Filosofia Moderna in Sec-XVII-XVIII.

Unitati de continut:
1.Trasaturile caracteristice ale sec-XVII-XVIII-lea
2.Ideile filosofice ale lui Descartes si Bacon
3.Filosofia social politica din sec-XVII-XVIII-lea

Obiective:
1 Sa interpreteze trasaturile caracteristice ale filosofiei sec XVII-XVIII.
2.Sa analizeze ideiile filosofice ale lui Decartes si Becon
3.Sa justifice filosofia social politica elaborata in sec XVII-XVIII

1 Trasaturile caracteristice ale filosofie sec-XVII-XVIII-lea

Între optimismul epistemologic specific filosofiei moderne şi ideile liberalismului se pot stabili
corelaţii valoroase: au încurajat nonconformismul, libertatea gândirii, si-a promovat
individualismul, au cultivat convingerea că omul se poate elibera numai prin cunoaştere, au
constituit fundamentul luptei împotriva constrângerilor, i-au făcut pe oameni să se simtă
răspunzători pentru ei înşişi, au exercitat nevoia ameliorării condiţiei umane. În perioada
modernă, drumul către certitudine, către o cunoaştere sigură, certă, trece în mod necesar prin
raţiune.Datorită exactităţii operaţiilor şi a valabilităţii incontestabile a axiomelor şi postulatelor
ei, matematica este asumată ca model metodic. Raţionalismul va încerca să extragă cunoaşterea,
în manieră deductivă, doar din raţiune, din principii prime ce nu pot fi puse sub semnul îndoielii.
Cunoaşterea sau experienţa senzorială, apelul la simţuri, vor fi considerate inadecvate pentru a
garanta certitudinea. Rene Descartes, Baruch Spinoza,G.W. Leibniz, figuri proeminente ale
raţionalismului clasic, asumată ca model matematica şi vor să construiască o filosofie
matematizată, o viziune matematică asupra lumii. Filosofia trebuie să servească şi ca teologie
raţională, adică să argumenteze probleme mai delicate precum existenţa lui Dumnezeu,
nemurirea sufletului, începutul sau sfârşitul universului ş.a. Raţionalisţii suspectează empirismul,
cel de-al doilea curent dominant în filosofia modernă, de sentimente profane, considerându-l ca
fiind drumul sigur către materialism şi ateism. Acesta este unul dintre motivele care îl vor
determina pe Karl R. Popper să afirme că „raţionalismul şi empirismul au apărut ca şi curente
religioase”.

În Meditaţii metafizice, Descartes se întreabă: de unde îşi trag certitudinea sau siguranţa absolută
cunoştinţele matematicii? Cum se face că matematicile – produse ale raţiunii – au valoare şi
pentru lumea exterioară? Cum putem trece de la subiectiv (interioritate) la obiectiv
(exterioritate)? Descartes aplică îndoiala nu numai la cele învăţate de la alţii (tradiţie), ci şi la
cele văzute şi cunoscute ca sigure în ele însuşi până la un moment dat. Însă îndoiala carteziană
nu este una sceptică, nici radicală şi definitivă, ci este una metodică, provizorie,un mijloc şi nu
un scop în sine, un mijloc de a ajunge la siguranţă, certitudine, adevăr. Descartes are convingerea
că în acest ocean al îndoielii trebuie să existe o insulă salvatoare, în absenţa căreia suntem livraţi
disperării. Această insulă răsare sub forma unei certitudini: ne putem îndoi de orice, dar nu ne
putem îndoi de propria îndoială. Altfel spus, faptul îndoielii este mai presus de orice îndoială. Ce
înseamnă a te îndoi? Dacă mă îndoiesc, înseamnă că gândesc. Dar cine gândeşte? Eul, subiectul.
Pentru a reuşi să cugete, subiectul trebuie să existe. Celebrul dicton „mă îndoiesc deci cuget,
cuget deci exist, exist deci Dumnezeu există” nu este un simplu silogism, ci mai curând o
intuiţie. Prin Descartes subiectivitatea se insinuează în lume.Intuiţia şi deducţia sunt singurele
modalităţi prin care putem evolua în cunoaştere fără teama de a ne înşela. Intuiţia este facultatea
fundamentală a inteligenţei, o viziune cu ajutorul căreia spiritul nostru „prinde” anumite idei
simple, raporturi sintetice, face posibilă cunoaşterea spontană, directă a principiilor prime. În
completarea ei vine deducţia, operaţie logică prin care se conchide în mod necesar din cunoştinţe
sigure date anterior. Condiţia oricărei deducţii corecte este aceea de a porni de la noţiuni simple
al căror adevăr este „prins” de intuiţie. Intuiţia devine astfel originea şi suportul deducţiei. În
timp ce deducţia este doar un lanţ de judecăţi legate între ele în mod logic, intuiţia este cea care
ne permite accesul la principiile prime.Omul lui Descartes este o fiinţă eterogenă, compusă din
conştiinţă (res cogitans) – substanţă fără întindere, imaterială – unită cu un mecanism pur fizic –
corpul (res extensa). Mintea deţine o conştiinţă perfectă şi clară a propriei sale naturi şi esenţe.
Şila Francis Bacon întâlnim manifestările optimismului epistemologic, vizibile în expresia
„veracitas naturae”: natura este concepută ca o carte deschisă iar cel care o citeşte cu un spirit
neîntinat de idoli (prejudecăţi) nu poate greşi.
Atât Bacon cât şi Descartes admit că, în materie de adevăr, nici un om nu trebuie să apeleze la
autoritate. Aceasta întrucât fiecare om posedă în el sursele cunoaşterii: intuiţia intelectuală
(raţionalism) şi facultatea de percepţie (empirism). Empirismul a ales altă cale pentru a ajunge la
certitudine: experienţa. Modelul ales de empirişti este cel al ştiinţelor naturii, cu metoda lor
specifică: inducţia. Vom stărui în alt material asupra perspectivei empiriste asuprea cunoaşterii.
Ne mulţumim să afirmăm în rândurile de faţă că uniunea acestor două orientări rezidă în
încercarea de a domina natura prin intermediul cunoaşterii. Dacă omul poate cunoaşte, el are
şansa de a fi liber, pentru că libertatea este o consecinţă a cunoaşterii. Disputa dintre empirismul
clasic şi raţionalismul clasic s-a dus pe frontul identificării surselor sigure ale cunoaşterii .
Pentru empiristi (John Lucke, David Hume) cunoasterea noastra provine in intregime din
experienta sau, oricum, aceasta este sursa ultima a cunostintelor noastre. John Lucke arata ca
mintea noastra este la nastere “ca o coala alba de hartie,pe care nu sta scris nimic” ceea ce
inseamna ca nu exista idei innascute, adica idei la care nici simturile, nici ratiunea sa nu
contribuie in niciun fel. Abia ulterior, prin observatia indreptata “fie spre obiectele exterioare
sensibile, fie spre procesele launtrice ale mintii noastre” sunt procurate “toate elementele
gandirii”. Altfel spus, primele elemente ale cunoasterii noastre rezulta din actiunea lucrurilor
exterioare asupra simturilor. In plus, ideile care iau nastere fara interventia intelectului sunt
sigure. Eroarea provine abia atunci cand intervine intelectul, prelucand ideile primite de la
simturi.
In schimb, pentru rationalisti (Rene Decartes, Baruch Spinoza, Gottfried Wilhelm Leibniz),
ratiunea este sursa ultima a cunoaterii autentice. Spinoza arata ca numai ratiunea poate cunoaste
lucrurile “asa cum sunt ele insele”, in vreme ce simturile ne pot oferi doar o cunoastere “mutilata
si confuza”. In general ei credeau ca numai adevarurile care isi au sursa in ratiune si fara
amestecul simturilor sunt sigure. Daca simturile intervin in cunostintele noastre, putem fi siguri
ca acestea sunt supuse erorii. Ei recunosteau insa ca nu putem reduce cunoasterea noastra numai
la ceea ce ne ofera ratiunea. Pe de alta parte,credeau ca exista idei innascute. Decartes, de
exemplu, argumenta ca Dumnezeu insusi a sadit in mintea noastra inca de la nastere idea Lui ca
Fiinta absolut perfecta. Pentru Lucke cunoasterea provine din experienta (ceea ce ne ofera
simturile), pe cand pentru Decartes cunoasterea se bazeaza pe ratiune.

Ideile filosofice ale lui Descartes si Bacon:

Filosoful și matematicianul René Descartes este considerat tatăl filosofiei moderne deoarece a
definit un punct de început al existenței prin maxima „Gândesc, deci exist”.René Descartes s-a
născut la 31 martie 1596 în La Haye, Franța. Acesta era foarte educat, mai întâi frecventează
cursurile unui colegiu iezuit de la vârsta de 8 ani, apoi obține o diplomă de drept la vârsta de 22
de ani. Un profesor l-a îndrumat să urmeze un curs de matematiciă aplicată și unul de logică
pentru a înțelege lumea naturală. Aceaste cursuri l-au ajutat pe filosof să înțeleagă mai bine
natura existenței umane și să formuleze faimoasa sa observație:„Gândesc, deci exist”.René
Descartes s-a născut la 31 martie 1596 în La Haye, un mic oraș din centrul Franței. Acesta s-a
născut într-o familie cu trei copii, iar mama sa, Jeanne Brochard, a murit în primii ani de viață ai
lui René. Tatăl său, Joachim, membru al consiliului în parlamentul provincial, și-a trimis copii
sa locuiască împreună cu bunica maternă, unde au rămas chiar și după ce Joachim s-a recăsătorit
câțiva ani mai târziu. Cu toate acestea Joachim era foarte preocupat de buna educație a copiilor
săi, așa că îl trimite pe René la vârsta de 8 ani, la școala cu internat, Colegiul Iezuit al lui Henri al
IV-lea din La Flèche, la câteva mile spre nord, pentru o perioadă de șapte ani . Disciplinele pe
care le studia, precum retorică, logică și „arte matematice” printre care erau incluse muzică și
astronomie, dar și metafizică, filosofia naturală și etica, l-au înzestrat cu abilități pentru cariera sa
de filosof. Așa, și-a petrecut următorii patru ani pentru a specializarea în drept la Universitatea
din Poitiers.
Bazele unei tradiții raționaliste alternative la empirism au fost puse de filosoful francez Rene
Descartes (1596-1650). Din punctul de vedere al lui Descartes, nu este suficient să ai o minte
bună, este mult mai important - bine, să o folosești corect. Pentru a învăța cum să folosească bine
mintea, și-a dezvoltat propria metodă. Are patru reguli.:
 Prima regulă - regula probelor. Dovada în sensul de claritate și distinctitate nu este doar
punctul de plecare, ci și punctul final al cunoașterii. Acțiunea mentală prin care se obțin
dovezi este o acțiune intuitivă, intuiție intelectuală.
 A doua regulă este o regulă de analiză. Împărțirea complexului în simplu, „în părți
elementare, până la limitele posibilului”, analiza cu lumina rațiunii alungă ambiguitatea,
ajută la eliberarea adevăratului de pleava minciunii.
 A treia regulă - regula sintezei, care constă în „aranjarea gândurilor într-o anumită
ordine, pornind de la cele mai simple și mai ușor de recunoscut obiecte și urcând treptat,
ca prin pași, până la cunoașterea celor mai complexe, asumându-și existența ordinii chiar
și printre cele care se află într-un curs natural lucrurile nu se preced între ele. "
 Regula a patra - regula de control. În această etapă, se verifică exhaustivitatea analizei și
corectitudinea sintezei.
Descartes aplică regulile metodei prezentate în acest fel cunoștințelor filozofice proprii,
concepute pentru a descoperi adevărurile evidente care constituie fundamentul întregii științe. În
acest scop, Descartes pune în discuție metodică toate modalitățile tradiționale de fundamentare a
cunoștințelor. În special, el refuză să recunoască experiența senzorială ca bază a cunoștințelor.
Îndoiala este un act de gândire. Din moment ce mă îndoiesc, cred. Existența îndoielii mele
dovedește realitatea sau existența gândirii mele și prin ea a mea. Toate ideile vagi sunt produse
ale subiectivității umane și sunt false. Dimpotrivă, toate ideile clare provin de la Dumnezeu și,
prin urmare, sunt obiectiv adevărate. Ca raționalist, Descartes a insistat pe rolul exclusiv al
deducției în procesul cunoașterii. Prin deducție, el a înțeles raționamentul bazat pe puncte de
pornire complet fiabile (axiome) și constând și dintr-un lanț de concluzii logice fiabile.

La Bruno Dumnezeu ca identitate a materiei si a formei ,a posibilitatii si a realitatii este izvorul

oricarei materii si forme determinate .Totodata ambii filosofi au sustinut ca,in timp ce atit
lucrurile individuale ,cit si formele acestor sunt bine distincte sau chiar opuse,in Dumnezeu are
loc o coincidenta a opuselor.In gnoseologie cei doi filosofi panteisti au distins intre ratiune care
descopera formele lucrurilor si intelect care animat de iubire se raporteaza la Dumnezeu intuind
coincidenta opuselor.Prin sintagma filosofia timpurilor noi desemnam aici filosofia moderna din
etapa sa de debut care a cuprins secolul al XVII-lea si partial pe cel de-al XVIII-lea corespunzind
societaii moderne aflate in plin proces de afirmare economica.In aceasta etapa filosofii se
preocupa indeosebi de elaborarea unei metode certe de a cunoaste opusa metodei scolastice.De
aceea in filsofie sec al XVII-lea este cunoscut sub numele de secolul metodei.
Metoda-ansamblu coerent de reguli de cunoastere .
Desigur elaborarea unei metode de a cunoaste este strins legata de schimbarea conceptie despre
lumea de cunoscut.Pe acelasi fundament ontologic si gnoseologic filosofii timpurilor noi au
reflectat si asupra omului societatii morale si altor forme ale culturii.In veacul al XVII-lea o
metoda universala de a cunoaste si mai larg o teorie a cunoasterii in genere se impuneau pe prin-
plan pentru a facilita progresul stiintelor naturii si al disciplinelor sociale care era cerut la rindul
sau de scopul economiei capitaliste si interesului societatii burgheze in genere de a se perfectiona
neincetat.Totodata schimbarea radicala a metodologiei si gnoseologiei era ceruta si de nevoia
unui rupturi cu metoda scolastica speculativa si cu mistica revelatiei care se prelungisera si dupa
inoirile renascentiste. Conceptiile filosofice de la inceputurile gindirii moderne sunt grupate de
regula in doua directii :orientarea rationalista si cea empirista.Rationalismul a fost initiat de Rene
Decartes (1596-1650)si continuat de Benedict Spinoza (1632-1677) si Leibniz (1646-
1716).Epirismul a fost afirmat de Francis Bacon (1561-1626)Thomas Hobbes (1588-1679) ,John
Locke(1632-1704)bGeorge Berkeley (1685-1753)si David Hume(1711-1776).In ontologie atit
rationalistii cit si empiristii au pastrat ideea de Dumnezeu ca principiu al lumii, dar au inlocuit
ideea biblica a divinitatii cu punctul de vedere filosofic deist sau in cazul lui Spinoza cu cel
panteist.Cu exceptia lui Bacon si Leibniz ei sau asemanat si prin faptul ca au proiectat asupra
lumii fizice o viziune cantitativista considerind ca variantele insusirii ale lucrurilor se reduc la
intinderea si totodata o viziune mecanicista gindind ca diferitele forme de miscare sunt
reductibile la miscarea mecanica.Cele doua orientari sau diferentiat ontologic prin felul in care
au inteles raportul dintre universal si individual .Rationalistii au delimitat cei doi termeni
considerind ca universalul poate fi cunoscut independent de cunoasterea individualului ,in timp
ce empiristii i-au conceput ca termeni solidari in masura in care au fost de parere ca universalul
poate fi cunsocut inductiv pe baza experientei.
Miscarea mecanica-deplasarea unui corp dintr-un loc in alt loc sub actiunea unui corp din
exterior
Mecanicism –orientare care absolutizeaza miscarea mecanica ajungind finalmente la ideea de
Dumnezeu ca prin impuls.
Decartes a sustinut ca Dumnezeu a creat doua tipuri de substante secunde :substanta intinsa care
este unica si intemeiaza fenomenele fizice si substanta cugetatoare care identificata cu sufletul
uman este multipla si constituie temeiul fenomenelor psihice.Spinoza a considerat intinderea si
gindirea nu ca substanta ci ca atribute ale substantei supreme (Dumnezeu)pe care se
fundamenteaza fenomenele fizice si respectiv cele psihice.Leibniz a gindit ca Dumnezeu a creat
nenumarate substante incorporale si autodinamice numite monade care sunt de trei
tipuri:corespunzatoare celor trei regnuri ale naturii :perceptii-pentru lucrurile anorganice,suflete-
pentru animale si plante si spirit-specifice oamenilor.
Monada unitate entitate.

Initiatorul empirismului Bacon a afirmat ca Dumnezeu a creat o materie determinata care contine
in sine formele lucrurilor si care se caracterizeaza printr-o serie de calitati esentiale , intre care
intinderea si miscarea dar si altele la fel de importante cum ar fi caldura lumina greutatea
etc.Ulterior Hobbes distingind intre calitatile primare si calitatile secundare a spus ca tot ce
exista este corp si ca orce corp se defineste prin doua calitati primare intinderea si miscarea.
Calitati primare –insusirea care exista in lucruri si au caracter general si definitoriu.
Calitati secundare –insusiri care nu exista in lucruri ci sunt efecte subiective ale actiunii
acestora asupra simturilor
Locke a reluat atit ideea ca Dumnezeu a creat doua substante secunde –materia si spiritul cit si
distinctia dintre calitatile primare si cele secundare si a caracterizat materia printr-un ansamblu
de calitati primare conexe si anume intinderea formala miscarea repaus si numarul .Pentru
Berkeley Dumnezeu a creat pe de o parte spiritele umane ca substante autodinamice ,iar pe de
alta parte lucrurile fizice ca obiecte perceptibile , lipsite de substanta si dinamism si care in
consetinta n-ar prezenta decit calitatile secundare identice cu senzatiile provocate in noi de
lucruri.Hume sa indoit de existenta unei substante materiale sau a unei substante spirituale ,ca si
de existenta unei calitati si legitati obective dar a certificat existenta unor insusiri generale si
totodata perceptibile ae lucrurilor cum ar fi intinderea si miscarea.Asadar ontologic ,in explicarea
raportului dintre universal si individual rationalistii au promovat un substatialism radical ,
delimitind categoric substanta si atributele acesteia fata de insusirile individuale ale lucrurilor
,iar empiristii –fie un substantialism moderat tinind sa identifice substanta cu variatele insusi ale
lucrurilor (Bacon) sau numai cele primare (Hobbes Locke) fie o imagine fizica (Berkeley Hume)
Bacon nu a fost mecanicist pentru ca in timpul sau mecanica nu capatase prestigiu de mai tirziu
iar Leibniz deoarece a descoperit faptul ca pe linga miscarea mecanica datorata unor cauze din
exterior corpurile poseda si propria lor energie interna.
Ideile filosofice ale lui Decartes si Becon:
Rene Decartes (1596-1650)-Initiator al rationalismului modern , a elaborat metoda intuitv-
deductiva de tip matematic.In bibliografia sa spiritul se disting trei etape :
-in prima a cautat adevarul in carti (mai ales cit timp a urmat colegiul iezuit din La Fleche
absolvit in 1612)
- in cea de a doua a studia marea carte a lumii
-in cea de a treia a cauta adeavrul in sine insusi.
In 1628 sa stabilit in Olanda unde si-a publicat principalele lucrari filosofice .In 1649 a acceptat
invitatia reginei Cristin a II-a a Suiediei de a o initia personal in filosofie si a plecat la Stockholm
unde in anul urmator a murit prematur.
In gnoseologie rationalistii si empiristii sau diferentiat prin modul in care au inteles raportul
dintre simturi si ratiune .Influentati de modelul cunoasterii matematice rationalistii au conceput
ratiunea ca facultate cognitiva primordiala iar cunostintele rationale –ca purtatoare de adevar si
fundamentale in raport cu cele sensibile .Ei au relevat ca modalitati rationale (intelectuale)ale
cunoasterii intuitia si deductia .Totodata au considerat ca simturile si cunsotintele sensibile sunt
de regula eronate dar pot oferi si adevarul in masura in care concorda cu ratiunea si adevarurile
acesteia .
Intuitie-act cognitiv prin care intelectul descopera adevarul in mod imediat spontan
Deductia –procedeu cognitiv prin care in baza argumentelor se ajunge la o concluzie .
Dintre rationalisti Leibniz a sustinut ca intre ratiune si simturi exista nu numai o separatie ci si o
strinsa conexiune.El si-a argumentat acest punct de vedere si prin distinctia dintre adevarurile
rationale si adevarurile de fapt .Adevarurile rationale obtinute in exclusivitate prin ratiune se
intemeiaza pe principiu logic al contradictiei pentru ca ele sunt necesare iar opusul lor este
imposibil .
Necesar –care este si nu poate sa nu fie
Adevarurile de fapt nu se mai fundamenteaza pe principiul logic al contradictiei pentru ca fiind
contigente ele admit si opusul lor.
Contingente –care poate sa fie sau sa nu fie
Temeiul acestor adevaruri il constituie principiul logic al ratiunii suficiente intrucit un fapt este
explicat prin cauza (ratiunea suficienta)in virtutea careia exista.Prin urmare ele se obtin atit prin
observarea faptelor a conexiunilor dintre acestea cit si prin interventia ratiunii care certifica
acordul observatilor cu principiul logic al ratiunii .
Principiul ratiunii suficiente –lege logica potrivit careia gindim ca orce obiect are o ratiune
suficienta (o cauza).
Gnoseologia empirista a fost prefigurata de Bacon care desi accentua pe experienta se pronunta
totusi pentru conlucrarea dintre simturi si ratiune.In mod critic el ii aseamana pe empirici cu
furnicile care doar aduna provizii din lumea externa,iar pe dogmatici cu paianjenii care isi tes
pinza din propria substanta .Bacon afirma ca adevaratii cercetatori sunt ca albinile care aduna
nectarul si-l preschimba in miere.Locke fondatorul propriu –zis al empirismului a clasificat ideile
in simple si complexe ,primele fiind cele izvorite din experienta externa sau interna iar ultimile-
cele obtinute din intelect prin combinare ,comparare sua abstractizare ideilore simple.Dat fiind ca
ideile simple ,de experienta sunt cele originale ,el a respins ineismul si a sustinut ca la anstere
mintea este ca o tabula rasa (tabula ne scrisa) pe care primele idei tiparite sunt sensibile.
Ineism-doctrina care afrima caracterul inascut al principiuluicunoasterii (al celor mai generale
idei filosofice ,logice ,matematice ,religioase etc.)
Berkeley va adinci empirismul in sens nominalist ,contestind ideile abstracte care ar exprima
insusirea generala si esentiale din diferite de cele individuale si fenomenale.In fine Hume va
rgumenta ca subiectul perceptiv nu poate sa descopere cum ar fi conexiunile cauzale si
logice.Asa dar rationalistii au justificat ideile universale si necesare construite de ratiunea dar au
ignorat caracterul autentic si inoitor al experientei iar empiristii au argumentat veridicitatea si
aportul cognitiv al ideilor empirice ,dar n-au recunoscut sau n-au putut fundamenta teoretic
progresul cognitiv adus de cunostintele rationale.Rationalistii au riscat sa sustina o cunoastere
speculativa rupta de fapte ,iar empiristii o cunoastere ingust-empirica rupta de aspectele mai
profunde si inteligibile ale faptelor perceptibile.
Decartes a propus o metoda intuitv-deductiva de tip matematic pe care a opus-o deductiei
silogice careia i-a reprosat faptul ca nu descopera noi cunostinte .Intr-adevar deductia de tip
silogistic nu ajunge la un adevar nou ci doar aplica un adevar general valabil la un anumit caz
particular .Metoda intuitiva deductiva carteziana presupune ca adevarurile primare se obtin
intelectual –intuitiv si ca procesul cunoasterii avanseaza nu prin aplicarea adevarurilor primare
unor cazuri particulare , ci intr-un mod intuitiv-deductiv ,adica printr-o succesiune de intuitii prin
care adevarurile initiale sporesc din aproape in aproape cu noi si noi adevaruri .Principalele
reguli ale metodeei intuitiv-deductive carteziene sunt evidenta analiza sinteza si
enumerarea.Regula evidentei cere sa nu acceptam nici o cunostinta ca adevarata daca nu este
clara si distincta .Clara este cunostinta care ne permite sa recunoastem obiectul la care se refera
iar distincta cea care ne da posibilitatea nu numai sa-i recunoastem obiectul ci sa-l deosebim de
altele prin note esentiale descoperite de ratiune.La Descartes evidenta este o regula atit a
descoperii spontane cit si a verificarii intuitive a a devarului . Deductia silogistica-rationament
caree pleaca de la o idee generala valabila pentru o intrreaga clasa si rpin intermediul unei idei
particulare care afirma ca un obiect apartine clasei respective ajunge la o conlcuzie particulara
despre obiectul considerat.
Raționalismul este un curent filosofic care recunoaște rațiunea ca bază a cunoașterii și
comportamentului oamenilor, sursa și criteriul adevărului tuturor aspirațiilor vieții umane.
Fiabilitatea axiomelor este văzută de minte intuitiv, fără nicio dovadă, cu o claritate completă și
distinctie.Filozofia raționalistă a lui Descartes. Doctrină de substanță Fondatorul raționalismului
este considerat Rene Descartes (1596 - 1650) - proeminent filosof francez și învățat
matematician. Creditul lui Descartes pentru filozofie este că:
1) El a fundamentat rolul principal al rațiunii în cunoaștere;
2) El a avansat doctrina substanței, atributele și modurile acesteia;
3)Inventia de noi mijloace tehnice
4) A avansat teoria metodei științifice a cunoașterii și a „ideilor înnăscute”.
Doctrina substanței lui Descartes. Studiind problema ființei, Descartes încearcă să derive un
concept de bază, fundamental, care să caracterizeze esența ființei. Fiind Creatorul, Dumnezeu a
creat lumea, constând și din substanțe. Substanțele create de Dumnezeu (lucruri unice, idei) au,
de asemenea, calitatea principală a substanței - nu au nevoie de altceva decât de ei înșiși. Mai
mult decât atât, substanțele create sunt autosuficiente doar unul față de celălalt. În legătură cu cea
mai înaltă substanță - față de Dumnezeu, acestea sunt derivate, secundare și dependente de el (de
când au fost create de el).Descartes împarte toate substanțele create în două feluri:
1) Material (lucruri);
2) Spiritual (idei).
În același timp, identifică proprietățile (atributele) rădăcină ale fiecărui tip de substanță:
1) Întindere - pentru material;
2) Gândirea este pentru spiritual.
Aceasta înseamnă că toate substanțele materiale au o caracteristică comună pentru toate -
extensia (în lungime, lățime, înălțime, în profunzime) și sunt divizibile la infinit. Cu toate
acestea, substanțele spirituale posedă proprietatea gândirii și, dimpotrivă, sunt indivizibile.
Proprietățile rămase atât materiale cât și spirituale sunt derivate din proprietățile (atributele) lor
rădăcină și au fost numite de modurile Descartes. (De exemplu, modurile de extindere sunt
forma, mișcarea, poziția în spațiu, etc; modurile de gândire sunt sentimente, dorințe,
senzații.)Potrivit lui Descartes, un om este format din două substanțe care sunt diferite unul de
celălalt - material (extins corporal) și spiritual (gândire). Omul este singura creatură în care
ambele substanțe (materiale și spirituale) sunt combinate și există și acest lucru i-a permis să se
ridice deasupra naturii. În Novum Organum (1620) Bacon postulează nevoia abandonării tradiţiei
şi a autorităţilor scolastice, care obstrucţionează libertatea de gândire şi împiedică progresul
ştiinţei. Autorul Noii Atlantide (New Atlantis, publicată postum, în 1660) reproşează scolasticii
că are un caracter formalist, steril şi mult prea abstract, că abuzează de logică (foloseşte
silogismul care, în loc să ajute la descoperirea principiilor ştiinţei, mai mult fixează şi întreţine
erorile). Pentru a realiza o cunoaştere adecvată a naturii, intelectul trebuie purificat, curăţat de
prejudecăţi şi erori – idola mentis– supoziţii false şi prejudecăţi. „Idolii şi noţiunile false, care au
pus dintotdeauna stăpânire pe raţiunea umană, înrădăcinându-se adânc în ea, au prins în ghearele
lor spiritul uman în aşa fel încât adevărul îşi croieşte anevoie drum, ba chiar şi atunci când îi lasă
acestuia cale liberă, vor ridica din nou capul când se vor înnoi ştiinţele şi vor deranja atâta timp
cât nu suntem avertizaţi împotrivalor şi nu ne ferim de ei. Există patru feluri de idoli care au
prins în mrejele lor spiritul uman…” Iată care sunt cele patru categorii de idoli cu privire la care
ne avertizează Bacon:
(a). idolii tribului (idola tribus) – se originează în însăşi natura omenească (genul uman),
constituie un rău inerent speciei umane, o adevărată „boală de familie”. Aceştia se datorează fie
faptului că intelectul uman, precum o oglindă cu suprafaţa deformată, amestecă propria natură cu
natura lucrurilor, răstălmăceşte şi desfigurează imaginea acestora, fie simţurilor care îşi asumă
rolul de măsură a tuturor lucrurilor din natură. Întrucât intelectul are tendinţa de „a-şi lua zborul
de la fapte”, el trebuie dirijat sistematic şi metodic.
(b). idolii peşterii (idola specus) – aparţin fiecărui individ în parte (se originează în „natura
particulară” a fiecăruia) şi constă în acea „peşteră” care tulbură spiritul, ocultând pătrunderea
luminii naturale. Peştera constituie un simbol pentru mediu, educaţie, lecturi, conversaţii,
autoritatea persoanelor admise şi respectate etc. Ca recomandare pentru a îndepărta un astfel de
idol, Bacon recomandă ca intelectul să încerce să fie „liniştit, odihnit, nepărtinitor şi limpede”.

Filosofia social politica al sec-XVII-XVIII-lea

Ideile lui contractului social
Jan jan rousseau
Montesque fondeaza teoria determinz geografic

Filosofii francezi din secolul al XVIII-lea s-au preocupat de problema omului, ontologiei,
gnoseologiei etc. O mare atenție au acordat ei filosofiei politice, relațiilor social-politice, statului,
dreptului.Filosofii Holbach, Diderot, la Metrie au efectuat cercetări în domeniul chimiei,
biologiei și fiziologiei. Cugetătorii francezi au fost numiți enciclopediști, fiindcă își expuneau
concepțiile lor sub formă de studii enciclopedice. Concepțiile sociale și cele etice, formulate de
către filosofii francezi își au rădăcinile istorice în filosofia materialismului englez. La fel ca și
Locke, ei nu admiteau existența ideilor înnăscute și considerau că conștiința și morala sunt
determinate de mediul social. Mediul ambiant creează preliminar condiții echitabile pentru toți și
numai datorită faptului că mediul social și starea materială în care se educă omul sunt diferite,
apare decalajul între facultățile intelectuale și cele morale ale oamenilor. Așadar, pentru a educa
omul, a genera o morală sănătoasă, este necesar de a îmbunătăți mediul social. Modul de
perfecționare a acestui mediu, gânditorii francezi îl vedeau în aceea ca legile societății să fie în
corespundere cu cerințele și legile naturii, care conțin în sine premisele echității, armoniei și
bunului-simț. Astfel, considerau ei, poate fi realizat dezideratul creării unei societăți ideale, pot fi
lichidate violența feudală și încălcările dreptului inalienabil al omului la libertate și fericire. O
astfel de caracterizare a esenței moralei, care era dedusă din năzuințele firești ale omului ce
reprezintă un produs al naturii și societății, evident că venea în contradicție cu morala de gen
feudal și religios. La Mettrie afirma: „Morala constituie un produs al politicii. Odată ce ea are
începutul în politică, originea ei deja ține de natură. Morala ce ține prin proveniență de natură se
deosebește de religie la fel după cum și natura se deosebește de artă". Diderot menționa că
moravurile sociale depind de legislație și de forma de guvernământ. Statul, ale cărui legi vor
coincide cu cerințele rațiunii, va putea, după părerea sa, să creeze condițiile necesare pentru o
viață morală, va putea face ca omul să fie instruit, liber și virtuos. Diderot considera legală
puterea care se întemeiază pe un contract între popor și suveran. Filosofii francezi considerau că
morala își are temeiul în năzuințele omului spre fericire, apreciată la justa ei valoare, în interesul
personal ce nu vine în contradicție cu cel al societății. De aceea, este necesar ca morala să
urmărească scopul de a fi știință practică, ce ar crea o armonie în relațiile dintre oameni. O astfel
de opinie referitor la natura și esența moralei exprima un protest vehement împotriva moralei
feudale, raționaliste și abstracte în esență. Analiza societății, instituțiilor de stat și de drept,
efectuată de filosofii francezi, a constituit o contribuție valoroasă la elucidarea acestei probleme
în epoca de criză a societății feudale și a contribuit, într-o măsură esențială, la înfăptuirea
schimbărilor sociale din Franța la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Helvetius susținea ideea că
viața socială depinde în întregime de legislație, iar aceasta din urmă se subordonează, la rândul
său, opiniilor oamenilor: „Și eu, scria el, am ajuns la concluzia că nenorocirile popoarelor pot fi
totdeauna explicate prin imperfecțiunea legilor lor și, prin urmare, prin necunoașterea unor
adevăruri morale". Holbach era de părerea că s-a uitat că omul are nevoile sale, că societatea nu
este făcută decât pentru a-i ușura mijloacele de a le satisface, că statul trebuie să aibă drept ca
scop fericirea și conservarea societății și că este chemat, ca atare, să se folosească de mobilurile
necesare pentru a influența ființe simțitoare. Viziunea materialistă în tratarea problemelor naturii,
societății și a omului venea în contradicție cu concepțiile religiei. Reprezentanții materialismului
francez au promovat la acest capitol o concepție ateistă militantă, într-un șir de lucrări ale lui
Holbach - „Sistemul naturii", „Demascarea creștinismului"; Diderot - „Cugetări întru explicarea
naturii", „Credincioasa" (la Religieuse); La Mettrie - „Omul-mașină"; Helvetius- „Despre esența
omului", religia a fost supusă unei profunde analize critice. Datorită patosului și intransigenței cu
care lupta împotriva religiei, Holbach a fost numit de contemporanii săi „dușmanul personal al
lui Dumnezeu", iar operele sale erau comparate cu „o ploaie de bombe, ce cădeau asupra casei
Domnului", ca „un fulger ce lumina calea unui trecător în întunericul nopții". „Natura provine
din sine însăși și n-a fost creată de nici un Dumnezeu", susține Holbach în lucrarea sa „Sistemul
naturii". Motivul apariției credinței religioase, îndeosebi a credinței în viața de apoi, era explicat
de către filosofii materialiști prin instinctul de autoconservare, caracteristic tuturor ființelor vii,
prin sentimentul fricii față de necunoscut. Religia era apreciată drept o concepție creată de
oameni și nu ca un fenomen divin. Sub acest aspect erau demascate funcțiile sociale cu caracter
de clasă, ce le îndeplinea religia catolică. Helvețius susținea că ideea despre Dumnezeu justifică
existența absolutismului: „Pentru ca să-i poți domina, oamenii trebuie să fie orbiți".Marxismul a
idealizat concepția filosofică a materialiștilor francezi, considerând-o ca cea mai progresistă în
istoria filosofiei. Totodată, aprecierile marxiste frecvent utilizate în trecut constau, în fond, în
aceea că reprezentanții materialismului francez n-au ajuns totuși la o interpretare profundă a
rolului factorului economic al societății și a rolului luptei de clasă, fiind mărginiți de idealul
transformărilor burgheze. Ei nu vedeau, chipurile, modul și mijlocul transformărilor
revoluționare, iar argumentul lor precum că pentru a schimba conștiința și morala oamenilor e
necesar mai întâi de schimbat instituțiile sociale, iar pentru a schimba conștiința și morala, crea o
tautologie ce-i aducea în impas. Desigur, asemenea aprecieri nu pot include întreg spectrul de
valori, idei și idealuri ce a fost caracteristic acestor gânditori și reprezintă doar una din opiniile
subiective existente, ele fiind în corespundere cu concepțiile celor ce le-au expus. Concepțiile
filosofilor francezi despre om, natură, societate prezintă interes și la etapa contemporană.