Titu Maiorescu – personalitate de excepție a istoriei noastre

Titu Maiorescu a fost scriitor, parlamentar, profesor, academician, avocat, critic

literar, estetician și filosof român, fost prim-ministru al României între anii 1912-1914,
membru fondator al Academiei Române. Maiorescu a fost una dintre personalitățile
remarcabile ale României sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX, a fost
autorul celebrei teorii sociologice a “formelor fără fond”, fiind cel care a pus bazele
“junimismului” politic care a reprezentat piatra de temelie pe care s-au constituit operele
marilor noștri scriitori – Eminescu, Creangă, Slavici, scrie RADOR.

Titu Liviu Maiorescu s-a născut la Craiova, la 15 februarie 1840, părinții săi fiind Ioan
Maiorescu, fiu de țăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, cu studii la Blaj, Pesta și
Viena, teolog prin formație – profesor la Cernăuți, Craiova, Iași, București, o figură
remarcabilă a epocii de formare a învățământului românesc modern – , și Maria Popazu,
sora cărturarului episcop al Caransebeșului, Ioan Popazu, de origine aromână.

În perioada 1846 – 1848, Titu Maiorescu este elev al școlii primare din Craiova.

În perioada Revoluției de la 1848, Ioan Maiorescu va pleca în misiune la Frankfurt am

Main, iar restul familiei se va afla la București, iar mai apoi la Brașov, Sibiu, Blaj și, din
nou, la Brașov, unde Titu Maiorescu va continua să studieze, între anii 1848 – 1850, cursul
primar, la școala protodiaconului Iosif Barac.

În anii 1850-1851, Titu Maiorescu frecventează gimnaziul românesc din Șcheii Brașovului,
chiar de la înființarea instituției de către unchiul său, Ioan Popazu, paroh al Bisericii Sf.
Nicolae din Șchei.

În anul 1851, familia Maiorescu se stabilește la Viena, unde tatăl său reprezenta Ministerul
Justiției.

Titu Maiorescu va fi înscris în clasa a II-a Gimnaziului Academic de la Viena, aparținând de

Academia Tereziană, unde va studia între anii 1851-1858.

În perioada petrecută la Viena, Maiorescu va păstra „Însemnări zilnice”, un document de

valoare inestimabilă – în total 42 de caiete – care se află acum în fondul de manuscrise al
Bibliotecii Academiei Române și la Biblioteca Centrală de Stat din București.

Cu ajutorul notițelor sale, aflăm că Maiorescu a fost, încă din adolescență, un caracter
puternic, ambițios, pasionat de cultură și dornic de afirmare prin capacitățile sale
intelectuale în fața colegilor austrieci, cel mai adesea proveniți din rândurile aristocrației.

În anul 1858, Maiorescu va absolvi ca șef de promoție Academia Tereziană, o binemeritată

încununare a modului în care a ales să aprofundeze toate cunoștințele dobândite.

Au urmat studiile de la la Berlin, la „Giessen”, unde va obține doctoratul „magna cum

laude“, apoi licența în litere și filosofie la Sorbona, în decembrie 1860, și, după încă un an
de studii universitare la Paris, licența în drept, la 28 noiembrie 1861, cu teza „Du régime
dotal”.
Sursa: La 3 ianuarie 1857, sub pseudonimul Aureliu, va trimite o lucrare, o prezentare a
unor traduceri ale sale din Jean Paul, revistei Gazeta de Transilvania, care este considerată
prima încercare publicistică a lui Maiorescu.

În anul 1858, pe lângă activitatea universitară, va preda psihologia la pensioane particulare

și limba franceză în familia Kremnitz – celor patru copii ai familiei: Klara (viitoarea sa
soție), Helene, Wilhelm și Hermann.

Revenit pentru scurtă vreme în țară, Maiorescu va publica articolul „Măsura înălțimii prin
barometru” în revista Isis sau natura.

În 1861, îi apare la Berlin lucrarea de filosofie „Einiges Philosophisches in

gemeinfasslicher Form”/„Considerații filozofice pe înțelesul tuturor”, în care se întrevede
influența ideilor lui Johann Friedrich Herbart, filosof și psiholog german, fondator al
pedagogiei ca disciplină academică, și Ludwig Feuerbach, filosof german preocupat, mai
ales, de critica religiei.

La 10 martie 1861, Maiorescu susține, la Berlin, conferința „Die alte französische Tragödie
und die Wagnersche Musik”/„Vechea tragedie franceză și muzica lui Wagner”, care va fi
reeditată la 12 aprilie la „Cercle des sociétés savantes“ din Paris, și reluată, la 27 aprilie,
la Societatea de filosofie din Berlin.

În decembrie 1861 se va stabili la București, iar la 10 decembrie 1861, începe ciclul de

conferințe despre „Educațiunea în familie”.

La revenirea în țară, Titu Maiorescu își manifestă plenar voința de a contribui la instituirea
în statul recent format în urma Unirii din 24 ianuarie 1859, a unei evoluții culturale și
politice de nivel european.

Începând cu o vârstă (totuși) fragedă, 21 de ani, cariera sa cunoaște o ascensiune fuminantă.

În vara anului 1862, Maiorescu este numit supleant la Tribunalul de Ilfov, apoi procuror.

În același an se va căsători cu Clara Kremnitz, iar către finalul anului ajunge profesor la
Universitatea din Iași și director al Gimnaziului central din același oraș.

În anul 1863, i se repartizează cursul de istorie la Universitate, cu tema „Despre istoria

republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iulius Cezar cu
privire special la dezvoltarea economico-politică”.

Între februarie și septembrie 1863, la doar 23 de ani, este ales Decan al Facultății de
Filosofie a Universității din Iași, iar la 18 septembrie 1863 este ales rector al Universității
din Iași pe o perioadă de patru ani.
În octombrie 1863, Maiorescu este numit director al Școlii Normale „Vasile Lupu“ din Iași,
unde va preda pedagogia, gramatica română, psihologia și compunerea și unde va iniția
practica pedagogică a elevilor, printre care se numără și Ion Creangă.

Tot în 1863, Titu Maiorescu publică la Iași „Anuariul Gimnasiului și Internatului din Iași pe
anul școlar 1862-1863”.

La 28 martie 1863, s-a născut fiica lui Maiorescu, Livia, iar la 8 octombrie, este numit
director al Institutului Vasilian din Iași, unde va realiza ample reforme, în acest scop
realizând inclusiv o călătorie de documentare la Berlin.

În anii 1863 – 1864, Maiorescu va preda și filosofia la Facultatea de Litere din Iași și tot în
această perioadă, publică „Anuariul Institutului Vasile Lupu, Școala normală Trei Ierarhi
din Iași, pe anul școlar 1863-1864”, în care Ion Creangă figurează ca premiant.

La 9 februarie 1864, inițiază, la Iași, „prelecțiunile populare“, cu prilejul cărora va înființa

societatea „Junimea” împreună cu Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor și Theodor
Rosetti. Maiorescu va continua, cu intermitențe, conferințele pe teme umaniste, în cadrul
„Junimii“, până în 1881.

Între octombrie 1864 și aprilie 1865, Maiorescu va fi suspendat din învățământul universitar
în urma unor acuzații calomnioase proferate de adversarii politici și de la Școala normală,
în frunte cu N. Ionescu.

La 8 februarie 1865, este achitat în procesul în care este acuzat de imoralitate, iar la 26 mai
este reintegrat în învățământ.

În cadrul „Junimii“, Titu Maiorescu își expune opiniile asupra scrierii în limba română, idei
teoretizate apoi în studiul „Despre scrierea limbii române”.

La 10 ianuarie 1866, obține accesul în Baroul Iași, începând să profeseze avocatura.

Tot în anul 1866, îi apare volumul „Despre scrierea limbii române”, ed. I (cuprinzând
partea I și a II-a), participă la înființarea Societății Academice Române – fiind unul dintre
primii șapte membri ai forului din vechiul regat, alături de Vasile Alecsandri, Costache
Negruzzi, Vasile Urechea-Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu, August Treboniu Laurian,
C.A. Rosetti și Ion C. Massimu și Nicolae Ionescu.

În același an, împreună cu o asociație de profesori, Titu Maiorescu întemeiază „Institutul

academic”, care va fuziona în 1879 cu „Liceul” nou sub denumirea de „Institutele unite”
(1879—1907).

La 1 martie 1867, apare revista „Convorbiri literare”, organul literar al „Junimii“, în faza
ieșeană (1867—1885), avându-l redactor pe Iacob Negruzzi, o revistă în care îi apare, în
același an, primul studiu de critică literară, „Despre poezia română”.
Tot atunci, publică volumul „Dreptul public al românilor și școala lui Bărnuțiu”, iar în
„Convorbiri literare” i se publică materialul „În contra direcțiunii de astăzi a culturii
române” și „Aforisme”.

În 1868, la 16 ianuarie, este înlăturat de la direcția Școlii Normale, iar la 10 octombrie,

demisionează din Societatea Academică Română, în semn de protest față de exagerările
latiniste ale unora dintre membri.

Tot atunci, va fi acuzat de către A. Densusianu că studiul său, „Poezia română” este un
plagiat din Estetica lui Fr. Th. Visscher, însă acuzația va fi anulată de cercetătorii operei lui
Maiorescu.

În același an, în „Convorbiri literare” îi apare materialul „În contra direcției de astăzi în
cultura română”. Iată un fragment din acest material: „Cufundată până la începutul
secolului al XIX-lea în barbaria orientală, societatea română, pe la 1820, începu a se trezi
din letargia ei, apucată poate de-abia de atunci de mișcarea contagioasă prin care ideile
Revoluțiunii franceză au străbătut până în extremitățile geografice ale Europei. Atrasă de
lumină, junimea noastră întreprinse acea mișcare extraordinară spre fântânele științei din
Franța și Germania, care până astăzi a mers tot crescând și care a dat mai ales României
libere o parte din lustrul societăților străine. Din nenorocire, numai lustrul de afară! Că
nepregătiți precum erau și sunt tinerii noștri, uimiți de fenomenele mărețe ale culturii
moderne, ei se pătrunseră numai de efecte, dar nu pătrunseră până la cauze, văzură numai
formele de deasupra ale civilizației, dar nu întrevăzură fundamentele istorice mai adânci,
care au produs cu necesitate acele forme și fără a căror preexistență ele nici nu ar fi putut
exista“.

Titu Maiorescu a fost un reformator în mai multe domenii precum: ortografia limbii române,
pedagogia sau critica literară, însă ceea ce l-a surprins și l-a îndurerat cel mai mult a fost că
majoritatea românilor cu studii în străinătate reveniți în țară doreau un progres rapid și
superficial. Așa a ajuns Maiorescu la „teoria formelor fără fond”, ilustrată pentru prima
dată, cel mai elocvent, poate, în materialul apărut în 1868, în „Convorbiri literare”. Țara
dispunea de aceleași forme de civilizație apuseană, dar nu avea spiritul necesar păstrării și
utilizării lor corecte.

La 9 august 1869, se va naște fiul lui Titu Maiorescu, Liviu, care, din nefericire, va muri la
doar trei ani, la 26 noiembrie 1872.

La 24 martie 1870, va fi destituit din învățământ pe motiv că pledase în câteva procese, însă
va fi reprimit la scurtă vreme, iar în luna mai este ales deputat în Parlament.

În revista „Convorbiri literare”, la 15 aprilie, este publicată poezia lui Eminescu „Venere și
Madonă”, marcând începutul colaborării poetului la această revistă.

În iunie 1871, are loc prima întâlnire între Maiorescu și Eminescu, la Botoșani.

În 1872, Maiorescu traduce „Aforisme asupra înțelepciunii în viață” de Arthur

Schopenhauer și publică articolul „Direcția nouă în poezia și proza română”.
Un an mai târziu, îi apar articolele „Răspunsurile „Revistei Contimporane” în Convorbiri
literare, și, în broșură, „Al doilea studiu de patologie literară. Răspunsurile „Revistei
contimporane“”, Iași.

Între 7 aprilie 1874 și 29 ianuarie 1875, este numit ministru al Cultelor și Instrucțiunii
Publice, poziție din care va elabora un proiect de lege pentru reorganizarea învățământului
rural, va dispune introducerea limbii române ca obiect de învățământ în licee și se va ocupa
de organizarea învățământului superior politehnic.

Va demisiona de la minister pe motiv că i se respinsese proiectul de lege, însă la foarte puțin

timp după aceea, este propus ca membru al Societății „România Jună“ din Viena.

La 31 mai 1876, Titu Maiorescu este numit agent diplomatic la Berlin și tot în acel an îi
apare primul volum de „Critice” și lucrarea „Logica elementară”, după un studiu de 19 ani
al său asupra acestei discipline filosofice.

În martie 1877, Maiorescu preia conducerea ziarului conservator „Timpul”, iar în ianuarie
1878, este din nou deputat în Parlament.

La 24 mai 1879, Titu Maiorescu revenea în rândul membrilor Academiei Române, și tot
atunci îi apare ediția a II-a a lucrării „Regulile limbii române pentru începători” (clasa a II-
a primară), retipărită cu învoirea autorului de către Ion Creangă, la Iași.

În anul 1880, Maiorescu face parte din comisia Academiei pentru elaborarea proiectului
ortografic, alături de Hasdeu, Alecsandri, Quintescu, și sub președinția lui Bariț, îar în
1881, în „Convorbiri literare” îi apar articolele „În contra neologismelor” și „Literatura
română și străinătatea”.

În anul 1883, îi apare articolul „Despre progresul adevărului în judecarea lucrărilor

literare”, mai întâi în Almanahul Societății Academice „România jună“ din Viena – în
același număr în care era publicat „Luceafărul” eminescian – , apoi în „Convorbiri
literare”.

În același an, Maiorescu publică ediția princeps „Poezii” de Mihai Eminescu, la Editura
Librăriei Socec & Comp. București, despre care afirmă că este izvorâtă… „dintr-un
simțământ de datorie literară. Trebuiau să devie mai ușor accesibile pentru iubitorii de
literatura noastră toate scrierile poetice, chiar și cele începătoare ale unui autor, care a fost
înzestrat cu darul de a întrupa adânca sa simțire și cele mai înalte gânduri într-o frumusețe
de forme, sub al cărei farmec limba română pare a primi o nouă viață“. în Între anii 1883-
1913, Maiorescu va publica nu mai puțin de 10 ediții ale „Poeziilor” lui Eminescu.

La 10 octombrie 1884, Maiorescu își reia cariera didactică în cadrul Universității din
București, cu cursurile de Logică și Istoria filosofiei, iar în anul care va urma, îi apare
articolul „Comediile domnului Caragiale”, în „Convorbiri literare”, care, din acel an se
mută la București.
În decembrie 1886, va divorța de soția sa, Clara, care se va îmolnăvi de cancer și va muri, la
scurt timp.

În anul următor, Maiorescu se căsătorește cu Ana Rosetti, iar la 23 martie 1888, devine
ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, funcție din care va demisiona la 29 martie 1889.

În „Convorbiri literare” îi apare articolul „Eminescu și poeziile sale”, iar la 16 noiembrie

1890, redevine Ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice.

În același an, îi apare volumul tradus după Arthur Schopenhauer, „Aforisme asupra
înțelepciunii în viață” și publică articolul „Asupra personalității și impersonalității
poetului”, în „Convorbiri literare”.

La 31 octombrie 1892, este ales rector al Universității din București, iar în 1893, îi apare
„Anuarul Universității din București pe 1892—1893”.

În anul 1897, Titu Maiorescu demisionează din funcția de rector al Universității, iar în
„Convorbiri literare” îi este publicat articolul „Oratori, retori și limbuți”.

Un an mai târziu demisionează din învățământ, dar continuă cursul de la Universitate, la

solicitarea ministerului.

Titu Maiorescu face parte, apoi, din comisia Academiei pentru elaborarea unui proiect de
revizuire a ortografiei (aprobată în 1880) care recunoaște prioritatea fonetismului în
scrierea limbii române, iar în 1904, el prezintă în sesiunea Academiei, proiectul ortografic.

În anii următori va realiza mai multe rapoarte asupra unor volume concepute de Goga,
Sadoveanu, Brătescu-Voinești, iar în 1908, este tipărită „Critice” (1866—1907), ediție
completă, în trei volume.

La 9 martie 1909, se pensionează din învățământ, în anul următor este numit ministru de
Externe, pentru ca în iulie 1912, să devină ministru al Justiției.

La 28 martie 1913, Titu Maiorescu este numit prim-ministru și ministru de externe, calitate
din care prezidează conferința de pace de la București în urma războiului balcanic, între
Bulgaria, pe de-o parte și Serbia, Muntenegru, Grecia și România de cealaltă parte. Ziarele
vremii, „Conservatorul”, „Dimineața”, „Epoca”, „Universul”, Dreptatea, au relatat pe
larg, în lunile iulie-august, desfășurarea acestui important eveniment, în urma căruia
România și-a modificat granița de sud a țării, prin câștigarea teritoriului Dobrogei de Sud
(Cadrilaterul).
Conferința de Pace de la București, în care Titu Maiorescu, apare alături de reprezentanții
țărilor semnatare ale Tratatului de la București. Sursa: Cabinet Fotografii, Colecții speciale,
Biblioteca Națională a României

La 4 iunie 1914, se retrage din viața politică, pronunțându-se în continuare pentru o politică
de neutralitate a României.

La 14/27 august 1916, participă la Consiliul de Coroană, pronunțându-se, din nou, pentru
neutralitate, iar în perioada războiului rămâne în București, refuzând orice colaborare cu
ocupanții germani.

La 18 iunie 1917, Titu Maiorescu a plecat la Domnul, la vârsta de 77 de ani, în urma unui
atac de cord. Este înmormântat, fără fast, la cimitirul Bellu din București.

Pe lângă toate calitățile sale excepționale, Maiorescu a avut și câteva declarații care i-au
adus acuzații de misoginism. Un astfel de moment a fost cel din anul 1882, într-o conferință
susținută la Ateneul Român, când el susținea că femeile își merită locul de la marginea
societății din cauza creierului lor prea mic: „Cum am putea într-adevăr să încredințăm
soarta popoarelor pe mâna unor ființe a căror capacitate craniană este cu zece la sută mai
mică? Abia ajung astăzi creierii cei mai dezvoltați pentru a putea conduce o națiune pe calea
progresului și prosperității materiale… Din 1.000 de căpățâni măsurate a rezultat 1.410
grame greutate mijlocie la bărbat și numai 1.250 la femei“.

I s-a mai reproșat lui Maiorescu faptul că n-a consacrat mai mult timp literaturii, dar, atâta
cât este, opera lui de critic marchează profund una dintre cele mai înfloritoare epoci din
istoria literaturii române: perioada marilor clasici. Rolul Junimii, al lui Maiorescu însuși,
este legat de creația și impunerea în conștiința publicului a unor scriitori ca Eminescu,
Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu și alții.

O serie de opere ale sale au fost publicate postum: „Jurnal”, în zece volume, considerat cel
mai lung jurnal intim din literatura română, „Scrieri de logică”, restituite de Alexandru
Surdu, Editura științifică și enciclopedică, 1988, „Istoria politică a României sub domnia lui
Carol I” ediție de Stelian Neagoe, București, Editura Humanitas, 1994 și „Discursuri
parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub domnia lui Carol I”,
vol.I-V, studiu introductiv, îngrijire de ediție, note și comentarii de Constantin Schifirneț,
Editura Albatros, 2001-2003.

În anul 1990, cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la nașterea sa, Societatea Numismatică
Română – secția Iași, a lansat o medalie comemorativă.

La 21 octombrie 2013, cu ocazia împlinirii a „150 de ani de la constituirea Societății literare

Junimea”, Banca Națională a României a pus în circulație o monedă de aur, cu valoarea
nominală de 100 de lei. Pe reversul monedei era gravat portretul lui Titu Maiorescu, alături
de „obiecte care-i definesc activitatea în domeniul literaturii: cărțile și pana de scris”.

La 16 februarie 2015, Banca Națională a României punea în circulație, cu prilejul împlinirii

a 175 de ani de la nașterea lui Titu Maiorescu, un set de trei monede (din aur, din argint și
din tombac cuprat).