dreptul apare ca :
a)ansamblu de norme juridice din societate (drept obiectiv, drept
pozitiv : ceea ce este in vigoare).
b)prerogativa a persoanei – drept subiectiv
c)facultate +stiinte asupra fenomenului juridic
d)trasatura morala, virtute.
Intre aceste acceptii ale dreptului exista relatii complexe. De ex, asa cum
remarca Eugeniu Sperantia, „Fara drepturile subiective, dreptul obiectiv n-ar fi decat
o suma de enunturi anadine, sterpe…Dreptul obiectiv are o ratiune de a fi :
consacrarea si apararea celui subiectiv. Cel subiectiv are si el una : viata sociala si
viata spirituala. Daca el are si o unica sursa : dreptul obiectiv”.
Dificultatea definirii riguroase a dreptului se datoreaza diversitatii sistemelor
juridice din diferite tari si epoci ; dreptul e conectat la multitudinea factorilor
economici si naturali, politici si culturali, nationali si internationali.
Totodata dreptul este produsul faptelor sociale, precum si a vointei omului, un
ideal si o realitate, un fenomen istoric si o ordine normativa. Cum spunea Giorgio del
Vecchia, dreptul este expresia normativa a libertatii.
Definirea dreptului nu are ratiuni teoretice, ci si practice. Uneori, spunea E.
Villey, juristul, absolbit de cautarea solutiilor, omite sa aprofundeze aspecte
referitoare la definirea dreptului, la sursele cunoasterii sale, desi calitatea solutiei
depinde de raspunsul dat la aceste probleme. In acelasi sens, Kant observa, mai
inainte, ca solutia in drept, data in conformitate cu textul legii pozitive (quid juris)
trimite la intrebarea ce este justitia, ce este dreptul insusi (quid jus).
Asadar exista un pluralism al definitiilor dreptului, dar aceasta stare de lucruri
nu impiedica,ci aparent paradoxal, converge spre surprinderea esentei dreptului, a
fondului său peren. Evocarea ideii de drept de-a lungul timpului nu este, in
consecinta, o simpla ilustrare istorica, ci un demers necesar intru intelegerea
semnificatiilor dreptului.
Aristotel si-a legat numele de geneza conceptului de drept, explicand termenii
din familia justitiei : dikaiasune – moralitatea, conformitatea conduitei cu legea
morala, precum si ordinea, armonia, bunele relatii cu altii in cetate : dikaios – om just,
justitia in mine ; dikaion – justitia din afara mea, obiectiva.
Jurisconsultii romani Gaius, Ulpian, Paul, Papilian au circumscris obiectul
cunoasterii juridice, preocupandu-se de specificitatea dreptului. Separand dreptul de
politica, economies au administratie, ei nu fixau ca obiect al doctrinei juridice toata
justitia (dikaiasune) ci numai dreptul ; jus (de la termenul grec dikaian). Astfel, pt
Ulpian receptele definitorii ale dreptului sunt : a trai onest, a nu dauna altuia, a-I da
fiecaruia ce I se cuvine : juris praecepte sunt haee : honaste vivere, alteum non
laedere, suum cuigne tribuere. Ultimul imperative indica diferenta specifica a
dreptului in raport cu morala.
Trebuie remarcata contributia marilor filosofi din diferite epoci, precum
Platon, Montesquieu, J.J. Rousseau, Kant, Hegel care au contribuit direct sau indirect,
si la formarea si dezvoltarea gandirii juridice.
In literatura juridica s-a incercat gruparea diferitelor definitii ale dreptului. De
ex J. Bergel avea doua tipuri :

9
definitii de tip formal – normativist asa cum este definitia propusa
de el insusi, dupa care dreptul este „un ansamblu de reguli de conduita care, intr-o
societate mai mult sau mai putin organizata, reglementeaza raporturile sociale si al
caror respect este asigurat la nevoie de constrangerea publica ;
definitii de tip substantial, care vizeaza ratiunea de a fi, originea si
finalitatea dreptului. In acest sens, dreptul apare ca un sistem organizat de valori,
principii.
Insa, cum observa acelasi autor, dreptul incumba si instrumente tehnice
cuprinzand reguli precise si formale.
Sa amintim, prin semnificatia ce o are, definitia kantiana a dreptului, privit ca
„totalitate a conditiilor in care voita libera a fiecaruia poate coexista cu vointa libera a
tuturora, in conformitate cu o lege universala a libertatii”.
De aici rezulta o seama de puncte de sprijin in definirea dreptului :
intregul sistem juridic al lui Kant se bazeaza pe ideea de libertate sau
vointa libera, privita ca esenta a fiintei noastre.
libertatea nu se cere justificata, ci se impune prin sine ca un ansolut;
dar libertatea insului, pt a nu duce la anarhie, trebuie corelata cu
libertatea colectiva a grupului social;
acest lucru este posibil numai prin limitarea lor reciproca ; libertatea
tutrora rezulta din limitarea (autolimitarea de fapt) libertatii fiecaruia ;
limitarea libertatii fiecaruia e conditionata de anumite norme, care
sunt cu necesitate norme de drept.
Ganditorul roman interbelic Mircea Djuvara considera dreptul ca fiind „un
produs al ratiunii omenesti, oricat de rudimentara ar fi ea in societatile primitive din
acel produs reculta modul de organizare al acesteia”. Din dreptul rational trebuie sa
rezulte dreptul pozitiv. Dreptul pozitiv are la baza ideea de dreptate. Regula de drept
este „norma neconditionata de conduita rationala referitoare la faptele externe ale
persoanelor in contact cu alte persoane”. Tot Djuvara adauga faptul cadreptul nu ar
avea nici o ratiune de a fi daca oamenii nu ar fi manati de interese, nu o data
contradictorii. Pt aceasta, dreptul se impune ca un sistem deductiv de norme sociale
destinate ca, printr-un maximum de justitie realizabila, sa asigure un maximum de
socialitate intr-un grup social determinat. Dar natura socialitatii este expansiunea
spiritualitatii.
Mai recent, I. Ceterchi a definit dreptul ca „sistemul normelor de conduita,
elaborate sau recunoscute de puterea de stat, care orienteaza comportamentul uman in
conformitate cu valorile sociale ale societatii data, stabilind drepturi si obligatii
juridice a caror respectare este asigurata la nevoie de forta coercitiva a puterii
publice”.
Pe linia evidentierii notelor substantiale ale dreptului, Nicolae Popa defineste
dreptul ca ansamblul normelor asigurate si grarantate de catre stat, care au ca scop
organizarea si disciplinarea comportamentului uman in principalele relatii din
societate, intr-un climat specific manifestarii libertatilor, drepturilor esentiale si
justitiei sociale”.
Din diferitele definitii date dreptului, noi trebuie sa retinem, din unghi
filosofico-juridic, urmatoarele idei :
socialitatea dreptului, corelata cu alteritatea fiintei umane ;
antietropia dreptului ca factor reglator si ordonator in societate;
normativitatea ca trasatura inerenta dreptului, intruchipand nu ceea
ce este, ci ceea ce trebuie sa fie in societate ;

10
dreptul e comandament, prescriptivitate, nu doleanta ;
dreptul are o dimensiune axiologica : el e structurat si directionat in
legatura cu contelatia de valori a timpului istoric in care este elaborat, constelatie in
care justitia ocupa o pozitie de prin rang ;
represibilitatea si educationalitatea dreptului ;
dreptul e instrument al modelarii sociale, are o functie prospectiva si
e un factor de progres ;
istoricitatea si specificitatea dreptului
Quid jus (ce este dreptul) ramane mereu o intrebare deschisa.

2)Scop, ideal si functie in drept.


Scopul, starea viitoare, anticipata si dorita, produs al actiunii umane voluntare.
Idealul e reprezentare a perfectiunii intr-un domeniu dat, model ravnit dar
niciodata atins in intregime (asimptotic).
Problematica scopului siidealului se regasesc si in definirea dreptului insusi, a
locului si rolului sau in lume, a menirii sale.
Dreptul este expresia normativ-teleologica specifica, constituent al lui trebuie
sa fie diferit si uneori opus lui este.
Scopul dreptului este, dupa Aristotel, virtute, binele si fericirea cetatenilor.
La Kant dreptul este un imperativ categoric, e scop ca si legea morala. Dreptul
exista ca imperativ in cugetul fiecaruia si pe el de bazeaza ordinea juridica pozitiva.
Hegel absolutizeaza statul si il considera baza a tuturor valorilor spirituale ;
dreptul este drumul ratiunii absolute printre oameni.
I. Bentham apreciaza dreptul ca intemeiat pe intereseul general, scopul sau
fiind utilitatea.
R. von Ihering evalueaza dreptul ca un produs intentional. Ihering se
distanteaza de scoala istorica conform careia dreptul este o emanatie a spiritului
poporului, care se face singur, ca si limba pe care o vorbim. Ori pt Ihering scopul este
creatorul intregului drept ; dreptul este forma in care statul isi organizeaza, prin
constrangere, asigurarea conditiilor de viata ale societatii. Existenta si asigurarea
societatii este ultimul scop al dreptului. Luand atitudinea fata de teoria imperativului
categorie Ihering afirma ca nici o actiune nu poate fi facuta fara interes. Nici o idee in
sine nu poate declansa vreo actiune. Insusi altruismul – pe care Ihering il admite – nu
este decat un egoism civilizat si rafinat. Altruismul este egoismul societatii. Scopul
ultim al dreptului sta in egoismul societatii ; ceea ce e acelasi lucru cu tendintele
altuiste ale indivizilor umani.
Dupa Stammler, dreptul este un mijloc prin care se realizeaza un scop : scopul
tuturor scopurilor. Dreptul nu e creat de scop, cum afirma Ihering. Dreptul, spune in
continuare Stammler, implica si vointa si, ca atare, presupune scopuri. El spune ca
dreptul e vointa care in mod autonom (liber) ne leaga pe toti. Dreptul nu e orice vointa
ci una inviolabil si coeziva. Inviolabilitatea presupne caracterul imperativ si coercitiv
al dreptului. Autonomia dreptului rezulta din faptul ca el nu urmareste utilitatea sau
interesul, nici „binele comun” ; el rezulta din exigenta pur „formala” de a construi o
armonie a scopurilor omenesti. Aceasta armonie asigura, la randu-i, coeziunea de
vointe, adica o conditie a vietii sociale.
Stammler considera ca dreptul e justificat prin caracterul just al scopurilor
urmarite. Dreptul just este acela care rezoneaza cu aspiratiile sociale. O norma e justa
daca corespunde idealului social dar idealul social este expresia vointelor omenesti
perfect libere, constituite ca societate ; fiecare individ este chemat sa-si insuseasca

11
scopurile obiective si generale ale celorlalti. A fi liber inseamna a fi liber de orice
interes personal. Aceasta este conditia materializarii legii morale care, in formularea
kantiana exige ca fiecare om sa fie pt noi scop in sine, nu un mijloc pt interele noastre
subiective.
Stammler considera ca ideea de justitie inseamna excluderea contradictiei
scopurilor urmarite de societate, deci si dintre normele juridice. a realiza justitia
inseamna a inlatura scopurile (si normele) particulare care contrazic pe cele general
acceptate.
Radbruch enumera intre tipurile fundamentale de valori opozitia just-injust,
proprie dreptului, asa cum opozitia frumos-urat caracterizeaza domeniul esteticii. Tot
ce e valoare corespunde unui scop. A cauta scopul dreptului inseamna a cauta
valoarea, sensul, justitia lui.
Ca si Windelband ori H. Rickert, Radbruch apreciaza ca domeniul dreptului
apartine lumii culturii. In consecinta, orice sistem de drept si orice institutie juridica
nu pot fi evaluate decat in contextul culturii din care fac parte si ultima analiza, in
functie de weltanschangul care sta la baza. Orice act sau fapt juridic concret nu poate
fi apreciat decat in lumina intregului ansamblu de scoprui, valori si mijloace ce
caracterizeaza o cultura. Orice sistem de cultura si valori implica un sistem dat de
morala ; dreptul este mijlocul realizarii idealului moral. Puterea dreptului sta in
capacitatea acestuia de a servi idealurile.
In viziunea lui Jarian, dreptul inteles ca model cultural, are o „cauza
eficienta”(trebuintele indivizilor), un fond (sistem social), o forma (prin care cu
ajutorul tehnicii juridice, necesitatea sociala dobandeste expresie juridica) si o „cauza
finala” (instaurarea justitiei si moralitatii).
Dupa Paul Roubier, scopul dreptului ca „stiinta a mijloacelor” se stabileste in
afara sa ; daca politica stabileste scopurile guvernarii sociale, dreptul alege mijloacele.
In raport cu conceptiile prezentate mai sus, Nicolae Popa se detaseaza critic,
considerand ca aceste interpretari impun dreptului o pozitie de subordonare, o
existenta vegetativa, in timp ce dreptul trebuie sa supuna unei cenzuri proprii insesi
scopurile si valorile societatii.
Este de stiut ca functionalitatea si echilibrul dinamic al societatii constituie un
rezultat al conformitatii cu modelele cultural-normative, prin socializare, adaptare si
integrare. Un alt mijloc important in realizarea aceluiasi scop il reprezinta controlul
social, care vizeaza corespondent dintre rolurile prescrise si cele efectiv jucate.
Controlul social implica mijloace si mecanisme culturale, morale si normative prin
care societatea impune individului o serie de constrangeri si interdictii pt a-l obliga sa
se conformeze normelor si valorilor de baza ale societatii.
Notiunea de control social a fost impusa in vocabularul sociologiei juridice de
catre scoala americana a „jurisprudentei sociologice”. In viziunea acestei scoli dreptul
e considerat cel mai perfectionat mijloc de control social in vederea organizarii
coeziunii si functionalitatii societatii.
W. Summer subliniaza importanta controlului exercitat prin mijloace
informale, precum cutumele sau traditiile populare si moravurile care se manifesta ca
o forta spontana, anonima si difuza si care prin caracterul lor universal, dobandesc
caracteristici imperative pt conditia indivizilor.
In conceptia lui Elwood controlul social se bazeaza pe idelaul social care
incarneaza latura spirituala a vietii sociale. Idealul sustine moralitatea sociala si
dreptul, alaturi de alte forme de spiritualitate. Dar, la randul sau, controlul social
influenteaza rationalitatea si spiritualitatea societatii.

12
T. Parsons evidentiaza ca dreptul privit ca mecanism de control care
functioneaza in aproape toate sectoarele vietii sociale, actioneaza diferit in functie de
diferitele tipuri de societati.

Functii :
In opinia prof. italian V. Ferrari, dreptul realizeaza :
a)functia de reglementare sociala ;
b)functia de tratare a conflictelor declarate
c)functia de legitimare a puterii.
Pt T. Parsons functia primara a sistemului juridic este functia integrativa,
dreptul avand rolul de a calma elementele potentiale de conflict ; sistemul sau de
norme trebuie sa fie unitar si coerent.
In viziunea lui H. Bredemeier, sistemul juridic poate fi considerat ca un
mecanism integrativ care contribuie la coordonarea societatii, fapt ce se realizeaza
prin „intrari” provenind din alte sisteme ale societatii si care sunt receptionate de
sistemul juridic, si prin „iesirile” sistemului juridic catre alte subsisteme ale societatii.
W. Evan distinge pt drept :
a)o functie pasiva de control social direct, adica de codificare a
obiceiurilor regulilor morale si cutumelor existente intr-o societate ;
b)o functie activa de instrument de modificare a comportamentelor si
valorilor existente in societate.
In ce priveste ultima functie, Evan arata ca dreptul poate genera doua procese
corelative : unul de institutionalizare, adica de intarire a unei norme prin inzestrarea ei
cu mijloace necesare pt aplicarea sa ; al 2 proces asigura interiorizarea modelului de
comportament, asimilarea valorilor implicate in aceste norme (functia educativa a
dreptului).
Friedman considera ca sistemul juridic are urmatoarele functii : atenuarea
conflictelor ; solutionarea contraverselor ; controlul social ; ingineria sociala ;
schimbarea comportamentelor.
N. Babbia distinge distinge intre functia represiva a dreptului (prin care se
consacra libertatea si ordinea prin intermediul sanctiunii juridice) si functia simulativa
(prin care se conditioneaza comportamentul uman, avand in vedere si aspectul
simulativ al sanctiunii juridice).
Dupa N. Popa, dreptul are urmatoarele functii :
a)de institutionalizare sau formalizare juridica a organizarii social-
politice ;
b)de conservare, aparare si garantare a valorilor fundamentale ale
societatii ;
c)de conducere a societatii ;
d)functia normativa.
Sunt situatii in care relatia drept-sistem social este supusa unor fenomene
perturbatoare, care limiteaza sau blocheaza actiunea constructiva a dreptului. O astfel
de situatie este nondreptul care, dupa Carbannier, implica :
a)autolimitarea dreptului in timp si spatiu : dreptul isi ia „timp de
repaus” si isi amenajeaza „spatii verzi” (ex: pericolele sau zilele de nondrept : zile de
sarbatori legale in care nu se judeca procese, noptile pt perchezitiile domiciliare,
inviolabilitatea domiciliului) ;
b)autoneutralizarea dreptului, cand dreptul se anihileaza pe sine insusi,
ca urmare a propriilor sale exigente (ex : eliminearea in afara dreptului a tot ceea ce
nu poate fi dovedit) ;

13
c)rezistenta faptului la drept cand desi faptele cad sub incidenta
normelor juridice, din diverse motive sanctiunile juridice nu sunt aplicabile.
O da doua situatie perturbatoare asupra dreptului tine de lipsa de validitate si
eficacitate a dreptului, determinata de cauza extrinseci dreptului (ex : legile care nu
respecta conditiile de tehnica legislativa sau anumite principii juridice ; mai poate fi si
in cazul legilor care nu corespund asteptarilor opiniei publice).
O a treia situatie perturbatoare este aceea a dreptului nedrept care lezeaza grav
valorile societatii si ideea de justitie sociala.
O a patra situatie vizeaza dreptul represiv (opresiv), cand efectele nocive ale
normelor juridice injuste, se manifesta generalizat asupra unor clase sau categorii
sociale, asupra drepturilro si libertatilor in genere.
Asadar, din perspectiva teologica (teleos – scop; logos – stiinta) putem retine
urmatoarele aspecte :
perenitatea unor intrebari cu privire la esenta dreptului precum : este
dreptul un produs intentional? Exprima el vointa divina, vointa umana individuala sau
aceea sociala? Scopul dreptului este emanatia fenomenului juridic sau parvine din
exteriorul dreptului? (e imanent sau transcendent?) Care este rolul dreptului in
societate (este el un simplu instrument al controlului social?) Ce relatii are dreptul cu
alte sisteme normative din societate?
varietatea conceptiilor si punctelor de vedere exprimate in aceasta
materie, are elemente complementare dar si contradictorii. Totusi, in meditatia asupra
dreptului s-a cristalizat ideea dimensiunii teleologice in drept ca dimensiune
constitutiva, ideea interactiunii vointei si intereseului general cu sistemul normelor
juridice ; ideea autonomiei dreptului (relativa), care elimina postura de simplu
instrument al controlului social, care sa se reduca la imperativitate si represibilitate ;
ideea interactiunii complexe a dreptului cu politica, stiinta, morala, educatia, religia.

3)Finalitatile dreptului.
Finalitatea inseamna orientarea spre un anumit scop.
In filosofia si doctrina juridica contemporana este des invocat conceptul de
finalitate, desi e mai putin explicitat.
Potrivit lui Ion Craiovan, finalitatea (finalitatile) dreptului desemneaza in
postura de concept fundamental al filosofiei juridice, un model de evolutie a
realitatilor juridice care sa satisfaca nevoile si aspiratiile individului uman, cerintele
progrsului social in acord cu valorile unui timp istoric model care sa contribuie la
promovarea specificitatii dreptului dat si la evitarea denaturarii sale ca mijloc al
reglementarii sociale, la maximizarea prestatiei sale in raport cu individul si
societatea, la concentrarea sa cu alte sisteme de norme sociale.
In viziunea autorului Ion Craiovan, conceptul finalitatile dreptului are
urmatoarele determinari, disponibilitati :
este un concept teleologic, indicand o directie de urmat pt realitatile
juridice ;
este un concept integrator conexand scopul, idealul, functia dreptului
este un concept de relatie, conexand realitatile juridice cu un model
dezirabil de evolutie a acestora ;
este un concept prospectiv care investigheaza si propune o posibila
realitatea viitoare care implica o dimensiune axiologica (deoarece optiunea intre
alternative opereaza in numele unor valori) ;

14
este un concept cu virtuti praxiologice pt ca indica obiective, cai,
mijloace, strategii pt elaborare, interpretare si aplicare a normelor juridice, cat si pt
actiunea sociala in general ;
este un concept cu virtuti sistematice, apt sa contribuie la
„autoreglarea” fenomenului juridic, la coordonarea cu alte tipuri de norme sociale, la
„autoreglarea” sistemului social.
Asadar, cercetarea finalitatilor dreptului este in masura sa evidentieze locul
dreptului in lume. In acest sens, Bergel critica neglijarea prea adeseori a studeierii
finalitatilor dreptului. Pt punerea in valoare a dreptului pozitiv se prefera – regretabil
– sa se abordeze realitatile concrete si sa nu se trateze decat eficacitatea imediata a
solutiilor. Daca adevaratul juridic, justitia nu se pot reduce la o simpla deductie
formala si logica ; ele au relevanta doar un raport cu ratiunea de a fi dreptului, scu
scopul si idealul in drept.
Dupa Djuvara, inceputul oricarei cercetari stiintifice a dreptului trebuie sa
porneasca de la constatarea idealului dreptului pe care o societate si-l face. „Odata
aceasta constatare facuta, fiecare institutie juridica, fiecare norma de drept se judeca
in lumina acelui ideal : aceasta este operatia propriu-zisa, cuprinzand o apreciere
rationala de drept si constituind punctul de vedere specific al dreptului, in special al
dreptului pozitiv”.
Eugeniu Sperantia arata ca idealurile, valorile, finalitatile, ca indispensabile
continuturi ale gandirii omenesti, nu pot fi lasate in afara cercului reflectiei
sistematice nici in domeniul dreptului. Idealul in drept are valente transformatoare, pt
ca „existenta pur ideala a justitiei e creatoare de realitati sociale din ce in ce mai
conforme cerintelor spiritului. Contingentele trebuie remodelate prin ratiune.
Diferit teoreticienilor contemporani admit ca dreptul se defineste prin
finalitatea sa, iar aceasta vizeaza inerent si esential omul. In tabla valorilor umane,
drepturile si libertatile fundamentale reprezinta un factor supraordonator pt
reglementarile juridice. La Congresul Mondial al Asociatiei Mondiale de Filozofie a
Dreptului, din 1973, care a avut ca tema centrala „Functiile dreptului” s-a subliniat
necesitatea de anu perverti gandirea juridica : ideea de drept sa nu fie indepartata de
patria sa originara : justitia ca finalitate speicifica.
In problema finalotatilor dreptului – considera Roubier – se pot distinge 3
categorii de doctrine :
1)doctrina care aseaza dreptul in serviciul individului pe linia filosofiei
nominaliste, perspctiva din care persoana umana reprezinta pt drept finalitatea
suprema ;
2)doctrinele care considera ca societatea e valoarea supreuma in
particular statul ca centru a vietii sociale, dreptul avand misiunea de a organiza
societatea, de a apara coeziunea sociala ;
3)doctrinele dreptului transpersonal, care sustin ca atat individul cat si
societatea, prin urmare si dreptul trebuie sa fie in slujba civilizatiei, a progresului
acesteia.
Paul Avaubier remarca faptul ca regula de drept pozitiv ce aspira sa guverneze
societatile umane trebuie sa fie conforma cu idealul justitiei, astfel sa nu poate fi
respectata. Dreptul formuleaza judecati de valoare fondate pe ideea unei finalitati.
Izvorul imperativului juridic este valoarea. Problema consta in cautarea valorilor
sociale care trebuie sa se intruchipeze in drept pt ca acesta sa-i realizeze finalitatile
ultime. Valorile ce ghideaza dreptul cand securitatea juridica (care asigura autoritatea,
pacea, ordinea) ; justitia ca valoare esentiala a bunei ordini, a raporturilor umane, cu

15
calitatile sale proprii de egalitate si de generalitate ; progrsul social (cultura,
bunastarea).
Belgianul Jean Dabim arata ca dreptul fiind consubstantial ideii de societate,
finalitatea regulii de drept nu este decat aceea a societatii insasi – binele comun.
binele comun in cazul societatii este binele comun public. De aceea finalitatea regulii
de drept este binele comun public, ei insusi chemat sa intruchipeze binele in general,
dincolo de particularitatile de timp si spatiu istoric.
Binele public implica intrinsec universalitatea valorilor interesului uman. In
caz de conflict de valori, criteriile electiunii vizeaza :
*primatul spiritual asupra materiei, in primul rand al valorilor umane ;
*preeminenta persoanei umane individuale asupra colectivitatii ;
*subordonarea societatii-stat societatii intregi.
In opinia altui ganditor belgian, Fr. Rigaux, dreptul exprima astazi valorile
supreme ale societatii. Valoarea fundamentala a dreptului este prospctiva : „daca
dreptul are un sens, acesta este de a ne oferi un proiect al societatii viitoare si sa
contribuie prin metodele sale proprii sa-l realizeze”. Dreptuleste un proiect social care
tinde la egalitate (libertatea pt toti) si justitie.
Francezul Virally considera ca scopul dreptului este de a ordona societatea. El
regleaza pacifist infruntarile de interese. Dreptul face sa prevaleze acele interese care
corespund valorilor pe care este fundat.
Pt Djuvara, ideea fundamentala care sta la baza dreptului este respctul
demnitatii omenesti, a tuturor drepturilor legitime ale insului, deci a drepturilor care
nu incalca libertatea celorlalti. Prin drept fiecare isi poate realiza idealul, rescpectand
idealul celorlalti.
In viziunea lui Sperantia dreptul este garantai progresivei noastre
spiritualitati ; viata juridica deriva din exigenta omului de a trai ca om, ca fiinta
spirituala.
Dupa L.C. Tanugi dreptul este in masura sa asigure intr-un din ipostazele sale,
capacitatea de deschidere a societatii, de adaptare. Autorul invoca consecintele
diferite ale celor 2 principii de filozofie juridica : „tot ceea ce nu este expres prevazut
sau permis de lege este prezumat interzis” si „tot ceea ce nu este expres prohibit este
permis”. Acest de-al 2 principi asigura posibilitatile constructive ale dreptului.
Tanugi anunta si alte teze cu semnificatie pt intelegerea finalitatilor dreptului :
dreptul nu este in primul rand o haina juridica, un ambalaj exterior
pt deciziile autoritatii, ci un limbaj cu efecte de structura, un continut la fel ca si o
forma.
in societatea contemporana, dreptul nu poate fi conceput ca un
instrument de tutelare a societatii de catre stat, fapt care genereaza recursul sistematic
la statul salvator si arbitru ; dreptul trebuie sa functioneza ca un mod de relatie si o
regula de partaj a competentelor intre diversi actori ai societatii civile ;
dreptul devine un mecanism de autocenzura ce asigura moralitatea
societatii, facand ca nu statul, ci societatea sa fie motorul schimbarilor.
Un alt autor contemporan, C. Atias, invedereaza ca dreptul are ca paradigma
majora o conceptie despre om.
Din cele aratate mai sus rezulta complexitatea abordarilor, pluralismul
pucntelor de vedere si chiar antagonismul unor conceptii asupra finalitatilor dreptului.
Teoriile care sustin ca dreptul este in serviciul individului au meritul de a fi
situat persoana umana pe primul plan si in materia juridica, de a fi subliniat ca statul
si societatea trebuie sa slujeasca individul care, cum spunea Kant, nu trebuie privit ca
mijloc ci ca scop. In acest sens, dreptul se configureaza ca un instrument de asigurare

16
a ordinii minime care sa permita armonia libertatilor. In aceasta viziune, idealul
justitiei este justitia comutativa, aceea care masoara castigurile si pierderile in
raportuile de schimb aceea care este furnizata de legea pietei.
Doctrinele care, dimpotriva sustin ca finalitatea supreuma a dreptului e
societatea insasi, pun pe primul plan viata in comunitate si dezvoltarea grupurilor
umane. Din aceasta perspectiva, dreptul trebuie fundat pe autoritate ; puterea sociala
distribuie avantajele intre membrii societatii. Doctrinele in cauza implica pericolele
etatismului, tendinta de divizare excesiva a individului.
Doctrinele dreptului transpersonal incearca o pozitie intermediara de
conservare atat a avantajelor independentei persoanelor, cat si a coeziunii grupului, in
scopul evitarii egoismului dar si a spiritului dominatiei etatice. In optica pomenita,
scopul dreptului este de a contribui la dezvoltarea civilizatiei si prezentandu-se ca un
drept de coordonare, intre persoane care au un statut juridic egal, mecanismele sale
fiind ale justitiei comutative, totodata, dreptul apare complementar, ca un drept de
subordonare cand reglementeaza relatiile ierarhice din interiorul grupului – situatie in
care opereaza justitia distributiva.
Privit din prisma finalitatilor sale sociale, dreptul joaca urmatoarele valori :
*configureaza, ordoneaza si orienteaza relatiile sociale fundamentale ;
*solutioneaza conflictelor relatiilor interumane, realizeaza justitia intr-
un spatiu si timp dat ;
*asigura represiunea si prevenirea faptelor antisociale ;
*apara demnitatea umana, drepturile si libertatile fundamentale ale
omului ;
*apara si promoveaza valorile sociale ;
*exprima normativ un proiect social dezirabil ;
*realizeaza in mod specific progresul contemporan.
M. Villey remarcand pluralismul finalitatilor dreptului, constata
contradictorialitata dar, totodata complementaritatea lor intrinseca dreptului si, apoi,
valentele lor interdisciplinare (morale, politice). Totusi, in ciuda diversitatii lor
necesar – inerente, finalitatile dreptului converg spre valoarea supreuma aomului in
societate. (H.I.) Finalitatile dreptului trebuie sa fir consubstantiale cu sensul si
continutul conditiei umane si a societatii. N. Titulescu remarca in acest sens ca dreptul
organizeaza libertatea pt cafiecare om sa-si implineasca idealul creator.
Finalitatile dreptului au un caracter sistemaic centrat in jurul ideii de valoare.

4)Reflectii romanesti despre menirea dreptului.


Asa cum aprecia Giorgio Del Vecchia, inceputurile filosofiei dreptului in
Romania coincid cu desteptarea sentimentului national unitar, intemeiat pe ideea
originii romane a natiunii. Aceasta idee este afirmata cu mandrie de cronicarii romani,
dintre care unii au fost adevarati filosofi ai dreptului public. Aceasta idee se regaseste
in prima codificare a dreptului privat realizat separat in Muntenia si Moldova la
inceputul sec al 19 prin opera unor juristi precum C. Flechtenmacher (1785-1843).
Aceasta codificare a fost reinoita intr-o forma unitara in special prin opera lui C.
Bosianu (1815-1859) si V. Boeresc (1830-1883) dupa Unirea din 1859.
In aceasta perioada de revenire spirituala Simion Barnutiu (1808-1864) ca
profesor de filosofia dreptului la Iasi, fondeaza sistemul sau de drept natural, privat si
public bazat pe principiul nationalitatii.
Contributii la filosofia dreptului aduc, in epoca, T. Maiorescu (1840-1917), P.
Misir (1856-1929) prin lucrarea „Filosofia dreptului si dreptul natural” -1904,

17
G.Mironescu(„Studii juridice- 1920, Curs de Enciclopedia dreptului-1915), Teodor
Pacationu („Scopul in drept dupa Ihering-1883), Virgil C.Arion („Ihering, finalismul
in drept”-1912).
S-au ridicat la vederi filosofice supra dreptului si teoreticieni din alte domenii
juridico-stiintifice :
*in dreptul civil : G. Danielopol, C. Cantacuzino, E. Antonescu, A.
Radulescu, T. Ionascu, A. Anghelescu ;
*in dreptul public : C. Dinescu, C. Stere, Paul Negulescu, A.
teodorescu, R. Boila, V. Pella, Radu Garuneanu
Gandul filosofico-juridic romanesc se infiripa treptat, marcand, etapa cu etapa,
trepte ascendente calitativ. Astfel, N. Titulescu in 1904, sublinia ca sub abstractiunea
legilor se misca oameni ; nu omul e facut pt lege, ci legea pt om. Cel mai bun
practician in drept va fi acela care va intelege natura sociala a dreptului. Dreptul
trebuie rationalizat ; rolul legiuitorului este sa confirme sub forma de lege ceea ce
juristii constata practic ca reprezinta regula naturala a unei colectivitati, regula care
exprima si justitia si interesul. Dreptul trebuie sa fie o directiva calauzitoare, care se
impune cu forta unui imperativ categoric ; el este libertatea organizata. De aceea,
detinul omului se impleteste cu destinul dreptului.
Pt Mircea Djuvara, fiinta dreptului e stapanita de o idee calauzitaore: „Fara
dreptate, adica afara justitie si echitate, dreptul nu are inteles, este doar un mijloc de
tortura a oamenlilro, iar nu unul de convietuire pasnica. Dreptatea este, asadar, fiinta
intreaga a dreptului ; din ea izvoraste dreptul pozitiv care ne carmuieste. Dreptul
pozitiv rezulta atat din ceea ce este (viata norma juridic), cat si din ceea ce nu este, dar
care trebuie sa fie. Cautarea idealului in drept este punctul de plecare in constructia
normativa, fiecare norma ori institutie juridica se judeca dupa idealul calauzitor.
Operatiunea prin care se apreciaza insusi acest ideal, in conformitate cu aspiratiile
cele mai inalte ale societatii si cu sugestiile practicii constituie sarcina politicii
dreptului care sta la baza legiferarii. Tehnica juridica nu e o operatiune pur formala de
intrupare a dreptului pozitiv. Pt a fi oportuna, ea nu poate ignora idealul.
Mircea Djuvara considera dreptul ca reprezentand un ideal sacru ; el este
purtatorul inaltei aspiratii a societatii spre justitie si spre moralitate. Fenomenul juridic
este practic impotriva evenimentelor naturale. Frana nationala a fortei oarbe este
aprecirea juridica.
Dar fiinta dreptului, apreciaza acelasi ganditor, nu ramane ipostaziata in zona
ideala a umanului. Desi justitia este idealul pe cae il urmarim fiecare are o conduita
care nu corespunde in totalitate normei absolute. Conduita reala nu se intemeiaza
numai pe ideea pura a datoriei, precum opera lui Kant. Trebuie ca justitia, fara a
parasi idealul, sa caute in fapt in imprejurarile date cele mai potrivite mijloace pt a
perfectiona societatea. Dar idealul justitiar coboara printre oameni nu pt a uni, ci pt a
intari el insusi cu forta vietii. In aceasta privinta, spunea de aceasta data Eugeniu
Sperantia, dreptul are caderea sa fie mijlocul tehnic si garantia progresivei noastre
spiritualitati. Ratiunea de a fi dreptul este ceruta de exigenta omului de a trai ca om,
ca fiinta spirituala, iar fiinta spirituala este scop in sine, finalitatea autonoma.
Desi afirmarea spiritualitatii ca suprema valoare reprezinta finalitatea
dreptului, totusi, daca cei ce elaboreaza dreptul pozitiv si cei ce ii aplica nu inteleg
adevarata misiune a dreptului, atunci acea finalitate va intarzia sa se realizeze.
Idealul in drept nu trebuie sa fie o amagire, o forma fara fond, ci o forta
infaptuitoare, dar o forta care sa toarne continutul material al dreptului in tiparele
idealului.

18
METODELE FILOSOFIEI DREPTULUI

1)Metodele filosofiei.
Prin metoda, Descartes intelege „reguli sigure si usoare, gratie carora cine le
va fi observat cu exactitate nu va lua niciodata ceva fals drept adevarat, si va ajunge,
crutandu-si puterile, la cunoasterea adevarata a tuturor acelora de care va fi capabil”.
Metoda trebuie sa fie in umitate cu obiectul cunoasterii, intrucat cunoasterea
stiintifica cere, cum observa Hegel, sa te lasi in voia obiectului, sa ai in fata
necesitatea interna a acestuia si sa o exprimi. „Metoda nu este altceva decat structura
intregului, infatisat in pura sa esentialitate”.
In filozofie, metoda serveste la dezvaluirea structurii, miscrii si dezvoltarii
sistematicii materiale si ideale si, pe aceasta baza, la prescrierea normelor de
cunoastere si actiune.
Metodologia comuna se reduce la analiza si sinteza, la care se adauga deductia
si inductia. Analiza este o cunoastere in articulatii, o discriminare logica. Sinteza este
refacerea logica a unitatii ontologice. Aceste 2 metode sunt strans legate : nimic nu
apare in unitate sau in sinteza fara sa apara ca pluralitate sau deosebire, si invers.
Esenta metodei deductive in filozofie sta in trecerea unei idei generale intr-una
particulara : o idee particulara emana dintr-o idee generala. Dar metoda deductiva
(sau rationala) nu se poate desparti de experienta, de drumul parcurs de la fapte spre
concepte, adica de metoda inductiva.
Fr. Bacon e considerat fondatorul metodei inductive, el nu contesta totusi
valentele cognitive ale deductiei, ci solicita o dreapta cumpana lor.
O metoda propriu-zis filosofica este dialectica. Platon, Hegel si Marx
marcheaza cele 3 mari sensuri ale dialecticii. Si Platon, si Hegel considera ideea ca
suport al dialecticii. Marx fundeaza dialectia pe „materie”, din care deduce dialectica
spiritului.
Dincolo de aceste diferentieri, dialecticii in genere, il sunt caracteristice
urmatoarele :
*dialectica recunoaste atat existentei cat si gandirii relatia,
interdependenta fenomenelor ;
*dialectica recunoaste dimensitatea fenomenelor ;
*dialectica recunoaste opozitia fenomenelor, mergand pana la
contradictie (bine-rau, pozitiv-negativ) ;
*pt dialectica totul este supus devenirii, datorata contradictiilor. In
gandire contradictiile sunt depasite prin notiuni sintetice.
In gandirea contemporana, diferiti filosofi pun accentul fie pe ideea de
opozitie, fie pe aceea de contradictie, fie pe ideea depasirii opozitiei prin armonie,
sinteza, fie pe tragismul antinomiei.
Metoda transcendentala urmareste adaptarea metodei rationale la experienta.
Kant, in „Critica ratiunii pure” declara ca punctul de plecare al reflectiei filosofice
este experienta ; metoda transcendentala fixeaza conditiile experientei, ceea ce face
posibil obiectul real al experientei : principiile. Si pt Marx Scheleer, metodei
transcendentale ii este caracteristic, in opozitie cu rationalismul precritic, felul ei
reductiv de a cauta la faptele date fundamentele lor. Transcendentalul nu este acelasi
lucru cu transcendentul, cu o realitate superioara, ci vizeaza planul logic, vizeaza
conditiile apriori ale experientei. Acestea sunt cunostinte cu valoare necesara si
universala, ele nu decurg din experienta, pt ca aceasta este numai individuala,

19
schimbatoare si contingenta. Conditiile sau formele apriori sunt de natura intuitiva
(spatiul si timpul) sau de natura rationala (categoriile). De aici rezulta ca la Kant,
transcendentalul nu e dincolo de experienta, ci dincolo de ea. El precede experienta si
face posibila cunoasterea empirica.
S-a desemnat critic ca pana la urma insasi principiile, conditiile apriori ale
experientei nu sunt straine genetic – originar de experienta, ci preceda experienta
subiectului epistemic deja constituit.
Metoda fenomenologica, fundamentata de Edmund Husserl, accepta
experienat sub forma de intuitie, de viziune. Intuitia fenomenologica are ca speicfic
faptul ca nu se indrepta spre esenta neschimbatoare a fenomenelor si de aceea este o
intuitie de esenta.
Fenomenologia ia ca punct de plecare teza ca adevarata cunostinta nu este
rationamentul, discursivitatea gandirii, ci intuirea nemijlocita a esentelor. Aceasta
intuitie devine la existentialistii Heidegger si K. Jaspers intuirea esentiala a vietii
omului in ce are aceasta irational.
Fenomenologia are meritul, cum s-a apreciat, de a fi refuzat in cunoastere ceea
ce este contruit (in sensul artificiozitatii) si de a fi lasat lucrurile sa se dezvaluie
singure, dincolo de prejudecatile noastre despre ele. Dar punctul neverabil al
fenomenologiei sta chiar in notiunea de „intuitie esentiala”. Asa cum observa filosoful
roman interbelic, Djuvara, o esenta intuita neatarnata de lumea empirica in care este
data si apoi despartita de aceasta lume ca o existenta ideala si eterna echivaleaza cu
ipostazierea sau personificarea universalului.
Metoda critica, izvorata din traditia filosofica, cultiva spiritul critic.
Constiinta critica este simtul limitelor si al posibilitatilor in cunoastere. Constiinta
critica se sustine prin curajul de a revizui si amenda. Ea este si refuzul de a inchide
cunoasterea in sistem, prin sacrificarea faptelor. Dar o critica de dregul criticii este
dizolvanta. Este necesara o critica pt a ajunge la fapte.
Filosofia contemporana insista, prin neopozitivism, pe descifrarea sensului
cuvintelor, pe nevoia defintiilor.
Structuralismul si castigul metodologic al analizei structurale.
Universul metodologiei filosofice ramane deschis, propunand metode pe care
trebuie sa le primim ca solidare, fapt ce poate stimula si demersul cunoasterii juridice.

2)Metodele in filosofia dreptului.


Metodele filosofiei pot fi metode ale filosofiei dreptului in masura in care se
pot adecva particularitatilor dreptului, dar si in masura in care dreptul se lasa examinat
din perspectiva filosofica, adica din perspectiva esentei sale si a fundamentului sau
axiologic.
Analiza categoriala a dreptului se plaseaza in perimetrul filosofiei dreptului.
Din aceasta perspectiva, Giorgio del Vacchia distinge caracterele proprii dreptului in
sens obiectiv : bilateralitatea, generalitatea, imperativitatea si coercibilitatea.
Bilateralitatea exprima confruntarea unei actiuni cu alta, provenind de la
subiecte diferite. Dreptul pune fata in fata cel putin 2 subiecte si fixeaza pt amandoua
o norma dupa care ceea ce este posibil pt o parte nu poate fi impiedicat de cealalta
parte. Unei parti i se impune o obligatie, celeilalte i se atribuie o facultate sau o
pretentie. Prin aceasta nu se fac doua lucruri diferite, ci se asigura o unica determinare
juridica, prin care se fixeaza in acelasi timp obligatia unui subiect si exigenta celuilalt.
Conceptul bilateralitatii este cheia de bolta a edificiului juridic.

20
Generalitatea evidentiaza faptul ca dreptul ca normativitate procedeaza prin
abstractizare la fixarea tipurilor. Dreptul nu se refera la persoane determinate si nici la
raporturi individualizate.
Imperativitatea este un element integrant conceptului de drept. A impune o
datorie inseamna a ordona. Si normele permisive au o tenta imperativa. Ele exista ca
atare numai intrucat se coreleaza cu normele imperative carora le fixeaza spatiul de
joc al aplicarii.
Dreptul este prin esenta coercibil. In caz de nevoie se impune cu forta.
Coercibilitatea deosebeste normele juridice de orice tipuri social-normative.
Metoda inductiva ca metoda folosita de filosifa dreptului, se sumimparte in :
metoda genetica si metoda comparativa. Prima permite cunoasterea evolutiei de
ansamblu a dreptului. A 2 confrunta dreptul diferitelor popoare, pt a reconstitui
aspecte inca necunoscute. De ex : desi nu cunoastem faza primitiva a dreptului roman,
dispunem de un mijloc indirect : examniarea dreptului originar al altor popoare care
au avut intr-o epoca cunoscuta de noi, sisteme juridice analoage aceluia pe care
trebuie sa-l fi avut romanii. Observatiile facute cu ajutorul acestei metode arata un
adevar de mare improtanta, anume ca spiritul uman urmeaza aceleasi legi in
dezvoltarea sa. Aflam aceleasi institutii la popare intre care s-a dovedit ca nu a existat
niciodata vreo relatie si cunoastere reciproca. Ele creaza aceleasi institutii, cu aceleasi
convingeri fundamentale, aceleasi determinari si aceeasi procedura. Asemanarea se
vadeste nu numai in aspectul static, dar si in acela dinamic, in succesiunea fazelor
analoge. Dincolo de aceste aspecte comune, provocate spontan si in afara influentelor,
opereaza inevitabila comunicatie istorica intre popoare, care conduce la egalizarea
sistemelor. Prin aceasta dreptul unui popor se poate transfera la alt popor, cu
adaptarile potrivite. Unitatea spiritului uman se manifesta in unitatea spiritului
dreptului, dar o unitate a cerai viabilitate se bazeaza pe diversitatea nationala a
dreptulul.
Metoda critica este si ea inerenta gandirii juridice, evidentiind contributiile
aduse de diverse scoli si curente juridice, dar si limitelor lor de gandire.

TEORIA CUNOASTERII DREPTULUI

1.Gnoseologia, parte integranta a filosofiei.


Teoria cunoasterii (gnoseologia) este o componenta a filosofiei. Ea explica
reflectarea lumii in mintea omului, principiile si legile care guverneaza producerea si
insusirea cunoastintelor stiintifice, formele si metodele de descoperire, fixare si
transmiterea sociala a adevarurilor, interderenta dintre cunoastere si celelalte activitati
omenesti.
Teoriile despre cunoastere sunt la fel de vechi ca filosofia insasi. Dfinirea
adevarului si explicarea mecanismului cunoasterii au fost preocupari ale lui Aristotel
si ale stoicilor in antichitatea greaca, ale lui Descartes si Leibniz, ale lui Locke si
Hume, ale lui Kant, hegel sau Russel.
Problematica traditionala a gnoseologiei include reflectii despre obiectul
cunoasterii, geneza cunostintelor umane, formele si procedeele de cunoastere,
conceptul de adevar, verificarea cunostintelor adevarate, elaborarea constructiilor
teoretice. Ea este continuata si revigorata in contemporaneitate si prin utilizarea unor
rezultate ale stiintelor particulare. (psihologia experimentala, cibernetica, semiotca)

21
Alaturi de aceasta desfasurare globala a gnoseologiei, se consolideaza teoriile
gnoseologiei de ramura. Intre epistemologiile stiintelor este prezenta si epistemologia
juridica.

2)Statutul epistemologiei juridice.


Activitatea tipica a juristilor contemporani are ca obiect descrierea, analiza,
interpretarea, comentariul legilor, al altor acte normative, a normelor juridice in
general. Astfel spus, ei urmaresc implicatiile vointei legiuitorului deja exprimata.
Dar acest plan al cunoasterii legii nu ramane singular, inregistrandu-se astazi
interrelatii concepute si metodologice cu alte stiinte (sociologia, psihologia,
antropologia).
Aceste conexiuni ale stiintei dreptului cu alte stiinte nu mai pot fi apreciate ca
avand un rol secundar in cunoasterea fenomenului juridic. Aici se manifeta tendinta
de unificare in cunoasterea stiintifica, dar si de specializare, in raport cu care dreptul
nu se poate sustrage. Unitatea stiintei nu se poate face prin reductionism simplificator.
Unitatea stiintei se ragseste, ca exigenta si in abordarea unitar-stiintifca a
dreptului insusi, a ipostazelor sale opozabile : Sein-ul si Sollen-ul, atat de riguros
separate in teoria pura a dreptului. Aceasta abordare integrativista a fost impulsionata
de pe terenul extrajuridic al teoriei cunoasterii.
Prin contributia acesteia s-a inteles opozitia dintre stiintele naturii si acelea
socio-umane nu are granite absolute. Introducerea conceptelor de hazard, ordine si
dezordine nuanteaza notabil intelegerea opozitiei traditionale dintre determinism,
specific stiintelor naturii, si finalitate, specifica stiintelor socio-umane. De asemenea,
rolul observatorului in stiinta a fost reevaluat, constatandu-se imposibilitatea de a se
face abstractie de subiect in obtinerea „imaginii” obiectului. In fine, s-a acceptat ca
teoriile stiintelor nu sunt verificate nemijlocit, ele avand o valoare provizorie.
In conditiile edificarii statului de drept si a cresterii, in consecinta, a rolului
dreptului i viata sociala, trebuie ca dreptul sa faca obiectul unei reflectii
epistemologice specializate.
Si in drept trebuie sa se renunte la himera unui drept definitiv. Epistemologia
juridica asigura, in ordinea ei, abordarea deschisa a dreptului. Orice frontiera absoluta
propusa este marcata de problema rau pusa. Spiritul stiitific trebuie sa depaseasca
limitarea si absolutizarea. In acest sens, fenomenele istorice, sociologice,
antropologice, ideologice, economice, demografice, morale trebuie sa apara in stiinta
dreptului ca fapte, nu ca entitati luate in sine.
Teoriile juridice obtin o reconstructie inevitabil partiala, nu completa a
fenomenului juridic. Corespondenta dintre modelele teoretice si referentiilor, adica
realitatea juridica, nu este punctuala, ci globala, de la sistem la sistem. Teoriile
juridice nu sunt libere de eroare, dar acest lucru nu inseamna ca ele trebuie respinse.
Progresul in reflectia stiintifica nu rezulta din epistemologica in stiinta dreptului este
de a asigura pluralismul punctelor de vedere, de a le evalua fara reductii
simplificatoare. „Teoriile rivale” reprezinta mijlocul de a prepara cautarea justitiei in
fiecare caz in parte. Nu e vorba aici de ecletivism si, implicit, nici de acceptarea
echivalentei lor, din punct de vedere al fortei lor cognitive.
Putem compara teoriile juridice asupra unei probleme dupa criteriile de
apreciere epistemologica propuse de K. Papper. El considera ca o teorie este in progrs
fata de p alta teorie daca :
*faca afirmatii mai precise decat t1, iar aceaste afirmatii mai precise
suporta teste mai precise ;

22
*tine seama de mai multe fapte, explicandu-le, decat t1 ;
*descrie sau explica faptele intr-un mod mai amanunti decat t1 ;
*a trecut cu succes teste pe care t1 nu a izbutit sa le treaca ;
*a sugerat noi teste si le-a facut;
*a legat intre ele diverse probleme care pana atunci erau privite ca
disparate.
Intretinand spiritul critic fata de achizitiile cunoasterii, epistemologia ne cere
sa acceptam ca ceea ce apare ca foarte stiintific la un moment dat sa poata fi ulterior
considerat ca eronat, pt ca intr-o alta faza sa revina in forta pe scena cercetarii
stiintifice. Daca exista o garantie de stiintificitate, ea nu poate veni decat de la
existenta unei comunitati stiintifice care sa functioneze ca o comunitate critica.
Astazi dreptul este supus si unei abordari cibernetice. Potrivit acesteia, dreptul
este un subsitem relativ independent, inzestrat cu autoreglare (feed-back), dar care se
afla in acelasi timp in relatii cu alte subsisteme si cu ansamblul societatii ca
macrosistem. Aceasta viziune a legitimat juscibernetica, definita ca o aplicatie a
conceptelor si metodelor cibernetice cu privire la drept.
Informatica juridica releva importanta stocarii, prelucrarii si furnizarii rapide a
informatiei pt procesul de elaborare si aplicare a dreptului, in special prin intermediul
calculatoarelor, fara ca acestea sa inlature omul in procesul decizional.

3)Exigente epistemologice in studiul dreptului.


Cunoasterea nu e o simpla copiere a realitate. Ea presupune o reflectare activa
si o reconstructie gnoseologica a lumii reale in constiinta subiectului epistemic.
Nimic nu e mai important intr-o disciplina decat modul de gandire pe care il
presupune.
Din perspectiva gnoseologica si axiologica, modul de gindire juridic compota
exigentele :
*capacitatea de asesiza care relatii sociale cad sub incidenta normelor
de drept oei ies domeniul reglementarilor juridice ;
*sesizarea valorilor sociale protejate juridic, a efectelor juridice
posibile in cadrul nesocotirii lor ;
*cunoasterea principiilor dedrept dar si a exceptiilor posibile ;
*capacitatea de a explora norma juridica in unitatea structurii sale, de a
intelege ratio legis, dar si accasia legis ;
*tehnica coroborarii normelor juridice, a intelegerii dreptului ca un
sistem ;
*capacitatea de a aprecia natura juridica a unei situatii de fapt si a o
incadra in mod corespunzator in normativitatea juridica ;
*capacitatea de a interpreta, de a gasi relatia corecta dintre litera si
spiritul legii ;
*intelegerea constantelor dreptului, dar si a dinamicii sale
contemporane ;
*nevoia de a reflecta la rolul dreptului contextulcerintelor
contemporane de democratie si progres ;
*cunoasterea si valorificarea aspectelor valoroase in alte sisteme de
drept ;
*a fi partizanul ordinii de drept si al protectiei juridice a fiintei umane,
al drepturilor si libertatilor fundamentale;

23
Prin sinteza acestor exigente s-ar putea contura idealul profesional al gandirii
juridice, modul deschis spre care tinde juristul prin cunoasterea juridica, cultura si
actiune.
Conceptul „modul de gandire juridica” are in primul rand virtuti de ordin
orientativ in studiul dreptului. Spiritul acestu concept conduce la sesizarea
dimensiunii juridice a realitatii, la o atitudine in invatare care sa depaseasca
informatia data, la rigoare, dar si la inobilirea in gandire. Aceasta nu reprezinta un
simplu deziderat didactic, ci si o cerinta presanta a vietii. Sa amintim, de pilda numai
acte legi se abroga intr-o perioada de 4-5 ani in care studentul realizeaza pregatirea
juridica de baza.
Se impune ca din faza de debut a pregatirii juridice sa se intocmeasca un
inventar de informatii- unelte, capabile sa produca alte informatii. Aceasta ar putea
cuprinde raspunsuri la intrebari ca : pot sa identific structura unei norme juridice? Ce
este un raport juridic si care sunt premisele lui? Ce faze implica elaborarea dreptului?
Ce metode de interpretare cunosc? Care sunt conditiile raspunderii juridice?
Pot sintetiza riguros o situatie de fapt? Dupa ce criterii ma ghidez? Ce stiu
despre tehnica incadrarii juridice? Am un repertoriu de spete fundamentale? Dar de
legi? Ce fenomen ocupa prim-planul vietii juridice interne si internationale ?
Efortul de a raspunde documentat si adecvat la aceste intrebari pot asigura
concurarea unui stil de munca intelectuala, o autoeducatie profesionala ca parte a
fiintei culturale, a omului sub semnul conceptului de educatie permanenta. Se
acceptam ca educatia nu consta in acumularea unui bagaj de cunostinte, ci
indezvoltarea armonioasa a fiintei umane.

24