Libertate şi responsabilitate

INTRODUCERE

- analogia pietrei la Spinoza

- caracterul corelativ al conceptului ,,libertate” – conceptul ,,limite”
- definiţia clasică a libertăţii: libertatea=def absenţa limitelor
- determinism: supunerea naturii sau omului relaţiei cauzale = limitarea libertăţii

o determinism natural: natura = determinată de necesitatea mecanică; omul

face parte din natură
o determinism divin: omul şi lumea = creaţii ale divinităţii, i.e. ale fiinţei
necesare ≡ exercitatoare de necesitate → omul = suportator de necesitate
(acţiunile i-ar fi prederminate de Providenţa divină)
- negarea determinismului → libertate absolută (şi responsabilitate socială absolută)

I. ÎNTEMEIEREA: DETERMINISMUL NATURAL

A) ORIZONT: NECESITATEA NATURALĂ ŞI LIBERTATEA

- conform începutului filosofiei greceşti, temeiul lumii stă în originea materială a
acesteia; într-un princpiu material (pământ, apă, aer, foc). Aceeaşi ontolgie
determină subordonarea concepţiei despre libertate: omul este supus neceităţii
universale a naturii

1. Democrit din Abdera (460 – 370 a.Ch.)

- propriu-zis nu se poate vorbi decâz despre atomi şi vid (plinul şi golul)
o atomii = particule indivizibile, nediferenţiate calitativ, întrând în alcătuirea
tuturor lucrurilor, abia acestea diferind calitativ între ele (după cum atomii
componenţi diferă prin formă, număr, ordine sau poziţie)
o vidul: permite trecerea de la atomi la lucruri (combinări) cât şi schimbarea
lucrurilor, fiind spaţiul necesar mişcării
- Transformarea = guvernată de necesitate: vârtejul universal
- Atomii sunt infiniţi ca mărime a numărului lor, ca mulţime [fiind cât se poate de
mici]; numai ei există propriu-zis / lucrurile par doar a exista
- Orice act uman este determinat de cauze externe (ca orice alt eveniment)
- ,,Nu există întâmplare. Toate au o cauză a lor.”

2. Epicur (341 – 270 a.Ch.)

- Ontologia sa (fizica epicureică / asigură trecerea la hylozoismul anterior (i.e.
considerarea lumii ca fiind însufleţită) la mecanicism => mişcarea atomilor
[căderea lor perpetuă în vid] = determinată de greutatea acestora; adaugă
proprietatea clinamen-ului = abatere liberă, e determinată de la verticală →
contingenţa (întâmplarea) [spre deosebire de atomismul democritian]; climamen =
fundamentul ontologic al libertăţii omeneşti
- Nu numai atomii sunt infiniţi, ci şi nuărul lucrurilor (cosmia)
 - Indinstincţie princpială suflet/truă: sufletul ca subagregat atomic, făcând parte din
trup
- ,,... sufletul este corp compus din părţi fine. El este răspândit în tot cuprinsul
fiinţei noastre. ”
3. Titus Lucretius Caro (99-55 a.Ch.)
- Preia şi exprimă în versuri atomismul epicureic, făcându-l însă mai adecvat
libertăţii omeneşti
o Contingenţa clinamen-ului nu poate explica decât întâmplarea, nu şi
libertatea
o La nivelul umanului contingenţei naturale i se adaugă, specific, voinţa

- voinţa = puterea prin care omul se smulge din lanţul ursitei, făcând deci cauza
gândului cauza mişcării sale (Despre natura lucrurilor)

B) LIMITE: NECESITATEA MORALĂ ŞI LIBERTATEA

4. Marcus Aurelius (121 – 180)

- pentru stoicism, cosmosul este identificabil cu divinitatea (în sensul
imanentismului fiinţei necesare), un uriaş [şi finit] mecanism animat de
inteligenţa divină (armonia universală), de sufletul primordial = lume raţională
tinzând spre desăvârşire
- două motive raţionale pentru a te supune necesităţii
o predestinarea: fiecăruui om îi este prescris un plan divin (destin)
o scopul suprem: tot ce se petrece cu fiecare este parte din desăvârşirea
cosmosului. Cosmosul desăvârşit este liber → supunându-se necesităţii,
omul se comportă moral (căci respectă Providenţa divină) şi îşi află
libertatea prin punerea în acord cu sufletul lumii
- ,,... ţine mereu minte că nimeni nu te poate împiedica să faci sau să zici ceea ce stă
în consonanţă cu natura, din care tu însuţi eşti o parte” (Către sine)

II. EVALUAREA: DETERMINISMUL DIVIN ŞI LIBERUL

ARBITRU

A) ORIZONT: NECESITATEA DIVINĂ ŞI LIBERUL ARBITRU

- atât lumea ca întreg, cât şi omul – ca entităţi create de divinitate – nu au libertate
de esenţă (=posibilitatea de a-şi modifica natura, felul de a fi)
- Divinitatea = fiinţă necesară => toate celelalte există doar întrucât există fiinţa
necesară şi nu în mod liber, i.e. prin ele însele
o soluţia lui Spinoza [exterioară creştinismului]: conştientizarea limitelor, a
necesităţii prin intelect, prin cunoaştere (Amor Dei intellectualis)
o soluţia sfinţilor părinţi ai bisericii (Vasile cel Mare, Augustin ...): existenţa
liberului arbitru
 libertatea de a alege, de a opta pentru o cale sau alta =>
responsabilitate
 explicarea răului din lume ca intervenit post-creaţie
5. Baruch Spinoza (1637-1677)
- imanetism panteist: indentitate între Dumnezeu şi nautră
- Dumnezeu ca fiinţă necesară => exercitatoare de necesitate pentru orice altceva
(pentru toate cele create, inclusiv pentru om)
- Se poate spune despre om că este liber?
o a fi liber =def a fi ne-constrâns
 a fi constrâns (lato sensum) =def a acţiona contrar voinţei proprii =>
 a fi liber =def a acţiona conform voinţei proprii [nu din cauza
voinţei proprii]
 uneori, în acest sens, omul este liber (analogia cu piatra)

 a fi constrâns (stricto-sensum) =def a exista şi acţiona doar întrucât

există şi funcţionează altceva =>

 a fi liber =def a exista şi funcţiona per se

 în nici un fel, în acest sens (tare) nu se poate spune despre om că

este liber (ci doar despre Dumnezeu)

o Soluţia lui Spinoza: posibilitatea specială a omului de a deveni liber →

doar omul îl poate cunoaşte pe Dumnezeu şi propria-i situaţie de
determinare (conştientizarea necesităţii) = integrarea prin cunoaştere în
libertatea lui Dumnezeu
- ,,Cu cât ştiinţa noastră că totul e necesar se referă mai mult la lucrurile
individuale, pe care le reprezentăm mai clar şi mai viu, cu atât este mai mare
puterea sufletului.” (Stica)

6. Gottfried Wilhelm Leibniz (1646 – 1746)

- Dumnezeu = raţiunea suficientă şi necesară pentru existenţa universului (creat
conform ordinii şi planului divin => ordinea divină)
- Armonia dintre ,,cele două regnuri ale naturii, cel în care domnesc cauzele
eficiente [corporalitate] şi cel în care domnesc cauzele finale [spiritualitate]” este
dublată şi determinată de armonia dintre ,,Dumnezeu considerat ca arhitect al
maşinii universlui şi Dumnezeu considerat ca monarh al cetăţii divine a spiritelor
[i.e a moendelor înzestrate cu raţiune, cum sunt sufletele omeneşti]” (Mondologia,
87)
- ,,Sufletele acţionează după legile cauzelor finale, prin apetiţiuni, scopuri şi
mijloace. Corpurile acţionează după legile cauzelor eficiente, adică ale mişcării.
 Iar cele două imperii, cel al cauzelor eficiente şi al cauzelor finale, sunt armonice
între ele.” (Mondologia, 79)
- Convergenţa dintre causa efficiens şi causa per emanationem (convergenţă dată de
unicitatea lui Dumnezeu) => armonia prestabilită
,,Căci întru cât sufletul are perfecţiune şi cugetări distincte, Dumnezeu a potrivit
corpul după suflet şi a făcut dinainte astfel încât corpul să fie înclinat să-i asculte
dorinţele; şi întrucât sufletul e imperfect, iar percepţiile sale confuze, Dumnezeu a
potrivit sufletul după corp, astfel încât sufletul să se lase înclinat de pasiunile ce
se nasc din reprezentările corporale; ceea ce are acelaşi efect şi aceeaşi aparenţă
ca şi cum unul ar depinde de altul în chip nemijlocit şi prin intermediul unei
influenţe fizice” (Teodiceea, 66)
- Înţelepciunea infinită a lui Dumnezeu îi permite acestuia să pre-cunoască tot ceea
ce automatul spiritual (sufletul) va dori să determine, prin mişcări produse
trupului, şi tot ceea ce automatul natural (corpul) va determina asupra sufletului,
ca afecte, pasiuni ≡ libertatea (şi responsabilitatea morală) este solvabilă şi
păstrată chiar şi în condiţiile perfectei ordini perfect prestabilite în cadrul acestui
univers, care este cea mai bună dintre toate lumile posibile )de aceea aleasă şi
guvernată de Dumnezeu, ca singura reală).

7. René Descartes (1596 – 1650)

- existenţa răului şi erorii în lume nu se pot explica ca fiind cauzate de Dumnezeu,
prin creaţie (aşa cum ar decurge dacă am admite determinismul divin)
- capacităţile (facultăţiile) cu care ne-a înzestrat Dumnezeu (capcitatea de a voi,
voinţa, care e infinită şi capacitatea de a şti, intelectul, care merge din aproape în
apropape, în paşi succesivi, nu instantaneu, ca voinţa) sunt ele însele bune, dar de
noi depinde cum anumele folosim.
- Acţionând prin intermediul voinţei şi întru cât aceasta este de felul foarte întisă,
acţionăm liber, fiind stăpânii acţiunilor noastre. La fel, distingând adevărul de fals
prin voinţa noastră (şi constrânşi prin vreun principiu străin), depinde de noi
existarea erorii.
- ,,Principala perfecţiune a omului stă în a avea un liber arbitru, care îl face demn
de laudă sau dispreţ.”
- Fiind însă limitat şi putând fi oricând lăsat în urmă de voinţă, pentru a realiza
cunoaşterea binelui evident şi a adevărului evident dintre toate alegerile sale
posibile, intelectul este iluminat de graţia divină.
,,Şi cu siguranţă că graţia divină şi cunoaşterea naturală, departe de a-mi
diminua libertatea, mai degrabă o sporesc şi o consolidează”. (Meditaţii
metafizice)

B) LIMITE: LIBERTATE ŞI VOINŢĂ

8, Friedrich Nietzche (1844-1900)

- libertatea propovăduită de creştinism este cultivată în vederea interdicţiei (a
inhibării, a devitalizării)
 - morala creştină cere supunere şi penitenţă (deveritabilizare) în această viaţă, cu
scopul şi promisiunea absurdă a redempţiunii fantasmagorice a sufletului în
iluzoria lume de dincolo
- aceeaşi morală, revendicându-se fals din iubire, izvorăşte din nesatisfacerea
dorinţelor de senzualitate, de putere, de libertate (ascetismul creştin ca
resentiment)
o degradarea compensatorie a valorilor râvnite şi nedobândite
- Morala creştină = morală a sclavilor, produs al voinţei slabe, plebee, care
denigrează tot ce nu poate avea: puterea şi libertatea aristocraţiei (voinţei
puternice)
- Libertatea voinţei/nevroza religioasă => apologia suveranităţi instinctelor, jocul
infinit al nuanţelor şi interpretărilor
- Dumnezeu a murit. Omul este animalul al cărui specific nu este încă fixat: este
liber să se determine
,,De la bun început, credinţa creştină înseamnă jertfire: jertfirea întregii libertăţi, a
întregului orgoliu, a întregii conştiinţe de sine a spiritului; în plus, ea este o
subjugare, o autobatjocorire şi automutilare” (Dincolo de bine şi rău)

III. REEVALUAREA: INDETERMINARE ŞI

RESPONSABILITATE

A) ORIZONT: ACŢIUNE ŞI RESPONSABILITATE

- De la sfârşitul secolului XIX şi în tot secolul XX: interes major pentru om =>
credinţa tot mai clară a unei existenţe unice şi irepetabile în cadrul unei lumi
obţinute ca proiecţie a propriei subiectivităţi
a) Caracteristica principală a lumii (conform ştiinţelor particulare, în special
Fizica) = indeterminarea (
(Fizica newtoniană a absolutului este înlocuită cu una a hazardului, a
relativităţii şi incertitudinii; contingenţa lumii se oferă ca garanţie obiectivă a
libertăţii omeneşti)
b) Caracteristica principală a existenţei umane = responsabililtatea. Ne-existând
destin, voinţă divină sau necesitate externă → omul este liber să aleagă şi este
responsabil pentru deciziile sale ≡ accentuare a problematicii individualului
=>generalizarea relativismului
a)Indeterminarea [în şi din Ştiinţă]
9. Rudolf Clausius (1822 - 1888)
- până în secolul XIX, conform câdnirii ştiinţifice: natura este invariabilă şi veşnică
(mecansim perfect)
- Clausius introduce coneptul entropiei: procesele fizice au ireversibilitate
Diferenţele de căldură, i.e. neomogenităţile termice, provoacă mişcarea, lucru
mecanic, dar numai spre a se anula, spre a deveni omogenităţi: orice activitate,
prin definiţie, se sorteşte singură dispariţiei
- principiul al II-lea al termodinamicii (entropia lumii tinde către un maximum) ≡
sensul mişcării este obţinerea echilibrului termic, ştergerea diferenţelor termince ≡
moartea termică a universului
(Între eternitatea şi timp, J. Priggine, J. Stingers)
10. Albert Einstein (1879 – 1955)
- Imposibilitatea stabilirii unui sistem unic de referinţă în aplicarea legilor fizicii
(nu există eter), coroborată cu cerinţa ca legile fizicii să fie aceleaşi pentru toţi
observatorii (indiferent de viteza de deplasare a acestora) => mărimi clasic
considerate ca absolute vor fi reconsiderate ca fiind relative
- Fără sistem unic de referinţă, ne vom bizui pe constanta universală a naturii, care
este viteza luminii
- Teoria relativităţii restrânse
o Pe măsură ce viteza de deplasare a unui corp în raport cu un sistem inerţial
de referinţă se apropie de viteza luminii, masa acelui corp creşte neîncetat
[şi neliniar] (sau descreşte, prin descreşterea vitezei de deplasare) ≡ din
mărime absolută, masa este reconsiderată ca mărime relativă
o Produsul dintre spaţiu şi timp este constant (continuumul
quadridimensional); dar spaţiul şi timpul sunt reciproc dependente: pe
măsură ce viteza de deplasaare a unui obiect se apropie de cea a luminii în
vid (viteza fiind dată de raportul dintre spaţiu şi timp), pentru ca aceasta
din urmă să nu fie depăşotă [să nu crească câtul dincolo de pragul
interzis]: spaţiul se contractă [i.e. deîmpărţitul] iar timpul se dilată [i.e.
împărţitorul] ≡ atingerea pragului c de către vreo fiteză v fiind imposibilă
(ar reclama o energie infinită)
o Continuumul quadridimensional este gândit în teoria specială (restrânsă) a
relativităţii ca fix, ca neafectat de evenimentele care au loc în el; timpul şi
spaţiul = relative/ continuumul quadridimensional = absolut
- Teoria relativităţii generalizate
o Anterior enunţării acestei teorii, efectele gravitaţionale erau neglijate;
teoria relativităţii restrânse era incompatibilă cu teoria newtoniană a
gravităţii [obiectele se atrag cu o forţă care depinde de distanţa dintre ele
=> prin mutarea unui obiect, forţa de atracţie se schimbă instantaneu, i.e.
efectele gravitaţionale s-ar deplasa cu viteză infinită]
o Explicaţia einsteiniană: forţa gravitaţională ste consecinţa faptului că
spaţiu-timpul nu este plan, ci curb => nu de-a lungul unei traiectorii curbe
(orbită) este determinat Pământul, de exemplu, să se mişte în jurul
Soarelui de către forţa gravitaţională, ci el urmează Soarelui de-a lungul
unei linii drepte trasate într-un spaţiu curb. Masa soarelui curbează spaţiu-
timpul => linia dreaptă urmată de Pământ în acest spaţiu-timp
quadridimensional ne apare ca orbită circulară în spaţiul tridimensional =>
nici lumia nu parcurge linii drepte în spaţiul tridimensional, ci de-a lungul
unor traiectorii curbate de câmpurile gravitaţionale
o gradul de curbură este cu atât mai mare cu cât intensitatea câmpului
gravitaţional este mai mare, ceea ce depinde de masa şi energia
respectivului câmp => timpul trece mai greu într-un câmp gravific mai
ridicat (cu cât suntem mai aproape de un corp masiv sau cu cât corpul
lângă care ne alfăm este mai masiv)
 o prin mişcarea unui corp sau acţiunea unei forţe => se schimbă curbura
spaţiu-timpului, dar şi aceeaşi schimbare modifică mişcarea corpului sau
acţiunea forţei => spaţiul şi timpul sunt relativizate ≡ nu se mai poate
gândi că universul este plasat în spaţiu-timp, ci acestea îi revin ca mărimi
dinamice ≡ părăsirea completă a imaginii universului neschimbător
- Toate aceste consideraţii fac imposibilă de jure existenţa unui cogito absolut
[subiect epistemic infailibil]
- Einstein referindu-se şi la fizica cuantică
o Discontinuitatea a înlocuit continuitatea
o Legile guvernând ansambluri de indivizi (legi statistice) au înlocuit legile
guvernând indivizo (legile clasice, dinamice)
,,Fizica cuantică abandonează legile individuale ale particulelor elementare şi
enunţă direct legile statistice care guvernează ansamblurile.”
(Evoluţia fizicii: Albert Einstein, Leopold Insfeld)

11. Werner Henisenberg (1901 – 1976)

- macrofizic, înţelegerea unui proces mecanic reclamă stabilirea simultană a
propoziţiei şi vitezei obiectului într-un anumit moment de timp
- microfizic: aceeaşi performanţă stă imposibilă prin definiţie, căci măsurarea
poziţie schimbă viteza microparticulei, iar măsurarea vitezei îi schimbă poziţia
(mijloacele de observaţie interacţionând, la nivel cuantic, cu obectele de observat)
=> a şti cu certitudine viteze ≡ a nu mai şti cu certitudine viteza şi vice-versa ≡
relaţia de incertitudine [ceea ce Niels Bohr numise, mai abstract, principiu de
indeterminare]
- cunoaşterea stiinţifică propune incertitudinea [sfârşitul idealului clasic al
cunoaşterii stiinţifice, obiectivitatea era cuplată cu absolutul, iar relativitatea cu
subiectivismul; conform noului ideal de raţionalitate a cunoaşterii ştiinţifice,
obiectivitatea este cuplată cu relativitatea, iar caracterul certitudinii absolute –
decretat ca desuet şi iluzoriu – cu subiectivitatea]
- dintr-o întreprindere a determinismului, ştiinţa devine întreprindere a
indeterminismuluo ≡ scimbare paradigmatică a modalităţii omului de a se raporta
la lume [metoda folosită în cunoaştere determină schimbarea obiectului de
cunoscut]: ,,… modificările în fundamentele ştiinţelor moderne ale naturii ar
putea fi considerate un simptom al dislocării fundamentelor exitenşei noastre […];
pentru prima oară în decursul istoriei, omul se raportează numai la sine pe acest
Pământ.”
(Paşi peste graniţe)

a’) Responsabilitatea [Filosofia]

12. Daniel C. Dennet (1941 – )

- conform analizei lui Dennet, ar exista două teorii importante ale
comportamentului uman şi care sunt considerate incompatibile:
o teoria explicaţiilor mecaniciste (ex.: explicaţiile neurofiziologice),
conform cărora actele omeneşti sunt produse cauzal (prin evenimente
 fizico-chimice, de ex. impulsuri nervoase producând o contracţie
musculară etc.) ≡ ceea ce elimină responsabilitatea
o teoria explicaţiilor intenţionale, conform cpreia acetele omeneşti sutn
produse prin credinţă, dorinţă şi intenţii; în mod clasic doar această
explicaţie stă compatibilă cu libertatea subiectului care acţionează.
- poziţia lui Dennet: acest antagonism este fals deoarece:
o pasul 1: mecanismele ar avea ele însele responsabilitate; exemplul bun ar
fi computerul programat să joace şah (responsabil căci şi câtă vreme
acţiunile sale sunt raţionale)
o pasul 2: implantâdnu-se în creierul cuiva un cip, din punctul de vedere al
explicaţiilor mecaniciste [prin cip i s-ar da comenzi sub forma unor
impulsuri bioelectrice] cel cu pricina ar fi iresponsabil
Dar, conform lui Dennet, impulsul dat prin cip ar fi doar unul dintre mai
mulţii factori intenţionali simultani; deci nu natura impulsului contează ca
atare, ci caracterul raţional sau iraţional al comportamentului.
,,Cred că argumentul împotriva celor care presupun un antagonism inevitabil
între poziţia intenţională şi cea mecanicistă este acum complet. Poziţia
intenţională faţă de fiinţele umane, care este o precondiţie pentru oricare
atribuire de responsabilitate, poate exista cu explicaţiile mecaniciste ale
mişscării fiinţelor umane.” (Eseuri despre libertatea acţiunii)
13. Charles Taylor (1931 - )
- conform lui Taylor, ar exista două teorii importante despre responsabilitatea şi
evaluarea actelor omeneşti
o teoria utilitaristă: acţiunile se evaluează ţinând cont de consecinţele
acestora şi de dorinţele imediate care le motivează direct
o teoria alegerii radicale: alegerea pentru o variantă sau alta de acţiune,
pentru o posibilitate sau alta este imposibil de evaluat, fiecare alegere fiind
expresia unei dileme morale irezolvabile [deciziile sunt incomesurabile,
orice opţiune pentru o posibilitate este opţiune prealabilă pentru critetriile
şi standardele dezirabilităţii însăşi]
- poziţia lui Taylor: responsabilitatea aparţine sinelui (persoanei) care evoluează,
reflectând asupra acţiunilor sale. Persoana respectivă este un evaluator puternic,
i.e. un evaluator apelând la reflecţii calitative asupra acţiunilor, obţinute prin
interpretări contrastante (curajos – laş, bun – rău). Orice personă este responsabilă
atât pentru acţiunile comise, cât şi pentru evaluările acţiunilor sale. Doar prin
reflecţie permanentă asupra propriilor evaluări se poate ajunge la o re-evaluare
radicală.
Taylor susţine acest tip de responsabilitate (,,responsabilitatea pentru evaluarea
radicală presupusă de un un evaluator puternic”) şi nu pe cea a alegeri radicale
(Identitatea persoanelor)

14. Jean-Paul Sartre (1905 – 1980)

- anterior, fiinţa umană fusese tratată ca natură (sau esenţă) după modelul
obiectelor, al căror fel de a fi este deja dat, preexistând oricărui obiect deja dat
- Satre: confruntându-se cu neantul, existenţa umană se sesizează ca posibilitate, ca
ceva ce se construieşte cu fiecare alegere = libertatea existenţială a fiinţei umane
 - Pentru orice obiect [ceea ce există en soi] esenţa precede existenţa / pentru
oameni [orice om este un pour soi], existenţa precede esenţa.
- Existenţa este o întâmplare căci se obţine prin actul alegerii unei posibilităţi, i.e.
prin exercitarea libertăţii de care suntem complet responsabili
,,... nu există determinări, omul e liber, omul e libertate [...] suntem singuri, fără nici o
scuză. Ceea ce voi exprima zicând că omul e condamnat să fie liber. Condamnat
pentru că nu s-a creat singur şi, pe de altă parte, totuşi liber pentru că, odată aruncat în
lume, el e responsabil de tot ce face” (Existenţialismul este un umanism)

B) LIMITE: DETERMINISMUL PSIHIC ŞI DETERMINISMUL CULTURAL

15. Sigmund Freud (1856 – 1939)

- psihanaliza şi psihologia au acelaşi obiect de cercetare (psihicul), dar prima o
depăşeşte pe a doua, prin teoretizarea inconştientului
- inconştienul = sediul pulsiunilor sexuale (libidoul), păstrătorul amintirilor
nedorite şi dorinţelor interzise de conştiinţă (căci sunt incompatibile cu normele
socio-culturale, cu sistemul interdicţiilor prevăzute de civilizaţie)
- în aceste condiţii, respectivele pulsiuni reapar deghizate astfel încât, nefiind de
recunoscut ca atare de către conştiinţă, să fie satisfăcute
o ceea ce era explicabil prin hazard psihic sau libertate (erori de lectură,
lapsusuri, conduite automate etc) se explică în chip determinist, prin
puternice motivaţii inconştiente, deghizate simbolic
o între boala şi normalitatea psihică este doar o diferenţă graduală [modelul
explicativ al viselor oricăror persoane şi al nevrozelor celor bolnavi este
acelaşi]
o cogito-ul absolut al raţionalismului, conştient şi responsabil de toate actele
sale este înlocuit de subiectul ireversibil scindat între conştient şi
inconştient
,, Distincţia dintre motivaţia conştientă şi motivaţia inconştientă, odată stabilită,
convigerea noastră ne relevă că motivaţia conştientă nu se extinde asupra tuturor
deciziilor noastre motorii. Dar ce rămâne astfel nemotivat dintr-o parte îşi are
motivele în altă parte, în inconştient, şi rezultă că determinismul psihic se realizează
fără lacune de continuitate.”
(Psihopatologia vieţii cotidiene)

16. Michel Foucault (1926-1984)

- orice fenomen socio-cultural poate fi explicat, în principiu:
o fie în chip determinist (determinism cauzal sau teleologic), în termeni de
cauze, origini sau intenţii şi scopuri
o fie în chip structural, i.e. prin identificare condiţiilor de inteligibilitate ale
respectivului fenomen
- structural: se explică nu originea a ceva, ci regulile formării şi funcţionării sale
(după modelul lingvisticii structurale inaugarte de F.D. Saussare)
o orice fenomen socio-cultural = produsul combinaţiilor structurilor din
interiorul unui sistem
o omul = component al realităţii socio-culturale
 o omul = nu mai este de gândit ca subiect cunoscător, ca un element al
cunoaşterii, ci ca un element supus sistemului
- sistemul socio-cultural (epistema) → determină atitudinile, gândurile, ideile;
schimbarea epistemelor [evoluţia istorică nedepinzătoare de conştiinţă] determină
schimbarea acestor atitudini, gânduri, idei.
o Libertatea nu este decât o astfel de idee şi atitudine, generată de o
epistemă [i.e. un mit], ca şi ideea existenţei umane creatoare, etc.
Libertatea propriu-zisă, captabilă în limbaj structuralist, depersonalizată şi
dezobiectivizată = jocul anonim şi inconştient permis de variabilitate a
structurilor.
,,În orice epocă, felul în care oamenii gândesc, scriu, judecă, vorbesc... toată conduita
lor este dictată de o structură teoretică, un sistem care se schimbă cu epoca şi cu
societatea, dar care este prezent în toate epocile şi toate societăţile. Gândim în
interiorul unei gândiri anonime şi constrângătoare, care este aceea a unei epoci şi a
unui limbaj. Această gândire au regulile lor de transformare.” (M. Foucault,
intervievat de M. Chapsol)
-