FILOSOFIA

INTRODUCERE

- orice ştiinţă practică:

- formule sau legi specifice
- câte un anume set de răspunsuri privind structura şi devenirea naturii
- Filosofia:
- Domeniul interogaţiei,ca interogaţie a gândirii ce se gândeşte pe sine,
cercetând:
- Atât propriile principii
- Cât şi temeiurile a ceea ce există
- Problematizarea continuă, atât a lumii (din care omul face parte), cât şi
a gândirii care gândeşte lumea

I. ÎNTEMEIEREA

A. ORIZONT: FILOSOFIA ŞI ÎNŢELEPCIUNEA VIEŢII

- Dacă ştiinţele satisfac nevoi omeneşti ⁄ Filosofia = cunoaştere dezinteresată,
atunci: care este rostul filosofiei?
- Etimologia cuvântului „Filosofie": philia = iubire, sophia = înţelepciune
= > - calea prin care gândirea ajunge la cunoaştere
- pregătirea gândirii pentru cunoaşterea esenţială ≡ mod de a trăi ≡
înlocuirea traiului „în întuneric" (neştiinţă) cu traiul în "lumina" esenţelor

o "suişul sufletului către locul inteligibilului" (Platon)

1. Platon (427-347) - "Mitul peşterii"

- φ (Filosofia) = "artă a răsucirii" sufletului dinspre devenire şi aparenţă
către Fiinţa ca atare, către ceea-ce-este
2. Baruch Spinoza (1632 – 1677)
- Dacă gânditorii creştini consideră că (întâi = Neumurirea şi (apoi) eventual şi
mântuirea sufletelor noastre ne sunt acordate de către Dumnezeu, ca fiinţă necesară,
transcendentă, personală şi trinitară – prin creaţie şi, respectiv, prin judecata de apoi
=> în schimb, Spinoza, printr-o interpretare originală şi eretică (i.e. prin monism
imanentist şi panteist) – dar nu a trinitarismului creştin, ci a monotesimului iudaic –
ajunge la cu totul alte concluzii:
- Causa sui
- Deus sive natura
- Natura naturaus ⁄ natura naturata
| (omul, ca fiinţă necesar determinată)
- A fi liber = a fi neconstrâns:
- Sens slab = > uneori omul e liber
- Sens tare = > liberă e numai substanţa
= > Rostul Filosofiei:
- Adevărata mântuire, i.e. fericirea sau libertatea, = eliberarea prin
înţelegerea necesităţii
- φ = "amor Dei intellectualis" = parte a iubirii infinite cu care Dumneyeu
se iubeşte pe sine
(Ethica ordine geometro demonstrata)

3. Lucian Blaga (1895 – 1961)

- Teza autonomiei filosofiei faţă de ştiinţă
- studierea unor părţi ale întregului ⁄ intuiţii despre întreg
("orizonturi")
- Activitatea filosofică este urmată şi continuată printr-o conştiinţă filosofică
= plan secund constituirii filosofiei, la care se ajunge prin reflecţia
filosofiei asupra ei înseşi
- φ= cunoaşterea lumii ca întreg (convertirea misterului existenţei
ei în termenii înţelegerii omeneşti)
- conştiinţa filosofică = conştientizarea filosofiei, reflectarea sa la ea
însăşi => identitatea şi ireductibilitatea filosofiei

B. LIMITE: VALOAREA FILOSOFIEI PENTRU VIAŢĂ

4. Bertraud Russel (1872 - !970)

- Ştiinţa = descrierea experienţei, răspunsuri exacte
- Filosofia = cunoaşterea critică (examinarea limitelor cunoaşterii)
- Cercetarea principiilor ştiinţei şi cunoaşterii comune
- Rezultatul = incertitudini
- Identificarea şi eliminarea prejudecăţilor, depăşirea
dogmatismului
- Păstrarea interesului viu pentru cunoaştere, pentru
↓ obţinerea de noi infomaţii
- Largirea capacităţii Eu – lui

- Filosofia este valoroasă prin întrebările sale

- Lărgirea concepţiei despre ce e posibil
- Stimularea imaginaţiei intelectuale
- Diminuarea siguranţei şi aroganţei dogmatice
- Unirea cu universul (prin contemplare) = binele suprem
II. EVALUAREA : GENURI DE FILOSOFIE

A. ORIZONT : FILOSOFIA – CUNOAŞTERE ŞI INTERPRETARE

Interogaţia filosofică este îndreptată asupra câte unui domeniu (şiinţă, cunoaştere,
omul, etc.)
- Filosofia speculativă
- Intuiţii, contemplaţie, meditaţii asupra a ceea ce este trans-empiric
(Dumnezeu, Absolutul, Fiinţa, Valorile...)
- Fie raţionalistă (anti–empirism declarat)
- Fie mistică (exprimare în limbajul discursiv a unor adevăruri
revelate)

- Filosofia critică
- Obiectul său: limitele cunoaşterii omeneşti
- Consecinţe obişnuite : redefinirea obiectului filosofiei tradiţionale

- Filosofia hermeneutică
- Conform acesteia, orice temă e de abordat din mai multe
perspective (mai multe interpretări)
- Adevărul este captabil nu printr-o singură interpretare, ci printr-un
buchet de interpretări

- Filosofia pozitivistă
- Supunerea filosofiei exigenţelor ştiinţei
- Filosofia ar căpăta astfel valoare cognitivă şi acces la legile
realitaţii

5. Karl Jaspers ( 1883 – 1969) Actele naşterii filosofiei:

- Uimirea = depăşirea e ccea ce este comun, cotidian, legat de util şi de
satisfacerea nevoilor
- Îndoiala = consecinţa acumulării cunoştiinţelor => cercetarea critică a
acestora şi a limitelor cunoaşterii
- Cutremurarea = revelarea a ceea ce este adevărat, conferită de
confrunatarea cu situaţii limită
- Celor trei acte ale naşterii filosofiei li se adaugă necesar comunicarea
autentică între oameni, ca raport autentic cu celălalt ≡ atitudinea filosofică
fundamentală (le include pe celelalte trei)
- Urmarindu-se adevărul problemelor esenţiale, prin comunicare
autentică => transformarea conştiinţei
- "... perceperea fiinţei, iluminarea prin iubire, dobândirea
seninătăţii"
(Originile filosofiei)

6. Immanuel Kant (1724 – 1804) [reformarea criticistă a filosofiei]

 - Anterior lui Kant: filosofia = cunoaşterea autentică a realului, a principiilor
lumii (natura sau divinitatea)
- Prin Kant => analiză a limitelor cunoaşterii
- Critica raţiunii pure [ca disciplină filosofică]= propedentică a
filosfiei ca atare (nu o doctrină, ci doar o critică)
- Folos negativ pentru speculaţie = clarificarea raţiunii şi ferirea
↓ sa de erori ("... mare câştig")
- poziţie primă faţă de celelalte genuri filosofice
(Ce pot să ştiu? Ce pot să cunosc? Care sunt izvoarele şi limitele)
raţiunii?

(Critica raţiunii pure)

7. Friederich Nietzche (1844 – 1900)

- Filosofia, cercetând fundamentele existenţei şi lămuririle cunoaşterii, nu
spune nimic despre propriul său aparat conceptual, despre mecanismele
gândirii filosofice. Aceasta ar fi o sarcină fundamentalaă a noii psihologii.
- Analiza psihologică a nevoilor metafizice (de adevăr, de identitate, de
absolut) => exigenţele filosofiei ( permanenţa raţionalităţii, depăşirea
simţurilor, imperativul obiectivităţii) sunt manifestări deghizate ale valorilor şi
opţiunilor morale (sau imorale) personale ale filosofilor
- Filosofia tradiţională, masivă,de sistem = dogmatică şi anti-
senzualistă – este o morală care respinge viaţa instinctuală,
primatul vieţii, valorile biologice
-Filosofia autentică => depăşirea rădăcinilor morale [în acord cu stadialismul
nietzchean: premoralit → moralit → postmoralit], i.e. transmutarea tuturor
valorilor
- Binele,adevărul, libertatea = de înţeles ca fiind doar mijloace de
conservare a existenţei omeneşti
- Viaţa nu este posibilă fără evaluări sau aparenţe => adevărul ⁄
falsul, binele ⁄ răul = funcţiuni necesare
- Apologie a aparenţei, căci ceea ce numim [dogmatic] "fapte" nu sunt decît
interpretări ≡ perspectivismul nietzschean

"Evaluarea «cu cred că lucrurile stau astfel» ca esenţă a

adevărului. Prin evaluări se exprimă condiţii de conservare şi
de creştere."

(Voinţa de putere)

B.LIMITE : FILOSOFIA - CERCETAREA FENOMENELOR

8. Auguste Compte ( 1798 – 1857) Legea fundamentală şi necesară a dezvoltării

inteligenţei omeneşti = parcurgerea a trei etape diferite (≡ trei sisteme de
concepţii asupra fenomenelor)
 - Etapa teologică (fetişism, politeism, monoteism): fenomenele ar fi
însufleţite de naturi divine
- Etapa metafizică : fenomenele ar fi entităţi abstracte, explicabile prin
"esenţe", "principii", "cauză primă", "cauze"
- Etapa pozitivă: ultimă şi definitivă, depăşirea totală a stadiului; se
ajunge la adevăr, renunţându-se la căutarea "cauzelor absolute" ( un
eşec), prin formualrea legilor, bazată pe observaţie şi raţionare cu
privire la succesiunea şi asemănarea fenomenelor
- Abia legile fenomenelor (nu cauzele) au valoare
explicativă, acestea fiind instanţele care guverneayă
fenomenele
- Abia în etapa pozitivă gândirea ajunge să cunoască atât
legea dezvoltării sale în etape, cât şi legile naturale ale
fenomenelor
"... a căror descoperire precisă şi reducere a lor la un număr
cât mai mic este scopul eforturilor noastre, socotind absolut
inaccesibilă şi lipsită de sens...căutarea aşa-ziselor cauze,
fie primare, fie finale."
(Curs de filosofie pozitivă)

III. REEVALUREA: STILURI DE FILOSOFARE

A. ORIZONT: FILOSOFIA – SPECULAŢIE ŞI ANALIZĂ

-Dacă filosofia este, în genere, centrată pe probleme(întrebări), atunci în cadrul

său putem deosebi stiluri diferite + după cum diferă modalităţile de soluţionare
(i.e. modalitatea speculativă şi cea analitică)
-Stilul continental (filosofia continentală): metafizica, fenomenologia şi
existenţialismul
- Model : ştiinţa a priori (deducerea din axiome date a
teoremelor)
- Desfăşurarea propriu-zisă: din temeiuri (despre natura umană,
lume , existenţă) se deduc, coerent şi sistematic, consecinţe =>
sisteme de idei
- Rezultate: teorii despre transcendenţă (metafizică),
teorii despre conştiinţă (fenomenologie),
teorii despre sensul existenţei (existenţialism)
Neverificabile practic, dar oferind perspective esenţiale şi
neignorabile asupra temelor abordate
- Stilul analitic (filosofia analitică)
- Model: ştiinţele exacte (verificarea teoriilor prin observaţie şi
experiment)
- Prima etapă, cea logică a filosofiei analitice = problemele cognitive cu
sens sunt doar cele care pot fi confruntate cu experienţa (controlate,
verificabile empiric)
- A doua etapă, cea lingvistică = obiectul filosofiei este dat de structurile
generale ale limbajului ( şi astfel şi ale gândirii); prin clarificarea acestor
structuri => problemele filosofiei tradiţionale ar fi să dispară (căci sunt
datorate unor erori de limbaj)
9. Georg Wilhelm Friederich Hegel (1770 – 1831)
- Concepţia despre filosofie se obţine prin buna înţelegere a istoriei
filosofiei ("a realităţii istorice a filosofiei")
- Aşa cum istoria universală a omenirii are sens esenţial, neaparent - iar
superficial privită este deşărtăciune, tot aşa – în mod aparent istoria filosofiei este
o succesiune arbitrară şi eterogenă de concepţii care se neagă reciproc, prezentând
o debordantă diversitate ( probleme diferite prin metode diferite)
- Real ( i.e. raţional) istoria filosofiei este plină de sens, diferenţele şi
inadvertenţele fiind doar aparente, superficiale, particulare ⁄ profunde şi generale
fiind determinaţiile prin care Spiritul (Ideea) se autodezvoltă progresiv şi infailibil
( conform schemei dilactice teză – aniteză – semiteză)
- Filosofia hegeliană = filosofia ca atare ≡ sinteză ultimă a tuturor
concepţiilor Spiritului despre el însuşi
- În filosofie, înţeleasă corect, dincolo de aparenţe nu există
accidentaltate
- Orice nouă filosofie este "cea mai deyvoltată,cea mai bogată, cea mai
adâncă" , păstrând tot ce a fost exprimat valoros în trecut, fiind o oglindă a
întregii istorii a filosofiei
(Prelegeri de istorie a filosofiei)

10. Edmund Husserl ( 1859 – 1938)

- Tradiţonal (şi greşit ) filosofia = cercetare a realităţii
- Ceea ce precede cercetarea relutaţii este ceea ce face această cercetare
posibilă: conştiinţa =>aceasta ar fi obiectul adecvat al filosofiei (astfel
devenitp fenomenologie )
- Orice conştiinţă = conştiinţa a ceva, ceea ce a valabil şi-n eventualitatea
suprimării tuturor obiectelor ce apar conştiinţei→ căci ar avea a lua act de
sine, ar fi conştiinţă de sine
- Conştiinţa (fiind mereu şi necesar conştiinţă a ceva) proiectează sens şi
valoare atât asupra sa , cât şi asupra obiectelor exterioare sieşi
(intenţionalitatea conştiinţei)
- Filosofia ca ştiinţă riguroasă (fenomenologia) = analiză a conştiinţei ca
sursă a sensului şi a valorii
- Anterior fenomenologiei [în filosofie] se cerceta experienţa
realităţii, i.e. felul în care obiectele (exterioare conştiinţei) erau
valorizate de către conştiinţă, deci conştiinţa empirică [în timp ce ceea
ce era cu adevărat improtant – valorizarea – era deja făcută, aşa încât
se ignora ]
- Husserl : cercetare a condiţiilor prin care se procură sens şi valoare,
i.e. cercetare a conştiinţei pure, a ego-ului pur (cel ce precede şi
determină conştiinţa empirică)
A orienta studiul "asupra bunei cunoaşteri ştiinţifice a esenţei
conştiinţei, asupra a ceea ce conştiinţa ea - însăşi « este», după esenţa
sa, în toate configuraţiile sale diverse."
(Filosofia ca ştiinţă riguroasă)
B. LIMITE : FILOSOFIA – CLARIFICARE ŞI ANALIZĂ LOGICĂ

11. Rudolph Carnap (1891 – 1970)

- Filosofia = clasificarea limbajului prin analiză logică => ce fel de
enunţuri sunt admisible logic şi doar acelea folosibile (coroborabile ≡ sintaxa
logică)
- Enunţurile cu sens ( sinnvollen)
- Cele deja adevărate numai în baza formei lor
- "tautologii" la Wittgenstein, sau (aproximativ)
"judecăţi analitice " la Kant
- O astfel de propziţie nu ne comunică informaţii
despre lume (este "sinnleer")
- Servesc la transformarea corectă a enunţurilor despre
lume
- Exemple: formulele logicii şi matematicii
(Complementar: negaţiile unor astfel de enunţuri, false în
baza formei lor ("contradictoriile")).

- Propoziţiile de experienţă, adevărate sau false (cu conţinut

factual )
- Oferă informaţii despre lume
- Termenii acestora au semnificaţie (vizează
realitatea)
- Doar o astfel de propoziţie este propriu-zis cu sens
(sinnvoll)
- Orice alt fel de enunţ = pesudo-porpoziţie (Scheinsatz), i.e. enunţ
fără sens (sinnlos)
- Filosofia tradiţională (metafizică şi speculativă):
- Cuvinte fără semnificaţie, căci ireductibil ela termeni de observaţie
(ex: Absolutul, Necondiţionatul, Fiinţa în sine....)
- Enunţuri lipsite de sens, căci neverificabile empiric (ex: Hegel : "
Fiinţa pură şi neantul pur sunt unul şi acelaşi lucru. "; Heidegger:
"Neantul este negaţia absolută a fiinţării")
- Nu există cunoaştere în afara experienţei ["aus Begrife" - Kant], prin
gândire pură sau intuiţie pură
- Atunci, dacă enunţurile cu sens aparţin ştiinţei empirice [ne-existând
enunţuri filosofice cu sens → nu există nici teorii sau sisteme filosofice cu
sens ], filosofiei îi rămâne să fie o metodă: cea a analizei logice.
(Depăşirea metafizicii prin analiza logică a limbajului)

12. Ludwig Wittgenstein (1889 – 1951)

(Avut aici în vedere ca Wittg. I ,autor al lucrării Tractatus logico-
phlosophicus, i.e. filosof logicist, în consonanţă cu faza I-a a filosofiei analitice,
major reprezentată de Cercul de la Viena al lui Carnap)
- "Ce se poate spune clar şi cu sens? "
 - Ambiguitatea şi obscuritatea filosofiei tradiţionale <= absenţa unei baze
logice a limbajului filosofic
- Sarcina filosofiei [reformate à la Wittgenstein]
- Determinare limitelor limbajului
- Determinare funcţiilor şi operaţiilor logicii
- Filosofia = activitate de clarificare a limbajului,ca limbaj al
ştiinţelor naturii
- Numele compound obiectelor

- Propoziţiile compound faptelor

- limbajul cu sens este cel al ştiinţelor naturii, căci doar

propoziţiile acestora, fiind despre obiecte şi fapte, cu sens

- Problemele metafizicii,eticii, esteticii, religiei = în afara lumii (a

ansamblului de stări de fapte ) → neformalizabile logic => pseudo-probleme (fără
sens)
- Opera filosofică [tradiţională] = set de pretenţii explicative; ori filosofia
[reformată] nu constă în explicaţii, nu se finalizează cu " propoziţii filosofice ", ci
constă şi se finalzează prin clarificarea propoziţiilor [cu sens,i.e. ale ştiinţelor
naturii]:
" Metoda corectă a filosofiei ar fi porpriu-zis aceasta: anu spune nimic altceva
decât ceea ce se paote spune,adică propoziţii ale ştiinţelor naturii"
(Tractatus logico-philosophicus)