Etimologia cuvântului filosofie

Termenul de filosofie a fost creat în urmă cu peste două milenii din cuvintele greceşti
phileo, a căuta, a iubi şi sophia, înţelepciune. Etimologic, termenul de filosofie înseamnă iubire de
înţelepciune. Primul care s-a autointitulat filosof a fost Pitagora. Acesta, întrebat de Leon,
conducătorul cetăţii Phliunte, care îi este ocupaţia, grecul a răspuns că nu posedă nicio ştiinţă
specială, dar că este filosof. Filosofii, credea Pitagora, sunt iubitori de înţelepciune, iar activităţile
principale ale unui filosof sunt contemplarea şi studiul naturii.

Filosofie şi viaţă

Deşi Pitagora a fost primul care a denumit această disciplină, originea filosofiei coincide cu
identificarea principiului unic al lumii, substratul neschimbător, care este o consecinţă a
răspunsului la întrebarea „ce este?”. În acest sens, originea filosofiei ar fi acum 26 de secole, odată
cu apariţia ideilor lui Thales, care identifica apa drept principiu al lumii.
Dacă acceptăm că filosofarea începe cu întrebarea „ce este?”, atunci acceptăm că originea ei
este mirarea, aşa cum considera Platon. Pornind de la această idee, Karl Jaspers afirmă că uimirea
este scânteia filosofiei, ănsoţită întotdeauna de îndoială – ce provine din examinarea critică a
realităţii – şi cutremurare, la care se ajunge atunci când întrebarea vizează însăşi esenţa omului.
Cutremaurarea se referă la pierderea şi la regăsirea permanentă a omului, în confruntarea cu
limitele existenţei sale.
Problemele filosofiei sunt perene. Filosofia pare a face parte din esenţa omului, atâta timp
cât în permanenţă omul îşi pune întrebări filosofice. Perenitatea filosofiei nu se justifică prin
soluţiile date de filosofi, ci prin persistenţa problemelor abordate. De altfel, prin filosofie nu se
urmăreşte în mod necesar eliminarea îndoielii, ci modul de a pune problemele, adâncirea
orizontului cunoaşterii.
Filosofia poate fi de ajutor în viaţa de zi cu zi. Ea este „liberă de obligaţii”, „frumuseţea ei e
că se poate începe de oriunde.Nu e o ştiinţă şi nu are nici măcar o definiţie” (Constantin Noica)
Atâta timp cât vor exista oameni capabili să gândească existenţa în general, filosofia va
continua să săinuiască. Obiectul filosofiei este totul existenţei. El nu se limitează doar la o anumită
parte din existenţă, ci, de fiecare dată, caută săspunsuri generale.

Bertrand Russell – Valoarea filosofiei nu constă în acumularea de cunoştinţe sau oferirea de

soluţii. Ea trebuie căutată în mare măsură, tocmai în incertitudinea ei. Rolul incertitudinii pentru
cunoaştere este imens. Deşi filosofia este incapabilă să ne de aun răspuns cert îndoielilor noastre,
ea ne poate sugera multe posibilităţi creau funcţia de a lărgi prizontul gândirii şi de a ne elibera de
prejudecată. Cu alte cuvinte, rolul incertitudinii este acela de a spori cunoaşterea noastră şi de a
alunga dogmatismul celor care nu s-au îndoit niciodată. Prin incertitudine ne eliberăm şi continuăm
să ne mirăm de ceea ce se întâmplă în jurul nostru.
În concluzie, filosofia merită studiată nu de dragul unor răspunsuri precise sau adevărate, ci
mai degrabă de dragul întrebărilor înseşi. Filolosofia ne înnobilează mintea, ne menţine interesul
pentru cunoaştere, problematizează şi eliberează gândirea de răspunsuri prefabricate. („Problemele
filosofiei”)

Karl Jaspers – Importanţa gândirii filosofice poate fi redusă la trei teze:

1. filosofia nu poate oferi adevărul, dar poate atrage atenţia asupra lui, îl poate sugera; rămâne
în sarcina fiecăruia de a-l desoperi
2. prin filosofie devenim mai conţtienţi de propriile gânduri, trăim o existenţă raţională şi
ajungem să ne dominăm instinctele inconştiente
3. filosofia ne conduce spre operaţiile fundamentale ale gândirii, prin care ne eliberăm de
simplul obiect al uneei presupuse cunoaşteri absolute. Prin filosofie se poate ajunge la
esenţa lucrurilor
În concluzie, filosofia este o metodă de orientare în viaţă, cu sensul originar de încercare.
Ea ne oferă o claritate a gândurilor, dar şi curajul de a experimenta, de a păşi către nehotărât,
prin aceasta ne face să devenim independenţi. Filosofia contribuie la dezvoltarea gândirii,
făcându-ne să experimentăm. Prin filosofie, omul devine mai autentic, stăruieşte, chiar dacă la
capătul drumului îl aşteaptă eşecul. Meritul filosofiei este de a-l face pe om mai autentic, mai
aproape de fiinţă şi de viaţă. Viaţa este, de fapt, o încercare permanentă, un „experiment al
subiectului cunoscător”, cum ar spune Nietzsche. Independenţa autentică este „zestrea
filosofiei”, o cucerire a sinelui care, chiar dacă nu duce la concluzii certe, este o parabolă a
vieţii noastre. O experienţă, o afirmare a vieţii. („Texte filosofice”)

Au existat însă şi filosofi care au negat importanţa filosofiei. Astfel, Emil Cioran este
convins de inutilitatea demersului filosofic. Terminologia greoaie, soluţiile filosofice
contradictorii duc la ideea că filosofia nu este de nici un ajutor în viaţă. Ea reprezintă chair o
negare a vieţii, care e mult mai complexă decât orice sistem filosofic. Viaţa în sine trebuie doar
trăită, nu şi explicată, crede filosoful român. „Universul nu se discută, se exprimă. Iar filosofia
nu-l exprimă.” Adevăratele probleme încep după ce ai terminat cu interogaţia filosofică.
Filosoful nu ne spune ce să facem în viaţă, cum să răspundem problemelor, cum să trăim.
„Începem să trăim cu adevărat doar la capătul filosofiei, pe ruinele ei, când am înţeles cumplita
inutilitate şi faptul că e zadarnic să recurgi la ea, că nu-i de nici un ajutor.” (Manual de
descompunere)

Filosofia ca analiză logică a limbajului

Filosofia analitică din secolul XX se situează din punct de vedere ideatic în continuarea
filosofiei criticiste a lui Kant. Pentru Ludwig Wittgenstein, filosofia nu ar trebui să mai fie un
ansamblu de cunoştinţe, ci o activitate de clarificare a gândurilor noastre, o critică a limbajului
ce are drept scop utilizarea unor concepte ce nu depăşesc experienţa. Filosofia n-ar trebui să-şi
propună rezolvarea unor probleme de cunoaştere, ci trebuie să vizeze doar o schimbare a
stilului nostru de gândire, o eliberare de capcanele şi de erorile cauzate de utilizarea inadecvată
a cuvintelor. Filosofia este pentru Wittgenstein o terapie mentală, o eliberare de un anumit mod
de a gândi bazat pe cunoaşterea esenţei lucrurilor. În realitate, filosofia nu a făcut altceva decât
să descrie gramatica unei expresii (de exemplu a folosirii cuvântului timp), fără să ne spună
nimic în legătură cu ce este expresia respectivă. De aceea toate problemele filosofice nu sunt
decât nişte pseudoprobleme (erori), care mai mult creează confuzie decât clarifică. Filosofia nu
poate stabili nimic în legătură cu lucrurile reale, după cum nici o ştiinţă nu ne poate vorbi
despre lucruri aflate în afara experienţei. Ea nu aparţine cunoaşterii empirice şi nu ne poate
spune nimic despre lume. Conform lucrării lui Wittgenstein Tractatus logico-philosophicus,
sarcina filosofiei este determinarea a ceea ce poate fi gândit în mod clar. Dar claritatea
gândurilor este în strânsă legătură cu precizia limbajului. Numai că limbajul se exprimă precis
doar asupra realităţilor din lumea aceasta, a obiectelor concrete. Gândirea este un tablou al
acestei realităţi. Despre lucrurile situate în afara acestei realităţi nu se poate spune nimic, deci
nici nu se poate gândi clar. Filosofia trebuie să se debaraseze de încercarea de a surprinde
esenţa lucrurilor sau cauza acestora pentru simplul motiv că aceste cauze sau esenţe nu există în
realitate. Filosofia trebuie doar să clarifice limbajul, să corecteze erorile ce provin din folosirea
inadecvată a limbajului, să elimine erorile de interpretare.
În Cercetări filosofice, se arată funcţia critică şi corectivă a filosofiei: aceasta ne face să
înţelegem realitatea familiară, fără să aibă pretenţia de a ne spune ceea ce este esenţa lucrurilor.
(în Tractatus logico-philosophicus, cercetări filosofice şi Caietul albastru)
Platon (427-347 î.Hr)

Opere:
Dialogurile: Republica, Fedon, Apologia lui Socrate, Sofistul, Parmenide, Banchetul, etc

Teoria ideilor

În alegoria peşterii, Platon arată în ce sens trebuie înţeleasă lumea.

Simbolurile:
1. peştera – lumea în care trăim
2. prizonierii suntem noi, cei care credem că această lume este singura reală
3. focul – puterea de a gândi raţional
4. lumea din afara peşterii – lumea Ideilor
5. Soarele – ideea Absolută, Ideea ideilor, Ideea de Bine
6. prizonierul smuls din lanţuri – filosoful sau sufletul evadat din „cuşca” simţurilor corporale
7. lanţurile – simţurile noastre
8. umbrele lucrurilor – lucrurile din lumea aceasta, care sunt copiile adevăratelor

Platon concepe un dualism între lumea sensibilă şi lumea Ideilor pure. Ideile sunt
neschimbătoare, eterne şi reprezintă modele pentru toate lucrurile din lumea aceasta. Obiectele
sensibile sunt doar copii imperfecte ale ideilor. Lucrurile din lumea aceasta participă la idei.
Ideile nu au existenţă abstractă, ci, dimpotrivă ele există în mod concret, real, mai real chiar
decât obiectele din lumea sensibilă, care sunt doar umbre, copii ale ideilor, iluzii (omul este
doar copia Ideii de Om, masa – copia Ideii de Masă, etc.) Aşa cum în lumea sensibilă, Soarele
este cel care luminează, în lumea ideilor, Ideea de Bine este ideea supremă, din care decurg
celelalte idei. Ideile sunt valori după care ne călăuzim existenţa

Cunoaşterea Ideilor la Platon

Cunoaşterea este de două tipuri: prin simţuri (imperfectă, înşelătoate, producătoare de erori) şi
prin raţiune (care conduce la Adevăr). Există două tipuri de cunoaşteri şi două lumi. Prin
cunoaşterea prin simţuri, noi nu putem percepe decât lumea sensibilă. În schimb, Raţiunea ne poate
conduce, atunci când este corect folosită, către lumea adevărată, lumea Ideilor pure.
3 etape sunt necesare pentru a ajunge la idei:
1. opinia – care ne aduce o cunoaştere inexactă
2. cunoaşterea logică – prin intermediul noţiunilor
3. cunoaşterea prin intuiţie, care reprezintă adevărata cunoaştere.
Contemplarea ideilor pure este activitatea cea mai profundă. Dar ea este o obişnuinţă progresivă,
pentru că, la început ideile nu ne sunt familiare şi „ne orbesc”.

Teoria reamintirii la Platon

Intuiţia superioară este un proces de anamnesis (reamintire), prin care sufletul îşi
reaminteşte de Ideile pe care le-a contemplat înainte de a se întrupa.. Reamintirea nu este deci
memoria obişnuită – este intuiţia lumii inteligibile, a sensurilor esenţiale ale lucrurilor. Nu putem
înţelege cu adevărat esenţa lucrurilor de aici, fără să cunoaştem ideile care fac posibile aceste
lucruri. Lucrurile de aici ne pot doar aminti de Formele perfecte, de Idei, care nu pot fi percepute
decât prin raţiune şi intuiţie. Teoria reamintirii justifică credinţa lui Platon în nemurirea sufletului.
Rolul filosofiei la Platon

Filosofia reprezintă ascensiunea Sufletului către lumea ideilor, a esenţelor pure, este o
artă a răsucirii dinspre simţurile înşelătoare către realitatea adevărată a Ideilor pure. Prin educaţie
filosofică învăţăm să ne amintim de Ideile contemplate odinioară.Cunoaşterea ideilor formează
ştiinţa adevărată. Adevăratul filosof este un pedagog al sufletului. El călăuzeşte omul către
cunoaşterea autentică, îl eliberează de simţuri, îndreptându-şi discipolul către ceea ce este etern,
permanent, neschimbător.
Doar prin filosofie ajungi să te descătuşezi de simţuri şi de corporalitatea lucrurilor. Dar
cine ajunge la acest nivel nu poate să păstreze experienţa doar pentru sine, ci încearcă să
împărtăşească cu alţii ceea ce a văzut. Viaţa adevărată a filosofului constă în purificarea sufletului,
în contemplare şi raţiune, în regăsirea eternităţii sufletului. (sufletul este etern, deoarece el vine din
lumea eternă, a Ideilor.)