Sunteți pe pagina 1din 10

CAPITOLUL 1

Ce este filozofia?

„Ce este filozofia?" se întreba Jules Lachelier la lecţia inaugurală


din primul său an de învăţămînt de la Toulouse. Tot el răspundea, spre
stupefacţia tinerilor săi elevi: „Nu ştiu!" Şi întreg oraşul Toulouse,
oraş cu oameni de treabă, s-a pornit să rîdă de tînărul şi strălucitul filo;
zof care i-a fost trimis de la Paris şi care nu ştia nici măcar ce era disci­
plina pe care trebuia să o predea elevilor săi.
Totuşi, remarca lui Jules Lachelier era plină de sens. Ea însemna Filozofia
că filozofia nu este o materie de cunoscut. In toate celelalte disci­ nu este o
pline avem ceva de învăţat: în matematică, o suită logică de teoreme; ştiinţă
în fizică, în ştiinţele naturale, în istorie, un ansamblu de fapte sau de ca celelalte
evenimente pe care cei ce le predau se străduiesc să le explice într-un
mod raţional. în filozofie nu e deloc aşa. Fără îndoială vi se cere să
reţineţi unele din ideile şi concepţiile marilor filozofi. Dar nu sînteţi
obligaţi să împărtăşiţi sau să aprobaţi una sau alta dintre aceste teorii.
De altfel, nici un sistem filozofic nu a obţinut vreodată acordul una­
nim al spiritelor competente. De exemplu, Toma d'Aquino şi Karl
Marx sînt, amîndoi, mari filozofi, dar „sistemele" lor sînt cu totul
deosebite, ba chiar antagoniste.
Dacă aşteptăm de la filozofie un ansamblu de cunoştinţe precise
şi sigure pe care, în ceea ce ne priveşte, va fi de ajuns să le primim,
decepţia noastră va fi totală.
Neputînd să ne dea cunoştinţe, ne propune oare filozofia o artă de Sistemele
a trăi, o morală? Dar sistemele care propun omului reguli de conduită filozofice
sînt tot atît de diferite ca şi cele care pretind să explice lumea. In filo­ se contrazic
zofie nu există „adevăruri" de acelaşi fel ca o teoremă sau ca o lege
fizică. In cursul istoriei, sistemele urmează sistemelor. Fiecare filo­
zof se străduieşte să-i combată pe înaintaşii lui şi va fi combătut la
rîndul lui de urmaşi. Georges Gusdorf observă că „nici o filozofie nu
a putut să pună capăt filozofiei, cu toate că aceasta este aspiraţia
nemărturisită a fiecărei filozofii". Astfel, fiecare filozof, întrucîtva ca
fiecare artist — pictor, muzician sau poet —, are felul său de a vedea
şi de a exprima lumea, propria lui Weltanchauung, cum zic germanii.
Trebuie de aici să tragem concluzia, împreună cu Paul Valery, că un
sistem filozofic „este un lucru nici mai mult nici mai puţin serios
decît o suită în re minor"?
De fapt, discuţiile şi dezacordurile filozofilor nu-i împing la
scepticism decît pe cei leneşi: ceilalţi, dimpotrivă, vor vedea în aces­
te discuţii şi dezacorduri o invitaţie presantă de a se apleca asupra
acestor probleme, de a reflecta prin ei înşişi. Teoriile filozofice nu
sînt preţioase, înainte de toate, prin conţinutul lor, prin concluziile pe
care le trag, ci prin exemplul pe care îl oferă în ceea ce priveşte o
reflecţie pe care ne străduim să o ducem la bun sfîrşit cu rigurozitate.
Aşa cum a subliniat Kant: „Nu există filozofie pe care să o putem
învăţa, nu putem învăţa decît să filozofam."
Etimologia Etimologia cuvîntului filozofie, dacă sîntem atenţi la acest lucru,
cuvîntului confirmă această interpretare. Filozofia înseamnă în greceşte dragos­
filozofie te de sophia, cuvînt pe care noi îl traducem cam în grabă prin „înţe­
lepciune". Sophia nu este numai o artă de a trăi, o morală care con­
stă în a te comporta rezonabil, a te feri de orice exces, a suporta cu
seninătate toate încercările. Ea este de asemenea o cunoaştere. Ba,
pentru vechii greci, sophia era chiar o ştiinţă esenţială, „ştiinţa pri­
melor principii şi a cauzelor prime" zicea Aristotel. Să nu uităm
acest al doilea sens al cuvîntului sophia: pentru greci, înţeleptul era
şi un savant. („Astăzi, glumea la unul din cursurile sale Albert Bayet,
o fată cuminte este o fată care nu ştie nimic. In Antichitate, omul cu
minte era acela care ştia totul.")
După etimologie, filozofia era deci în acelaşi timp un mod de viaţă
şi un anumit gen de cunoaştere, o mîntulre şi o ştiinţă. Pentru greci,
exista chiar între aceste două noţiuni o legătură strînsă: ştiinţa trebuie
să ne ducă la mîntuire, iar omul care se poartă rău este înainte de
toate un ignorant. „Nimeni nu este rău în chip voit", spunea Socrate.
Filozofia Dacă urmărim cu atenţie etimologia, trebuie să notăm, de ase­
este mai menea, că filozofia nu este în mod precis „înţelepciune-ştiinţă", ci
degrabă doar dragoste (philo) de această înţelepciune. Conform tradiţiei,
căutare Pitagora, matematician şi filozof grec din secolul al Vl-lea înainte de
decît posesie Cristos, este acela care, plin de modestie, s-a considerat „iubitor de
înţelepciune" mai curînd decît înţelept. Această deosebire esenţială
este subliniată de lin mare filozof german din secolul XX, Karl
Jaspers. în strălucitul său opuscul Introducere în filozofie, el insistă
asupra acestei idei, şi anume că esenţa filozofiei este căutarea ade­
vărului şi nu posesiunea lui. Filozofia „se trădează pe sine atunci
cînd degenerează în dogmatism, adică într-o ştiinţă fixată în formule,
definitivă, completă. A face filozofie înseamnă a fi pe drum; în filo­
zofie întrebările sînt mult mai importante decît răspunsurile, şi fieca­
re răspuns devine o nouă întrebare". în cercetarea filozofică există
aşadar o umilinţă autentică ce se opune dogmatismului orgolios al
fanaticului. Fanaticul este sigur că posedă adevărul şi de aceea ce­
dează ispitei de a impune acest adevăr celorlalţi. Crezîndu-se instalat
în adevăr, el nu mai e frămîntat de grija de a-1 căuta, adevărul îi apare
ca fiind bunul lui, proprietatea lui, pe cînd pentru filozof el este o
cerinţă. In cazul fanaticului, căutarea adevărului s-a degradat în ilu­
zia posedării unei certitudini. Fanaticul se crede proprietarul certitu-
Ce este filozofia? / 9

dinii, în timp ce filozoful se străduieşte să fie pelerinul adevărului.


Modestia filozofică constă în a spune că adevărul nu este la mine în Modestia
măsură mai mare decît la tine, ci este în faţa noastră. Astfel, conştiin­ filozofului
ţa filozofică nu este nici o conştiinţă fericită, mulţumită de stăpînirea
unei cunoaşteri absolute, nici o conştiinţă nefericită, pradă chinurilor
unui scepticism iremediabil. Ea este o conştiinţă neliniştită, nemulţu­
mită de ceea ce posedă, dar în căutarea unui adevăr pentru care se
simte făcută.
Prin urmare, pe filozof îl recunoaştem mai mult după luciditatea
sa decît după o sumă de cunoştinţe. Filozofia este mai degrabă un
mod de a fi decît de a avea. Iar dacă, în conformitate cu sensul ei
grecesc, înţelepciunea este orientată totdeauna simultan spre cunoaş­
tere şi spre acţiune, nu trebuie să vedem în ea nici un ansamblu de
cunoştinţe teoretice nici o sumă de reţete practice, ci mai curînd o
atitudine generală şi, dacă vreţi, o metodă care priveşte atît cunoaşte­
rea cît şi acţiunea.
înţelepciunea este o atitudine critică; în ordinea cunoaşterii, ea ne
ţine la distanţă de prejudecăţi, în ordinea acţiunii ne ţine la distanţă
de patimi şi de pornirile conştiinţei colective. Dar metoda ar degenera
în dogmă iar înţelepciunea s-ar trăda pe sine însăşi dacă atitudinea ar
deveni doctrină — adică scepticism sistematic în domeniul cunoaşte­
rii, insensibilitate neomenească în domeniul vieţii şi al acţiunii.

1. Filozofie şi reflecţie
Ideea că filozofia este căutare şi nu posedare o vom exprima bine A filozofa
definind activitatea filozofică drept un travaliu de reflecţie. Reflec înseamnă
ţia este într-un fel o mişcare de întoarcere asupră-şi (re-flecţie) a spi- a reflecta
ritului ce pune sub semnul întrebării cunoştinţele pe care le posedă.
Experienţa vieţii ne dă o mulţime de impresii şi opinii. Practica unei
meserii, cunoaşterea ştiinţifică ne oferă alte noţiuni, mai complete şi
mai precise. Dar oricît de bogată ar fi experienţa noastră de viaţă,
oricît de profunde ar fi cunoştinţele noastre ştiinţifice sau tehnice,
nimic din toate acestea nu poate lua locul filozofiei. A fi filozof în­
seamnă a reflecta asupra acestei cunoaşteri, a ne chestiona în privinţa
ei, a o pune sub semnul întrebării. A defini filozofia ca reflecţie în­
seamnă a vedea în ea o cunoaştere nu de primul grad ci de gradul al
doilea, o cunoaştere a cunoaşterii, o ştiinţă a ştiinţei.
Modelul reflecţiei filozofice — şi, totodată, exemplul cel mai ac- Maieutica
cesibil — rămîne ironia socratică, adică, ad litteram, actul de a inte- lui Socrate
roga, punerea sub semnul întrebării. în dialogul lui Platon intitulat
Menon, Socrate îl interoghează pe Menon despre virtute. Menon are
o anumită experienţă a vieţii şi a moralei, noţiunea de virtute îi este
familiară: „Nu mi-e greu, spune el, să vorbesc despre ele." Constrîns
de Socrate să definească virtutea, Menon răspunde fără să şovăie că
„virtutea constă în a fi capabil să comanzi oamenilor". Socrate obiec-
Jty I V.B MIC IUOZOIII (

tează că sclavul şi copilul pot fi virtuoşi şi, cu toate acestea, nu ţine


de ei să comande. Menon nu a făcut altceva dccît să dea un exemplu
de virtute printre altele, el nu a propus o definiţie. Ridicîndu-se la
nivelul conceptului, adică la ideea generală care „priveşte virtutea în
toată întinderea sa", Menon declară că a fi virtuos înseamnă „să vrei
lucrurile bune". Atunci Socrate face observaţia că aurul şi argintul
sînt bunuri şi că acela care le caută nu este virtuos decît cu condiţia
să acţioneze în conformitate cu justiţia şi pietatea. După cum se ve­
de, răspunsurile lui Menon suscită de fiecare dată noi întrebări din
partea lui Socrate. Menon credea că ştie, în timp ce Socrate declara:
„Nu ştiu decît un singur lucru şi anume că nu ştiu nimic." Astfel, So­
crate nu contenea să pună întrebările cele mai nevinovate unor
oameni care, siguri de ştiinţa lor, se amuzau foarte tare la început de
naivitatea lui Socrate. Dar curînd, întrebările lui Socrate îi încurcau,
ei descopereau contradicţiile propriei lor gîndiri şi îşi dădeau seama
că nu ştiu nimic, dezvăluiţi lor înşile în neştiinţa şi goliciunea lor de
ironia socratică. După cum se vede, Socrate nu-i transmite lui Menon
nici o cunoaştere. El se mulţumeşte să pună întrebări. Materia reflec­
ţiei este, aici, nu ştiinţa lui Socrate, ci ştiinţa Iul Menon. Menon
nu învaţă nimic, el reflectează. Problemele pe care el le descoperă
erau, fără ca el să-şi fi dat seama, implicate deja în experienţa şi
ştiinţa sa anterioare. Lui Socrate îi plăcea să se compare cu mama lui,
care era moaşă. El nu-i învăţa nimic pe alţii, ci se mulţumea să
„moşească" spiritele, să le ajute să aducă la lumină problemele şi difi­
cultăţile pe care le purtau în ele. Socrate este filozoful prin excelenţă
tocmai prin aceea că nu ne învaţă nimic, dar ne face să reflectăm.
Socrate reflecta asupra problemelor vieţii de toate zilele, asupra
tehnicii meşteşugarilor, asupra politicii. Universul intelectual şi teh­
nic în care noi trăim după două mii de ani de istorie este infinit mai
complex ca lumea contemporanilor lui Socrate. Spiritul reflecţiei filo­
zofice nu s-a schimbat, dar materia ei s-a îmbogăţit în mod prodigios.
Filozoful nu poate ignora, mai ales, prodigioasa dezvoltare a ştiinţei şi
tehnicii care astăzi este unul dintre alimentele cele mai preţioase ale
reflecţiilor sale. Unii dintre ei chiar se specializează, de exemplu, în
filozofia istoriei, în filozofia fizicii, în filozofia dreptului; în timp ce
discipline pur ştiinţifice, ca genetica, solicită reflecţia filozofilor pen­
tru a fixa limitele cercetărilor lor şi pentru a obţine garanţia morală de
care au nevoie. Un contemporan a spus cu foarte multă dreptate că,
pentru reflecţia filozofică, „orice materie străină este bună". El adău­
ga chiar că „orice materie bună îi este străină", înţelegînd prin asta că
filozofia nu trebuie să fie o meditaţie găunoasă, ci o reflecţie nutrită
de informaţii precise asupra cutărui sau cutărui domeniu al realităţii1.
1
Oricum, în epoca ştiinţifică, filozofia nu mai poate să aibă pretenţia
unei ştiinţe. Ştiinţa s-a impus în propriul ei domeniu. Rînd pe rînd, matema­
tica prin Euclid, fizica prin Galilei, chimia prin Lavoisier, biologia prin
Claude Bernard au devenit ştiinţe pozitive. Chiar şi domeniul umanului în
care filozofii au crezut multă vreme că dispun de un teren propriu, a fost
Ce este filozofia? / \\

A reflecta filozofic asupra ştiinţei înseamnă, mai întîi, a te întreba


asupra rezultatelor ştiinţei şi a metodelor ei. Care este natura cunoaş­
terii ştiinţifice? Ajunge ea oare la realitatea profundă sau ne dă doar
formule practice şi simboluri operatorii? Care este valoarea şi semni­
ficaţia axiomelor de care vorbeşte matematicianul? Această orientare
a filozofiei — atît de importantă astăzi — este epistemologia.
Dar reflecţia filozofică merge mult mai departe şi pune probleme Problemele
pe care ştiinţa le ignoră. Ştiinţa se sileşte să explice fenomenele natu­ metafizice
rale, legîndu-le pe unele de altele prin legi inteligibile, adică expri­
mabile în formule matematice. Astfel se explică ştiinţific de ce, într-o
experienţă dată, cutare lucru s-a petrecut mal curînd decît cutare
altul. Dar există o altă problemă, mult mai generală, pe care ştiinţa
nu o pune. Este aceea pe care Leibniz o exprima în aceşti termeni:
„De ce exista ceva mal curînd decît nimic?" într-adevăr, existenţa
lumii este un dat implicit pornind de la care ştiinţa desfăşoară efortul _
său de punere în ordine şi de explicaţie, dar pe care ea îl presupune
mereu fără ca vreodată să-1 pună sub semnul întrebării. De ce există
o lume mai curînd decît neantul? Iată un tip de problemă cu adevărat
metafizică, adică a cărei formulare se situează dincolo de competenţa
ştiinţei. De unde vine omul, încotro se duce el? Conştiinţa este scopul
ultim al lumii sau un accident tranzitoriu? Omul este total determinat
sau are un liber arbitru? Toate aceste probleme sînt tipic metafizice.

2. Tehnică şi înţelepciune
Am văzut că filozofia nu este.o ştiinţă — funcţia de cunoaştere Nu există
fiind în lumea modernă îndeplinită de ştiinţele particulare —, ci o putere
reflecţie critică asupra cunoaşterii. In aceeaşi măsură în care filozofia în afara
nu este ştiinţă, ea nu este nici putere. In lumea actuală puterea omu­ tehnicii
lui este exprimată de tehnică. Idealul prometeean de cucerire şi de
transformare a lumii s-a substituit treptat, începînd de la Renaştere,
idealului filozofic de înţelepciune. înţelepciunea constă în a te supu­
ne lumii, a accepta orice lucru, a te resemna în faţa nenorocirii. Filo­
zofia — învăţîndu-ne, cu stoicii, că lumea este bună şi divină sau, cu
Spinoza, că lanţul cauzelor şi al efectelor este necesar, logic, inevita­
bil — apărea ca instrumentul intelectual al acestei resemnări. Schim­
barea de perspectivă apare în secolul al XVII-lea, în Discursul asu­
pra metodei al lui Descartes. In a treia parte a Discursului, Descartes,
pentru a-şi constitui o „morală provizorie", se face moştenitorul înţe­
lepciunii stoice. „E mai bine, scrie el, să-ţi schimbi dorinţele decît
ordinea lumii şi să te învingi pe tine decît soarta." Dar în a şasea

cucerit de ştiinţă. Psihologia şi sociologia au introdus în studiul comporta­


mentului omului metoda experimentală şi măsurătoarea. Asta nu înseamnă
căfilozofiaa devenit inutilă. Dar filozofia ne apare tot mai limpede ca o
activitate de reflecţie care porneşte de la cunoştinţele care îi sînt furnizate de
alte discipline.
i^/ieeiKiuozonif
parte a Discursului, el substituie acestui cosmocentrism al înţelepciu­
nii, umanismul tehnicii care, spune el, îl va face pe om „stăpîn şi pose­
sor al naturii". Şi, într-o intuiţie profetică, el anunţă cuceririle viitoare
ale mecanicii şi ale medicinii.
în secolul al XVIII-lea, marele cîntăreţ al tehnicii este Diderot. El se
miră că se dă cîteodată mai multă importanţă filozofilor, a căror înţelep­
ciune constă în arta de a ne lipsi de fericire, decît industriaşilor a căror
tehnică, transformînd existenţa noastră, poate să ne facă în mod real
mai fericiţi: „Au fost lăudaţi mult mai mult oamenii ocupaţi a ne face să
credem că sîntem fericiţi, decît oamenii ocupaţi a ne face să fim fericiţi
cu adevărat. Ce ciudăţenie în judecăţile noastre! Pretindem ca fiecare să
facă ceva folositor, dar îi dispreţuim pe oamenii folositori."
Astăzi sîntem departe de dispreţul care îl întrista pe Diderot.
Idealul tehnic triumfa peste tot. Aşa cum ştiinţa pozitivă golea cu­
noaşterea filozofică de orice conţinut, tot aşa puterea tehnică lipseşte
puterea filozofică de orice eficacitate. Exigenţa filozofică reapare
totuşi sub o altă formă. Pornind de Ia cunoaşterea ştiinţifică, per­
spectiva filozofică se dezvăluie ca reflecţie critică asupra funda­
mentelor acestei cunoaşteri. Pornind de la puterea tehnică, înţe­
lepciunea, în sensul modern, se prezintă ca o reflecţie critică asu­
pra condiţiilor acestei puteri.
Astăzi este o temă familiară şi îngrijorătoare aceea a tehnicianu­
lui ucenic-vrăjitor. Groaznicul pericol pe care îl constituie existenţa
armelor nucleare, susceptibile de a distruge de mai multe ori planeta,
la fel ca şi primejdiile de „robotizare" constituite de automatizarea
existenţei noastre, subliniază cu strălucire că tehnica nu ţine loc de
înţelepciune, după cum ştiinţa nu ţine loc de filozofie. „Tehnica,
scria Laberthonniere, ne învaţă să ne slujim de lucruri. Dar noi, noi
înşine, vom şti la ce să slujim?" Tehnica nu-i dă omului decît
mijloace de acţiune. Ea rămîne mută în ceea ce priveşte scopurile
care trebuie să călăuzească conduita noastră. Mai mult ca oricînd
avem nevoie de o înţelepciune pentru a ne lămuri asupra scopurilor
pe care trebuie să le urmărim. în lumea actuală, strălucirea puterilor
noastre omeneşti face să apară într-o lumină tragică ambiguitatea
vrerilor noastre. Iar dacă tehnica este o mediere necesară pentru a
concilia puterea şi vrerea, numai filozofia ne poate permite să vedem
limpede în vrerea noastră. Numai filozofia pune problema valorilor.

3. Reflecţia filozofică şi viaţa


Programul înţelegem acum cum se aplică reflecţia filozofică tuturor proble-
fllozoflei melor pe care Ic pune viaţa. Kant rezuma tot programul filozofiei în-
dupăKant tr _ 0 triplă întrebare: „Ce putem cunoaşte? Ce trebuie să facem?
Ce ne este permis să sperăm?" Prima întrebare priveşte reflecţia fi­
lozofică aplicată problemei cunoaşterii. Ea cuprinde în acelaşi timp
Ce este filozofia? / {}

filozofia ştiinţei şi metafizica, definită drept cercetarea sensului pro­


fund al universului, al Existenţei, dincolo de sistematizarea aparenţer
lor operată de ştiinţă. A doua întrebare priveşte tot ceea ce vine în
atingere cu practica şi cu scopurile omenirii. Ce să spunem despre a
treia întrebare? „Ce ne este permis să sperăm?" Omul este cu ade­
vărat stăpînul vieţii sale sau doar o jucărie aflată la discreţia forţelor
oarbe care acţionează în cosmos? Sîntem meniţi să dispărem cu totul
sau avem un suflet nemuritor? Care este adevărata semnificaţie a
prezenţei noastre în această lume? Care este destinul omului?
Dar dacă reflecţia filozofică îşi dă ca obiect lumea de cunoscut şi
acţiunea de înfăptuit ea presupune un anume recul, o anumită detaşa­
re faţă de această lume şi de această acţiune. Desigur că această de­
taşare este necesară seninătăţii şi obiectivitătii proprii reflecţiei filo­
zofice. „Numai stridiile şi neghiobii aderă", zicea Paul Valery. Dar
această „asceză" filozofică nu implică oare o rupere periculoasă de
concret şi de realitate? Adeseori omul de acţiune îşi bate joc de filo- -
zof, fiinţă pierdută în meditaţiile sale, străină de viaţa reală.
Platon în Gorgias şi în Theaitetos s-a făcut ecoul unor asemenea Idealismul
critici şi, împotriva lor, ia apărarea filozofiei. Iată punctul de vedere lui Platon
al omului de acţiune: filozoful care vrea să înalţe meditaţia la dimen- ş' peştera
siunile universului şi care se întreabă despre condiţia umană în gene­
ral este cu totul dezorientat şi ridicol în faţa problemelor cotidiene
puse de viaţa reală şi în relaţiile sale concrete cu semenii. „Tot aşa
[...] cum se povesteşte şi despre Thales că, cercetînd stelele şi pri­
vind în sus, a căzut într-un puţ, O servitoare din Tracia, minte aleasă
şi subţire, 1-a luat, zice-se, peste picior, cum că pune suflet să ştie ce
se află în cer, dar ce se află la picioarele sale şi în juru-i îi scapă.
Aceeaşi zeflemea se potriveşte tuturor acelora care îşi petrec o viaţă
cu căutarea înţelepciunii. Căci la drept vorbind, un astfel de om şi-a
uitat de cel apropiat şi de vecin, ignorînd nu numai ce face, dar
aproape şi dacă este om sau altă jivină [...]. Un astfel de om [...]
atunci cînd e nevoit să discute, la tribunal sau în altă parte, despre
realitatea aflată în jurul nostru şi înaintea ochilor, se face de rîs nu
numai în faţa sclavelor din Tracia, ci a oricăruia din gloată, căzînd,
din nepricepere, în puţuri şi în tot felul de încurcături fără ieşire, iar
stîngăcia sa grozavă îl face să treacă drept nătîng."2
Dar în ochii lui Platon această stîngăcie a filozofului în luptă cu
concretul este lipsită de importanţă, deoarece lumea concretă, lumea
experienţei cotidiene, a evenimentelor schimbătoare, nu este decît o
lume de aparenţe, un joc de iluzii. Lumea adevărată este lumea Idei­
lor, a adevărurilor eteme printre care trăieşte filozoful, la care doar el
are acces.
Astfel, oamenii sînt ca nişte prizonieri înlănţuiţi într-o peşteră3, cu
spatele întors spre intrarea în peşteră, dar cu ochii fixaţi pe peretele
2
Theaitetos, 174 b-c, în Platon, Opere VI, Editura Ştiinţifică şi Enciclo­
pedică, Bucureşti, 1989.
3
Republica, Cartea VH-a.
M l > . — — .
din fund. Ei nu văd nimic din ceea ce se petrece afară, ci au ca unic
spectacol umbrele proiectate pe acest perete. Şi cum nu pot vedea
nimic altceva, ei cred că aceste umbre sînt singura realitate. Aceste
personaje îi simbolizează pe empirişti, respectiv pe aceia care cred că
lumea experienţei sensibile, a evenimentelor concrete (umbrele de pe
pereţi) este singura lume reală.
Dar să presupunem că unul dintre aceşti prizonieri este smuls
brusc din peşteră şi transportat afară, în plină lumină. Orbit la înce­
put, el se obişnuieşte încet-încet cu lumea în care străluceşte soarele.
El îşi dă seama că ceea ce lua altădată drept realitate nu era decît o
imagine întunecată. Această ucenicie simbolizează iniţierea filozofi­
că iar lumea scăldată de lumina soarelui simbolizează Ideile eterne,
patria filozofului. Dacă filozoful abandonează Ideile luminoase şi se
întoarce în peşteră, ochii săi, care nu mai sînt obişnuiţi cu întuneri­
cul, nu mai deosebesc nici măcar umbrele mişcătoare pe care prizo­
nierii le iau drept realitate. Filozoful, în întunericul peşterii, nu mai
vede nimic, iar prizonierii îl cred orb şi îşi bat joc de el. In realitate,
ochii săi, făcuţi pentru lumină, nu sînt orbi decît în ceea ce priveşte
aparenţele. Tot aşa, albatrosul lui Baudelaire, menit să zboare în înal­
tul cerului, este încurcat de aripile lui mari atunci cînd a căzut pe
puntea corăbiei: „Aripile-i imense-1-împiedică să meargă."
Aşadar, după Platon, ignoranţa filozofului privind lucrurile mate­
riale, incompetenţa sa practică sînt justificate. El are dreptul de a dis-
preţui lumea sensibilă, deoarece el locuieşte în singura lume ade­
vărată, lumea Ideilor.
Critica Această concepţie „idealistă" despre filozofie ne pare totuşi con-
idealismului testabilă. Ea este legată de un dispreţ faţă de „lucrurile materiale"
care reflectă prejudecăţile sociale ale lui Platon. Opoziţia dintre omul
practic şi filozof este de fapt — într-un mod foarte conştient — în
perspectiva platonică opoziţia dintre sclav şi omul liber. Iată cum ne
sînt prezentaţi cei doi oameni în Theaitetos: „Acesta este caracterul
fiecăruia din cei doi, Theodoros: al celui crescut într-adevăr în liber­
tate şi în tihnă, acela chiar pe care îl numeşte căutător al înţelepciu­
nii, căruia nu ar trebui să i se ia în nume de rău că pare naiv şi nu e
bun de nimic atunci cînd ar da peste vreo treabă de servitor: că nu ar
şti, de pildă, să pregătească bagajele pentru călătorie sau să dreagă o
mîncare gustoasă ori un discurs umflat. Cît despre celălalt ar putea,
desigur, fi de ajutor la toate nevoile acestea, cu pricepere şi la iuţeală,
dar nu ar şti să îşi arunce veşmîntul pe umărul drept ca un om liber,
după cum nu ar şti nici să prindă cuvintele potrivite pentru a înălţa du­
pă dreptate un imn adevăratei vieţi a zeilor şi a oamenilor fericiţi."4
Dar un astfel de filozof nu poate medita la ideile pure decît pentru
că sclavul îl scuteşte de grijile sale materiale. Acest filozof idealist
îşi poate permite să ignore lumea materială întrucît a pus un sclav în-
4
175 e - 176 a, în Platon, ediţia citată.
Ce estefllozofla?/ 15

tre lume şi el. Ruptă de realitatea concretă, o astfel de „filozofie" nu


e oare la voia tuturor mistificărilor?
Filozofia autentică, departe de a ignora lumea materială, va
reflecta pornind de la această lume care condiţionează toate gîndurile
noastre. Făcută pentru a înălţa, filozofia nu e menită să ne exileze. Iar
reflecţia nu trebuie să fie o evaziune. Totodată, filozoful nu se
mulţumeşte să trăiască evenimentele talmeş-balmeş, în diversitatea
lor concretă. Actul filozofic care tinde, după formula excelentă a lui
Lacroix, să „transforme un eveniment în experienţă", îşi propune să
extragă lecţia din evenimente, să apropie evenimentele unele de
altele pentru a le înţelege — pentru a le cuprinde laolaltă — cu sco­
pul de a ajunge la o viziune sistematică, adică unificată a universului
(synhistemi, în greceşte înseamnă „eu pun laolaltă").
wi~ ""—

IDEILE ESENŢIALE
Nu uitaţi etimologia cuvîntului filozofie: dragoste de înţelepciune sau, mai exact, de sophia.
Acest cuvînt grec sophia înseamnă totodată artă sau putinţa de a trăi bine, iar pe de altă parte,
ştiinţă, cunoaştere a adevărurilor esenţiale. Din modestie, Pitagora, căruia i se atribuie inventa­
rea cuvîntului filozofie, a vrut să spună că filozoful nu este posesorul ci prietenul (philo) înţe­
lepciunii şi al ştiinţei. Filozofia nu înseamnă a avea, ci a căuta. în secolul XX filozofia nu este
de fapt nici ştiinţă nici putere. Nu există o altfel de cunoaştere decît cunoaşterea ştiinţifică.
Aceasta s-a impus pe rînd în domeniul fizicii (în secolul al XVII-lea), al chimiei (în secolul
al XVIII-lea), al biologiei (în secolul al XTX-lea) şi chiar al omului în secolul XX (sociolo­
gie, economie politică, psihologie). De asemenea, nu există nici o putere în afara tehnicii (in­
dustrie, medicină, informatică). Trebuie de aici să tragem concluzia că filozofia şi-a pierdut
orice importanţă? Dimpotrivă! Filozofia este o reflecţie asupra ansamblului cunoştinţelor şi
puterilor noastre. Cunoaşterea ştiinţifică (care este înainte de toate o putere de manipulare a
materiei) şi puterea tehnicii propriu-zise nu-şi pot avea finalitatea şi sensul în ele însele. Filo­
zofia este reflecţie asupra ştiinţei (epistemologie), reflecţie asupra scopurilor, adică asupra
obiectivelor acţiunii (reflecţie cu atît mai necesară cu cît puterea tehnică devine mai mare).
Filozofia pune, de asemenea, probleme care îi sînt proprii: ştiinţele explică de ce se produce
cutare şi nu cutare fenomen, dar numai filozofia pune problema existenţei (de ce există mai
curînd ceva decît nimic?), problema valorilor (ce este dreptatea, frumosul, adevărul?), proble­
ma libertăţii, a existenţei şi a morţii, adică a destinului omului.

LECTURI
BERGSON, H., La Pensie et le Mouvant (în special articolele: „Introduction â la meta-
physique" şi „L'intuitionphilosophique").
COMTE, A., Cours de philosophie positive, lecţiile I şi II.
KANT, I., Prolegomene, trad. rom., Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1987.
PLATON, Gorgias (485 d-486 d); Theaitetos (172 c-176 c); Apărarea lui Socrate, în Platon
Opere, I-VII, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti.
JASPERS, K., Introduction ă la philosophie, 10/18.
MERLEAU-PONTY, M., tloge de la philosophie, Hachette.
RUSSELL, B., Problemes de philosophie, Petite Bibliotheque Payot.
HUSSERL, E., La philosophie comme science rigoureuse, P. U. F.

S-ar putea să vă placă și