I.

Introducere in filosofie
Problema esentiala a filosofiei.

Filosofia este o preocupare constanta, spirituala a omului. Ea a aparut si se mentine din nevoia
omului de a gasi si de a formula raspunsuri la o serie de intrebari cum ar fi:

-Ce este omul ?

-Ce rol si ce loc ocupa in lume ?
-Ce este fericirea ?
-Cum poate omul sa devina fericit ?
-Cat de fericit este omul ?
-Ce este libertatea ?
-Poate omul sa fie liber ?
-Cat de liber poate fi ?
-Ce este adevarul ?
-Poate omul sa cunoasca adevarul ?
-Care sunt metodele prin care omul poate sa ajunga la cunoasterea adevarului ?
-Ce este dreptatea ?
-Exista dreptate ?
-Care sunt principalele tipuri de dreptate cunoscute de organizarea politica a societatii ?
-Ce este timpul ?
-In ce raport se afla omul cu timpul ?
-Exista un timp obiectiv ?
-Este timpul o forma a trairii noastre ?
-Ce relatie exista intre timpul obiectiv si timpul subiectiv ?
-Exista Dumnezeu ?
-Cum au conceput diferiti filosofi pe Dumnezeu ?
-Ce este cultura ?
-Ce este civilizatia ?
-Ce este valoarea ?
-Ce raporturi exista intre cultura si civilizatie ?
-Ce este viata ?
-Are viata vreun sens ?
-Merita sa fie traita ? Cum ?
Filosofia creaza posibilitatea omului de a formula noi intrebari, de a crea noi perspective asupra
unor probleme fundamentale ale existentei omului in lume.

Filosofia si-a propus si isi propune sa se pronunte asupra salvarii umanitatii, a culturii si a
valorilor create de om, asupra salvarii omului in fata agresiunii istoriei, a violentei sale
distructive care le ameninta.

Intotdeauna filosofia a provenit din resursele spirituale ale omului de a raspunde pregnant si
viabil intrebarilor unui segment al istoriei, al culturii din dorinta permanenta a omului de a
imbogati fatedele umaniste ale existentei, de a imbogati si diversifica tezaurul de umanitate al
omenirii.
Filosofia si-a propus si isi propune sa reactualizeze memoria axiologica a omenirii, memoria
umanitatii sale, sa descopere esenta umana si sa gaseasca o formula convenabila cu privire la
conditia omului in lume. Filosofia a dorit si doreste sa modeleze societatea omeneasca in
conformitate cu valorile perene ale umanitatii si anume cu valorile de adevar, bine, frumos,
dreptate si libertate. Filosofia a fost preocupata de sesizarea acelor elemente ale economicului,
socialului si politicului, care se opun manifestarii libertatii de afirmare prin actiune si creatie a
omului ca fiinta rationala, superioara, capabila sa se perfectioneze pe sine si intreaga realitate
existentiala in care vietuieste. Filosofia a fost si ramane un factor propulsor al progresului
umanitatii, al umanizarii societatii, deoarece a promovat si aparat demnitatea omului, maretia lui
in lume, capacitatea lui inventiva, creatoare, capabila sa distinga frumosul, adevarul, binele si sa
practice dreptatea.

Filosofia reprezinta o nevoie permanenta a omului de a se raporta la valori superioare si de as

organiza viata in conformitate cu aceste valori. Ea l-a ajutat pe om sa-si descopere talentul,
aptitudinile creatoare, sa se umanizeze pe sine si sa umanizeze mediul in care traieste. A deschis
intotdeauna noi perspective stiintelor, a oferit concepte de baza stiintelor si a atras atentia
oamenilor de stiinta asupra efectelor negative privind omul si umanitatea, a descoperirilor si
realizarilor stiintelor, tehnicii si tehnologiei. A adus in atentia omului de stiinta stiinta umana cu
problemele si cu trairile ei. A incercat sa puna intotdeauna stiinta in slujba intereselor omului si
umanitatii. A devenit o forta care a generat noi probleme in fata stiintelor ceea ce a stimulat
procesul de diversificare, de specializare si de autonomizare a diferitelor stiinte.
In societatea contemporana, filosofia a atras atentia asupra pericolelor grave pe care le are asupra
tesutului umanitar al omenirii, criza economica, manifestarea de intoleranta si fanatism, de
restrangere a libertatilor oamenilor in conditiile fascismului si stalinismului. Filosofia a atras
atentia asupra dezumanizarii ca urmare a aplicarii unor principii distructive si a unor metode
violente de rezolvare a unor grave probleme social-economice. A atras atentia ca astfel de
politici au ca o consecinta imediata anihilarea esentei umane, afectarea fondului sensibil si
rational al fiintei umane, precum si asupra energiilor creative ale omului.
La sfarsitul acestui secol constatam ca filosofia nu a reusit sa rezolve aceste probleme grave, ca
nu a gasit intotdeauna solutiile cele mai convenabile pentru umanitate, ca politicul a distorsionat
in folos propriu anumite conceptii si anumite idei filosofice, reusind sa compromita doctrine
filosofice si sa limiteze cercetarea filosofica la probleme de stricta antologie sau de stricta
epistemologie.
Ce este filosofia ? Aceasta intrebare este la fel de veche ca si filosofia. Raspunsurile care sau
formulat de-a lungul timpului nu au reusit sa se constituie intr-o definitie unanim acceptata.
Neputinta gandirii de a oferi un raspuns satisfacator intrebarii “Ce este filosofia ?” poate conduce
la multe presupuneri, la credinta ca filosofia desi este practicata de aproape 2000 ani, nu are un
obiect si o problematica suficient conturate sau la parerea ca sunt multe specii de filosofii si ca
definitiile formulate au in vedere una din aceste specii sau la concluzia ca sub numele generic de
filosofie au fost grupate o serie de discipline foarte diferite care nu pot fi unite si exprimate
printr-un concept comun. Noi vom incerca sa raspundem tinand cont de parerea unui filosof
german Zeller. In lucrarea sa “Istoria filosofiei” ne atrage atentia ca “numele filosofiei a fost
intrebuintat de greci in diferite sensuri, numele filosofiei se fixeaza numai treptat, dar si filosofia
apare treptat ca forma particulara a vietii spirituale. Numele ei oscileaza intre o semnificatie mai
ingusta si una mai larga, dar in aceeasi masura oscileaza si filosofia intre limitarea ei la un
domeniu stiintific determinat si amestecul cu diferite parti componente de natura straina”. Din
citat rezulta: a.Filosofia a avut de la inceput mai multe sensuri; b.Filosofia poate fi definita intr-
un sens restrans, de exemplu “iubire de intelepciune” sau intr-un sens larg “conceptie generala
totalizatoare despre lume si viata”; c.Filosofia nu a aparut de la inceput ca un obiect distinct, bine
conturat, ci a aparut cu un obiect sintetic, amestec de mitologie, stiinta, literatura si filosofie.
Filosofii greci au conceput filosofia in moduri foarte diferite. In lucrarea sa “Din viata lui
Socrate”, Xenofon sustine ca filosoful cel mai mare al antichitatii, Socrate, deprindea pe prietenii
sai cu arta cunoasterii firii fiecarui lucru, adica a obarsiei lui si ca putea sa realizeze acest lucru
pentru ca isi tragea judecatile din ideile recunoscute de toti oamenii. Socrate intelegea deci
filosofia ca o preocupare pentru descoperirea esentei si genezei lucrurilor. In aceasta preocupare,
filosoful se baza pe ideile care erau cunoscute si acceptate de toti oamenii. Filosoful prelucra
asadar, cunostintele pe care le aveau oamenii cu privire la ei si la lume intr-un anumit momentdat
al evolutiei istoriei omenirii. Filosoful lucra cu materialul clientului.
Pitagora recunoscut ca primul ganditor care a folosit termenul de filosofie, numindu-se pe sine
filosof, afirma “Filosofia se numea mai inainte intelepciune si cel care o profesa era numit
intelept, pentru a arata ca a ajuns la cel mai inalt grad de perfectiune sufleteasca. Filosoful era
insa iubitor de intelepciune”.

Dupa cum relateaza Cicero in lucrarea “Tesculane”, Pitagora i-ar fi raspuns lui Leon, regele
Indiei, ca el Pitagora filosoful nu poseda nici o stiinta dar e filosof. Pentru a-i explica ce
inseamna filosof, Pitagora a comparat viata omeneasca cu targul unde se desfasoara in toata
maretia Jocurile Olimpice si unde se aduna toata Grecia. In acel targ, unii cauta sa castige prin
iscusinta lor fizica coroana aducatoare de glorie si renume, altii vin ca vizitatori sau cumparatori
impinsi de pofta de castig. Mai este in acelasi timp si o alta categorie de oameni si tocmai cei
mai alesi, care nu urmaresc nici aplauze, nici profit, ci vin ca spectatori si examineaza cu luare
aminte ce se intampla acolo si cum se petrec lucrurile. Pe acestia care nu urmaresc nici gloria,
nici banul, care nu pun pret pe toate celelalte si doresc cu adevarat sa se consacre studiului
naturii, pe acestia ii numim iubitori de intelepciune, adica filosofi. Filosoful este deci un
cercetator atent al vietii, al oamenilor, un cercetator dezinteresat care nu urmareste obtinerea nici
unui avantaj, ci urmareste doar satisfacerea propriei dorinte de cunoastere. Filosoful cunoaste de
dragul cunoasterii si nu pentru altceva.

Platon, elevul lui Socrate, socotind ca tentativa de a raspunde “ab initio” (de la inceput) la
intrebarea “Ce este filosofia ?”, este riscanta, cere ca inaintea raspunsului sa fie trecut obstacolul
semnalat de Socrate in dialogul “Menon”. Vorbind despre preocuparea filosofiei, Socrate ne
atrage atentia ca omul nu poate sa caute nici ceea ce stie, nici ceea ce nu stie, nu poate sa caute
ceea ce stie pentru ca stie si nimeni nu are nevoie sa caute ceea ce stie, nu poate sa caute nici
ceea ce nu stie, fiindca nu stie ce cauta. Deci filosoful nu poate sa caute nici ceea ce stie si nici
ceea ce nu stie lumea.

Platon sustine ca filosofia si filosoful trebuie sa caute ceea ce este general, universal in lucru.
Obiectul filosofiei este cercetarea universului existent in lucruri, adica a ceea ce e comun,
repetabil, esential, relativ stabil, cercetarea a ceea ce face ca lucrurile sa fie ele insele si nu altele,
acele trasaturi caracteristice comune care constituie clasele de obiecte.
Aristotel in lucrarea sa “Metafizica” mentiona ca stiinta suprema (filosofia) se indeletniceste cu
primele cauze si principii. Filosofia, spunea el, este cunoasterea anumitor cauze si principii.
Conceptia asupra filosofiei ne apare evident dupa ce vom analiza care sunt opiniile sale cu
privire la filosof.

1.Filosoful pe cat cu putinta stie toate fara insa a poseda si stiinta fiecarui caz particular.
Traducandu-l pe Aristotel, filosof este omul care stie totul despre nimic si nu stie nimic despre
ceva.
2.Filosoful este in stare sa cunoasca si probleme mai grele care nu sunt pricepute de omul de
rand.
3.Filosoful are capacitatea de a-si formula gandurile mai precis si de a le preda altora intr-un
mod mai potrivit, de a le face accesibile.

4.Filosofia se deosebeste de celelalte stiinte intrucat este cultivata pentru ea insasi si nu pentru
altceva. Este cultivata de dragul cunoasterii, tocmai de aceea filosofia este superioara tuturor
celorlalte stiinte care sunt studiate pentru foloasele care decurg din ele, dupa cum astfel e socotit
ca avand o valoare mai mare aceea care joaca un rol conducator decat aceea care este in slujba
altuia.
Aristotel ajunge la concluzia ca filosoful este cel care trebuie sa comande si nicidecum sa i se
comande.
Filosoful este capabil sa cunoasca lucrurile generale, universalul pe care numai cu greu le poate
cunoaste omul de rand deoarece sunt mai departe de simturi. Cunoasterea filosofului este o
cunoastere teoretica, abstracta, pe cand cunoasterea omului de rand este o cunoastere care se
realizeaza la nivelul simturilor. Este deci o cunoastere comuna, neordonata, nesistematizata, o
cunoastere care se realizeaza in practica de zi cu zi .

Francis Bacon -; filosof englez, unul dintre fondatorii filosofiei moderne, utilizeaza in locul
conceptului de filosofie pe acela de metafizica (de preocupare spirituala, culturala), asupra
problemelor care se afla dincolo de fizica (de lumea realitatii sensibile). In conceptia lui,
metafizica este stiinta care studiaza legile generale ale naturii bazandu-se pe legile specifice ale
diferitelor stiinte particulare.

Pentru descoperirea legiilor generale ale naturii, metafizica utilizeaza 2 cai:

-o cale porneste de la datele simturilor si de la datele particulare si ajunge la propozitiile cele mai
generale. Aceasta cale este calea experientei, a rationamentului inductiv care porneste de la
faptul complet, obiect al experientei si ajuta la descoperirea trasaturilor generale comune,
universale ale obiectelor si fenomenelor. Prin aceasta cale, metafizica stabileste si descopera
principii care sunt considerate ca un adevar de nezdruncinat.
Bibliografie:

1. https://paideiacab.files.wordpress.com/2013/05/bertrand-russell-
problemele-filosofiei.pdf
2. Capceria Valeriu Filosofie man editia 2002 (Arc)
3. Dergaciv Ruliancii, Ludmila Rosca 2002
4. https://ro.wikipedia.org/
 II. Elementele de istorie a filosofiei.

Filosofia Iluministă din sec. XVIII: trăsături generale.

Iluminismul reprezinta o miscare care manifesta cult pentru ratiune, umanism si

stiinta.Iluminismul numit și Epoca Luminilor sau Epoca Rațiunii este o mișcare ideologică și
culturală, antifeudală, desfășurată în perioada pregătirii și înfăptuirii revoluțiilor din sec. XVII-
XIX în țările Europei, ale Americii de Nord și ale Americii de Sud și având drept scop crearea
unei societăți „raționale”, prin răspândirea culturii, a „luminilor” în mase. Iluminismul este o
replică la adresa barocului, în încercarea de a înlătura dogmele religioase și de a propaga
luminarea maselor pe baza experienței proprii.Iluministii pun un accent deosebit pe cunoasterea
stiintifica, afirmandu-se ca o puternica miscare cu caracter laic, anticleric, dar totodata se opun
superstitiei, ignorantei si fanatismului. Ca obtiune spirituala, iluministii sunt: empiristi,idealisti,
atei si deisti.

Conceptiile iluministe in domeniul social si politic au influentat Revolutia Franceza, care s-a
revendicat in mare parte de la ideile lui Voltaire si J. J. Ruseau. Iluminismul preconizeaza
emanciparea poporului prin cultura si acorda un interes deosebit raspandirii ei prin scoli si prin
lucrari de popularizare. Iluminismul romanesc se identifica in mare masura cu Scoala
Ardeleana.Aceasta a creat un climat favorabil literaturii. Epopeea Tiganiada de Ion Budai-
Deleanu care realizeaza o senteza artistica a ideilor iluministe ale epocii. J. Swift, Montesquieu,
Voltaire, D. Diderot, J.J. Ruseau, G.E. Lessing, S. Micu, Gheorghe Sincai, PetruMaior, I. Budai-
Deleanu, Dinicu Golescu, au fost marii reprezantanti ai acestui curent literar de mare importanta
in secolul al XVII-lea prin ideile lor reformatoare, prin ideea emanciparii poporului, princultura,
prin promovarea rationalismului pe un fundal ce combate panatismul si dogmele clericale si prin
incercarea de raspandire a culturii in popor.

Iluminismul a pretins eliberarea ființei umane de sub tutela sa autoindusă. "Tutela este
incapacitatea ființei umane de a-și folosi abilitățile cognitive în lipsa instrucțiunilor de la o altă
persoană. Această tutelă este auto-indusă atunci când cauza sa nu rezidă în absența rațiunii, ci în
absența hotărârii și a curajului de a lua hotărâri fără instrucțiuni de la o altă persoană". Sapere
aude! "Aveți curajul de a vă folosi propriul simț al rațiunii!" – acesta este motto-ul Iluminismului
(Immanuel Kant).

Acesta este termenul aplicat curentului de gândire din Europa și America secolului al XVIII-lea.
Evenimentele științifice și intelectuale din secolul al XVII-lea – descoperirile lui Isaac
Newton, raționalismul lui René Descartes, scepticismul lui Pierre Bayle, panteismul lui Benedict
de Spinoza și empirismul lui Francis Bacon și John Locke – au promovat credința în legile
naturale și în ordinea universală, precum și încrederea în rațiunea ființei umane și în abilitățile
inovatoare ale acesteia care au reușit să influențeze întreaga societate a secolului al XVIII-lea.

Au existat multe și diverse curente de gândire, însă numai o serie de idei pot fi caracterizate
drept pătrunzătoare și dominante. O abordare rațională și științifică a aspectelor religioase
(conform vechii teorii și divergențe pe tema adevărului dublu), a problemelor de ordin social,
politic și economic a promovat o viziune seculară asupra lumii și o orientare generală către
progres și perfecționare. Principalii promotori ai acestor concepte au fost filosofii, care au
popularizat și promulgat ideile noi pentru publicul larg. Acești "profeți" ai Iluminismului aveau o
serie de atitudini de bază comune. Având o credință în rațiune care era de nezdruncinat, au căutat
să descopere principii valabil universale care să guverneze umanitatea, natura și societatea, și să
acționeze în baza acestora.

Iluminismul a fost marea miscare filosofica a secolului al XVIII-lea, care considera ca ratiunea
este singura in stare sa „ilumineze” calea catre realizarea fericirii umane.

Iluminismul este un termen generic prin care se pot prezenta toate tendintele societatii din acel
secol: spiritul inventiv, cercetarea stiintifica enciclopedismul, conceptia optimista despre lume,
credinta in progres folosirea luminilor inteligentei, inlocuirea obiceiului si traditiei prin ratiune,
tendinta de a pune totul la indoiala dintr-o perspectiva critica.

Continuand lectiile de rationalism ale lui Descartes (1596-1778), scriitorii si filosofii secolului al
XVIII-lea, precum englezii David Hume, Swift sau Defoe, francezii Montesquieu (1689-1755)
Voltaire (1694-1778), Jean Jacques Rousseau (1712-1778), Denis Diderot (1713-1784), s-au
consacrat unor critici sistematice ale religiei, politicii, economiei si societatii secolului al XVIII-
lea.

Importante personaje ale secolului pot fi considerate Samuel Micu (1745–1806) în Transilvania,
și Iosif Moisiodax (1730–1800) în Moldova. Primul a tradus intenisiv din Wolffian Baumeister,
promovând implicit iluminismul german. Ultimul a contribuit în mod decisiv la modernizarea
curriculumului filosofic în Academiile Princiare. El a scris eseul numit Apologia, o pledoarie în
favoarea filosofiei europeane moderne și împotriva scolasticii korydaleiane aristotelice. Limba
filosofică a acestul secol a fost mai mult greaca. O excepție notabilă a fost clucerul Ioan
Geanetu, care a publicat în 1787, în greacă și franceză, un tratat numit Réfutation du traité
d'Ocellus de la nature de l'univers. În el a criticat o concepție antică cu privire la eternitatea
universului, cu scoput de la întări credința coreligionarilor săi.

Secolul al XVIII-lea, numit şi Epoca luminilor, se remarcă printr-o efervescenţă culturală şi

ideologică fără precedent. Concret, ea s-a cristalizat într-un curent literar, filosofic, politic şi
ideologic, numit iluminism. Iluminismul a apărut în Franţa secolului al XVIII-lea şi a fost
reprezentat de cele mai strălucite minţi ale vremii: Voltaire, Rousseau, Diderot, Montesquieu,
D’Alambert, etc.

Denumirea de iluminism a fost explicată prin aceea că reprezentanţii acestui curent dovedeau
încredere în raţiunea umană şi în capacitatea ei de a lumina lumea.

Filosofia luminilor susţinea că lumea poate fi cunoscută cu ajutorul raţiunii umane; aceasta are
forţa necesară înţelegerii legilor care o guvernează. Punctul de plecare al filosofiei luminilor l-a
constituit raţionalismul cartezian şi empirismul englez, mai ales John Locke, cu al său “Eseu
despre intelectul uman“.

Scrierile iluminiştilor erau marcate de un puternic curent materialist, susţinând că lumea este o
realitate obiectivă care există indiferent de voinţa omului sau chiar a Divinităţii. Poziţiile faţă de
Divinitate nu erau unitare. Unii dintre iluminişti erau atei, negând existenţa lui Dumnezeu:
Diderot spunea că nu există niciun Dumnezeu şi considera crearea lumii o poveste; La Mettrie
era numit “ateul regelui”, fiind protejat de Frederic al II-lea al Prusiei. D’Holbach a redactat,
între altele, un Dicţionar al ateilor, unde figurau popoare întregi alături de Zoroastru şi Grigore
din Nazians.

Principii ale Iluminismului se regasesc in mare masura si in proiectul de lege a drepturilor si

in Declaratia de Independenta. De exemplu, apelul la actiune al lui lui Thomas Jefferson din
Declaratia de Independenta cere drepturile la viata,libertate si cautarea fericirii, in timp ce
denunta guvernul britanic pentru neacordarea reprezentarii egale a coloniilor.Oamenii
Iluminismului credeau ca atunci cand un popor consimte sa fie guvernat, exista speranta
implicita ca guvernul lor va actiona in numele binelui comun. In cazul in care nu respecta acest
lucru, oamenii au dreptul sa rastoarne guvernul lor si sa instaleze unul care va avea grija, cu
succes, de interesele lor. Construindu-si cazul, Jefferson a citat actiunile comise de George al III-
lea, care, simtea el, demonstreaza in mod clar modul in care Anglia nu a dezamagit
coloniile.Acestea au inclus taierea oportunitatilor comerciale, impunerea impozitelor fara
consimtamant, refuzandu-le oamenilor procesul cu juriu, instigand razboi impotriva oraselor
coloniale, si alte actiuni pe care Jefferson si Congresul Continental le-au perceput ca
tiranice.Cand vine vorba de Declaratia Drepturilor Omului, James Madison s-a inspirat si el
dintr-o pagina a Iluminismului, cand a inclus libertati fundamentale personale, cum ar fi dreptul
la libertatea de expresie, de religie si de intrunire.Franta este o alta tara a carei revolutie a fost
indrumata (cel putin in parte) de pasiuni arzatoare starnite de Iluminism. In 1789, francezii s-au
revoltat si au emis o declaratie a drepturilor cerand libertate si egalitate, printre altele. De fapt,
revolta de epoca Iluminismului s-a raspandit in intreaga lume, si nu doar in arenele politice.
Stiinta, cultura si arta au fost influentate in mare masura de idealurile si valorile Iluminismului, si
razboaiele pentru independenta ale altor natiuni, cum ar fi cele din America de Sud, au urmat in
curand.
Bibliografie:

1. Filosofia Clasica Germana din secolele XVIII-XIX

2. Wikipedia.ro
3. Istoria filosofiei
4. Istoria iluminista a Romaniei si a Republicii Moldova
5. Ce este filosofia antica? – Pierre Hadot
 III. Ontologie.

Problema originii lumii si cea a sfarsitului timpului sunt vechi in conceptia filosofica a omenirii.
Problema cosmogonica a framantat mereu spiritul umanitatii, dar noutatea adusa de cosmologia
contemporana este ca orizontul cosmogonic este transferat in domeniul stiintei. Mai mult decat
atat datorita rezultatelor din fizica teoretica se dezvolta cercetari structurale ce evidentiaza ca nu
exista doar o devenire a materiei ci si o devenire a spatiului si a timpului, astfel incat rezultatele
unor astfel de cercetari au un sens cosmogonoc.

Este oare universul nostru unic? Iata o Intrebare controversata.

Teoria inflationara a universului model ne spune ca universul In care traim nu este unic. Modelul
inflationar prevede ca Big Banguri se produc In continuare In alte regiuni ale spatiului, iar alte
teorii sugereaza ca acele locuri pot fi complet diferite de ale noastre si chiar legile naturii si
numarul dimensiunii spatiului sa fie schimbate.

Aceasta parere, ca universul nu ar arata la fel ca In partea In care traim poate explica misterul
despre universul nostru; De ce constantele si legile naturii sunt asa, ci nu altfel? De exemplu; de
ce viteza luminii nu este mai rapida decât aceea pe care o are? De ce electronii sunt mai luminati
decât protonii care orbiteaza In atom? Tot ce stim este ca aceste legi fundamentale si constante
au fost putin diferite când le-am pus In practica , iar viata cum o stim nu ar fi existat.
Inainte de Big Bang: Fizicieni moderni pot calcula marimea si densitatea universului cunoscut la
orice timp din 13.7 milioane de istorie, de la marea explozie. Oamenii de stiinta sunt mândri de
realizarile sale doar primele 10-43 secunde ramânând obscure .

Dar ce s-a Intâmplat Inainte de Big Bang ? Nimeni nu poate sti. Toata memorie acelei perioade
este pierduta, totul este uitat. Aceea a fost o perioada atat de catastrofica instabilitate Incât nu se
stie ce s-a Intâmplat Inainte. Noi probabil nu vom afla niciodata. Nu mai exista nicio informatie
ramasa dinainte de Big Bang.

HDF ( the hubble Deep Field), eliberata In iunie 2003, a putut sa se uite Inapoi In urma cu 1
milion de ani dupa marea explozie, iar HUDF (The Hubble Ultra Deep Field) , eliberata In
Martie 2004, a putut privi Inapoi cu doar 0,7 milioane de ani dupa Big Bang, apropiata de
perioadele când galaxiile abia ce se formasera.

Universul este compus din energie neagra si materie neagra, amândoua având Intelesuri vagi In
prezent. Doar 4% din univers este reprezentat de materia ordonata. Materia observabila este
raspândita uniform prin univers ce isi pierde existnta la distante mai lungi de 300 milioane ani
lumina. Materia observabila este de asemenea rapândita izotropical(isotropically), acest lucru
Insemnând faptul ca nicio directie de observare nu se diferentieaza de celelalte; fiecare regiune a
cerului are cam acelasi continut.

Couderc spunea ca s-a ajuns in secolul XX la situatia in care vrand-nevrand astronomul face
simultan cosmologie si cosmogonie. Ambartumian recunostea: "Problema cosmogonica este
problema fundamenatla a astronomiei si a astrofizicii. Orice problema particulara, dar care prin
implicatiile ei atinge principiile, va capata deci in mod inevitabil un sens cosmogonic chiar in
cursul solutionarii ei".

Teologia afirma ca Arhetipul si Telosul creatiei este Hristos, iar creatia se implineste eshatologic
parcurgand timpul istoriei cuprins intre vesnicia de dinainte de timp (ce includea potential
timpul) si vesnicia metaistorica (ce va fi umpluta de timpul transfigurat al istoriei noastre).
Cosmologiile contemporane au ajuns sa proclame ireversibilitatea universului prin asa numita
sageata a timpului, aceasta fiind o reprezentare ce permite articularea timpului cu vesnicia.
Depasindu-se o conceptie reversibila despre timp ce favoriza intelegerea universului ca o entitate
ce parcurgea cicluri autoevolutive si autoreversibile, ireversibilitatea timpului sparge o ciclicitate
ce reducea realitatea la o desfasurare imanenta a unor legi exclusiv naturale.

Prigogine crede ca problema filosofica "de ce exista ceva mai degraba decat nimic" (si in fond
teologica) e echivalenta in fizica actuala prin "de ce exista o sageata a timpului". Astazi, dupa
renuntarea la o eternitate separata de timp si la un timp reversibil eternizat, cosmologia accepta
ireversibilitatea timpului, sageata timpului putand fi o sansa de a intelege universul intr-o
perspectiva ce articuleaza timpul cu vesnicia. Numai intr-un asemenea context e posibila
deslusirea sensului cosmosului.

Sunt numeroase teorii cosmologice ce incearca sa speculeze asupra conditiilor din vecinatatea
singualaritatii initiale. Dar ele raman cumva intr-o zona a speculativului si a imaginarului,
deoarece cosmologia se deosebeste de ceea ce inseamna propriu-zis o stiinta. Karl Popper
definea o teorie ca fiind stiintifica numai in masura in care ea este verificabila experimental. Din
acest punct de vedere cosmologia nu poate fi sigura pe caracterul stiintific al supozitiilor facute,
deoarece predictiile ei pentru a putea fi verificate experimentale ar necesita conditii ce depasesc
(si vor depasi totdeauna) posibilitatile terestre.

O prima teorie cosmologica ce evidentiaza existenta unei singularitati initiale este cea a lui
Georges Lemaitre. Eforturile acestuia sunt considerabile pentru a realiza o teorie cosmogonica
unitara. Dar problema cosmogonica a intervenit la Lemaitre plecand de la structura uinversului,
adica studiile cosmolgice l-au condus la cosmogonie. In timpul unui colocviu din 1931, Lemaitre
a schitat pentru prima data teoria lui cosmogonica, numita teoria atomului primitiv. El a folosit
noile rezultate ale fizicii cuantice si ale fizicii nucleare, dand o noua perspectiva cercetarilor
cosmologice.

Lumea apare odata cu timpul, nu in timp. Dincolo de zidul lui Planck nici o lege a fizicii nu este
valabila, pentru ca este "nimicul". Nu putem aplica legile fizicii la "nimic". Nu mai avem spatiu,
timp pentru a aplica teoria relativizata a lui Einstein. Niciodata nu se va sti ce a fost in momentul
t = 0. Astfel stiinta ajunge sa-si declare propriile limite.

Inceputul universului ne ofera spectacolul fascinant al conversiunilor reciproce materie -energie.

Particulele elementare (electroni, pozitroni, neutrini, fotoni) erau create in permanent de o
energie pura, apoi dupa o viata scurta, din nou erau anihilate. Toate aceste fenomene incorporau
un substrat informational. Avem de-a face in acele prime clipe de existenta a universului cu o
supa cosmica aflata la o temperatura uriasa (4 ´ 109 °C). Pe masura ce explozia a continuat,
temperatura a scazut, atingand 3 ´ 1010 °C, dupa - o zecime de secunda; zece mii de milioane °C
dupa o secunda si trei mii de milioane de grade dupa aproape 14 s. La aceasta temperatura
universul se facuse suficient de rece astfel incat electronii si pozitronii sa inceapa sa se anihileze
mai repede decat puteau fi creati din nou de catre fotoni si neutrini. Energia emisa de aceasta
anihilare a materiei a incetinit ritmul racirii universului, dar temperatura a continuat sa scada,
atingand in cele din urma, la sfarsitul primelor trei minute, valoarea de o mie de milioane de
grade. Temperatura a devenit atunci suficient de scazuta pentru ca protonii si neutronii sa
inceapa formarea de nuclee mai complexe, incepand cu nucleele hidrogenului greu (numit si
deuteriu), care sunt compuse dintr-un neutron si un proton.

Ideea despre cosmos a astronomilor cosmologici, s-a schimbat în timp, în mare parte datorită
aparatelor de măsură din ce în ce mai bune obţinute de-a lungul secolelor. In lupta cosmogonică
intre evoluţionişti şi creaţionişti, adeseori evoluţioniştii în susţinerea ideilor lor de evoluţie, au
încercat să explice schimbarea anumitor modele cosmologice elaborate de astronomi, drept o
luptă între creaţionişti şi evoluţionişti, considerând că postulatele lui Ptolomeu (susţinute de
biserica catolică o lungă perioadă de timp) despre sistemul solar ar fi nişte postulate creaţioniste
(ceea ce este evident fals), iar cele mai noi adică ale lui Nicolaus Copernic, Tycho Brahe şi
Johannes Kepler ar fi evoluţioniste.

Din această cauză, în prezent se discută serios şi se face o distincţie clară între cosmologie şi
cosmogonie. Astfel postulatele care vor fi pe scurt prezentate, sunt postulate despre sistemul
solar şi stelar elaborate de astronomi cosmologi, în străduinţa lor de a afla cât mai multe date şi
legi despre sistemul nostru solar şi despre univers.

În conformitate cu criteriile de rezolvare a contradicţiilor unei teorii, (prezentată în cap.3.12) se

va ilustra în continuare cum au evoluat modelele cosmologice de-a lungul timpului.

a. Postulatele lui Ptolomeu

Observaţiile principale descoperite în antichitate de babiloneni şi greci de care s-a folosit

Ptolomeu sunt următoarele:

- stelele se mişcă de la apus zi cu zi pe când soarele de la est;

- stelele din emisfera nordică, se rotesc în jurul unui punct care include steaua polară;

- planetele Mercur şi Venus sunt văzute adeseori în prejma soarelui;

- planetele execută o mişcare periodică inversă;

- cele mai multe planete îşi schimbă luminozitatea în mod regulat;

- nici o planetă nu-şi părăseşte traiectoria ecliptică (traiectoriĺ de-a lungul unei sfere).

Folosind aceste observaţii colectate de contemporani şi de el însuşi, Ptolomeu a organizat un

model de sistem cosmologic. El a emis următoarele postulate pentru modelul său:

1. Cerul este sferic şi mişcarea aştrilor se face pe sferă.

2. Pământul este sferic.

3. Pământul se află în centrul cerului.

4. Mărimea pământului este nesemnificativă în comparaţie cu sfera pe care sunt fixate stelele.

5. Pământul nu se mişcă deloc.

În timp, s-au acumulat multe rezultate, care nu concordau cu modelul lui Ptolomeu şi care a
necesitat schimbarea lui ca să includă în el mişcările epiciclice ale unei planete în jurul
pământului, precum şi mişcarea lor medie pe elipsă în jurul soarelui.

b. Postulatele lui Copernic

Copernic observând că sistemul cu soarele pus în centrul universului este mai simplu, în
comparaţie cu cel al lui Ptolomeu, explicând mai uşor mişcarea planetelor din sistemul solar, a
formulat modelul său, care cuprinde următoarele postulate:

1. Centrul pământului nu este în centrul universului.

2. Soarele se află în centrul universului.

3. Pământul face o rotaţie completă în jurul axei polare fixe în timp de o zi.

4. Pământul şi celelalte planete se rotesc în jurul soarelui pe cercuri.

5. Distanta de la pământ la soare este mică în comparaţie cu distantele dintre stele.

6. Nu există un centru comun pentru toate planetele care se rotesc în jurul soarelui.

c. Postulatele lui Kepler

A calculat cu atenţie (după observaţiile făcute de Tiho Brahe) mai ales orbita planetei Marte şi a
emis următoarele postulate:

1. Orbitele planetelor sunt eliptice şi soarele este plasat într-unul din focarele sale.

2. Planetele se mişcă mai repede când sunt mai apropiate de soare.

3. Cu cât o planetă are orbita de revoluţie mai depărtată de soare, are un timp de revoluţie mai
lung.

Rezultă că modelele cosmologice au evoluat în timp, ele nu au nici o legătură cu cosmogonia,

care caută să dea o explicare ştiinţifică pentru apariţia universului şi a sistemului solar în special.
Astfel atât creaţioniştii cât şi evoluţioniştii acceptă aceleaşi modele cosmologice, dar modelele
lor cosmogonice sunt complet diferite.

În justificarea deciziei lor, creaţioniştii utilizează legea ştiinţifică cauză-efect. Această lege, care
este universal acceptată în toate ramurile ştiinţei, relatează fiecare fenomen ca efect al unei
cauze. Se acceptă principiul că niciodată efectul nu este calitativ şi cantitativ mai mare decât
cauza sa.
Deci un efect poate fi mai mic şi niciodată mai mare decât cauza sa. Folosind raţionamentul
cauzal, rezultă postulatele creaţionismului ştiinţific:

1. Spaţiul nelimitat al universului a fost implicat de o Primă Cauză infinită.

2. Timpul fără sfârşit a fost implicat de o Primă Cauză eternă.

3. Energia enormă a universului a fost implicată de o Primă Cauză omnipotentă.

4. Legăturile universale implicate de o Primă Cauză omniprezentă.

5. Complexitatea infinită a universului este implicată de o Primă Cauză omniscetă (atotştiutoare).

Din aceste postulate, concluzionăm că Prima Cauză a tuturor lucrurilor trebuie să fie infinită,
omnipotentă şi omniprezentă.

Conceptele sistemului ştiinţific care reprezintă suportul modelului creaţionist (model

considerat azi mult mai bun decât cel evoluţionist în explicarea apariţiei universului).
Bibliografie:

1. Marele Arhitect al Universului – Stefan Masu

2. Universal Elegant – Brian Greene
3. http://www.sprestele.ro/index.php?option=com_content&view=article&
id=66:structura-si-evolutia-universului&catid=35:date-
generale&Itemid=54
4. http://www.theconnecteduniversefilm.com/
 IV. Gnoseologia

Teoria adevarului.

Adevărul cu primul sens a fost definit de către Aristotel în Despre Interpretare, operă în care el
analizează formarea propozițiilor logice, adică părțile de discurs susceptibile de a fi adevărate
sau false. O propoziție este adevărat când în ea se spune despre ceva că este ceea ce este sau că
nu este ceea ce nu este. Este falsă când în ea se spune despre ceva că este ceea ce nu este sau că
nu este ceea ce este. Acest tip de adevăr se mai numește adevăr corespondent și este folosit cu
referire la cercetările științifice. Această concepție este foarte realistă, pentru că noi spunem
despre propoziția pisica este pe covor că este adevărată deoarece ea este pe covor și nu invers.

Problema este ceea ce se înțelege prin corespondență. Este o propoziție adevărată pentru că este
asemănătoare cu ceea la ce se referă? Nu, pentru că respectiva propoziție este formată și din
cuvinte care nu corespund faptelor. Asta înseamnă că propoziția exprimă o anumită parte din
realitate ; problema acestei teorii este însă cum este aceasta posibil.

In ciuda teoriei sale a silogismului, se pare că Aristotel nu a știut să distingă primele două sensuri
ale adevărului. Această deosebire apare în logica stoică, expusă de Sextus Empiricus în lucrarea
sa Schițe Pironiene. Analiza stoică a implicației permite validarea propozițiilor ca dacă pământul
are aripi, el zboară. Cele două părți ale implicației sunt efectiv false, dar raționamentul este valid.

Adevărul cu sensul al doilea este un tip de adevăr folosit în metafizică și teologie. Acesta
consistă din deducerea dintr-un ansamblu de ipoteze sau de cunoștințe dobândite prin experiență,
a unei cocluzii necondiționate. Dumnezeu, ideile, inima, începutul absolut al lumii, și chiar și
conștiința ca fundament al cunoașterii în idealism, sunt exemple ale unor asemenea concluzii
ontologice.

Adevărul cu sensul al treilea se referă la justificarea unei credințe sau a unei opinii, de exemplu a
credinței morale, care nu este nici o certitudine, nici o coerență internă a unui discurs logic. Este
o opinie sau doxă, care nouă ni se pare a fi veritabilă. Cineva poate să nu fie de acord întru totul
cu aceasta. Este totuși susținută de gândirea de tip relativist. O obiecție clasică este faptul că o
informație ficționară poate fi coerentă, fără să aibă o legătură destul de mare cu realitatea.

Pentru Epicur toate percepțiile noastre senzoriale sunt adevărate, astfel că aisthesis, senzația este
criteriul suprem al adevărului. (Sextus Empiricus).

Adevărul este un concept general uman, care poate fi determinat numai la nivelul conştiinţei
umane. Omul caută această valoare cu un anumit scop, dar care este acesta? Valoarea adevărului
este privită prin intermediul valorii cunoaşterii, care de cele mai multe ori îl conduce pe acesta
spre calea fericirii, dacă nu pe cea a celei absolute, cel puţin pe calea unei fericiri parţiale.
Adevărul nu poate avea o definiţie fixă, universal valabilă, deoarece de la un anumit punct acesta
este subiectiv, în sensul că fiecare îl concepe/filtrează prin prisma fondului său aperceptiv, prin
prisma conştiinţei sale; din această perspectivă, adevărul pentru unii, poate reprezenta mult
pentru unii, puţin sau nimic pentru alţii. De aceea când se vorbeşte de adevăr se iau în calcul şi
stadiile dezvoltării psihicului uman, acesta având un rol fundamental în prelucrarea informaţiilor.

In numele adevarului multe razboaie s-au purtat si se mai poarta.Adevarul este de multe ori de
partea celui puternic.Totul este relativ. Ce astazi ti se pare adevarat, maine te poti
razgandi.Adevarul este doar o iluzie perceputa in creer.
Adevarul este ceea ce este necesar vietii fiecarui om:nimeni nu-l poate insa obtine sau
cumpara.Fiecare om v-a trebui sa-l creeze in adancul sau de viata; altminteri se prabuseste. A trai
fara adevar e cu neputinta. Poate ca adevarul este viata insasi.

Fiecare lucru isi are adevarul lui.Cunostinta este aceea care il lumineaza, prin atentia pe care i-o
acorda.
Daca ar exista adevarul absolut sau eroarea absoluta, n-am avea notiunea timpului, nici cea a
vietii, nici cea a mortii, ci numai notiunile de infinit, eternitate si neant.

Adevarul este atunci cind spui ceva si totodata acesta poate fi comfirmat sau verificat.La baza
adevarului stau 3 teorii:

-Teoria asupra adevarului sau falsului(aceasta spune ca un lucru este adevarat daca intr-adevar s-
a intamplat; iar falsa atunci cind ceea ce se spune nu este adevarat);

-Teoria pragmatica(un lucru este adevarat daca este util);

-Teoria deflationista(aceasta spune ca nu exista nici o diferenta in a spune ca acel lucru este
adevarat sau fals);

Aros din Milet, spunea "Adevarul este o insusire a egzistentente pe care minciuna cauta sa o
nege! Minciuna insa este fapta gresita, insa placuta unor subiecte, care contrapun pofta lor,
efemera, Adevarului, care-i etern!"" personal, nu-l contrazic, insa aduc o completare :""
Adevarul este, oricati mincinosi l-ar contrazice! Ese adevarat ca si minciuna se manifesta, insa
numai in lumea relativa, ca apanaj al celor rai!""

Atunci cand crezi cu tarie in ceva, pentru ca ai nevoie sa crezi, transformi totul in adevarul tau.
Viata ta se muleaza pe acest adevar. Toate lucrurile, oamenii, ideile intra in universul tau doar
dupa ce au trecut prin acest sablon, devenit Adevarul. Si-l aperi cu disperare pentru ca nu vrei ca
universul tau sa se clatine. N-ai putere sa o iei de la capat. Nu te gandesti niciodata ca cel de
langa tine are un univers construit pe baza unui adevar, poate, exact opus celui pe baza caruia
respiri si iubesti tu.

Atunci cand intalnesti un om care e capabil sa-si sustina adevarul mai puternic decat tine, atunci
cand argumentele lui si rezultatele modului in care crede sunt superioare reusitelor tale, atunci
cand simti ca-ti fuge pamantul de sub picioare, apelezi la sintagama atat de preferata de cei slabi:
nu exista adevar absolut.

Pentru ca, daca ar exista, cine l-ar detine? Ce om ar fi capabil sa descifreze secretele universului?
Si cum l-am recunoaste? Cum as putea accepta ca el e mai bun decat mine? Mai demn sa detina
acest adevar si mai capabil sa-l impartaseasca celorlalti.

Cat din ceea ce cunoastem e adevarat? Cum se face ca lucrurile despre care avem senzatia ca
stim atatea se dovedesc false? De ce adevarurile noastre se schimba atat de des? Oare acesta nu e
un indicator al capacitatii noastre de a "descoperi" adevaruri? Oare nu cumva periodica noastra
cautare a adevarurilor care sa justifice noile noastre scari de valori, care sa explice ceea ce ni se-
ntampla, care sa ne faca universul din nou acceptabil ar trebui sa ne dezvaluie tocmai fragilitatea
unelrtelor cu care decidem ce e adevar si ce nu?

Acest "nu exista adevar" implica un alt pericol. Acela al deductiei logice ca nici minciuna nu
exista. Daca fiecare actioneza in baza propriului adevar, ramane la latitudinea noastra sa stabilim
ce e minciuna si ce nu. Modelam realitatea in functie de ceea ce credem noi ca merita sa stea in
categoria adevaruri sau in cea de minciuni. Suntem astfel feriti de reprosuri. Ne autojustificam
pentru a nu simti sentimentul de vinovatie. Pentru ca, cel mai important e ceea ce crezi tu despre
tine. Pentru ca e vorba de adevarul tau. Pentru ca, pentru a face fata celorlalti, trebuie sa fi sigur
pe tine. Si asta se face cel mai simplu atunci cand lucrurile sunt impartite in alb si negru, atunci
cand lumea ta nu e ravasita mereu de cautarea cine stie carui adevar asa-zis absolut, pe care nu l-
a vazut nimeni niciodata. Esti sigur atunci cand oamenii se impart in cei care-ti impartasesc
adevarul si in cei care impartasesc o minciuna. Pe acestia din urma esti gata sa-i urci pe ruguri si
sa-i arzi intru dreptul omului de a detine adevar propriu. Al tau.
Falsificarea adevarului inseamna minciuna. Dar, oare, falsificarea minciunii inseamna adevar?
Atunci cand nu exista adevar si, in consecinta, nu exista nici minciuna, ce inteles mai are
cuvantul "incredere"? De ce oare raporturile dintre oameni par sa se bazeze atat de mult pe un
element lipsit de substanta? In ce mod am putea sa ne sincronizam adevarurile pentru a se naste
acel sentiment pe care-l doresc atatia? Nu cumva avem incredere numai in cei ce par sa creada in
aceleasi adevaruri ca si noi? Oare nu cumva increderea e doar reflexia propriilor convingeri? De
ce ne doare atat de mult cand cineva "ne inseala increderea"? Daca aceasta incredere n-a fost
decat manifestarea dorintei noastre de a ne simti alaturi de cineva cu care sa impartasim acelasi
adevar? Oare nu suntem mai indurerati de faptul ca am inclus in adevarul nostru cealalta
persoana, am asociat credintei increderea? Oare asta nu arunca o umbra de indoiala asupra
adevarului nostru? Cine a mintit? Celalalt sau te-ai mintit singur?
Avem nevoie de adevar. Avem nevoie sa credem in noi si in ceilalti. Nu putem trai fara sa avem
sentimentul ca impartasim cu ceilalti un adevar.

Si asta se intampla mult mai usor atunci cand nu-ti pui prea multe intrebari legate de valabilitatea
adevarului tau. Dar la fel de usor se farama. Si lasa in loc o mare durere. Odata trecuta, iti fabrici
la repezeala un alt adevar. Pentru ca, nu-i asa, nu exista adevar absolut. Cealalta varianta, a
incapacitatii noastre de a ajunge la el, este de neacceptat!
Bibliografie:

1. https://ro.wikipedia.org/
2. http://forum.scientia.ro/index.php?topic=3253.0
3. Adevar si moralitate in spatial public - Dialog teologic VIII/15 (2005)
4. Pozitivismul logic si teoria adevarului – Stefan Georgescu
5. Viata intre teorie si practica – Aurora Sitarus
 V. Antropologia si axiologia

Fericirea ca sens al vietii umane.

Este puţin probabil că omul se întreba: "De ce m-am născut? Ce va rămâne după mine? Ce pot
face eu pe parcursul existenţii mele?” Filosofii antici au încercat să răspundă la această întrebare,
precum şi cei actuali. Această întrebare este mai mult psihologică, decât filosofică, însă
"profunzimea" acestei probleme încă nu este pătrunsă.

La întrebarea "Care este sensul vieţii?" unii spun: "familia, cariera ....", dar oare ei au dat
răspunsul corect? Şi este puţin probabil că această problemă imediat va dispărea din gândurile
lor, oamenii se vor gândi, vor reflecta în căutarea unui răspuns, dar răspunsul la această întrebare
va fi "scopul vieţii." Pentru multi autori intrebarea despre sensul vietii reprezinta "inima
reflectiilor filosofice".Aceasta este redata de cele mai multe ori prin dilemma : are sau nu viata
sens?

Ar trebui să înţelegem faptul că "sensul vieţii" şi "scopul vieţii" sunt lucruri diferite."Noi credem
că sensul vieţii serveşte ca un punct de reper vital şi nu este scopul vieţii.

Sensul vietii se poate schimba in totalitate sau se poate modifica in functie de imprejurari si de
mentalitate (ex. o persoana sanatoasa al carei sens era sa ajunga cel mai bun medic neurolog etc,
dupa ce a aflat ca sufera de o boala foarte grava telul sau devine vindecarea si retrairea unei vieti
cat mai normale sau chiar pe cea de dinainte sau o persoana normala care a inceput sa aiba
probleme in familie , societate , cercul de prieteni devine depresiva si se sinucide -> si-a
schimbat sensul vietii ).

Albert Camus isi exprima opinia despre sensul vietii prin cuvintele :"Daca as fi copac printre
copaci , pisica printre animale viata aceasta ar avea un sens sau mai curand problema nu s-ar mai
pune , caci as face parte din aceasta lume".

Lucian Blaga spunea ca "Omul e capturat de un destin creator , intr-un sens cu adevarat minunat
, omul e in stare pentru acest destin sa renunte cateodata chiar pana la autonimicire , la avantajele
echilibrului si la bucuriile securitatii." Iar sensul vietii la blaga este creatia.

Blaise Pascal exprima prin metafora "trestie cugetatoare" constiinta finitudinii, dar si a unicitatii
omului prin care se poate revela o perspective aparte asupra sensului vietii.

Arthur Schopenhauer a initiat discutiile despre sinucidere, ca vointa negative a vietii.

Kant crede in progresul umanitatii, din motive pe care nu am timp sa ti le expun aici. Cred in
devenirea unei lumi mai bune, in care indivizii vor fi niste persoane, adica niste fiinte libere,
considerate drept scopuri si nu mijloace. In aceasta lume viitoare, demnitatea fiecaruia va fi
recunoscuta, politica va fi subordonata moralei, pacea va domni intre natiuni. Pesimismul tau nu
este, deci, justificat. Doar ca acest progres nu se va indeplini intr-un mod automat. „Domnia
scopurilor“, dupa cum o numesc eu, nu este decat un germene depus in natura umana. Tine de
oamenii de buna credinta sa il fructifice. Aici intervine rolul pe care trebuie sa il joci tu.
Contribuie la realizarea acestui progres. Ajuta umanitatea sa devina mai buna. Pune-ti
energia in serviciul libertatii, al justitiei, al demnitatii, al pacii. Astfel, vei merge in sensul
dat de istorie. Iar sensul vietii tale iti va fi dat ca surplus la toate acestea.

Izolarea și alienarea omului sunt, de altfel, temele predilecte ale contemporaneității. Ilustrativă
este, în acest sens, viziunea lui Albert Camus asupra străvechiului mit al lui Sisif. Acesta
prezintă două alternative. Prima este alternativa suicidului. Omul conștientizează nonsensul
vieții, repetiția (sisifică), întreruptă în final de moarte, revoltându-se astfel prin refuzul vieții. Cea
de-a doua alternativă presupune un nivel mai profund de înțelegere a lucrurilor și o deschidere
mai amplă asupra vieții, vizând descoperirea absurdului și acceptarea existenței limitate, barată,
și în acest caz, de o moarte inevitabilă. Criza conștiinței își pune însă amprenta pe existență, iar
omul absurd se păcălește singur, încercând să înceteze să explice lumea, străduindu-se să o
trăiască.

Camus îl înfățișează în romanul „Străinul” pe Meursault, ca om revoltat. Revolta, aici, este

semănată de indiferență, de o acceptare placidă a lucrurilor, de un nihilism delirant, bazat pe o
negație irațională, între formalism și realism: “Astăzi a murit mama. Sau poate ieri.” Meursault
propune, astfel, un nou caracter uman, omul revoltat, individ al absurdului. Trăirea personajului
se bazează în mare parte pe senzații, universul este aplatizat, iar atmosfera – una de plictis și
indiferență. Viziunea lui Camus reliefează o lume, un univers, o existență întâmplătoare.
Meursalt nu-și mai pune întrebări asupra sensului vieții.

O astfel de existență lipsită de sens și acceptată ca atare, din care lipsește însăși întrebarea,
nu este însă în firea omului, oricât de alienat ar fi el în contemporaneitate. De aceea ne putem
îndrepta atenția spre “soluri” mai fertile din care să răsară existența noastră și care să ne reașeze
într-un orizont suprauman, suprapământean, măcar la nivelul programării, fapt ce ar implica
ideea predestinării.
Predestinarea atrage după sine imaginea unui creator-programator, dacă nu un Dumnezeu
atotștiutor, implicat continuu în mersul lucrurilor, un kami aflat în apă, în copaci, în mâinile
noastre și în destine, măcar un Dumnezeu – simplu creator al unui univers mecanic. Ideea
predestinării propune însă aceeași indiferență, de data aceasta una neconstructivă, care nu duce la
niciun fel de revoltă, nici în plan social, nici în plan intelectual și nici măcar în plan spiritual, față
de o existență deja gândită, programată.

Bineînțeles, dacă avem în vedere un Dumnezeu atotputernic, ce privește și judecă fiecare

secundă din viața noastră, nu mai putem vorbi de predestinare, din moment ce ni se oferă liberul
arbitru. Ei bine, aceasta este principala problemă cu care se confruntă societatea din ziua de
astăzi. Aș putea crede că, dacă n-ar exista liberul arbitru, dacă nu ni s-ar oferi posibilitatea de a
alege (și e știut faptul că, de la păcatul primordial, omul a ales întotdeauna varianta cea mai
proastă), paharul ne-ar părea întotdeauna plin, iar noi, orbiți de mulțumire, fericire, poate chiar
de îmbuibare și îndestulare, nici măcar n-am sesiza jumătatea goală, agresivitatea umană ar fi
temă de film slab, bolile ar fi eradicate, ar exista peste tot numai iubire de semeni, toți am purta
flori în păr și am intona imnuri de slavă, așa cum ne-a lăsat Dumnezeu.

Eu nu pot crede însă într-o astfel de imagine a unui posibil paradis terestru, deoarece nu pot
concepe frumusețea lumii în absența imperfecțiunii. Cred că tocmai imperfecțiunea face lumea
aceasta perfectă. Ca niște neofiți, suntem mai întâi inițiați în profan, pentru ca apoi – dacă avem
antene pentru așa ceva – să fim lăsați să descoperim singuri sacrul: Calea, Adevărul și Viața. În
nuvela sa “La țigănci”, Mircea Eliade, pornind de la ideea camuflării depline a sacrului în profan
în viața omului contemporan, îl propulsează în prim-plan pe Gavrilescu, un ins banal, care nu
sesizează că viața sa este o inițiere în moarte sau că se plasează continuu în orizontul miturilor
camuflate în realitate, rămânând tributar obsesiilor sale cotidiene. Ne-ar trebui antene prin care
să receptăm și acest semnal și să ne recunoaștem, fiecare dintre noi, într-o astfel de ipostază.

Fericirea ca sens al vieţii umane Toţi oamenii caută fericirea, s-a afirmat constant de la Aristo-tel
pînă în zilele noastre. Filozoful român P. P. Negulescu afirmă că scopul vieţii individuale şi
evoluţia vieţii sociale sînt o necontenită goană după fericire, „oricare ar fi formele pe care le iau
activităţile individuale"10. Fericirea este o problemă centrală a vieţii omeneşti şi a concepţiei
despre viaţă, deoarece, dintotdeauna, problema succesului, a realizării umane, deci a realizării
unor scopuri şi idealuri, este sinonimă cu căutarea, atingerea a ceea ce se numeşte fericire. Marii
filozofi ai antichităţii, Heraclit, Democrit, Epicur etc, au înaintat permanent această problemă,
îndeosebi sub aspect etic. Sub aspect psihologic şi ontologic, fericirea este o stare de spirit, o
stare de mulţumire, bucurie, satisfacţie, încredere în realizarea unui scop sau ideal important.
Opusă fericirii ar fi nefericirea, starea de suferinţă, de durere, de nenorocire. Importanţa acestei
stări de spirit pentru fiinţa umană este de ordinul determinării cauzale, motivationale,
reprezentînd baza energetică a elanului dinamic şi creator al individului. Căutarea fericirii este
cel mai firesc lucru pentru om. Ea izvorăşte din fiinţa conştientă a omului, care percepe, simte,
judecă, a cărei activitate se desfăşoară în conformitate cu un anumit scop, aspiraţie sau dorinţă.

Fericirea poate fi lipsa suferinţei, a durerii, spuneam cândva, dar acest principiu este imposibil de
aplicat ad literam. Este ca şi cum te-ai lăsa de fumat ca să recurgi în fiecare seară la Prozac.

Fericirea pentru unii este un job sigur, la care pot ajunge uşor, ieşirea la o bere cu
prietenii în fiecare seară în barul preferat şi o partidă de sex înainte de culcare. Iată reţeta
hedonistă, poate chiar uşor cognitiv-comportamentalistă specific nord-americană sau mai bine
zis, anglo-saxonă.

Pentru alţii, cei care se mulţumesc cu puţin, fercirea e pacea interioară, e contemplarea
sinelui ( ce fel de oameni or fi şi ăia? s-ar putea întreba unii). Modestia e de lăudat, dar nu şi
când doreşti să reclădeşti lumea. A te mulţumi cu puţin înseamnă să trăim din nou aşa cum o
făceam acum o mie de ani. Desculţi şi cu capul în nori!

Fericirea se leagă de un sens al vieţii. Spunem despre un om fericit că este un om împlinit.

Poate că o să ai motive de bucurie pentru care să te fericeşti, poate că o să ai motive de tristeţe
pentru care să te blamezi, dar oricare ar fi motivele tale, merită să le trăieşti!
Bibliografie:

1. Teoria fericirii – Jonathan Haidit

2. Fericirea – Matthieu Ricard
3. Fericirea e un ac de siguranta – Razvan Exarhu
4. https://ro.wikipedia.org/
5. http://www.citatepedia.ro/index.php?id=574
 VI. Societatea ca obiect de studiu al filosofiei.

Individ şi societate. Soluţiile teoretice despre raportul individ – societate.

Din cele mai vechi timpuri, oamenii traiesc unii alaturi de altii, in comunitati mai mult sau mai
putin numeroase, complexe; statul ar fi comunitatea cea mai avansata. Este omul o fiinta sociala
in mod natural sau in mod artificial? Este sociabilitatea o parte a naturii umane sau nu? Filozofi
diferiti au dat raspunsuri diferite. Cei care sustin ca omul este o fiinta sociala in mod natural,
ofera automat o explicatie pentru faptul ca, din cele mai vechi timpuri, traim in societati. Dar
cum pot explica acest fapt cei care sustin ca omul nu este o fiinta sociala in mod natural? De ce,
cum a trecut omul de la starea naturala la starea sociala?

Thomas Hobbes sustine ca, desi starea sociala nu este starea naturala a omului, totusi este starea
la care omul ajunge in mod inevitabil. Pe de-o parte, in starea naturala fiecare om are o libertate
deplina, deoarece nu exista o autoritate oficiala, nu exista legi oficiale, astfel incat fiecare om
este liber sa faca ceea ce doreste sau, mai potrivit spus, ceea ce poate. Pe de alta parte, la fiecare
om libertatea se masoara dupa putere, libertatea este data de putere. Cu cat sunt mai puternic, cu
atat sunt mai liber.

Hobbes sustine ca omul este in mod esential egoist, rau mai degraba decat bun. Cel puternic il
domina, il exploateaza pe cel slab, atat cat doreste, atat cat poate. Fiecare om va incerca sa isi
realizeze interesele, dorintele, scopurile, prin cele mai eficiente mijloace de care dispune, chiar
daca astfel il raneste pe celalalt. Omul este lup fata de om („homo homini lupus”). Daca eu am
un anumit scop, daca pentru a-mi realiza acel scop trebuie sa il ranesc pe celalalt, daca sunt mai
puternic decat celalalt indeajuns de mult incat sa il pot rani, fara sa fiu pedepsit, fara ca apoi sa
suport consecinte negative (sau astfel incat consecinte negative sa cantareasca pentru mine mai
mult decat consecintele pozitive ale realizarii acelui scop), atunci il voi rani pe celalalt, intr-un
mod total firesc, conform naturii mele de om (egoist, rau mai degraba decat bun).

Datorita conflictelor, crimelor, talhariilor si altor asemenea fapte, constante si foarte numeroase,
in starea naturala bantuie teama, suspiciunea. Oamenii se simt mereu mult prea amenintati.
Asadar, pe baza unui contract social, oamenii decid sa depaseasca starea naturala si sa intre in
starea sociala. Contractul social stabileste libertatile, drepturile si datoriile fiecarui membru al
societatii, stabileste legile pe care fiecare trebuie sa le respecte, legile care spun ceea ce este
permis si ceea ce este interzis, in relatiile dintre membrii societatii. Omul accepta sa ii fie
ingradita libertatea, sa fie condus de altcineva, intr-o anumita masura, conform legilor stabilite in
contractul social, pentru a capata protectie, siguranta, garantia ca ii sunt recunoscute si respectate
mai multe drepturi, libertati. Starea sociala este mai avantajoasa decat starea naturala. Astfel se
explica de ce omul devine (in mod artificial, prin alegere) o fiinta sociala, sustine Hobbes.

Rousseau sustine ca omul nu este o fiinta sociala in mod natural, ci a devenit o fiinta sociala in
mod artificial. In starea naturala, initiala, omul era o fiinta sanatoasa, echilibrata, libera si
multumita, cu putine probleme, nevoi si dorinte; traia o viata simpla, ordonata si placuta; se
comporta numai pe baza a unor principii naturale, fixe si sigure. Omul era capabil sa isi
indeplineasca nevoile si dorintele naturale. Iar vointa si ratiunea lui nu treceau dincolo de acest
orizont. Fiecare om era propriul si singurul sau stapan, era egal cu celalalt si asemenea celuilalt.

In societate, de-a lungul timpului, datorita progresului enorm pe care l-a parcurs, cu toate
transformarile si consecintele sale, mai ales negative (sustine Russeau), omul s-a schimbat foarte
foarte mult, atat in plan psihic, sufletesc, cat si in plan fizic, trupesc, „incat a devenit aproape de
nerecunoscut”.

Viata omului a devenit mult mai complicata, mai apasatoare: a capatat multe nevoi si dorinte noi,
greu de satisfacut intr-un mod armonios; a dat peste probleme noi, greu de rezolvat. Omului
social, civilizat ii este mult mai greu sa fie multumit, fericit decat omului natural, salbatic.
„Aproape ca nu vedem in jurul nostru decat oameni care se plang de existenta lor; si mai multi
sunt aceia care nu se plang, desi sufletul le e plin de aceasta” (Rousseau). Omul actual se
confrunta cu frustrari, depresii, vicii, fata de care omul natural era imun. Inegalitatile, diferentele
si conflictele dintre oamenii actuali isi au originea si explicatia in societate, in progresul si
schimbarile ce s-au produs.

Pentru Aristotel, „natura nu creeaza nimic fara scop”. In natura nu exista nimic inutil (chiar daca
nu cunoastem utilitatea fiecarui element al naturii). Toate elementele naturii, toate fenomenele,
toate vietuitoarele, toate organismele, considerate in ansamblul lor, inclusiv cel omenesc, toate
organele si facultatile, considerate in mod separat, isi au functiile, rolurile, scopurile lor. Ce este
inutil in organismul omenesc? Nimic! Fiecare organ are de indeplinit o functie precisa, in
interiorul organismului. Fiecarui element al naturii ii corespunde un scop natural, pentru
indeplinirea caruia este pe deplin adecvat si pentru indeplinirea caruia exista. Aceasta este
conceptia teleologica a naturii. Elementul E exista pentru ca indeplineste scopul S, conform unei
legi a naturii. Exemple: avem urechi pentru a auzi, avem ochi pentru a vedea, organul cutare
indeplineste functia cutare, etc.

Suntem inzestrati cu limbaj pentru a ne exprima, pentru a comunica unii cu altii. Animalele pot
emite numai interjectii, sunete, semne de un fel sau altul, prin care isi exprima, isi comunica
unele altora starile de placere sau durere, nevoile, instinctele. Oamenii sunt singurele fiinte
inzestrate cu limbaj articulat, astfel incat sunt capabili sa se exprime, sa comunice unii cu altii, la
un alt nivel, superior in mod fundamental celui pur animalic, de exprimare a placerii, durerii, etc.
Oamenii sunt capabili sa isi afirme ratiunea: cunostintele, ideile, parerile, punctele de vedere,
inclusiv cele estetice si morale. „Vocea (nearticulata) este doar semnul placerii si al durerii si
exista si la celelalte vietati, caci natura lor se ridica numai pana la a avea simtirea placerii si a
durerii si a o semnifica unele altora, pe cand limba serveste la a exprima ce este folositor si ce
este vatamator, precum si ce este drept si nedrept” (Aristotel). Deoarece oamenii sunt inzestrati
cu limbaj articulat iar functia naturala a limbajului articulat consta in comunicare rationala,
inclusiv sau mai ales in plan moral, deoarece pentru comunicare nu este suficient un singur om,
rezulta ca oamenii sunt fiinte sociale in mod natural. Starea naturala este chiar starea sociala.
Conform lui Aristotel, societatea este un grup de fiinte inzestrate cu ratiune si limbaj articulat.
Societatea suprema este statul, ale carui temeiuri sunt rationale si morale.

Ar mai fi un argument pentru teza ca omul este, in mod natural, o fiinta sociala. Omul nu este
indeajuns de puternic si capabil sa traiasca singur, sa isi indeplineasca singur toate nevoile si
scopurile. Asadar, omul trebuie sa traiasca alaturi de celalalt. Poate ca la acest argument se
gandea Aristotel cand spunea ca „antisocialul din natura, nu din imprejurari ocazionale, este ori
un supraom, ori o fiara”.

In primul rand, cel al personalitatii sociale, sau acea parte a personalitatii rezultata din
socializare, apoi nivelul actiunii si raporturilor sociale, cuprinzand complexitatea interrelatiilor
ce se stabilesc in interiorul formelor concrete de organizare sociala si, in fine, sistemului social
global. Acceptand aceasta structura ontologica, credem ca nu comitem o reductie nepermisa daca
plasam interogatia pe terenul nivelului intermediar, cel al relatiilor si actiunii sociale. In ceea ce
ne priveste, am incercat pastrarea unei distante rezonabile de devierile sociologiste sau
psihologizante prin plasarea analizei la nivelul relatiilor si interactiunilor sociale, loc simbolic al
nasterii caracterului social si al intalnirii individului cu societatea. Am ales o traiectorie
interogativa de la individ spre societate, poposind cu predilectie asupra raporturilor interumane
care fundeaza socialitatea si sociabilitatea, solidaritatea si actiunea colectiva, fara a analiza intr-
un spatiu separat macrodeterminarea sociala, datorita faptului ca demersul critic asupra
variantelor individualiste contine majoritatea presupozitiilor acestei perspective. Raspunsul la
intrebarea legata de natura raportului dintre individ si societate nu este unul simplu. El difera in
functie de unitatea de referinta pe care ne-o alegem. Demersul holist, pornind de la sistemul
social spre actor, poate privilegia determinarea quasi-totala sau partiala a atitudinilor,
comportamentelor si, in ultima instanta, a destinului individului postuland o disolutie a
individualitatii in mediul social. Din contra, individualismul poate simplifica aceasta relatie
exagerand libertatea de optiune si actiune a individului.
Bibliografie:

1. Individ si societate – Andrei Roth

2. Omul societatii de comnsum – Viorel Rotila
3. Modernitate si modernizare sociala – Andrei Roth
4. Etica atemporala – Bhagavad Gita
5. Morala in egipt
6. Filosofia istoriei