1.Ce este filosofia?

Paradigme de înţelegere a filosofiei

A. Ce este filosofia?
Datorită diversităţii de preocupări şi practici discursive ce se ascund în spatele sintagmei
„filosofie”, este aproape imposibil să oferim o definiţie pozitivă acestui tip de
spiritualitate; cu toate acestea, putem încerca să precizăm la modul negativ, prin
delimitare de alte practici, natura şi specificul filosofiei.
a) filosofia nu este o sumă de cunoştinţe; chiar dacă secole în şir gânditorii au definit
filosofia drept încercare de a defini şi înţelege fiinţa, existenţa sau principiile ultime ale
existenţei, chiar dacă au văzut-o drept încercare de a evidenţia principiile cunoaşterii,
astăzi nu putem afirma că ne aflăm în posesia unei sume de cunoştinţe referitoare la toate
aceste probleme; aşadar, chiar dacă filosofia a fost înţeleasă multe secole drept „ştiinţă a
ştiinţelor”, efortul filosofilor nu a avut drept efect dobândirea unei mulţimi de cunoştinţe
certe, de genul celor dobândite prin efortul oamenilor de ştiinţă;
b) filosofia nu este un gen de literatură; chiar dacă textele filosofice sunt redactate, de
cele mai multe ori, în termenii limbajului obişnuit, chiar dacă filosofii sunt, în dese
rânduri, conduşi de ceea ce Wittgenstein a numit „imaginaţie conceptuală”, filosofia nu
este o specie literară. Dacă de referim la o nuvelă sau la un roman, firul epic al acestuia
este clădit în jurul anumitor personaje, a calităţilor acestora şi a întâmplărilor prin care
trec ele; rezultatul, naraţiunea respectivă, nu are nimic în comun cu un text filosofic (în
ciuda prezenţei unor posibile nuanţe filosofice). Pe de altă parte, textul filosofic este, de
cele mai multe ori, construit în jurul analizării anumitor concepte de maximă generalitate
(adevărul, binele, frumosul, dreptatea, libertate etc.) ce nu au nimic în comun cu lumea
ficţională a personajelor unei scrieri literare. Una este să scrii despre acţiunile drepte ale
unui personaj, alta este să încerci să răspunzi la întrebarea „Ce este dreptatea în sine?”.
c) Chiar dacă este interesată de înţelegerea sursei ultime a tot ceea ce există, de
cunoaşterea Absolutului, chiar dacă încearcă să înţeleagă natura sufletului omenesc, chiar
dacă doreşte să afle dacă mai există ceva după moarte, filosofia nu este acelaşi lucru cu
religia. Ori de câte ori filosofii vorbesc despre Absolut sau despre Dumnezeu, ei nu-l au
în vedere pe Dumnezeul creştin, personal, pe Isus Hristos, Cel care a murit pe cruce
pentru izbăvirea păcatelor omenirii, ci un simplu principiu abstract, un principiu

1
explicativ. De ce lucrurile sunt aşa cum sunt? Pentru că, spun unii filosofi, există ceva
dincolo de ele, un principiu necreat şi nepieritor ce le face să fie aşa cum le cunoaştem
noi. În plus, filosofia diferă de religie prin aceea că reprezintă o încercare a omului, în
limita facultăţilor sale cognitive, de a-şi explica „faptul de a fi”sau „faptul de a putea fi
cunoscut”. Pe de altă parte, religia şi cunoaşterea de tip religios gravitează în jurul unor
adevăruri revelate, a unor adevăruri oferite oamenilor de către Dumnezeu.
d) filosofia nu este cunoaştere în sensul obişnuit al cuvântului (precum ştiinţa), cât, mai
ales, interogaţie radicală (fundamentală), problematizare şi argumentare raţională;
filosofia nu poate fi înţeleasă drept un tip de demers prin care putem oferi un răspuns
definitiv şi pe deplin autorizat la o serie de probleme fundamentale, cât, mai ales, o
încercare de a identifica principalelor modalităţi de argumentare raţională în jurul
unor teze sau probleme recunoscute în comunitatea celor interesaţi drept „teze
filosofice”; filosofia ţine mai degrabă de exersarea raţiunii în jurul unor probleme, decât
de posesia unor aşa-zise „cunoştinţe filosofice”; evident, la limită, putem vorbi de
existenţa unor cunoştinţe de tip filosofic, dar acestea nu sunt suficiente pentru o situare
adecvată în sânul filosofiei; orice sistem filosofic trebuie văzut drept numai un moment
din istoria aplicării raţiunii la rezolvarea unui set de probleme.
Immanuel Kant (1724-1804) credea că un filosof ar trebui să aibă două calităţi:
1. cultura talentului şi abilitatea de-a o aplica la orice scopuri;
2. abilitate în aplicarea oricărui mijloc în vederea oricărui scop.
Comentariul filosofului cu privire la necesitatea satisfacerii acestor condiţii este
următorul: „ambele trebuie să fie reunite, căci fără cunoştinţe nu vei deveni niciodată
filosof, dar nici cunoştinţele singure nu te vor face vreodată filosof, dacă nu se adaugă o
reunire corespunzătoare a tuturor cunoştinţelor şi abilităţilor şi o înţelegere a acestora cu
cele mai înalte scopuri ale raţiunii umane”1. Într-un anume sens, filosofia nici nu
există; prin urmare, ea nici nu poate fi învăţată. Atâta timp cât filosofia nu este o
conexiune de sisteme de cunoştinţe, rezultă că nici nu poate fi predată sau învăţată. Avem
o situare adecvată în raport cu filosofia nu încercând să o învăţăm, ci filosofând. Filosof
devine cel ce dobândeşte curajul de a judeca cu propria sa minte cele mai importante
probleme teoretice şi practice, fără a cădea în capcana de a se mulţumi cu răspunsuri

1
Immanuel Kant, Logica generală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,198 , p. 78.

2
existente deja. Kant afirmă răspicat faptul că „adevăratul filosof, gânditor independent
trebuie să-şi aplice raţiunea liber şi personal, nu să-i imite în mod servil pe alţii”2.
Prin urmare, ne vom situa mai adecvat în sânul filosofiei dacă nu ne mulţumim să
constatăm ce teze au susţinut alţi gânditori, ci dacă încercăm să aplicăm propria noastră
raţiune în construirea unor noi argumente prin care să susţinem teze similare sau diferite.
Aşadar, filosofia, în esenţa sa, are mai puţin de-a face cu identificarea unor teze
sau teorii adecvate, cât, mai ales, cu aplicarea liberă a gândirii şi cu desfăşurarea
argumentativă a raţiunii în jurul unor probleme; acest drum argumentativ al raţiunii
este, în filosofie, mai important decât ţinta care este atinsă prin parcurgerea sa. Nici o teză
filosofică luată în considerare nu posedă o valoare (cognitivă sau non-cognitivă)
intrinsecă, ci reprezintă ceva în virtutea faptului că se constituie într-un punct de reper pe
traseul desfăşurării argumentative a raţiunii.
Karl Jaspers (1883-1969), în lucrarea Introducere în filosofie, susţinea faptul că
filosofia este căutarea adevărului, şi nu posesiunea sa. „A face filosofie înseamnă a fi
pe drum; în filosofie întrebările sunt mai importante decât răspunsurile şi fiecare răspuns
devine o nouă întrebare”3. De cele mai multe ori, a fi pe drum înseamnă a căuta
argumente adecvate.
Prin urmare, filosofia devenită ştiinţă, adică fixată în dogme şi formule
definitive se autodistruge, se trădează pe sine. Filosofia este contrară oricărui spirit
dogmatic (derivat din credinţa posesiunii adevărului); pentru dogmatic, căutarea
adevărului s-a degradat în iluzia posedării unei certitudini; atitudinea filosofică
autentică va evita caracterizarea unei poziţii ca fiind adevărată; importante pentru
acest tip de atitudine sunt argumentele invocate, şi nu adevărul (discutabil) al unor teze.
După Lucian Blaga (1895-1961), „conştiinţa filosofică nu este nici o conştiinţă
fericită, mulţumită de stăpânirea unei cunoaşteri absolute, nici o conştiinţă nefericită,
pradă chinurilor unui scepticism iremediabil. Ea este o conştiinţă neliniştită, nemulţumită
de ceea ce posedă, dar în căutarea unui adevăr pentru care se simte făcută”.
Concluzie: filosofia înseamnă mai puţin o sumă de cunoştinţe ci, mai degrabă, o
modalitate de a fi a raţiunii independente, critice, non-dogmatice, oneste, lipsită de

2
Ibidem, p. 79.
3
Karl Jaspers, Introducere în filosofie, apud. Andre Vergez, Denis Huisman, Curs de filosofie, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 8.

3
prejudecăţi. Filosofia nu ne ajută să dobândim vreun adevăr absolut, dar ne ajută în
a ne păzi de toţi cei ce cred că au dobândit vreunul.

B. Paradigme de înţelegere a filosofiei

Filosofii au reflectat de-a lungul timpului atât la o serie de probleme, numite
ulterior (în special de către unii profesori de filozofie) „probleme filosofice standard”, cât
şi la ceea ce este sau ar trebui să fie filosofia; cu alte cuvinte, dezbaterile privind statutul
şi natura filosofiei s-au transformat treptat într-o problemă filosofică. Evident, această
problemă a primit soluţii diferite în perioade, epoci şi şcoli diferite. De aici şi greutăţile
pe care le avem atunci când încercăm să surprindem într-o singură formulă „natura”
filosofiei; tot de aici şi problemele ce apar vizavi de identificarea unei posibile naturi sau
esenţe a filosofiei.
B1. Filosofia ca apropiere de cele divine (transcendente). Nu suntem siguri că
primele tratate de filosofie cuprindeau pasaje dedicate în mod special problemei „Ce este
filosofia?”, dar odată cu scrierile lui Platon şi Aristotel astfel de pasaje sunt aproape
nelipsite. Prima lucrare dedicată în mod special clarificării naturii filosofiei o întâlnim la
un gânditor neoplatonic din sec al VI-lea d. H., David Armeanul. În lucrarea sa
Introducere în filosofie, David făcea un inventar al celor mai importante accepţiuni date
filosofiei de la începuturile acestei preocupări până în zilele sale. Filosoful neoplatonic
identifică şase astfel de accepţiuni:
1. Filosofia este cunoaştere a celor ce sunt ca fiind ceea ce sunt;
2. Cunoaşterea a celor divine şi omeneşti;
3. Pregătire pentru moarte;
4.Asemănare cu divinitatea pe cât îi stă omului în putinţă;
5. Artă a artelor şi ştiinţă a ştiinţelor;
6. Filosofia este dragoste de înţelepciune.
Luând în discuţie pe rând cele şase definiţii, David Armeanul încearcă să clarifice aceste
şase definiţii oferite filosofiei.
În primul rând, filosofia este o cunoaştere a tuturor celor ce sunt, pe când ştiinţele
nu sunt o cunoaştere a tuturor celor ce sunt, ci doar a unora dintre ele. Şi dă exemple:
medicina se ocupă de trupul omenesc, astronomia de astre, tâmplăria de lemne. S-a spus

4
„o cunoaşterea a celor ce sunt” pentru că nu este posibilă o cunoaştere a celor ce nu sunt.
S-a spus „ca fiind ceea ce sunt” pentru a sublinia specificul cunoaşterii filosofice.
Cunoaşterea filosofică nu este una după cantitate (ea nu ne spune câţi oameni, câţi cai sau
câte astre există), ci ea ne spune ceva despre natura lucrurilor. Cunoaşterea filosofică nu
este una a lucrului, ci a naturii sale.
În al doilea rând, filosofia trebuie să se ocupe şi cu cele omeneşti, şi cu cele
divine. Filosoful trebuie să tindă către cele divine, ca învăţând din ele, să le conducă pe
cele omeneşti la desăvârşire.
În al treilea rând, Platon, în dialogul Phaidon, precizează faptul că filosofii nu se
îndeletnicesc cu nimic altceva decât cu lămurirea a ceea ce înseamnă „a muri” şi „a fi
mort”. „A muri” înseamnă lupta cu pasiunile, iar „a fi mort” înseamnă trecerea în cealaltă
lume, atingerea cunoaşterii contemplative după eliberarea de trup. Abia după ce pasiunile
mor şi sufletul se purifică, filosoful se poate dărui în totalitate contemplaţiei şi poate
cerceta natura divină. Când filosoful grec se referă la pregătirea pentru moarte, trebuie să
ne gândim la moartea pasiunilor. Definiţia sa ar putea fi reformulată astfel: „filosofia este
pregătirea în vederea morţii, fiinţa fiind păstrată”.
În al patrulea rând, tot Platon defineşte filosofia ca fiind „asemănarea cu
divinitatea, pe cât îi stă omului în putinţă”. Omul este asemenea divinităţii, aşa cum copia
este asemenea modelului. Că această asemănare există, se poate arătă prin trei lucruri.
Atât omul cât şi divinitatea posedă virtute, capacitatea de cunoaştere şi capacitatea de
acţiune. Chiar dacă cele trei caracteristici întâlnite la om diferă de caracteristicile similare
ale zeului, filosoful are drept obiectiv să diminueze aceste diferenţe, evident, atât cât îi stă
în putinţă. Filosoful nu îşi va dori niciodată ceea ce nu-i stă în putinţă, ci va năzui
totdeauna către cele pe care le poate atinge.
În al cincilea rând, Aristotel va defini filosofia drept „artă a artelor” şi „ştiinţă a
ştiinţelor”. Filosofia este „artă a artelor” şi „ştiinţă a ştiinţelor” deoarece ea cunoaşte
însăşi natura lucrurilor şi pentru că ea oferă rezultatele spre cunoaştere artelor şi
ştiinţelor. Exemple: filosofia cunoaşte natura vocii, iar rezultatele, adică tonurile şi
aspiraţiile, le oferă spre cunoaşterii gramaticii; filosofia cunoaşte natura figurilor
geometrice, lăsându-le însă spre cunoaştere geometriei. Filosofia este „artă a artelor” şi

5
„ştiinţă a ştiinţelor”pentru că ea oferă o cunoaşterea a principiilor artelor şi ştiinţelor. De
exemplu, geometrul ştie că punctul este indivizibil, dar cauza o lasă în seama filosofiei.
În al şaselea rând, filosofia este dragoste de înţelepciune, definiţie rămasă de la
Pitagora. Prin înţelepciune Pitagora înţelegea posibilitatea de a cunoaşte fiinţa,
divinitatea. Această năzuinţă de cunoaştere a fiinţei, a divinităţii a căpătat numele de
filozofie4.
Dacă în Antichitate (şi în Evul mediu, dar şi o bună parte din Epoca modernă)
filosofia a fost înţeleasă drept un gen special de cunoaştere, o cunoaştere cu privire la
chestiunile divine, cu privire la cele suprasensibile, un gen de cunoaştere care viza
entităţile transcendente, în secolele care s-au scurs de atunci filosofia a căpătat şi o serie
de alte accepţiuni mult diferite de cele iniţiale. De pildă, în Epoca modernă filosofia a
fost concepută mai ales drept efort de determinare a posibilităţilor de cunoaştere pe care
omul le posedă, în genere. În secolul al XIX-lea, prin Marx, filosofia nu a mai fost
considerată un tip special de efort cognitiv prin care s-ar obţine o mai adecvată înţelegere
a lumii, ci o activitate de transformare a acesteia. În secolul al XX-lea, filosofia a fost
înţeleasă fie drept o tehnică de clarificare a sensurilor enunţurilor, fie drept expresie a
unor sentimente sau trăiri. Evident, toate aceste accepţiuni amintite nu acoperă totalitatea
accepţiunilor în care a fost utilizat termenul de filozofie de-a lungul timpului.
B2. Filosofia ca demers transcendental. Immanuel Kant (1724-1804) credea că
orice demers filosofic trebuie să fie unul critic. „Critica”, din punctul său de vedere,
semnifica un lucru bine stabilit: faptul că gândirea se pune în discuţie pe sine pentru a-şi
cunoaşte şi aprecia propria valoare şi întindere. „Obiectul criticii îl constituie, aşadar,
forma pură a gândirii, aşa cum este ea înainte de experienţă şi aşa cum condiţionează
experienţa”5. Critica raţiunii pure, prima dintre cele trei Critici, îşi propune examinarea
gândirii teoretice prin ea însăşi, ca posesoare de elemente a priori. Pentru Kant, filosofia
este un demers transcendental, unul prin care se încearcă punerea în evidenţă a acelor
condiţii a priori ce fac posibilă cunoaşterea. Ce înţelege Kant prin „transcendental”?
Acest termen nu are o semnificaţie metafizică (în sensul ei clasic), ci mai degrabă una
epistemologică. El nu trebuie să fie confundat cu cel de „transcendent”. Aşa cum sublinia
şi Nicolae Bagdasar, „transcendentalul” nu se referă, precum cel de „transcendent”, la
4
David, Introducere în filosofie, Editura Academiei, Bucureşti, 1977, pp. 26-63.
5
Jeanne Hersch, Mirarea filosofică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 173.

6
ceea ce depăşeşte lumea reală a simţurilor, la ceea ce este dincolo de experienţa sensibilă,
la suprasensibil, imuabil şi etern, ci la ceva cu mult mai „pământesc”, dar, totuşi, foarte
important: la anumiţi factori constitutivi ai cunoştinţei, la factorii apriorici ai acesteia.
Filosofia kantiană este o filosofie transcendentală fiindcă urmăreşte să identifice anumiţi
factori apriorici şi să determine rolul acestor factori în constituirea cunoştinţei6.
Filosofia trebuie să fie transcendentală pentru că trebuie să se constituie într-o
cunoaştere asupra posibilităţii cunoştinţelor a priori, adică a cunoştinţelor care nu derivă
din vreo experienţă. Prin cunoştinţă a priori nu trebuie înţeleasă acea cunoştinţă care,
dacă nu este obţinută din vreo experienţă, ar fi înnăscută. Cunoştinţele a priori nu sunt
acele cunoştinţe pe care sufletul le-ar aduce cu sine prin simplul fapt al naşterii. Termenul
de apriori are la Kant o semnificaţie strict epistemologică; el desemnează ceea ce este
independent de experienţă, ceea ce, deşi independent de experienţă, se raportează totuşi la
experienţă, o determină şi o condiţionează, ceea ce este universal şi necesar în cunoştinţă,
adică în formele ei, precum şi cunoştinţele universale şi necesare, cât şi principiile care
fac cu putinţă experienţa şi cunoaşterea obiectelor date în experienţă.
Aşadar, pentru Kant, filosofia este un demers transcendental, un demers ce are
drept scop principal punerea în evidenţă a factorilor a priori care fac cu putinţă
cunoaşterea.
B3. Filosofia ca gen de acţiune. Karl Marx (1818-1883) respinge categoric
filosofia construită până la el, considerând-o ca fiind esenţialmente una de tip religios,
deoarece a fost permanent preocupată de lămurirea naturii entităţilor transcendente. Marx
credea că întreaga filosofie clasică s-a mulţumit să interpreteze lumea; importantă este
însă schimbarea şi transformarea acesteia. Operele lui Marx nu sunt doar teoretice. Ele
sunt gândite pentru a servi acţiunii şi luptei. Întreaga sa operă este una militantă, una de
propagandă. Marx şi-a scris cărţile cu gândul de a produce o transformare în societate şi
în istorie. Filosofia, în măsura în care este un act de înţelegere a realităţii umane, trebuie
să fie un gen de acţiune prin care această realitate este modificată în spiritul anumitor
valori. Această îngemănare a teoreticului cu practicul poartă numele la Marx de praxis. În
esenţă, praxis-ul este echivalent cu înţelegerea unei teorii drept gen de acţiune

6
Nicolae Bagdasar, Teoria cunoştinţei, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995, p. 75.

7
eficace. Orice operă teoretică este adevărată în măsura în care duce la schimbarea şi
transformarea realităţii umane.
Realitatea în care a trăit Marx era cea a capitalismului timpuriu. Elementul ce-l
frapa pe observatorul atent al acelei societăţi era constituit, în primul rând, din
discrepanţele ce existau între cei mulţi şi săraci şi cei puţini şi bogaţi. Datorită faptului că
cei bogaţi aveau în proprietate principalele mijloace de producţie, îi puteau obliga pe cei
săraci să muncească în schimbul unui salariu de mizerie. Plecând de la constatarea acestei
realităţi, Marx va spune că esenţa raporturilor dintre cele două clase sociale poate fi
surprinsă cu ajutorul conceptului de exploatare. Însă această realitate ar putea fi
schimbată pe calea luptei de clasă. Lupta de clasă ar debuta într-o manieră hotărâtoare (ar
fi fost de natură să încline balanţa în favoare proletarilor) doar în condiţiile în care
proletariatul ar fi ajuns la o autentică conştiinţă de clasă. O autentică conştiinţă de clasă ar
fi însemnat conştientizarea faptului că proletariatul reprezintă o clasă distinctă, cu
interese proprii, aflată în această ipostază nefavorabilă doar temporar. După Marx,
capitalismul ar avea zilele numărate şi se va prăbuşi sub povara contradicţiilor sale
interne. După o scurtă tranziţie prin socialism, omenirea va ajunge în mod necesar în
epoca comunismului. În această epocă va dispărea proprietatea privată, va dispărea
exploatarea şi diferenţa dintre munca fizică şi cea intelectuală. Redistribuirea bunurilor în
sânul noii societăţi se va face în conformitate cu principiul „de la fiecare după
posibilităţi, la fiecare după nevoi”.
În acest context, ce rol trebuie să joace filosofia? După Marx, principala menire a
filosofiei era tocmai aceea de a conduce la crearea unei autentice conştiinţe de clasă. O
autentică conştiinţă de clasă i-ar fi condus pe proletari la acţiuni conforme legilor
obiective ale istoriei. Or, după Marx, legea fundamentală a istoriei era evoluţia
implacabilă a oricărei orânduiri sociale către unul şi acelaşi stadiu final, comunismul.
Înţelegerea acestui fapt ar fi dus la organizarea proletariatului într-un partid apt să
direcţioneze mai eficient lupta de clasă. Preluarea puterii de către proletariat era înţeleasă
de către Marx drept un fapt istoric legic, necesar. Din acest motiv, Marx nu preconiza
drept metodă lupta deschisă, violentă cu duşmanul de clasă. Abia în interpretarea
leninistă, revoluţia proletariatului, lupta deschisă cu duşmanul de clasă, va fi socotită
drept esenţă a marxismului.

8
 În concluzie, pentru Marx filosofia avea două responsabilităţi majore: să
identifice şi să pună în evidenţă acele corelaţii legice, obiective din sânul naturii, dar mai
ales din sânul societăţii, şi să orienteze acţiunea oamenilor în funcţie de cunoaşterea
acestor corelaţii.
B4. Filosofia ca analiză logică a limbajului. Ludwig Wittgenstein (1889-1951)
va concepe filosofia drept o activitate de clarificare a semnificaţiei expresiilor limbajului.
În funcţie de maniera în care va înţelege natura limbajului şi sensul enunţurilor,
Wittgenstein va defini şi rolul filosofiei. În Tractatus Logico-Philosophicus (1921),
Wittgenstein a conceput o teorie aspra limbajului în care acesta era înţeles drept „o hartă
a realităţii”. Orice enunţ cu sens trebuie să se refere la o stare de lucruri; enunţurile care
nu se referă la o stare de lucruri sunt desemnate ca fiind lipsite de sens. Orice propoziţie
trebuie să fie o imagine a realităţii; înţelegerea unei propoziţii are drept rezultat
cunoaşterea situaţiei pe care reprezintă. „Propoziţia reprezintă descrierea unei stări de
lucruri”7. În concluzie, singurele propoziţii cu sens sunt propoziţiile ştiinţelor naturii.
Odată stabilit acest principiu, Wittgenstein se va simţi îndreptăţit să afirme că majoritatea
problemelor pe care au încercat să le rezolve filosofii clasici au apărut datorită faptului că
aceştia nu au înţeles logica limbajului nostru, că nu au înţeles condiţiile pe care trebuie să
le satisfacă un enunţ pentru a avea sens. Marea majoritate a propoziţiilor filosofiei nu au
sens deoarece filosofia, aşa cum fusese concepută până la Wittgenstein, nu viza prin
enunţurile sale stări de lucruri, nu era o ştiinţă a naturii. Singurul scop pe care îl mai
poate urmări filosofia este clarificarea logică a gândurilor. „Filosofia nu este o doctrină,
ci o activitate. O operă filosofică constă în esenţă din explicaţii. Rezultatul filosofiei nu
sunt «explicaţiile filosofice», ci clarificarea propoziţiilor. Filosofia trebuie să clarifice şi
să delimiteze riguros gândurile, care altfel sunt, ca să zicem aşa, tulburi şi confuze”8.
După 1930, Wittgenstein îşi va schimba radical modul de înţelegere a limbajului
şi, implicit, modalitatea de constituire a înţelesului expresiilor acestuia. Drept urmare, şi
modalitatea în care concepea rolul şi natura filosofiei se va modifica. O expresie, o
propoziţie nu-şi dobândeşte sensul numai prin desemnarea unei stări de lucruri, ci prin
modul în care este utilizată. „Înţelesul unei expresii este ceea ce înţelegem atunci când
înţelegem acea expresie. Înţelegerea constă în a cunoaşte folosirea expresiei în cadrul
7
Ludwig Wittgenstein, Tractatus Logico-Philosophicus, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 57.
8
Ibidem, p. 62.

9
varietăţii de jocuri de limbaj în care ea apare. A cunoaşte folosirea ei înseamnă a avea o
abilitate: abilitatea de a urma regulile pentru folosirea ei în acele jocuri de limbaj
diferite”9. Abilitatea de a întrebuinţa expresiile limbajului, de a înţelege şi urma regulile
folosirii lor, este dobândită prin antrenamentul nostru în interiorul unei comunităţi
lingvistice. Cu alte cuvinte, înţelegerea unui enunţ presupune înţelegerea regulilor de
jocului de limbaj din care face parte. Urmarea regulilor presupuse de jocurile de limbaj
înseamnă stăpânirea practică a urmării acestor reguli.
Care ar mai putea fi rolul filosofiei în acest context? „Filosofia, în felul în care
folosim noi cuvântul, este o luptă împotriva fascinaţiei pe care o exercită asupra noastră
formele de exprimare”10. Suntem tentaţi să folosim expresiile fără ca această folosire să
fie legitimată de regulile jocurilor de limbaj cărora le aparţin expresiile respective. Cele
mai multe dintre întrebărilor ce sunt ridicate în filozofie sunt legitime, mai degrabă, în
jocurile de limbaj practicate n diversele ştiinţe. Întrebarea „Care sunt componentele
ultime ale materiei?” este, după Wittgenstein, o întrebare tipic metafizică. Dar orice
întrebare metafizică exprimă o neclaritate privind gramatica cuvintelor, deoarece
gramatica acelei întrebări este gramatica unei întrebări ştiinţifice. Doar în jocul de limbaj
numit ştiinţă pot fi formulate astfel de întrebări (întrebări care să vizeze o explicaţie a
fenomenelor reale). Fără să ţină seama de acest fapt, filosofia tradiţională a căutat să
răspundă doar la întrebări ilegitime, la întrebări de genul celei amintite mai sus. Filosofia
a comis astfel de erori punându-şi astfel de întrebări datorită unei dorinţe nejustificate de
generalitate. Această sete de generalitate de filosofiei este strâns legată de câteva confuzii
specifice metafizicii clasice:
a. Obişnuinţa de a căuta ceva comun tuturor lucrurilor; acel ceva odată găsit (sau
inventat) a fost subsumat, de cele mai multe ori, unui termen general;
b. Există tendinţa de a considera faptul că omul a învăţat să înţeleagă un termen
general, cel de „frunză”, de exemplu, în opoziţie cu imaginile particulare ale anumitor
frunze. Termenul general de frunză ar surprinde ceea ce au în comun toate frunzele
concrete, determinate.
c. Filosofii clasici au făcut în dese rânduri confuzia între starea mentală
determinată de înţelegerea unui cuvânt, în sensul de „mecanism mental ipotetic”, şi
9
A. C. Grayling, Wittgenstein, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 140.
10
Ludwig Wittgenstein, Caietul albastru, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 71.

10
o stare mentală în sens de conştienţă (conştientizarea unei dureri de dinţi, de exemplu).
Când sesizăm înţelesul unei expresii mintea se comportă mai degrabă ca un automat,
automat ce posedă încorporate regulile de folosire corectă a acelei expresii. Înţelegerea
unei expresii nu înseamnă, în mod implicit, şi conştientizarea a ceea ce ar putea desemna
acea expresie.
d. Setea filosofiei clasice pentru generalitate este explicată de Wittgenstein şi prin
preocuparea excesivă pentru metoda ştiinţei. Aici filosoful austriac are în vedere are în
vedere specificul acestei metode care încearcă să explice fenomenele naturii prin cel mai
mic număr de legi primitive. „Filosofii au în mod constant în faţa ochilor metoda
ştiinţelor naturii şi sunt tentaţi în mod irezistibil să pună întrebări şi să răspundă la ele în
felul ştiinţelor naturii. Aceasta este adevărata sursă a metafizicii şi îl conduce pe filosof
într-un întuneric complet. Aş vrea să spun aici că treaba noastră nu poate fi niciodată
aceea de a reduce ceva la altceva sau de a explica ceva. Filosofia este într-adevăr «pur
descriptivă»”11. Filosofia nu poate face altceva decât să descrie folosirea corect, în
conformitate cu regulile jocurilor de limbaj, a expresiilor în vorbire. Filosofia nu
poate fi decât o terapie prin care trebuie să căutăm însănătoşirea manierei în care folosim
expresiile din limbaj. Filosofia trebuie să ne ajute să privim totdeauna la felul în care sunt
realmente folosite cuvintele în jocurile limbajului comun. Dacă vom înţelege cum sunt
realmente utilizate cuvintele în jocurile de limbaj originare, acest fapt va conduce la
eliminarea tuturor pseudo-întrebărilor şi problemelor filosofice. Importanţa filosofiei
înţeleasă drept terapie a limbajului devine mult mai vizibilă în contextul în care înţelegem
că, pentru Wittgenstein, există o strânsă legătură între limbaj şi gândire: o utilizare
corectă a expresiilor semnifică o gândire sănătoasă şi corectă. Descriere modalităţilor
corecte în care trebuie să fie utilizate expresiile limbajului, principala menire a filosofiei
după Wittgenstein, devine implicit şi o critică a gândirii, adică o terapie prin care ne
învăţăm propria minte că anumite modalităţi de problematizare şi argumentare, prezente
din belşug în metafizica modernă, sunt doar pseudo-modalităţi de problematizare şi
argumentare. Cele mai multe dintre problemele ce apar „gândind filosofic” vor dispărea
de la sine dacă vom înţelege cum trebuie într-adevăr folosite expresiile limbajului.

11
Ibidem, pp. 53-54.

11
 B5. Filosofia ca act de trăire. Nae Ionescu (1890-1940) reuşeşte să ofere
filosofiei o accepţiune inedită, cel puţin în spaţiul spiritualităţii româneşti. Pentru el
filosofia nu este o încercare de cunoaştere a entităţilor transcendente, nici a celor
transcendentale, nici o activitate de un gen sau altul, ci expresia unor trăiri. Filosoful
român vede în metafizică „o încercare de a te pune pe tine de acord cu întreaga realitate
trăită”12 sau „conştiinţa raporturilor dintre tine şi realitate şi încercarea de a valorifica
conştient această realitate externă”13. După Nae Ionescu, sistemele filosofice sunt
acceptate în cercuri restrânse, determinate spaţial şi temporal. Istoria filosofiei este o
înşiruire de puncte de vedere valabile la un moment dat, puncte de vedere care au însă o
valoare absolută pentru cel care le gândeşte. Filosofia ne apare ca un act de viaţă, de
trăire. „Adevărul acesta nu vor să-l spună în genere filosofii: că filosofia este un act de
viaţă, un act de trăire; că filosofia înseamnă a reduce realitatea sensibilă la necesităţile
personalităţii tale, aşa cum este ea închegată, bine sau rău; că aceasta înseamnă a filosofa
– a deforma realitatea sensibilă şi a încerca s-o pui de acord cu tine însuţi, a-ţi proiecta
structura ta spirituală asupra întregului cosmos”14. Dovada faptului că filosofia reprezintă
o încercare de echilibrare între un spirit şi întregul univers este dată, după Nae Ionescu,
de multiplicitatea sistemelor filosofice existente, de incapacitatea adevărului filosofic de
a deveni adevăr obiectiv şi de caracterul absolut cu care este învestit orice gând filosofic
de către cel ce l-a produs. Orice filosofie reprezintă un punct de vedere absolut pentru un
filosof, un punct de vedere ce exprimă un echilibru spiritual stabilit între acel filosof şi
lumea luată ca întreg.
Cele câteva accepţiuni ale filosofiei examinate până aici nu epuizează toate
accepţiunile oferite filosofiei în istoria sa. În ciuda diferenţelor majore existente între
diversele accepţiuni ale filosofiei, majoritatea filosofilor sunt de părere că filosofia este
un demers raţional-argumentativ prin care, într-un fel sau altul, se încearcă fie rezolvarea
unor probleme recunoscute drept „probleme filosofice standard”, fie eliminarea acestor
probleme. În oricare dintre versiunile sale, filosofii argumentează că lucrurile stau într-un
fel sau altul, că alţi filosofi greşesc atunci când construiesc un anumit argument în
sprijinul unei anumite teze sau atunci când plecă de la o premisă sau alta. Puţini sunt cei

12
Nae Ionescu, Curs de metafizică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 10.
13
Ibidem, p. 11.
14
Ibidem, p. 14.

12
care se îndoiesc sau contestă caracterul argumentativ al demersului filosofic sau cei care
încearcă să intre în dezbaterile filosofice fără a oferi argumente solide în favoarea unei
teza sau a alteia. Înainte de a ne opri la unele dintre cele mai importante argumente
construite în jurul unora dintre cele mai importante teze filosofice trebuie să încercăm să
lămurim ce este un argument în genere şi care sunt cele mai importante genuri de
argumente şi contraargumente utilizate în filosofie.

2. Tipuri de argumente

Fără îndoială, am putea spune că nu doar filosofia este un demers argumentativ;

orice ştiinţă matură – de la fizică, până la psihologia socială – utilizează argumente şi
strategii argumentative în expunerea propriilor teze. Totuşi, cele mai multe ştiinţe
(ştiinţele naturii în mod special) au şi posibilitatea verificării empirice a tezelor susţinute.
Problemele cercetate în demersul filosofic sunt de aşa natură încât nu pot fi susţinute prin
invocarea unor fapte empirice. În orice dezbatere filosofică, singurele „fapte” ce pot fi
luate în discuţie sunt argumentele invocate. Prin urmare, orice investigaţie filosofică
trebuie să fie critică şi logică, dacă doreşte să-şi sporească rezultatele. Trebuie să fie
critică, în sensul că trebuie să poată cerceta raţiunile ce stau la baza acceptării unei
propoziţii drept premisă într-un argument filosofic, şi logică, în sensul că trebuie să
construiască un argument corect şi bine întemeiat în sprijinul unei teze filosofice. Pentru
a fi critici cu argumentele altora şi pentru a construi argumente corecte din punct de
vedere logic trebuie să stabilim mai întâi ce este un argument şi care sunt genurile
fundamentale de argumente utilizate în filosofie.

A. Ce este un argument?

În general se consideră că un argument este un grup de propoziţii din care una, concluzia,
este susţinută pe baza celorlalte, premisele. Să luăm în discuţie următorul argument:

1.Dacă totul este produs de o cauză, atunci nu există nici o acţiune

liberă;

13
 2.Totul este cauzat;
Prin urmare,
3.Nu există nici o acţiune liberă.
Particula „prin urmare” este una conclusivă şi ne indică faptul că propoziţia ce urmează
după ea (3) este concluzia ce rezultă din primele două (1) şi (2). Pentru ca (3) să derive
logic de (1) şi (2) acestea trebuie să se constituie într-o raţiune suficientă pentru (3).
Astfel, orice argument este constituit dintr-o mulţime determinată de premise şi o
concluzie; premisele trebuie să fie de aşa natură încât concluzia să poate fi derivată din
ele.
B. Tipuri de argumente

Există două tipuri mari de argumente logice: argumentele deductive şi

argumentele inductive. Un argument deductiv are o concluzie adevărată şi, în consecinţă,
poate fi utilizat cu succes în disputele filosofice atunci când premisele argumentului sunt
adevărate şi modalitatea în care derivăm concluzia din premise este validă. „A spune că
un argument este valid este echivalent cu a spune că este logic imposibil ca premisele
argumentului să fie adevărate şi concluzia falsă”15. Plecând de la această definiţie, putem
lesne constata că argumentul prezentat mai devreme este unul valid: dacă premisele (1) şi
(2) sunt ambele adevărate şi dacă judecăm corect logic, atunci şi (3) trebuie să fie
adevărată. Altfel spus, dacă judecăm corect din punct de vedere logic, este imposibil ca
(1) şi (2) să fie adevărate şi (3) să fie falsă. Trebuie subliniat faptul că doar respectarea
condiţiei validităţii nu ne conduce, în mod obligatoriu, la o concluzie adevărată.
Putem judeca valid şi plecând de la premise false şi ajungând la o concluzie falsă.
Validitate logică ne asigură doar de faptul că plecând de la remise adevărate, vom ajunge
la concluzii adevărate. Prin urmare în evaluarea critică a unui argument filosofic trebuie
să luăm în calcul atât validitatea sa, cât şi măsura în care premisele sale sunt adevărate
sau, cel puţin, verosimile, plauzibile.
Validitatea unui argument este judecată plecând de la forma logică a acelui
argument. Putem observa că argumentul de mai sus are următoarea formă logică:
Dacă p, atunci q
15
James W. Cornman, Keith Lehrer George S. Pappas, Philosophical Problems and Arguments: An
Introduction, Hackett Publishing Company, Indianapolis/Cambridge, 1992, p. 8.

14
 p
Deci, q
p şi q sunt numite variabile poziţionale; în schema argumentativă de mai sus înlocuind pe
p şi q cu orice alte propoziţii, vom obţine un raţionament valid. De pildă, următorul
argument:
(1) Dacă Dumnezeu există, atunci nu există rău în lume
(2) Dar Dumnezeu există,
Prin urmare,
(3) Nu există rău în lume.
este un argument valid. Dacă ar fi să criticăm acest argument, nu am avea ce să reproşăm
formei sale, dar am putea cerceta dacă avem suficiente raţiuni pentru a crede că premisele
sale sunt adevărate. Premisa (1) ar putea fi socotită drept adevărată dacă am putea
argumenta că existenţa lui Dumnezeu trebuie să aibă drept consecinţă inexistenţa răului
în lume. Dar dacă vom argumenta că existenţa răului în lume nu depinde în nici un fel de
existenţa lui Dumnezeu, atunci am avea motive serioase să susţinem că (1) este falsă. Or,
dacă (1) este falsă, chiar dacă raţionamentul este valid nu vom ajunge în mod obligatoriu
la o concluzie adevărată.
Forma de argumentare validă identificată mai sus poartă numele de Modus
Ponens. O formă de argumentare validă asemănătoare cu Modus Ponens este Modus
Tollens:
Dacă p, atunci q
Dar non-q
Deci, Non-p
Un argument filosofic construit pe schema oferită de Modus Tollens ar putea fi
următorul:
(1)Dacă există acţiuni libere ale omului atunci nu tot ceea ce noi facem
este determinat de cauze naturale;
(2)Dar tot ceea ce facem noi este determinat de cauze naturale;
Prin urmare,
(3)Nu există acţiuni libere ale omului.

15
În afară de Modus Ponens şi Modus Tollens mai există şi alte forme de raţionare valide
precum:
Silogismul disjunctiv Silogismul ipotetic Contrapoziţia
P sau q Dacă p, atunci q Dacă p, atunci q
Non-p Dacă q, atunci r Prin urmare,
Deci, q Prin urmare, Dacă p, atunci r Dacă non-q, atunci non-p.

Evident, a această listă a formelor de raţionare valide nu este completă sau definitivă.
Totuşi, chiar dacă luăm în calcul doar acest număr limitat de forme de raţionare ne facem
o idee destul de corectă cu privire la ceea ce înseamnă un raţionament deductiv valid.
Evident, argumentele filosofice nu sunt prezentate de către autorii lor totdeauna în
formele simple indicate de noi. Totuşi, aceste forme ne pot fi de folos în a demonstra
validitatea unui argument chiar mai complicat. Să considerăm următorul argument:
Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis
Dacă crimele nu sunt permise, atunci înseamnă că nu totul este permis
Dar crimele nu sunt permise
Prin urmare,
Dumnezeu există.
După cum lesne se poate observa, argumentul acesta nu are o formă similară cu cele
înfăţişate mai sus, dar putem rescrie acest argument în forme mai uşor recognoscibile şi
despre care ştim cu siguranţă că sunt valide. În primul rând, vom face următorul
raţionament:
Dacă crimele nu sunt permise, atunci însemnă că nu este totul permis
Dar crimele nu sunt permise,
Prin urmare,
Nu este totul permis.
Plecând de la concluzia acestui raţionament valid, vom construi un al doilea raţionament:
Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis
Dar nu este permis totul,
Prin urmare,
Dumnezeu există.

16
Raţionamentul de mai sus a fost descompus în două raţionamente valide cu formă
recognoscibilă: un Modus Ponens şi un Modus Tollens. Prin urmare, şi raţionamentul
iniţial este valid.
Putem obţine un raţionament valid nu numai dacă aşezăm într-o anumită formă o
serie de propoziţii, ci şi dacă aşezăm într-o anumită formă anumiţi termeni sau anumite
expresii. Să luăm în discuţie următorul argument:
Toate acţiunile drepte sunt acţiuni care produc consecinţe bune;
Toate acţiunile care produc consecinţe bune sunt acţiuni care maximizează
fericirea şi reduc la minimum suferinţa;
Prin urmare,
Toate acţiunile drepte sunt acţiuni care maximizează fericirea şi reduc la
minimum suferinţa.
Acest argument nu este unul de forma Modus Ponens şi nici nu posedă una dintre formele
luate în calcul mai sus; premisele acestui argument sunt propoziţii simple, ce au o formă
universală. Argumentul este valid în virtutea faptului că are următoarea formă:
Toţi X sunt Y
Toţi Y sunt Z
Prin urmare,
Toţi X sunt Z
Toate argumentele care posedă această formă sunt valide. Prin înlocuirea în această
formă a lui X cu expresia „acţiuni drepte”, a lui Y cu „acţiuni care produc consecinţe
bune” şi respectiv a lui Z cu „acţiuni care maximizează fericirea şi reduc la minimum
durerea” vom obţine argumentul de mai sus. Alte forme de argumentare valide de acest
gen sunt următoarele:
Nici un X nu este Y Toţi X sunt Y Toţi X sunt Y
Toţi Z sunt Y Unii X sunt Z Unii X nu sunt Z
Prin urmare, Prin urmare, Prin urmare,
Nici un Z nu este Y Unii Y sunt Z Unii Y nu sunt Z
Argumentele de acest gen sunt cunoscute drept silogisme categorice. Pentru ca un
silogism categoric să fie valid trebuie să respecte o serie de legi generale. Acestea sunt:
1. Silogismul conţine trei termeni;

17
 2. Concluzia nu conţine termenul mediu;
3. Un termen nu poate fi distribuit în concluzie, dacă nu a fost distribuit în
premise (un termen este distribuit atunci când este luat în propoziţie în toată
sfera sa; acest lucru se întâmplă cu termenii ce au funcţie de subiect logic în
propoziţiile universale şi funcţie de predicat logic în propoziţiile negative);
4. Termenul mediu trebuie să fie distribuit în cel puţin una din premise;
5. Din două premise afirmative nu poate deriva o concluzie negativă;
6. Din două premise negative nu poate deriva o concluzie;
7. Concluzia urmează partea cea mai slabă : a) dacă una din premise este
negativă, concluzia este negativă; b) dacă una din premise este particulară,
concluzia este particulară;
8. Din două premise particulare nu se poate deriva o concluzie16.
Atunci când formulăm un argument în formă silogistică şi încălcăm una dintre aceste
legi, respectivul argument va fi, în mod obligatoriu, nevalid. Fie următoarea secvenţă
argumentativă:
Unii oameni sunt nemuritori
Toţi poeţii sunt oameni
Prin urmare,
Toţi poeţii sunt nemuritori.
Acest silogism nu este valid deoarece termenul mediu nu este distribuit în nici una dintre
premise (încălcare a legii 4) şi concluzia este universală în condiţiile în care una dintre
premise este particulară (încălcare a legii 7, b).
Trebuie precizat faptul că argumentele cu formă validă sunt valide, chiar dacă ele
sunt complet absurde. De pildă, silogismul:
Toate femeile sunt tigri
Toţi tigrii sunt bărbaţi
Prin urmare,
Toate femeile sunt bărbaţi.
Dacă analizăm cu atenţie acest raţionament, observăm că el nu încalcă nici una dintre
legile de mai sus, fiind valid; dar, cu toate acestea, concluzia sa este absurdă. Cauza:

16
Petre Botezatu, Introducere în logică, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 199.

18
premisele de la care se pleacă sunt false. Argumentul are premise false şi o concluzie
falsă, dar este valid. Prin urmare, validitatea unui raţionament nu ne asigură de faptul că
concluzia sa este adevărată. Totuşi, de ce este importantă validitatea unui raţionament?
Pentru că ea conservă adevărul. Altfel spus, dacă plecăm de la premise adevărate şi
raţionam valid, totdeauna vom ajunge la o concluzie adevărată. Aşadar, când formulăm
un argument şi dorim să ajungem la o concluzie adevărată trebuie să ne asigurăm că
premisele de la care plecăm sunt adevărate. Argumentele valide conservă adevărul aşa
cum un congelator bun conservă alimentele17. Din acest motiv validitatea argumentelor
este de dorit, iar non-validitatea este de ocolit.

C. Argumente şi contraargumente

Ne putem convingem că un raţionament nu este valid utilizând şi metode care

sunt mult mai intuitive. O astfel de metodă este cea a contraexemplului. A găsi un
contraexemplu la un argument înseamnă a ne imagina o lume posibilă în care premisele
sale sunt adevărate şi concluzia falsă. Posibilitatea unei astfel de lumi ne arată faptul că
argumentul nu este valid. Să luăm în discuţie următorul argument:
Toţi comuniştii se opun capitalismului
Jones se opune capitalismului
Prin urmare,
Jones este comunist.
Este uşor să imaginăm un contraexemplu care să arate faptul că concluzia acestui
argument nu decurge din premise. Să ne imaginăm o lume posibilă în care Jones este o
persoană care crede că toată bogăţia şi proprietăţile trebuie să fie ale sale şi să fie
controlate de familia sa şi lăsate urmaşilor moştenire. Astfel, el respinge şi capitalismul şi
comunismul în favoarea jonesismului, o doctrină economică necunoscută, care stabileşte
faptul că totul trebuie să aparţină familiei lui Jones. Ceea ce este descris în acest exemplu
este o lume posibilă şi, presupunând că cele două premise sunt adevărate, avem de-a face
cu un exemplu în care premisele sunt adevărate iar concluzia falsă. Acest contraexemplu
arată că este posibil ca premisele argumentului să fie adevărate iar concluzia este falsă. În

17
James W. Cornman, Keith Lehrer, George S. Pappas, Op. cit., p. 13

19
felul acesta s-a demonstrat faptul că argumentul este invalid şi, implicit, argumentul a
fost distrus18.
O altă modalitate ce ne permite să respingem un argument derivă din constatarea
faptului că premisa sa nu este altceva decât o reformulare a concluziei.
Toate acţiunile ce sunt pedepsite trebuie să fie voluntare
Prin urmare,
Toate acţiunile ce sunt pedepsite nu trebuie să fie involuntare.
În acest argument, concluzia şi premisa sunt modalităţi diferite prin care este spus acelaşi
lucru. Situaţia aceasta poate fi regăsită şi în cazul unui argument mai complicat. Să luăm
următorul exemplu:
O acţiune lipsită de voinţa unui agent nu trebuie să fie pedepsită;
O acţiune involuntară este o acţiune lipsită de voinţa agentului;
Prin urmare,
O acţiune involuntară nu trebuie să fie pedepsită.
Dacă sesizăm că expresia „o acţiune lipsită de voinţa unui agent” are aceeaşi semnificaţie
cu cea a expresiei „o acţiune involuntară”, atunci vom sesiza că premisa 1 şi concluzia
asertează unul şi acelaşi lucru. Această eroare în argumentare poartă numele de sofismul
circularităţii şi este de forma:
(p1 & p2 & …& pn) → p1 (1)
În acest caz, eroarea nu ţine de nevaliditatea logică (deoarece din (1) rezultă că p1→ p1,
care este o formulă tautologică ce trădează că ar corespunde unui raţionament corect) , ci,
mai degrabă, de ineficienţa argumentării. Argumentând astfel, ne învârtim într-un cerc
destul de strâmt şi nu vom avea nici un fel de câştig cognitiv.
Similar, putem demonstra că un argument nu este valid, dacă au fost săvârşite una
sau mai multe alte erori de argumentare (ignorarea tezei, fundament fals sau insuficient,
eroare de raţionament).
După această sumară trecere în revistă a tipurilor de argumente logice, în
capitolele următoare ne vom concentra asupra unora dintre cele mai importante
argumente construite de filosofi de-a lungul timpului. Astfel, vom trece în revistă

18
Ibidem, p. 14.

20
argumente şi contraargumente privind existenţei lumii externe, solipsismul, existenţa lui
Dumnezeu, relaţia minte-corp, posibilitatea cunoaşterii, natura adevărului etc.

21