II. ROLUL “JUNIMII” ÎN DEZVOLTAREA CULTURII ŞI LITERATURII ROMÂNE.

(ZOE DUMITRESCU - BUŞULENGA.)

După ce literatura românã modernã începuse cursul ei în prima treime a secolului

al XlX-lea şi anii 1940-1948 cunoscuseră o primã înflorire unitarã, necesităţile
interioare ale creşterii au determinat, prin anii 1963-1964, apariţia unei societăţi literare
care a avut o semnificaţie de prim ordin în orientarea culturii româneşti pe noi cãi.
“Junimea”, fondatã de o mâna de tineri intelectuali, la început cinci la număr, şi anume,
Titu Maiorescu, Petre Carp, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor Si Theodor Rosetti, a
debutat în împrejurări legate de câteva probleme mai generale de culturã. Mai întâi,
Petre Carp făcuse o traducere din Shakespeare, “Macbeth”, şi a vrut sã o citească
prietenilor săi. Apoi, Maiorescu s-a gândit la întocmirea unei antologii a poeziei
româneşti de până atunci pe care s-o publice, că primã carte, la tipografia lor nou
dobânditã. Lectura treptatã însã îi descurajează, deoarece poeziile li se par prea
slabe, cu mici excepţii. Rămân doar câteva din Alecsandri, din Alexandrescu, din
Mureşanu, din Creţeanu etc. Criteriile care se aplicau vroiau să fie exclusiv estetice, că
poezia românã să poată sta la nivelul european. Interesant e faptul ca, din pricina
eşuării încercării de antologie, se ridicã întrebarea despre condiţiile generale pe care
poezia trebuie sã le îndeplinească, la care, după lungi discuţii, va răspunde Maiorescu
într-un articol din 1867.

Pe de altã parte, noul cenaclu a simţit nevoia unor conferinţe care să facă să se
răspândească în public o serie întreagã de cunoştinţe istorice, politice, economice, de
culturã. Dar, deşi prelegerile se numeau populare, ele nu aveau totuşi acest caracter şi
se adresau numai unui public de intelectuali. Ţinute de Maiorescu de Carp, de Pogor
(şi Eminescu avea sã ţină mai târziu, prin 1875), conferinţele se bucurau de o audiţie
destul de întinsã şi au devenit tradiţionale în viaţa Iaşilor. Început mai mult că o glumã
între prieteni, cenaclul devine o societate tot mai prestigioasã între anii 1870 şi 1880,
mărindu-şi considerabil numărul de membrii. Printre aceştia se numărau şi N.
Nicoleanu, N. Skeletti, N. Burlã, Miron Pompiliu, Samson Bodnărescu, Matilda Culger
Poni, Lambrior, Paicu, Vîrgolici etc. , dar si Eminescu, Creangã, Slavici, Xenopol şi în
primul rând, bătrânul Alecsandri. Sigur că, în lunga existenţã a “Junimii” şi a revistei
“Convorbiri literare”, apărută la 1 martie 1867, s-au perindat prin societate multe nume,
1
că unii s-au îndepărtat, cã între unii s-au ivit neînţelegeri; dar, pe deasupra tuturor
lucrurilor, existã o grijã lăudabila, uneori ascunsã sub glumã (la “Junimea”, cum se
ştie, anecdota prima), pentru cultura naţionalã, privitã în dezvoltarea ei. Problemele
mari ale “Junimii’ la începuturi sunt, în general, acelea ale unei critici culturale. Sunt
probleme de limbã, de ortografie, sunt probleme de folclor, de poezia popularã, sunt
probleme de răspândire a literaturii universale prin traduceri. Dar, în acelaşi timp,
“Junimea" se gândeşte la orientare creaţiei artistice spre un făgaş sigur, la făurirea
unei poezii, a unei proze, a unei dramaturgii de valoare europeanã, că şi la crearea
critici şi estetici româneşti care sã poată prezida, într-adevăr fructuos, la îndrumarea
literaturii româneşti. Şi, desigur, numele lui Maiorescu nu poate fi depăşit de nici una
din acest probleme, el prezidând că un “spiritus rector” la toatã activitatea “Junimii”. În
problema limbii şi a ortografiei, deşi nu era filolog, Maiorescu a dat rezolvările atât de
necesare momentului, pentru înlăturarea influenţelor latiniştilor, a etimologismului lui
Timotei Cipariu şi a fonetismul lui Aron Pumnul, tot atât de îndepărtate de bunul simţ al
liniei de mijloc. În Principate, reforma lui Ion Ghica, înlocuirea alfabetului chirilic cu cel
latin avusese loc fără reguli, fără criterii general acceptate, ştiinţifice, drept care în
materie se produsese haos şi confuzie. Maiorescu a închegat atunci un sistem
ortografic raţional, în “Despre scrierea limbei române” publicat în 1866. Punctul de
vedere al lui Maiorescu, pozitiv, prinde treptat, în ciuda înverşunatelor atacuri şi
rezistenţe ale latiniştilor, aflaţi mai ales în “Societatea Academicã”, unde aveau sã facă
celebrul dicţionar al lui Mossim şi Laurian, atât de ironizat de Odobescu, de Haşdeu şi
de Maiorescu însuşi. De aici, se va trage eticheta de cosmopoliţi pusã junimiştilor de
către latinişti. În continuare, Maiorescu, pe aceiaşi cale, va duce lupta, fără nici o
cruţare şi fără înţelegerea condiţiilor istorice speciale, împotriva publiciştilor ardeleni şi
bucovineni, continuatori a tradiţiei latinizate. În aceeaşi ordine de idei, se aşază şi un
articol al lui Maiorescu, total negativ, faţã de “Lepturariu” lui Aron Pumnul, o antologie
a poeziei româneşti. Şi credem cã “Epigonii” ar fi o ripostã eminescianã la acest
articol, “Observări polemice”, 1869. Pe de altã parte, mereu atent la fondul de idei, că
şi la valoarea cuvintelor, Maiorescu va porni o adevărata campanie împotriva “beţiei de
cuvinte” din publicistica româneascã a vremii. Şi aceastã laturã a activităţii lui e
profund pozitivã pentru cã a adus la o adevărata asanare a limbii în presã şi în
literaturã la o revalorificare a cuvântului în general, la înlăturarea mediocrităţilor din
culturã. Problema “formelor fără fond”, formulã lansatã de Maiorescu şi rămasa
istoricã, are însã un dublu tăiş. Sigur cã privitã în sine, problema are o accepţie
pozitivã, cã instituţiile împrumutate din alte pãrţi nu pot dăinui, cã formele în orice
domeniu, nu pot trãi decât dacã cresc din rădăcini autohtone, preluările “tale quale”
nefiind decât serbede imitaţii, neviabile. Dar, în speţã, formele la care, de care cele
mai multe ori, se referã Maiorescu erau acelea ale vieţii publice pe care paşoptiştii
2
încercaseră s-o modernizeze, adoptând adeseori, instituţii de care evoluţia noastră că
popor avea nevoie. În problema modelelor pe care le propune literaturii române, pe
lângă folclor, intrã şi cei mai însemnaţi scriitori ai lumii, şi în special Shakespeare,
Cervantes, Schiller, Goethe, Heine şi, în general, romancieri germani. Iar, mai târziu,
Maiorescu va elogia marea literaturã realistã a secolului al XIX-lea, la înălţimea căreia
vrea sã vadă ridicatã poza româneascã. Şi, în general, marele sãu merit de critic este
acela de a fi promovatã literatura de valoare, de a fi descoperit talente, dintre care cel
mai strălucit a fost Eminescu, căruia, încă de la început, i-a fixat profilul specific. Acest
lucru a fost cu putinţã prin promovarea acelei atitudini care formează criticismul
junimist şi care urmãrea căutarea adevărului în arta şi cultura româneascã. Judecatã
criticã va căpăta cu T. Maiorescu, o deosebitã rigoare, care a fost socotitã, uneori,
prea asprã, prea judecătoreasca, dar a fost atât de necesarã într-un moment de
creştere a literaturii noastre pe care, azi, o numim pe bunã dreptate, şi cu mândrie
clasicã. El a fixat dealtfel şi terminologia de specialitate în critica şi estetica
româneascã, deşi, în acest tărâm ultim în care a intrat după 1880, Maiorescu nu a mai
dat “lucruri” moderne şi ştiinţifice. Formaţia lui de estetician, făcuta la Şcoala lui
Hange, şi a discipolilor săi, precum şi la acea a lui Schopenhauer, a rămas la un
moment dat înapoi faţã de un nou elan, pe plan european, al unei critici şi estetici
ştiinţifice, pe care la noi avea sã o promoveze Gherea, din Şcoala “Contemporanului”.
Analizele propriu-zise pe care le va face mai târziu, după 1880, operelor lui Eminescu,
Caragiale, Sadoveanu, Goga, Brãtescu Voineşti etc., vor fi exacte şi foarte pertinente,
dar, în teoriile generale estetice, va rămâne un depăşit, acel al artei pentru artã. De
acum încolo prezenţa “Convorbirilor” şi a “Junimii” nu vor mai avea nici pe departe
strălucirea dintre anii ‘70-‘80 în cultura româneascã. De numele lor însã şi, în special
de al lui Maiorescu se vor lega atâtea fapte şi idei preţioase în climatul nostru literar şi
general cultural. Conţinutul însuşi al revistei “Convorbiri literare” “care a publicat pe cei
mai mari scriitori români, Eminescu, Caragiale, Creangã, Slavici, Duiliu Zamfirescu şi
atâţi alţi, rămâne mărturia cea mai evidentã a acestei noi direcţii în cultura
româneascã.

Atât critica culturalã cu toate principiile ei, expusã între 1866-1880, descoperirea
şi cultivarea marilor talente, cât şi instaurarea unui sănătos spirit critic în preluarea
unor idei, a unor produse literare, a unor tradiţii, lauda folclorului şi însănătoşirea limbii,
introducerea unor criterii universal valabile în judecăţile de valoare, toţi aceşti factori
de valoare marchează importanţa momentului “Junimii” şi a activităţii lui Maiorescu în
dezvoltarea literaturii şi culturii româneşti.