Explicați de ce Rene Descartes și Francis Bacon critică filosofia și știință veche.

Rene Descartes a fost un filosof francez din sec. XVII-a, cunoscut mai ales pentru că a spus”Gândesc,prin
urmare exist”, însă merită atenția noastră și de multe alte motive. Într-o epoca în care mulți filosofi își sprijineau
argumentele făcând argument la Dumnezeu, Descartes nu avea încredere în puterea logicii umane. În acest fel
începea cartea sa, “Reguli pentru îndrumarea minții”.
El credea că în mare parte din ce era neregulă în lume, era din cauza folosirii greșite a minților noastre,a
confuziei, definițiilor noastre și a lipsei inconștiente de logică. Viață să a fost o încercare de a ne face propriile minți
mai bine echipate de a gândi. Pentru a răspunde la întrebări de baza, Descartes consideră că trebuie să împărțim
problemele mari în altele mai mici și mai ușor de înțeles, punând întrebări incisive. El numea asta “Metodă
îndoielilor”.
Ne impotolim de anumite întrebări precum “Care este sensul vieții?” și “Ce este dragostea?”, pentru că nu avem
destulă grijă față de cum descompunem asemenea întrebări dificile. Descria metodă îndoielilor ca având un butoi cu
mere sănătoase amestecate cu unele putrezite. Să fii filosof însemna să te dedici verificării întregului butoi,
inspectând fiecare măr în parte și aruncând cele rele pentru a te asigura că au rămas doar cele de cea mai bună
calitate.
Un alt mod de a ne gândi la Descartes, și asta ar explică de ce,prin altele, a ajuns să fie considerat erou de către
liderii revoluției franceze, este că credea în fundamentarea ideilor noastre apelând la experiență individuală și
rațiunii și nu la autoritate și tradiții. În cea mai bună carte a să, “Discurs asupra metodei”, publicata în 1637 explică
felul în care a ajuns să o scrie:”Acum multă vreme, am abandonat complet studiul hotărându-mă să nu caut altă
cunoaștere în afară de ce pe care o pot găsi în mine sau în marea carte a vieții mi-am petrecut tinerețea călătorind,
vizitând curți regale și armate, și amestecându-mă cu oameni de diferite temperamente și grade adunad felurite
experiențe, testandu-mă în situații în care norocul m-a adus mereu reflectam personal asupra a ceea ce-mi apărea în
cale că să mă aleg cu ceva cu asta.”.
Descartes și-a petrecut o mare parte din viață adultă departe de țară mama, Franța în republica Olandeză
deoarece credea nu complet prostește că ollandezii negustori ar fi ca și popor prea ocupați să facă bani și nu ar
deranja un om liber gânditor ca și el. Însă, olandezii sau dovedit a fi mai puțin materialiști decât spera el, asaca
filosoful a ajuns să se mute de 24 de ori pentru a evita spionii și agenții guvernului. Abordarea subiectivă a lui
Descartes fata de filosofie și-a atins apogeul când a ajuns la faimoasa frază “Cogito ergo sum”,(Gândesc, prin
urmare exist). Discartes intenționa că aceasta să fie răspunsul suprem la o întrebare din care filosofii erau poate
uneori nerezonabil de interesați, și anume, cum poate cineva să știe că orice, inclusiv el însuși, există de fapt și nu
este doar un vis sau o iluzie în căutarea lui a certitudinii pentru această întrebare, dacă totul e un vis, Descartes a
început să observe că simțurile umane sunt foarte nestatornice.
Descartes epitomizeaza sfârșitul singuratic al filosofiei. Un om poate, în opinia lui să rezolve cele mai profunde
probleme privind adânc înlăuntrul sau.Echipe de indivizi sau idei transmise generațiilor, cum sunt în universități de
exemplu,sunt foarte suspecte pentru Descartes. Filosofii nu au nevoie de găști de cercetători cu echipamente scumpe
terminologii neauzite și baze de date uriașe, au nevoie doar de o camera liniștită și o minte rațională.
Descartes era 6 ani într-o corespondență cu o cunoștință regală, prințesă Elizabeta a Boemiei, care era o amatoare
pasionată a filosofiei, cu o fire emotivă și turbulentă.I-a scris lui Descartes, implorandu-l să scrie despre pasiuni
pentru a învață să își recunoască și să își controleze mai bine propriile pasiuni. Descartes a fost de acord, gândindu-
se că filosofii antici nu analizat bine pasiunile și că oamenii de rând și cei educați ar putea beneficia imens pe urmă
unei noi analize a subiectului. Astfel, în începutul cărții a scris, în mod caracteristic: “Mă angajez să scriu că și cum
aș consideră un subiect de care nu s-a mai atins nimeni înaintea mea.Lumea oferă o frumoasă taxonomie a oricărei
pasiuni pe care am putea-o simți, la fel și descrieri, cauze, efecte și scopuri.”
Descartes nu credea în subjugarea pasiunilor, așa cum sugerau filosofii stoici. Ci doar să învățăm cum să le
identificăm în noi înșine și să le înțelegem impactul asupra comportamentului nostru,ar fi foarte înțelegător în
privința psihoterapiei. El consideră că o parte importantă în a fi filosof, era de a ajută oamenii sa își înțeleagă și să își
controleze pasiunile.Adică să fie mai puțîn anxioși, mânați de statut, temători sau predispuși la a se îndrăgosti
nebunește de oameni nepotriviți.
Startul schimbarilor a avut loc cand Descartes, invata la prestigiosul colegiu la Fleche, din Franta, Descartes
fiind elev sarguincios avea permisiunea sa lucreze in bibleoteca cu cartile rare si chiar interzise. Aceste surse si
mintea lui ascutita i-au permis sa puna la indoiala adevarurile scolaciste, ce se citea la colegiu si domina cugetul
european. Dupa terminarea colegiului Descartes spunea ca cunostintele capatate acolo in mare parte nu-i permitea sa
rezolve problemele reale.Fiind o personalitate puternica isi pune scopul sa schimbe si valorifice situatia din stiinta.
Cunostintele trebuie sa fie bune pentru rezolvarea problemelor reale.
 Înainte de afirmația lui Descartes asupra conceptului de îndoială și tranziția în raționalism, filosofia și
scolasticismul aristotelic au dominat gândirea occidentală, dar știința a inițiat o pauză de la această ideologie
tradițională la una bazată pe propria putere a rațiunii unui individ. În acest nou mod de gândire, inițiat de Descartes,
vechiul concept de empirism în care cunoașterea a fost dobândită de simțuri sau experiență s-a dovedit a fi nesigur.
Știința a pus un accent puternic pe observație, experimentare și rațiune. Ultima dintre aceste trei a permis lui
Descartes să pună la îndoială tot ceea ce fusese învățat să creadă și să-și motiveze căutarea adevărului. Folosind doar
puterea rațiunii, el a încercat să-și demonstreze propria existență.

Sec XVII-lea Europa era plina de un dogmatism dens si fara compromisuri, nu se recunostea nimic decat logica
aristotelica, asta pana cand Francis Bacon a aprins focul care ar lumina calea la o revolutie stiintifica.Aceasta nu a
fost o ardere spontana.Filosofia lui Francis Bacon a mers impotriva rationamentului deductiv care a dominat epoca
si a introdus metoda inductiva de rationament, ale carui premise sunt vazute ca oferind unele dovezi despre
adevarul cocluziei. Bacon pune accent suprem pe experimentare si gandire, rezultatele acestor experimente ar trebui
sa fie inregistrate cu atentie pentru ca ulterior generatiile urmatoare vor avea idei si concluzii pentru a crea viitorul.
Francis Bacon a fost un filosof englez al științei (considerat tatăl metodei științifice) și eseist, uneori creditat ca
fiind primul din tradiția empirismului britanic și, astfel, tatăl empirismului. Empirismul este viziunea filosofică care
susține că toate cunoștințele trebuie să vină prin experiență senzorială. Inainte de a incepe constituirea principiilor
experimentale, Bacon supune stiinta si filosofia antica sub o critica riguroasa.Antichitatea nu are autoritate pentru
Bacon,pentru ca este “copilaria umanitatii”. Scolastica este o stiinta a subtilitatilor verbale,este abstracta si ignoreaza
cercetarea lucrurilor reale. Umanistii sun inecati in literatura si nu cerceteaza natura. El considera ca stiinta
adevarata este stiinta capabila de progres nelimitat in care nu sunt posibile adevaruri definitive si constante. Ceea ce
trebuie de evita dupa cum zicea el este fixitatea gandirii, gandirea trebuie sa se bazeze pe indoiala. In gandire sunt 2
drumuri unul spre certitudine altul spre incertitudine, Daca procesul gandirii se incepe cu certitudini el se termina cu
indoiala, iar daca incepe cu indoiala se termina cu certitudini
Cea mai mare contribuție a lui Bacon la filozofie a rezultat din interesul său pentru metoda științifică. El a
subliniat necesitatea colectării și organizării datelor care ar contribui la generarea de ipoteze inductive. Bacon fusese
atât interesat, cât și preocupat de problema inducției, care va fi revitalizată ulterior de filosoful scoțian David Hume.
Problema inducției spune că procesul de derivare a legilor și generalizărilor din fenomenele și evenimentele
observate din trecut nu poate garanta același rezultat în viitor. Este ilustrat în analogia de marmură prin care o
persoană,dintr-o pungă de zece marmura, poate extrage aleatoriu nouă marmură roșie toate la rând, dar nu ar garanta
niciodată că a 10-a marmură extrasă din aceeași pungă ar fi una roșie.
De-a lungul lui Novum Organum al lui Bacon, Bacon critică opiniile lui Aristotel asupra științei până la un punct
în care aproape îl micșorează. El a criticat filosofia lui Aristotel de la temelii în sus. El a susținut că opiniile lui
Aristotel erau corupte și au cauzat daune filozofiei naturale. În principal, el nu a fost de acord cu filosofia lui
Aristotel, deoarece fundamentarea ei începe cu ceva deja cunoscut și apoi trece prin serii de pași pentru a ajunge la o
afirmație generală. La fel, Bacon susține că metoda sa începe cu lucruri concrete, mai degrabă decât cu idei
anterioare, ceea ce nu este întotdeauna clar. Prin urmare, potrivit lui, Aristotel nu poate ajunge la adevăr.
Bacon spunea ca semnele adevarului din filozofiile si stiintele actuale nu sunt deloc bune,fie ca sunt luate din
originile altor idei, fie din admiterile fondatorilor lor sau din fapt al acceptarii lor comune.
Aristotel a fost părtinitor pentru că a folosit filosofia naturală împotriva logicii sale și a făcut din ea o dispută
în sine și, prin urmare, o face inutilă. A fost atât de prins de propria lui idee, încât l-a condus doar la neadevăr și apoi
a condus mulți oameni să-l creadă și să distrugă știința și natura toate împreună. De asemenea, silogismul lui
Aristotel nu permite oamenilor să avanseze într-un domeniu mai mare pur și simplu pentru că răspunsul era deja
cuprins în premise.(Bacon 62)
Logica folosită de Aristotel a afectat filosofia naturală pe care Bacon încearcă să o sublinieze care ar trebui
să marcheze limitele filosofiei naturale, să nu o genereze sau să o dea naștere. Prin urmare, Bacon consideră că
numai rezultatele mai mari ar proveni din filozofia naturală dacă ar fi pură și nealterată.
În concluzie, Descartes si Bacon, cat de diferiti nu ar fi au pus la indoiala filozofia si stiinta veche si au
inteles ca ceea ce se invata pe timpurile lor era doar o literatura si nu se poate pune in practica cu lucrurile reale.
Ambii au lasat u amprenta in istoria umanitatii si au fost cei care au produs schimbari ample in stiinta, dorind sa
schimbe constiinta societatii care urmau filosofia si stiinta veche, de fapt care era alcatuita din idei incomplete si
deistrugeau complet natura si stiinta.