Tema 5: Filosofia modernă

Plan:
1. Caracteristica generală a epocii.
2. Francis Bacon.
3. René Descartes.
4. Baruch de Spinoza.
5. John Locke.
6. Filosofia clasică germană: I.Kant.

1. Caracteristica generală a epocii

Gândirea modernă apare în contextul unor noi evenimente istorice, economice şi sociale, culturale şi
spirituale pe care Europa le-a cunoscut începând cu secolul al XVII-lea.
Dezvoltarea noii societăţi burgheze a generat transformări în politică, în relaţiile sociale și în
conştiinţa oamenilor. Un factor important al schimbării conştiinţei sociale au avut ştiinţele, în mod special
cele experimentale, matematice, care în sec. XVII erau în stadiul de constituire.
Dezvoltarea ştiinţei moderne şi transformările sociale legate de descompunerea relaţiilor de producţie
feudale, precum şi slăbirea influenţei bisericii au condus la o nouă orientare a filosofiei. Dacă în epoca
medievală filosofia era în alianţă cu teologia, iar în cea renascentistă – cu arta şi cunoştinţele umanitare,
apoi în epoca modernă ea se sprijină, în primul rând, pe ştiinţă.
În această etapă, filosofii se preocupă îndeosebi de elaborarea unei metode certe de a cunoaşte, opusă
metodei scolastice. De aceea, în filosofie, secolul al XVII-lea este cunoscut sub numele de secolul
metodei.
Desigur, elaborarea unei noi metode de a cunoaşte este strâns legată de schimbarea concepţiei despre
lume. Filosofii timpurilor noi au reflectat asupra problemei omului, societăţii, moralei şi altor forme ale
culturii.
În secolul al XVII-lea, se impune pe prim plan, elaborarea unei noi metode universale de cunoaștere,
care va facilita progresul ştiinţelor naturii şi a disciplinelor sociale.
Astfel, concepţiile filosofice de la începuturile gândirii moderne sunt grupate, de regulă, în două
direcţii: orientarea raţionalistă şi cea empiristă.
Raţionalismul a fost iniţiat de R.Descartesşi continuat de B. Spinoza. Conform raționaliștilor calea
certă în dobândirea cunoștințelor este rațiunea.
Empirismul a fost afirmat de F. Bacon, Th.Hobbes, J.Locke, G.Berkeley şi D.Hume, care susțineau
că unica cale de cunoașterea este cea sensorială, punându-se accent pe experiment.
Atât raţionaliştii, cât şi empiriştii au păstrat ideea de Dumnezeu ca principiu al lumii, dar au înlocuit
ideea biblică a divinităţii cu punctul de vedere deist, sau, în cazul lui Spinoza, cu cel panteist.

2. Francis Bacon

Francis Bacon (22 ianuarie 1561 - 9 aprilie 1626) - filosof englez, om de stat și om de știință,
fondatorul empirismului englez.
F.Bacon este preocupat de elaborarea unei metode de dobândire a
cunoştinţelor, dar şi problema cum – odată dobândite – pot fi dezvoltate mai bine pentru a spori
demnitatea şi măreţia umană.
El susține că spiritul omenesc este ca o oglindă fără lustru şi cu suprafaţă neregulată, de aceea el
reflectă lucrurile fals. Pentru F.Bacon condiția prealabilă a făuririi științei și metodei noi o constituie
critica cunoștințelor existente și eliberarea spiritului uman de sub tirania diverselor erori, prejudecăți și
iluzii, denumite de el idoli „idolii şi noţiunile false pe care le stăpâneşte acum înţelegerea
noastră”, care îl împiedică pe om să vadă lucrurile exact şi să le exprime cum trebuie.
El evidențiază 4 tipuri de idoli care ne împiedică în cunoaștere:
• Idolii neamului – nişte idei care sunt în noi şi se caracterizează întregului neam, țin de natura
umană. Aceștea se nasc din însăşi natura omenească, din faptul că „tribul sau neamul oamenilor” tinde să
deformeze ceea ce vede, cu alte cuvinte, oamenii atribuie naturii calități omenești.
 • Idolii peşterii – determinați de educația fiecărui om; un volum de cunoştinţe, de a aprecia și de a
lua atitudine; sunt „idolii individului”, generaţi de înclinaţiile individuale, de prejudecăţile fiecărei
persoane (cei 7 ani de acasă).
• Idolii pieţii – prin care sunt desemnate neconcordanțele limbajului cu viața reală. Aceștea se
formează din „relaţiile şi asocierea” oamenilor în decursul activităţii lor zilnice, „când alegerea proastă
şi nepotrivită a cuvintelor împiedică în mod uimitor înţelegerea”, ducându-i pe oameni spre „nenumărate
contraverse găunoase şi închipuiri futile”.
• Idolii teatrului – constituie erorile gânditorilor anteriori; sunt generați de autoritatea tiranică a
vechilor sisteme filosofice; sunt dogmele, sistemele şi teoriile care sălăşluiesc în minţile oamenilor şi pe
care F. Bacon le asemuia cu tot „atâtea piese de tetru reprezentând lumi create de ele după o modă ireală
şi teatrală”.
F.Bacon crede că, doar simțurile ne dau cunoștințe certe și constituie izvorul tuturor cunoștințelor.
În procesul cunoașterii pune accent pe utilizarea experimentului, iar datele obținute în urma
experimentului ți a observării trebuie trecute într-un tabel. Pentru a descoperi cauzele fenomenelor trebuie
să folosim enumerarea şi excluderea. Numai după realiarea repetată a experimentului și analiza rațională a
datelor trecute în tabel, putem formula o concluzie. Prin urmare, recomanda să ne ferim de generalizările
prea pripite fiindcă astfel putem evita erorile.
Deşi pune accent pe experienţă, crede că Știința adevărată se dobândește prin prelucrarea metodică
și rațională a datelor senzoriale.
Cunoştinţele adevărate sunt numai acele dobândite dintr-o colaborare
a intelectului cu experienţa.
Pentru F.Bacon metoda de depăşire a tuturor obstacolelor în calea dobândirii unor cunoştinţe sigure
şi utile era cea a inducţiei.
Astfel, în lucrarea sa ”Noul Organon” F.Bacon pune bazele metodei inductive, caracterizată prin
folosirea analizei, comparației, observației și experimenului. Inducţia este o metodă prin care
dintr-o serie de cazuri particulare se deduc legile sau principiile generale.
F.Bacon consideră că știinţa are putere: „Atâta putem, cât ştim. Iar a şti, înseamnă a cunoaşte
lucrurile prin cauzele lor.”
Face o analiză a savanților asemănând pe empirici cu furnicile, care doar adună provizii din lumea
externă, iar pe dogmatici cu păianjenii, care îşi ţes pânza din propria substanţă. Bacon afirma că adevăraţii
cercetători sunt ca albinile, care adună nectarul şi-l preschimbă în miere. Cu alte cuvinte, savantul
adevărat trebuie să adune fapte din lumea înconjurătoare, după care să le analizeze cu ajutorul rațiunii și
abea după aceea să formuleze niște concluzii, care vor da naștere noilor cunoștințe.

3. René Descartes

René Descartes - (31 martie 1596 – 11 februarie 1650) -

matematician și filosof, fondatorul raționalismului francez și al filosofiei moderne.
Descartes a apreciat la justa valoare importanţa noilor meteode şi descoperiri pe cale de a se naşte.
El elaborează, de asemenea, o celebră metodă de cercetare, pornind de la o poziţie ipotetică de scepticism
total. Astfel, R.Descartes pornește prin a pune totul la îndoială. El pune la îndoială existenţa lucrurilor
sensoriale, a adevărurilor şi chiar a existenței Atotputernicului D-zeu. Prin urmare, pune la îndoială orice
cunoaștere dobândită pe cale sensorială.
Descartes pune, în primul rând, la îndoială toate cunoştinţele pe care le-a acumulat anterior. Acest
lucru este necesar nu pentru a ajunge la o concluzie sceptică, dar pentru a găsi elemente absolut sigure,
neîndoielnice, pe care se poate clădi tot restul. Constatând, de exemplu, că simţurile îl înşală, Descartes va
pune la îndoială chiar şi faptul că are corp, că se găseşte într-o cameră, pentru că toate aceste lucruri ar
putea să nu existe decât în vis şi nu în realitate. Este însă mai greu să te îndoieşti de adevărurile
matematice, de exemplu, că 2+2=4. Deşi toate lucrurile, care par mai sigure au fost puse la îndoială,
rămâne totuşi ceva sigur şi anume faptul că eu gândesc, că mă îndoiesc. Dacă gândesc şi mă îndoiesc, este
sigur că exist.
Astfel, R.Descartes ajunge la concluzi că raţiunea este sursa veritabilă de cunoştinţe formulând
expresia:„Gândesc, deci exist!” sau ”Cuget, deci exist!”, ”Cogito, ergo sum”.
 Descartes a propus metoda deductivă. Metoda deductivă presupune că adevărurile primare se obţin
intelectual-intuitiv şi că procesul cunoaşterii avansează nu prin aplicarea adevărurilor primare unor cauze
particulare, ci într-un mod intitiv-deductiv, adică printr-o succesiune de intuiţii, prin care adevărurile
iniţiale sporesc, din aproape în aproape, cu noi şi noi adevăruri.
Principalele reguli ale metodei deductive sunt:
⮚ să împarţi dificultăţile pentru a le putea rezolva mai bine (analiza logică);

⮚ să conduci gândurile într-o ordine, pornind de la cele simple şi mai bine cunoscute pentru a
ajunge la cele mai complexe (sinteza);
⮚ enumerările să fie cât mai generale şi mai complete, încât a fi sigur că nu s-a omis ceva.
Propusă ca universală, metoda carteziană este aplicabilă mai ales în matematică.
Dualismul lui R.Descartes: pentru el, lumea corpurilor şi lumea spiritelor formează două lumi cu
totul diferite.
Descartes a susţinut că Dumnezeu a creat două tipuri de substanţe complet independente una de
alta, dar le-a pus în acţiune reciproc. Prima – cea materială (res extensa), care este unică care posedă
atributul întinderii şi întemeiază fenomenele fizice; a doua – substanţa spirituală (res cogitans),
cugetătoare – cu atributul gândirii, care este identificată cu sufletul uman, este multiplă şi constituie
temeiul fenomenelor psihice.
Aceste două substanţe nu au nimic comun între ele, nu pot interacţiona în natură. Numai în persoana
omului ele se îmbină într-un singur corp şi interacţionează, astfel există relaţia între suflet şi corp.
Morala lui R.Descartes se bazează pe respectarea următoarelor reguli:
⮚ să cauţi să reflectezi bine la tot ce ai de făcut în viaţă;

⮚ hotărârea odată luată s-o duce ferm până la capăt;

⮚ să te înveţi a te resemna mai iute faţă de ceea ce nu stă în puterea ta, decât să fii nemulţumit de
soartă.
Filosofia lui R.Descartes determină toată gândirea filosofică şi ştiinţifică a timpului. R.Descartes
pune bazele raţionalismului filosofiei moderne, a întregii dezvoltări a ştiinţei şi culturii ştiinţifice de
astăzi.

4. Baruch de Spinoza

Baruch de Spinoza (latinizat: Benedictus de Spinoza) (24 noiembrie 1632 - 21 februarie 1677).
Filosof olandez ce provenea dintr-o familie de negustori evrei, refugiați din Portugalia în Olanda în urma
persecuțiilor religioase. Pentru libera sa cigetare în 1656 a fost acuzat de erezie și excomunicat din obștea
evreiască, sentința fiin următoarea: ”de aici inainte toți sunt inștiințaț prin cele rostite să nu mai aibă nici
un fel de legătură cu omul acesta. Nimeni să nu-l mai ajute, nimeni să nu mai locuiască sub același
acoperiș cu el, nimeni să nu-i stea mai aproape de patru pași și nimeni să nu mai citească ceva scris de
mâna lui sau dictat de gura lui”. De aici încolo, sortit la o viață izolată, filosoful își câștigă existența din
șlefuirea lentilelor pentru aparatele optice.
În „Tratatul teologico-politic”, el a delimitat categoric religia de filosofie şi de ştiinţă, afirmând că
religia nu conţine nici un fel de adevăruri teoretice, având drept scop numai orientarea morală a acelora
care nu sunt în stare să se conducă după raţiune.
Noțiunea de bază a filosofiei lui Spinoza este cea de ”Substanță”. Prin substanță el înțelege ceea ce
este conceput prin sine, adică acel lucru care nu are nevoie de conceptul altui lucru din care ar trebui să
fie format. Pentru el Sibstanța este identică cu Dimnezeu. Prin urmare, ideea filosofică a lui Spinoza este
ideea panteistă, care constă în identificarea lumii cu D-zeu.
Spinoza consideră că Universul este identic cu Dumnezeu = Substanța. Substanța este în sine, prin
sine și pentru sine. Nu este o separare între Creator şi lumea creată. D-zeu este substanţa necesară, este
Natura.
 Totul este în D-zeu, nu există nimic în afară de El. Substanţa = D-zeu = Natura. Substanţa nu poate
fi creată şi nu poate fi nimicită. Substanța există veşnică şi infinită. Prin urmare "Dumnezeu există în mod
necesar”.
Substanța posedă o mulțime de atribute, care se manifestă prin modusuri. Modusurile sunt sunt
modificări ale Substanței. Tot ce există și ne înconjoară sunt modusuri ale Substanței Modusurile sunt
finite și infinite. Cele finite sunt toate lucrurile particulare și trecătoare. Corpurile sunt modusuri cu
atributul întinderii, iar sufletele sunt modusuri cu atributul cugetării.
Printre modusurile infinite el evidențăiază mișcarea și repausul.
Împreună cu atributele și modusurile sale, Substanța reprezintă unica realitate, care este guvernată
de legi obiective și necesare, care exclud orice întâmplare. Astfel Spinoza formulează concepția
deterministă, conform căreea întreaga realitate se prezintă ca un lanț de cauze și efecte. Toate fenomenel
sunt legate între ele, fiecare având o anumită cauză, aceasta, la rându-i, având o altă cauză, față de care
este ea este deja efect, și așa până la infinit: ”Orice activitate a noastră este fixată de necesitatea naturii
divine. Activitatea omului este supusă unor legi necesare. Faptele noastre nu pot fi libere în raport cu
voința noastră și nici nu pot fi desfășurate în vederea unui scop. Dumnezeu nu a creat lucrurile cu scopul
ca oamenii să se folosească spre fericirea lor. Din contra, toate fenomenele se produc ca o consecință
logică a legilor naturale”.
În procesul cunoașterii evidențiază trei nivele ale cunoașterii:
1. Cunoaşterea senzorială – formează reprezentările neadevărate despre lucruri.
2. Cunoaşterea prin intermediul raţiunii – poate cunoaşte modusurile mişcării şi repaosului,
atributele întinderii şi gândirii.
3. Intuiţia – cea mai superioară – deschide adevărul fără activitatea intermediară a gândirii.
Continuând raţionalismul lui Descartes, consideră că cunoaşterea raţională ca fiind superioară faţă
de cea senzorială şi ca singura adecvată.
Încununarea sistemului lui Spinoza o constituie etica sa, centrată pe noţiunea de libertate. Libertatea
constă în înţelegerea necesităţii: înţelegând cu ajutorul raţiunii înlănţuirea necesară a lucrurilor, omul îşi
măreşte puterea atât asupra naturii exterioare, cât şi asupra propriilor sale afecte, de a căror dominaţie
se eliberează.
După Spinoza, suprema fericire hărăzită omului este rezultatul ridicării lui pe cea mai înaltă treaptă
a libertăţii, care îi dă sentimentul comuniunii cu natura şi cu eternitatea, denumit de el „iubirea
intelectuală a lui Dumnezeu”.

5. John Locke

J.Locke (29 august 1632 – 28 octombrie 1704), fondatorul empirismului modern, fondatorul
propriu-zis al empirismului.
J.Locke a susţinut că, la naştere mintea umană este ca o tabula rasa (tablă nescrisă). Intelectul la
naștere este „tabula rasa”. Intelectul este ca o foaie albă de hârtie pe care percepţiile îşi imprimă semnele
lor, sau ca o bucată de ceară moale pe care prin impregnarea percepţiile îşi lasă urmele lor. „Nu există
idei şi principii înnăscute. Intelectul nu este în posesia anumitor idei cu care vine pe lume când se naşte.
Toate ideile le obţine prin simţuri, de la percepţii”. Prin urmare, primele idei întipărite sunt cele sensibile.
Intelectul nu posedă idei şi nici nu le poate crea, el prelucrează ceea ce-i furnizează simţurile. Deci,
intelectul este activ, dar nu creator.
J.Locke evidențiază 3 grade de cunoaștere/cunoștință:
• Cunoştinţa perceptivă sau senzitivă – despre care nu avem nici o dată cunoştinţe absolut sigure.
• Cunoștința demonstrativă – în care acordul sau dezacordul între idei nu poate fi stabilit decât cu
ajutorul altor idei intermediare. Cu cât numărul ideilor intermediare este mai mare cu atât creşte
posibilitatea erorilor – matematica, morala, Dumnezeu.
• Cunoștința imediată sau intuitivă – când adevărul sau falsul unei idei este prins imediat, fără a
recurge la alte idei, ca exemplu „Albul nu este negru”.

6. Filosofia clasică germană: I.Kant.

 În evoluţia gândirii moderne, filosofia clasică germană constituie o etapă nouă. În această etapă, a
doua jumătate a sec. XVIII-prima jumătate a sec. XIX. Germania se afla în urma dezvoltării economice şi
politice a celor mai avansate ţări europene din acel timp – Franţa şi Anglia, dar tocmai rămânerea în urmă
a realităţii germane este compensată în plan ideal de elanurile constructive ale gânditorilor germani, care
sunt contemporanii filosofici ai veacului lor istoric, exprimând, pe de o parte, aspiraţiile de înnoire a
societăţii germane, iar pe de altă parte, realităţile istoricedeja existente la francezi şi englezi.
În setea lor de completitudine, filosofii clasici germani vor elabora sisteme filosofice
atotcuprinzătoare, cu accente diferite – de la un gânditor la altul.
Immanuil Kant – (22 aprilie 1724 - 12 februarie 1804) în orașul Kiönigsberg (astăzi
Kaliningrad) într-o familie de meșteșugari. I.Kant este momentul de răscruce în gândirea filosofică
modernă ce pune fundamentul filosofiei clasice germane. Imm. Kant este celebru mai ales prin teoria sa a
cunoaşterii, prin concepţia asupra diferitelor forme ale culturii şi prin filosofia istoriei.
Un om foarte calculat, adeseori chiar pedant, foarte disciplinat și ordonat. Se spune că două
evenimente au reușit să-i tulbure regularitatea cu care își organiza activitatea până la cele mai mici detalii:
1. Lectura cărții ”Emile sau despre educație” a lui J.J.Rousseau.
2. Vestea despre izbucnirea Revoluției franceze.
Activitatea lui I.Kant este împărţită în 2 perioade: 1. perioada critică – (din tinereţe până la mijlocul
anilor 70 ai sec.XVIII), în care se manifestă ca cercetător al naturii şi în care elaborează teorii şi ipoteze
ştiinţifice valabile şi astăzi; 2. perioada critică – în care a elaborat sistemul său filosofic şi l-a publicat în
lucrările „Critica raţiunii pure”, „Critica raţiunii practice”, „Critica puterii de judecată”.
Filosofia lui K. Este apreciată sub 3 aspecte: critică, transcendentală, apriorică. Aceste trăsături sunt
foarte strâns între ele.
Prin criticism se are în vedere concentrarea atenţiei, a eforturilor intelectuale asupra aceea ce poate
şi ce nu poate conştiinţa, raţiunea umană. Critica lui înseamnă o analiză minuţioasă a facultăţilor gândirii.
Transcendentalismul la I.Kant Conceptul de transcendental nu este inventat de Kant, doar i se
atribuie un sens nou, care poate fi înţeles numai în corelaţie cu un termen semănător – transcendent. După
el, orice cunoaştere începe cu experienţa (ceea ce poate fi văzut, auzit, mirosit, pipăit, gândit formează
câmpul experienţei noastre), ceea ce este dincolo de câmpul experienţei noastre (ce nu poate fi intuit
senzorial) se numeşte transcendent. În viziunea lui transcendente sunt D-zeu, lumea, sufletul,
nemurirea, libertatea, cât şi esenţa tuturor lucrurilor, care e ascunsă pentru noi.
Ideile despre suflet, lume, D-zeu sunt principii regulative, care conduc activitatea noastră științifică
și practică, în care fără a avea siguranță absolută despre existența lor, lucrăm totuși ca și cum ar exista un
suflet, un cosmos, un D-zeu. Totuși credința în D-zeu, ca și cea într-un suflet nemuritor, deși nu pot fi
probate științific, nu pot fi nici combătute științific. Astfel, domeniul credinței rămâne separat de cel
științific.
Apriorimul lui I.Kant Termenul de Apriori – este un cuvânt de origine greacă, care se traduce
înainte de, până la practică.
Empiriştii erau convinşi că ideile, conceptele omul le dobândeşte din practică. Kant însă afirmă că
subiectul cunoscător este înzestrat cu 14 forme (categorii matrice) apriorice, adică forme pe care nu şi le-a
format în practică, ci s-a născut cu ele, pe care le posedă orice om normal din orice epocă istorică şi din
orice loc.
Deoarece Kant evidenţiază 3 trepte ale cunoaşterii - senzorială, intelectuală, raţională, el împarte
formele apriorice pe trepte:
2 din ele sunt spaţiul şi timpul – forme ale intuiţiei; 12 forme – cantitatea, calitatea, raport,
cauzalitate,unitate, multiplicitate, realitate etc. – forme ale intelectului.
Filosofia lui Kant a fost o încercare de a depăşi unilateralitatea empirismului şi raţionalismului.
Kant scrie „senzaţiile sunt oarbe fără raţiune, iar noţiunile sunt goale fără senzaţii”. El îmbină principiile
empirismului şi raţionalismului: cunoaşterea începe cu experienţa senzorială, pentru ca apoi materialul
dobândit de calea senzorială să fie sintetizat de către intelect. Intelectul participă în cunoaştere nu cu
idei de-a gata, ci numai cu formele cunoaşterii, conţinutul fiind dobândit din lumea înconjurătoare. Cu
ajutorul celor 14 forme apriorice de cunoaştere, cunoaştem lumea.
 După el, cunoaşte omul numai fenomenele (numai ceea ce ne este dat în simţuri, în experienţă), însă
esenţa, Kant o numeşte „lucrul în sine”, n-o putem cunoaşte. Lucrul în sine ne rămâne necunoscut, dar el
este totuși condiția necesară ca noi să-l cunoaștem ca reprezentare, ca fenomen.
Kant a elaborat un sistem nou în morală, care va fi tratat în lucrarea ”Critica raţiunii practice”. Aici
el va contura specificul eticului în raport cu teoreticul, juridicul şi religiosul. El consideră că legile morale
depind de voinţa generală, voinţa ghidată de raţiunea practică (morala) şi detaşată de orice înclinaţie şi
interes particular, egoist – aşadar, o voinţă autonomă, liberă.
Conceptul principal al acestui sistem – este imperativul categoric. Omul se naşte cu o lege morală în
el, cu imperativul categoric, care are sensul: ”poartă-te astfel ca maxima comportamentului tău să fie
lege pentru toţi; poartă-te cu alţii aşa cum ai vrea ca alţii să se poarte cu tine”. Legea morală supremă
este identificată cu datoria.
Deci, din legea morală derivă datoria, dar și putința de a o îndeplini. Astfel, s-ar părea că Omul nu
este liber, ci acțiunea lui este strict și întru totul determinată. Însă legea morală care ni se impune
necondiționat conștiinței noastre, ne arată că suntem liberi în voința noastră să o îndeplinim. Astfel, ideea
de libertate reiese din legea morală și constituie un postulat (adevăr fundamental) al rațiunii practice.
După Kant, deci există 2 lumi: lumea cauzalității și lumea voinței libere dintre care există o potrivire
datorită fondului lor comun.
În concluzie, I.Kant a fost unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai filosofiei clasice germane,
care a exercitat o înrâurire colosală asupra dezvoltării gândirii filosofice atât în germania, cât și dincolo de
hotarele ei.