CE ESTE FILOSOFIA?

FILOSOFIA
-115-

I. CICERO (TUSCULANE): FILOSOFIA ESTE CONTEMPLARE

1. Prima menţionare (orală) a termenului „filosofie”

a) etimologie - philein = a iubi
- philia = iubire  philosophia =
philos = iubitor de dragoste pentru
sophia = înţelepciune (lumină lăuntrică) înţelepicune
b) prima folosire în scris
- Heraclit: „philosophia audres” (poziţie adjectivală - formă de plural)
c) prima folosire a termenului „filosof” ca substantiv
- discuţia lui Pythagoras cu Leca: „este adevărat că eşti înţelept
(sophios)?”; „Înţelept e doar zeul, eu sunt numai iubitor de înţelepciune
(philosophos)”
2. Identitatea filosofiei: analogia cu jocurile olimpice
a) prilej de obţinere a unei tipologii umane
- cei doritori de glorie şi succes practic = (aplauze) atitudine
- cei doritori de bani (spirit mercantil) şi plăcere tehnică = (profit) practică
- cei doritori să afle, să ştie  atitudine teoretică
b) dezavantajul acestei analogii, superficial interpretată
- lasă să se înţeleagă că cei cu atitudine contemplativă sunt mai
numeroşi decât sunt ei în realitate
c) cheia analogiei: aceste 3 categorii de participanţi la olimpiade (târguri ăn
general) sunt reprezentative pentru omenire în genere; avem de ales între a
deveni: robi ai gloriei
robi ai banului robi, sclavi

- oameni liberi  cei ce se dăruiesc cercetării naturii (cercetarea şi

aflarea adevărului)
d) libertatea de opţiune, caracterul nedeterminat al ocupării vreunuia dintre
aceste poziţii  responsabilitatea (afirmatp de Cicero)
 superioritatea acestei ocupaţii - filosofia
 nivelul prescriptiv al acestui text: nu numai o încercare de
descriere, înfăţişare a specificului filosofiei, ci şi cu ÎNDEMN
DE PRACTICARE A FILOSOFIEI

II. EPICTET („MANUALUL”): EXPRESIA FILOSOFIEI E FAPTA

1. Sensul înşelător al folosirii termenului „faptă” (: de obicei  acţiune, ca opusă

stării spirituale, contemplative)
2. Distincţia, în genere, dintre a face ceva şi a vorbi despre respectiva facere
a) exemple din afara filosofiei:
- a mânca şi a vorbi despre mâncat (Epictet)
- sau: a face matematică şi a vorbi despre matematică
- sau: despre alpinism poate vorbi oricine, de făcut, doar unii etc.
b) aplicarea distincţiei la filosofie:
- a vorbi despre filosofie / a face filosofie  impostură / veritabilitate
 CE ESTE FILOSOFIA? FILOSOFIA
-116-

3. Originea tentaţiei spre impostură: ideea autoexcelenţei, orgoliul: exemplul lui

Socrate (lepădare de sine)
4. Sfaturi practice: - tăcere / flecăreală
- justificare: riscul superficialităţii (exemplul cu oile)
- primirea cu seninătate a proastelor păreri ale celorlalţi despre tine
NOTĂ: Aceste dimensiuni sunt nu numai împotriva (îndemnuri) ci şi
(odată realizate) indicii ale bunei practicări a filosofiei
5. Susţineri tacite: - superioritatea celor ce se îndeletnicesc cu practicarea filosofiei în
raport cu ceilalţi
- caracterul profund formativ al acestei îndeletniciri asupra eu-lui
propriu
- prioritatea propriei superiorităţi, drept condiţie necesară a
posibilităţii de a-i superioriza pe alţii (altminteri mesajul filosofic
este inutil)
6. Concluzie: a face filosofie (a înfăptui filosoficeşte)  a deţine o anumită condutiă
superioară (intelectual şi moral), a avea o anumitp stare de spirit (şi nu
doar nişte informaţii) în consonanţă cu principiile filosofice (abia atunci
aceste principii pot lucra, prin tine, asupra celorlalţi).

III. NAE IONESCU („CURS DE METAFIZICĂ”) - FILOSOFIA CA ACT DE

TRĂIRE

1. Act de trăire / activitate teoretică (i.e. înregistrare şi interpretare a ceva exterior dat,
aşa cum acest ceva se prezintă anterior
înregistrării şi interpretării)
2. Mecanismul acestei „trăiri”: reducerea (transformarea, modificarea) realităţii
obiectelor la necesităţile personalităţii filosofului: 
proiectarea structurilor propriei personalităţi asupra
naturii (proiecţie de tip expresionist a interiorităţii
asupra exteriorotăţii) / în opoziţie cu teza obiectivităţii,
adevărului universal, satisfacerii aspectului de
generalitate, comunitate al comunicării
3. Argumente (din istoria filosofiei): devin explicabile raţional:
a) multiplicitatea de sisteme filosofice
b) incapacitatea filosofilor de a se pune de acord (faptul că eventualul ţel al
adevărului obiectiv este de neatins în filosofie)
c)caracterul dogmatic, absolut al susţinerilor
- acestea ar putea fi, cu îndreptăţire şi neproblematic, diferite, ca fiind
produse ale unor inteligenţe cel puţin normale (ad majorem:
superioare)
- atâta vreme cât le considerăm adevăruri despre exterioritate - doar
dacă fiecare filosof ar trăi într-o altă lume decât oricare dintre ceilalţi
- dacă admitem însă că toţi trăiesc în aceeaşi lume - prezentând
concepţii diferite - şi pe care continuăm să le considerăm reconstituiri
conceptuale ale exteriorităţii (non-eu-lui)  singura soluţie a
diversităţii părerilor - incapacitatea intelectuală
 - ambele soluţii sunt inacceptabile; singura cale de raţionalizare a
situaţiei care rămâne, rămâne în a ne schimba credinţa că aceste
CE ESTE FILOSOFIA? FILOSOFIA
-117-

concepţii (filosofice) sunt reconstrucţii ale exteriorităţii. Contradicţiile

dispar dacă le considerăm reconstrucţii conceptuale ale felului de a fi al
fiecăruia.
d) că există atâtea metode câţi filosofie (graţie ireductibilităţii şi irepetabilităţii
fiecărei personalităţi)
- exemplele lui Nae Ionescu
4. Susţinere tacită: este posibilă o diferenţă de nivel între practicarea filosofie de către
X şi conştiinţa aceluiaşi X cu privire la respectiva practicare.
- consecinţă: este posibil ca unii filosofi să ofere maniere extrem de fertile
pentru ceilalţi de re-aranjare a realităţii (valorizare a existenţei) -
anin fiind însă de idealul descripţionist al obiectivităţii
5. Concluzia: prin filosofie nu se realizează opere de descriere şi interpretare a lumii
obiective, ci de creare a unor lumi subiective, conform spiritului creator specific
fiinţei umane, desfăşurat însă riguros şi sistematic.

IV. ARISTOTEL („METAFIZICA”): ŞTIINŢA PRIMELOR PRINCIPII

1. Încercare de stabilire a identităţii filosofiei prin cercetarea naturii obiectului său:

cauzele şi principiile pe care le are de cunoscut.
2. Reformularea problemei:  se conferă un plus de fertilitate aceleiaşi încercări
- de la felul de a fi al filosofiei [A]  spre felul de a fi (sau de a ni se părea
nouă că sunt) al filosofilor [B] [TOCAMI PENTRU CĂ ÎNŢELEGÂND (A)
SĂ ÎNŢELEGEM (B)]
- impresia că le sţie pe toate (multe) fără sp se fi străduit să dobândească mai
întâi şi respectivele capacităţi particulare necesare (specializările respective)
- iscusinţă deosebită în problemele dificile (detaşare evidentă din sânul
majorităţii)
- capacitate deosebită de a-şi formula foarte clar propriile gânduri
N.B. Aceste caracteristici ale filosofiei sunt relevante întru înţelegerea filosofiei
numai, întrucât Aristotel consideră că filosoful le capătă prin practicarea filosofiei,
decurgând din specificul acesteia şi nu din datul natural al filosofului (din felul său
de a fi - valabil dinaintea prestării travaliului filosofic)
3. Criteriu decisiv: este superior ceea ce este cultivat drept scop, în sine şi nu în
vederea dobândirii mijloacelor pentru satisfacerea altor scopuri, ceea ce este cazul
filosofiei = cunoaştere de dragul cunoaşterii 

- rolul conducător al filosofiei în cadrul tuturor disciplinelor (influenţă
platoniciană  şi ocupaţiilor omeneşti, în general, în cadrul formelor şi învelirilor
cunoaşterii, în special
- roulu conducător al filosofiei
4. Explicitarea însuşirii de a le şti pe toate (părerea noastră despre filosof)
- de fapt: ştie totul (multum), nu pe toate (ar fi necesar să fie absolventul
tuturor formelor de şcolarizare specială)
- cauza, originea acestei însuşiri: cunoaşterea universului în raport cu care
celelalte cunoştinţe omeneşti sunt un soi de cazuri particulare, deductibile.
5. Pledoarie pentru superioritatea filosofiei:

CE ESTE FILOSOFIA? FILOSOFIA

-118-

- deşi obiectul filosofiei (universalul, primele cauze şi principii) este unul greu
de cunoscut
- justificare:... mai departe de simţuri, avantajele pe care le obţine deţinătorul
unei astfel de cunoaşteri prevalează:
- rigurozitatea
- exactitatea informaţiilor
Cauza acestor avantaje: simplitatea (în înţeles matematic; cum este o axiomă faţă de
mulţimea de teoreme ce stau sub ea) primelor cauze şi principii.
- „filosofia are calitatea de ştiinţă în cel mai înalt grad”  este cunoaştere prin
excelenţă (cunoaştere deplină) pentru că este o CUNOAŞTERE A DEPLINULUI
- obiectul -ei: „to ou he ou”, existenţa ca existenţă (făcând abstracţie de orice
accident, însuşore particulară şi cuprinzând-o în plenitudinea ei)
- ca ceva să fie cunoscut este necesar mai întâi să fie, ori ceea ce este în primul rând
este fiinţa ca fiinţă  fiinţa ca fiinţă e cognosciabilă în cel mai mare grad
 paralelism aristotelic între categoriile intelectului şi alcătuirea existenţei: de vreme
ce cauzele şi principiile ultime alcătuiesc esenţial orice lucru  cunoaşterea acestora
= cunoaşterea riguroasă şi exactă a oricărui lucru
- comparaţie între  şi oricare disciplină particulară  studiază binele absolut ca
scopul întregii existenţe / doar în mod parţial şi trunchiat.
K. JASPERS CUM SE NAŞTE FILOSOFIA
(„Originile filosofiei”) -119-

UIMIREA

I. ORIGINEA FILOSOFIEI

1. Platon: uimirea
a) vedem stelele, Soarele (lumea ca spectacol)
b) interpretarea acestui spectacol = filosofia
c) filosofia = cel mai preţios dar făcut muritorilor de către zei
2. Aristotel: mirare (uimire) progresivă
- de la problemele curente  problemele mari (ex: naşterea Universului)

II. SPECIFICUL FILOSOFIEI

1. Aristotel: cunoaştere de dragul cunoaşterii (nu în vederea vreunui folos oarecare)

2. Trezire din starea de dependenţă faţă de nevolie vieţii
a) întrebări despre existenţă [despre atotcuprinzător]
b) răspunsuri fără vreo utilitate imediată (cu satisfacţie în sine)
A. SCHOPENHAUER
(„Lumea ca voinţă şi reprezentare”) -120-

OMUL ESTE UN ANIMAL METAFIZIC

I. SPECIFICUL OMULUI

1. Fiinţă care se miră de propria-i existenţă

2. Animalul:
a) existenţa sa îi este ca de la sine înţeleasă  neconştientizată
b) expresie a înţelepciunii naturii  intelectul şi voinţa nu sunt încă despărţite
suficient
c) subiectul reprezentării lumii = natura (specia) / cu individul
3. Esenţa interioară a naturii (obiectivarea voinţei de a trăi)
a) se desăvârşeşte treptat (evolutiv)
b) capătă, prin om, conştiinţă de sine
- interogaţii, auto-interogaţii
c) sentimentul tragicului
- conştiinţa morţii
-  conştiinţa neputinţei (de a evada din finitudinea existenţei)
- necesitatea metafizică

II. SPECIFICUL FILOSOFIEI

1. Dispoziţia către filosofie

a) mirarea comună
b) orientarea acestei mirări spre totalitate
- în schimb, ştiinţa ! doar unele fenomene
c) sesizarea caracterului enigmatic al existenţei
2. Imboldul pentru filosofie
a) conştiinţa morţii, contemplarea durerii şi a lipsurilor vieţii
- o lume perfectă  o lume fără interogaţii
b) interesul pentru nemurire
- urmărit prin sisteme filosofice şi religioase
- problema existenţei zeilor = secundară [„decorul” necesar
nemuririi]
L. BLAGA CE ESTE O PROBLEMĂ FILOSOFICĂ?
(“Trilogia culturii”) -121-

PROBLEMĂ FILOSOFICĂ ŞI PROBLEMĂ ŞTIINŢIFICĂ

I. TEZA:

1. Problema, în genere:
a) arie = domeniul la care problema se aplică
b) zarea interioară = modelul care este suprapus ariei, o idee propulsivă,
asigurând trecerea de la punerea problemei la rezolvarea sa
2. Problema filosofică:
a) aria = existenţa ca existenţă
b) zarea interioară = în mare măsură indeterminată
3. Problema ştiinţifică.
a) aria = circumscrisă, delimitată [„parcelată”]
b) zarea interioară = complex determinată

II. SUSŢINEREA TEZEI

1. Aria problemei filosofice vizează existenţa ca totalitate

a) fie explicit
b) fie implicit: când explicit este vizat doar un aspect (morala, cunoaşterea,
viaţa etc.), dar astfel încât plecându-se de la înţelegerea acelui aspect să se
ajungă la înţelegerea întregului
2. Aria problemei ştiinţifice = îngrădită  abstracţie de ceea ce depăşeşte această arie
3. Zarea problemei filosofice
a) maniera categorială a demersului filosofic
ex: substanţa, unitatea, pluralitatea, cauzalitatea...
b) anticipări ideatice (idei propulsive) minime [căci conţinut foarte sărac, cel
mai des: categorii]
- specifice oricărei mari filosofii
- existenţă (Parmenide)
- existenţă şi devenire (Platon)
- indeterminat (Plotiu)
- substanţă (Spinoza) etc.
4. Zarea problemei ştiinţifice = mod complex (idee cu multe determinaţii)
a) şi-n ştiinţa antică, şi-n cea modernă (matematica - experimentală)
b) ex: - fizica lui Aristotel  modelul mişcării organismului
- osteologia lui Goethe  ideea metamorfozei organice
5. Comparaţie
a) spontaneitatea spiritului filosofic
- neîngrădită soluţionarea de ideea propulsivă, libertate creatoare mare
b) caracterul ghidat al soluţionării problemei ştiinţifice
- soluţia este intens prefigurată de zarea interioară bine determinată

III. ROLUL ACESTOR DISTINCŢII

1. Legitimarea filosofiei
a) caracterul său ireductibil, imposibilitatea ştiinţei de a se substitui filosofiei
(L. BLAGA) -122-

b) nelegitimitatea pretenţiilor conform cărora filosofia are a-şi lua ca model

ştiinţa
2. Atac împotriva concepţiei despre filosofie a pozitivismului logic (Cercul de la
Viena)
PLATON VÂRSTA POTRIVITĂ PENTRU FILOSOFIE
(„Gorgias”) -123-

poziţia lui Kalikles

FILOSOFIA ESTE POTRIVITĂ DOAR PENTRU TINERI

I. NEPOTRIVITĂ PENTRU COPII

1. Specificul vârstei: jocul, gânguritul

- atunci copilul este liber şi încântător
2. În afara măsurii: când discută cu discernamânt
- frizează sclavia

II. POTRIVITĂ CELOR TINERI (filosofia ca etapă în dezvoltarea spiritului

individual)

- de admirat (ca şi copilul care se joacă)

III. NEPOTRIVITĂ ADULŢILOR

1. Peisaj comic (un fel de gângureală)

- neseriozitate
2. Argument:
a) filosofii nu cunosc legile
b) sunt ridicoli (ca şi oamenii politici) când participă la disputele adevăraţilor
bărbaţi (i.e. sofiştii - singurii adulţi raţionali)
3. Un soi de retard condamnabil
4. Antidotul: a deveni sofist

L. BLAGA

TREI FEŢE

I. COPIII  jocul
II. TINERII  iubirea
III. BĂTRÂNII  înţelepciunea
EPICUR
(„Scrisoare către Menoiceus”)
-124-

FILOSOFIA SE POTRIVEŞTE ORICĂREI VÂRSTE

I. FILOSOFIA  SĂNĂTATEA SUFLETULUI 

 de practicat oricând

II. FILOSOFIA  FERICIREA  scop suprem

 de practicat de către oricine

Nota bene - Filosofia = filosofia epicureică
- Acest discurs = concepţia despre sine a epicureismului


SENECA ROSTURILE FILOSOFIEI

(„Elogiul filosofiei”)

FILOSOFIA ESTE O ŞANSĂ LA NEMURIRE

I. FILOSOFIA - CA SUPREMĂ LIBERTATE

- Filosofii - se nasc după cum vor

- renaştere spirituală (= naştere a filosofului), prin alegerea unei şcoli
filosofice

II. FILOSOFIA - CA INTEGRARE ÎN ETERNITATE

1. Primeşti, drept moştenire, tot ceea ce au agonisit înaintaşii şcolii ( capeţi trecutul)
a) acestea sporesc cu atât mai mult cu cât le împarţi mai des
b) sunt de neatins prin trecerea timpului (ne-erodabile)
- onorurile, monumentele, roadele ambiţiilor sunt perisabile
2. Ai prezentul
3. Te bucuri deja de viitor
 a) ai conştiinţa faptului că vei fi de folos generaţiilor viitoare
b) argument: aşa cum sunt veneraţi filosofii trecutului (distanţarea în timp
conferă obiectivitate aprecierii, nemailăsând nici loc invidiei)
4. Viaţa filosofului va dura mult, acesta fiind neconstrâns de legile neamului omenesc.
E. CIORAN ROSTURILE FILOSOFIEI
(„Manual de descompunere”) -125-

FILOSOFIA NU ESTE DE NICI UN AJUTOR

I. SPECIFICUL OMENESCULUI

1. Slăbiciunea
2. Tristeţea, neliniştea
3. Alternanţa fericire - groază („ritmul însuşi al forţei”)
4. Contactul cu necunoscutul

II. CAPACITATEA ARTEI ŞI RELIGIEI DE A RĂSPUNDE ADECVAT

- Vechiul Testament (Iov)

- Shakespeara (Macbeth)
- Bach (cantate)

III. STERILITATEA FILOSOFIEI

1. Potrivită celor lipsiţi de veritabilitatea (timizi, călâi)

2. Lipsită de fertilitate
a) existenţa se asumă, se trăieşte / nu se explică
b) a face filosofie  a te sustrage existenţei
- argument: filosofii o sfârşesc bine
- Socrate = excepţia care întăreşte regula
- nebunia lui Nietzsche (  veritabilitate)  din
caracteristicile poetului, nu filosofului
3. Viaţa începe acolo unde sfârşeşte filosofia
a) exerciţiu artificial al raţiunii
b) în afara dezastrelor vieţii
M. FLORIAN ROSTURILE FILOSOFIEI
(„Misticism şi credinţe”) -126-

BIRUINŢA GÂNDULUI

I. FUNCŢIA BAZILARĂ A FILOSOFIEI ÎN CADRUL CULTURII

1. Clarificarea noţiunilor fundamentale, generalisime. unificatoare

- ex: filosofia lui Socrate
2. Cea mai obiectivă şi raţională cercetare (fără prejudecăţi)

II. FUNDAMENTAREA ACŢIUNILOR PRACTICE

- Caracterul neăntemeiat al acuzaţiilor uzuale (abstractizare, îndepărtare de concret)

- ataşare / detaşare de realitate = condiţii al succesului practic

(„imunitate internă”)

III. FUNCŢIA DE RECREARE A PUTERILOR, ENERGIILOR

1. Maniere nefilosofice
a) fiziologice: somnul
b) distracţiile
- ex: arta
- duc la dezechilibru [!]
2. Maniera filosofică  voinţa de a ajunge la Unitate şi Totalitate
- a se avea în vedere posobilitatea înfrângerii
- imunizarea internă  şi din imunizarea în faţa eşecului
- martirajul - biruinţa gândului 

L. WITTGENSTEIN
(„Caietul albastru”)

FILOSOFIA - CA ELIBERARE DE FASCINAŢIA LIMBII

I. FILOSOFIA TRADIŢIONALĂ

1. False probleme  greşeli de limbaj

a) folosirea improprie a unor termeni (ex: substantivul „timp”)
b) credinţa în existenţa unor entităţi ascunse  fascinaţia exercitată de formele
de exprimare
2. Raportarea acritică (imitare) a metodei reductive şi explicative a ştiinţelor naturii.

II. FILOSOFIA (WITTGENSTEIN-IANĂ) - PUR DESCRIPTIVĂ

1. A denunţa setea de generalitate

2. A arăta folosirea improprie a termenilor lingvistici
3. A arăta muştei cum să iasă din stilcă.