Dimitrie Gusti, filosof, sociolog, profesor şi etician, fost preşedinte al

Academiei Române, fost ministru al învăţământului şi una dintre

personalităţile care au contribuit la naşterea radioului public din
România, fiind membru în primul Consiliu de Administraţie şi, mai apoi,
preşedinte al Consiliului de Administraţie. El a rămas un model atât în
ceea ce priveşte erudiţia şi opera sa, dar şi prin implicarea sa socială şi
dragostea sa pentru satul românesc. Este considerat creatorul
sociologiei româneşti şi este fondatorul Muzeului Naţional al Satului din
Capitală. Dimitrie Gusti s-a născut la 13 februarie 1880, la Iaşi. În perioada
1891-1898 parcurge şcoala primară, apoi liceul la Iaşi, unde îi are ca profesori
pe Al. Philippide, A.D. Xenopol, P. Poni. În perioada 1898-1899 urmează un an
la Facultatea de Litere, Drept şi Ştiinţe a Universităţii din Iaşi, apoi pleacă la
Berlin, unde studiază un an la Universitatea Humboldt. Între 1900 şi 1904
urmează la Universitatea din Leipzig cursuri susţinute de W.Wundt, K. Bucher,
P. Barth, K. Lamprecht, Fr. Ratzel, iar în 1904 obţine doctoratul la Facultatea de
Filosofie a Universităţii din Leipzig cu teza „Egoism şi altruism. Asupra motivării
sociologice a voinţei practice”. În anul 1905 revine la Universitatea din Berlin,
unde studiază sociologie, drept, economie şi statistică, iar în anul 1908 prezintă
teza asupra fundamentelor dreptului de presă şi exegeza din corpus juris şi
corpus canonici pentru obţinerea doctoratului în drept, însă renunţă la
susţinerea examenului oral. În anul 1910 începe să predea „Introducere în
cursul de istoria filosofiei greceşti, etică şi sociologie” la catedra de istoria
filosofiei antice, etică şi sociologie a Universităţii din Iaşi. În anul 1918 devine
membru al Academiei Române, iar un an mai târziu înfiinţează „Asociaţia pentru
Ştiinţă şi Reformă Socială”, transformată în 1921 în „Institutul Social Român”,
un for de dezbatere, documentare, informare şi cercetare ştiinţifică pe care avea
să îl conducă între 1921 şi 1939 şi 1944-1948. De asemenea, a fondat şi condus
Asociaţia pentru Ştiinţa şi Reforma Socială (1919 – 1921) şi Institutul de Științe
Sociale al României (1939 – 1944). În anul 1920 se transferă la Universitatea
din Bucureşti, la Facultatea de Litere şi Filosofie unde organizează seminarul de
sociologie avându-l drept asistent pe G. Vlădescu-Răcoasa, începând opera sa
de creare a primei şcoli sociologice româneşti. A iniţiat şi îndrumat acţiunea de
cercetare monografică a satelor din România (1925 – 1948), care ia sfârşit în
contextul politic şi social specific regimului comunist. Metoda monografică, pe
care şi-a bazat cercetările, presupunea abordarea simultană, multidisciplinară, a
subiectului, pe cadre şi manifestări, folosind echipe de specialişti din domenii
diferite. Opera sa de căpătâi este „60 de sate româneşti”. A enunţat legea
unităţilor sociale, susţinând că realitatea socială este rezultatul diverselor
manifestări individuale – economice, spirituale, juridice şi politice, fiecare într-o
proporţie şi prioritate diferită – şi al influenţelor unor factori istorici, pşihologici,
biologici, cosmici. A făcut parte din primul Consiliu de Administraţie al Societăţii
de Difuziune Telefonică din România (Radiodifuziunea de mai târziu) (1928)
prezidat de prof. Dragomir Hurmuzescu. În anii următori, avea să fie preşedinte
al Consiliului (1929 – 1932) şi al Comitetului de Direcţie. În această calitate, s-a
implicat direct în realizarea „Universităţii Radio” pe care a susţinut-o cu
autoritatea sa intelectuală şi administrativă, aceasta urmând să devină o
veritabilă tribună a marilor idei ale vremii. Între 9 iunie 1932 şi 9 noiembrie
1933, este ministru al Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor în guvernele naţional-
ţărăniste conduse de Vaida-Voevod şi Iuliu Maniu. A creat, împreună cu Victor
Ion Popa, H. H. Stahl şi G. Focşa, Muzeul Satului. Deschiderea oficială a
Muzeului Satului a avut loc la 10 mai 1936, în prezența regelui Carol al II-lea,
însă inaugurarea pentru marele public avea loc la 17 mai 1936. În discursul său
de atunci, Dimitrie Gusti arăta că Muzeul Satului este un muzeu original, care
nu a fost creat după modelul muzeelor în aer liber existente în acea vreme în
Europa, acestea fiind ”prea etnografice și în mare măsură romantice”. Gusti
adăuga că muzeul trebuie să ”înfățișeze lucruri adevărate”, fiind o sinteză a
satelor din toată România. La un an de la deschiderea muzeului, în februarie
1937, Gusti a primit invitația de a participa, cu o selecție de obiecte
reprezentative pentru cultura populară românească la expoziția Internațională
de la Paris. În domeniul literar-ştiinţific, Gusti a înfiinţat şi condus revistele
„Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială” (1919 – 1943) şi „Sociologie
românească”(1936-1944). A obţinut legiferarea serviciului social în anul 1939,
prin care se instituţionaliza, pentru prima oară în lume, cercetarea sociologică,
îmbinată cu acţiunea socială practică şi cu pedagogia socială, apoi a devenit
preşedintele Academiei Române, în perioada 1944 – 1946 şi preşedinte al
Consiliului Naţional de Cercetări Ştiinţifice, în perioada 1947 – 1948. În viaţa
publică s-a manifestat ca partizan al instituţiei monarhice şi al regelui Carol II
iar drept consecinţă a fost exclus din „noua Academie” a RPR în anul 1948, fiind
repus în drepturi, post-morteam, abia în anul 1990. A fost, de asemenea,
preşedinte al Casei Autonome a Monopolurilor Statului, din anul 1929, decan al
Facultăţii de Litere şi preşedinte al Oficiului Naţional pentru Cooperaţie.

A fost un adept al Societăţii Naţiunilor, considerând că aceasta aşeza relaţiile

dintre state pe baze mai echitabile, iar pentru criza parlamentară românească
propunea introducerea participării cunoscătorilor stărilor sociale la opera de
legiferare, un sfat valabil poate şi în zilele noastre. Printre operele sale
principale menţionăm „Egoismus und Altruismus”, 1904, „Die soziologischen
Betrehungen in der neuen Ethik”, 1908, – „Cosmologia elenă”, 1929,
„Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii”, (2 volume), 1939, „Problema
sociologiei”, 1940, „La science de la realite sociale”, 1941. Dimitrie Gusti
susţinea că voinţa socială este esenţa societăţii şi că această voinţă este
condiţionată, în manifestările ei, de un număr de patru categorii fundamentale:
cosmică, biologică, psihică şi istorică.