Sunteți pe pagina 1din 18

Casa V.

Pogor , Salon Junimea Iasi


Raportarea la predecesori
Curentul literar promovat de societatea ieseana Junimea, incepand
cu anul 1863, timp de un sfert de secol, se manifesta ca o miscare de
modernizare profunda si de aplicare ferventa a spiritului critic. Junimistii au
recunoscut contributia predfecesorilor, dar s-au raportat critic la epoca
pasoptista (1830-1860), de intemeiere a literaturii noastre moderne. Astef
ca junimismul inculde atat elemente de ruptura fata de trecut, cat si de
tendinte de continuitate cu directia initiata de Mihail Kogalniceanu, la Dacia
Literara . Idei si teme comune sunt: promovarea unei literaturi originale,
cu specific romanesc, combaterea imitatiilor sterile si aplicarea
principiilor
  valorice in actul critic. Mai departe, Junimea inseamna o
ideologie noua, un discurs intercultural, o raportare a modelului literar
romanesc a cel european, prin largirea criteriilor estetice la nivel
universal. Junimea reprezinta fondarea spiritului critic modern in literatura si
cultura romana, dar si o critica adusa lipsei de echilibru intre formele
institutionale ale reformei si mentalitatea poporului, intre paradigma culturala
impusa de “arderea etapelor” in epoca pasoptista si capacitatea de
receptare critica a acesteia.
Intemeietorii miscarii
Societatea Junimea este cea mai importanta grupare ideologica si culturala
din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, avand in epoca rolul de a orienta evolutia
culturii romane.
O noua generatie de intelectuali se impune acum. Cativa tineri reveniti de la
studii din strainatate ( P.P. Carp, Vasile Pogor, Th. Rosetti, Iacob Negruzzi si
Titu Maiorescu – spiritus rector al gruparii), constienti de situatia precara a culturii
romane, au hotarat infiintarea Junimii, o asociatie menita sa aduca un suflu nou in
cultura romana. Circulatia ideilor junimiste in epoca este asigurata de faptul ca
societatea avea o tipografie proprie, o librarie si ca editeaza revista Convorbiri Literare,
incepand din 1867. In paginile revistei vor fi publicate articolele lui Maiorescu si
operelor marilor clasici: poezia lui Mihai Eminescu, proza lui Ion Creanca si Ioan Slavici,
comediile lui I. L. Caragiale.
Etapele societatii Junimea
Etapa ieseana (1863-1874) are un pronuntat caracter polemic si se
manifecta in trei directii: limba, literatura si cultura. In aceasta perioada se
elaboreaza principiile estetice si sociale ale junimismului. Tot acum se impune
necesitatea educarii publicului prin asa numitele prelectiuni populare.
Organizate pe teme variate, in diverse cicluri sistematice si tinute intr-o forma
academica, ele au avut drept scop educarea publicului larg, care sa inteleaga
cultura ca factor de progres si moralitate. Aceasta etapa marcheaza cautarile
febrile de modele apte sa asigure progresul la care aspira Titu Maiorescu.
Interesul pentru literatura se manifesta din 1865, cand se avanseaza ideea
alcatuirii unai antologii de poezie romaneasca pentru scolari. Aceasta i-a
determinat pe junimisti sa citeasca in sedintele societatii autorii mai vechi, pe
ale caror texte si-au exersat spiritul critic si gustul literar.
Cea de-a doua etapa, din 1874 pana in 1885 (cu desfasurarea sedintelor
Junimii la Bucuresti, dar a activitatii revistei la Iasi) , este o etapa de consolidare, in
sensul ca in acesta perioada se afirma reprezentantii de seama ai “directiei noi” in
poezia si proza romana: Eminescu, Creanga, Slavici, Caragiale etc. Este o perioada in
care se diminueaza teoretizarea criticismului in favoarea judecatilor de valoare. Acum
sunt elaborate studiile esentiale prin care Titu Maiorescu se impune ca autentic
intemeietor a literaturii moderne insa fara a neglija preocuparile din domeniul
civilizatiei, dar mai ales in domeniul limbii literare, necesare si pentru ca in 1860 se
facuse trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin. Maiorescu sustine utilitatea
imbogatirii vocabularului limbii romane prin neologisme de origine romanica, intr-un
studiu din 1881 ( Neologismele ).

Etapa a treia (bucuresteana) incepe din 1885, cand revista Convorbiri Literare
este mutata la Bucuresti, ca si intreaga sotietate Junimea.Aceatsa etapa are un caracter
preponderent universitar, prin studiile de specialitate din domeniile: istorie, filozofie,
filologie, geografie. Aparitia revistei se prelungeste pana in 1944, dar ea nu va mai
atinge gradul de popularitate din primii 20 de ani.
Trasaturile Junimismului
In lucrarea Istoria literaturii romane moderne , criticul Tudor Vianu
identifica trasaturile definitorii ale junimismului: spiritul critic, spiritul
filozofic, gustul pentru clasic si academic, spiritul oratoric, ironie.

Spiritul Critic
Spiritul Critic este cea mai importanta trasatura a junimismului. Se
manifesta prin respectul fata de adevarul istoric prin studierea trecutului si
prin cultivarea simplitatii. Este combatuta falsa eruditie, manifestata de catre
multi carturai ai timpului, prin folosirea unei limbi artificiale, care sa-I
diferentieze de oamenii de rand. Este respinsa nonvaloarea, identificata la
nivelul limbii (“betia de cuvinte”, abuzul de neologisme) si la nivel socio-politic
si cultural , al institutiilor statului (“formele fara fond”) .
Directiile de manifestare
Atitudinea criticista fata de directia veche se manifesta mai ales in
prima etapa din evolutia Junimii (7-8 ani), cand se abordeaza polemic aspecte
ale limbii romane, ale literaturii si ale culturii: discutia in problema
ortografiei, discutiile pentru alcatuirea unei antologii a poeziei de pana la
1865 (finalizate in articolul O cercetare critica asupra poeziei romane de la
1867) si critica formelor fara fond , ca expresie sintetica a ideologiei
junimiste (In contra directiei de azi in cultura romana). Ulterior, junimismul
isi afirma propria directie (“directia noua”) , incepand cu studiul maiorescian
din 1872, Directia noua in poezia si proza romana. Astfel, de la critica
normativa (definire de principii) s etrece la critica aplicata domeniului
literaturii, Titu Maiorescu punand bazele teoretice ale “criticii estetice”
(Comediile D-lui Caragiale, 1885; Eminescu si poeziile lui, 1889).
Rolul lui Titu Maiorescu in cristalizarea
criticismului junimist
Criticismul junimist este legat in primul rand de activitatea lui Titu
Maiorescu, mentorul societatii Junimea, dar si indrumatorul cultural si literar al
epocii. Reunite in volum sub titlul Critice , descrierile ilustreaza domeniile d
emanifestare a spiritului critic maiorescian: limba romana, literatura, cutura,
estetica, filozofia. De asemene reflecta preocuparile Junimii in diferite etape, de
la un pronuntat caracter polemic (1863-1874), laperioada de afirmare a
“directiei noi” in poezia si porza romana (1874-1885).
Prima editie a Criticelor, din 1974, cuprinde in Prefata autorului o
motivare a necesitatii criticii (“critica dfestructiva unde trebuie si constructiva
unde poate”) in contextul ultimilor 7-8 ani, ca rezistenta in fata mediocritatilor ce
navaleau in viata publica. Autorul respinge compromisul cu “formele goale” si
isi afirma cu luciditate responsabilitatea culturii romane contemporane:
“Directia cea noua- ni se zice- nu putea sa sde introduca intr-o
conlucrare pasnica pe langa cea veche?
La aceasta raspundem: nu te poti juca nepedepsit…cu capitalul
intreprinderii de cultura intr-un popor.
Ai un singur bloc de marmura: daca il intrebuintezi pentru o figura
caricata, de unde mai poti sculpta o Minerva?”
Studiile incluse aici acopera cele trei directii de actiuni ale criticismului
junimist: limba romana (Betia de cuvinte, 1873), literatura (O cercetare critica
asupra poeziei romane de la 1867; Asupra poeziei noastre populare, 1868;
Directia nou ain poezia si proza romana, 1872), cultura (In contra directiei
de azi in cultura romana, 1868). Ultima lucrare mentionata lanseaza teoria
“formelor fara fond”, de mare importanta in epoca, dar ulterior reluata periodic
in dezbaterile noastre culturale.
Problemele limbii
Criticismul junimist se manifesta mai intai in domeniul limbii, prin articolul
publicat de Titu Maiorescu in 1866 , Despre scrierea limbei romane. Importanta
articolului in contextul epocii este majora pentru ca declanseaza lupta impotriva
curentului latinist si precede intemeierea justitiei academice care ar fi avut drept scop:
impunerea alfabetului latin, unificarea ortografiei, elaborarea unor lucrari normatice
(gramatici etc.).
In acest articol, in care saluta inlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, Titu
Maiorescu formeaza prima teza a concordantei intre forma si fond, referindu-se la
raportul dintre alfabetul latin si limba romana:
“In momentul in care românii s-au patruns de adevarul ca limba lor este
romana, in acel moment si forma extraordinara sub care avea sa se prezinte aceasta,
adeca scrierea s-au literile trebuiau sa fie luate de la romani. Si, astfel, alfabetul slavon
fu alungat din scrierea noastra cea noua si fu inlocuit prin alfabetul latin.”
Tot aici, teoreticianul incepe combaterea etimologismului promovat de curentul
latinist.
De asemenea, teoria formelor fara fond are proiectii in lucrari ulterioare vizand
limba romana, precum: Limba romana in jurnalele din Austria, Betia de cuvinte,
Neologismele. Maiorescu sustine in aceste studii alfabetul latin si principiul ortigrafiei
fonetice, imbogatirea vocabularului cu neologisme , dar fara exagerari, si combate
bombasticismele, etimologismele, se manifesta impotriva stricatorilor de limba,
ridiculizeaza “betia de cuvinte”.
Teoria formelor fara fond
In 1868, apare studiul In contra directiei de astazi in cultura romana,
in care este formulata teoria formelor fara fond. Teoria exprima viziunea lui Titu
Maiorescu asupra culturii, fiind construita cu un fundament filozofic, pe trei
principii: autonomia valorilor, unitatea dintre cultura si societate, unitatea dintre
fond si forma in cultura si in dezvoltarea sociala.
Prin fond, Maiorescu intelege activitatile materiale, sociale si culturale,
dar si traditiile sau mentalitatile. Prin forma, sunte desemnate structurile
institutionale (juridice si politice) ale societatii, sistemul de educatie, institutiile
culturale (presa, teatrul, conservatorul, Academia etc.), prin care se realizeaza
circulatia valorilor in cadrul societatii. Criticul considera formele fara fond
“pretentii fara fundament, stafii fara trup, iluzii fara adevar” si le denunta ca fiind
“stricacioase, fiindca nimicesc un mijloc puternic de cultura”.
Maiorescu critica “vitiul radical” identificat in epoca, “lipsa de orice
fundament solid pentru formele dinafara ce le tot primim”, adica de a imprumuta
forme ale culturii apusene fara a le corela adecvat cu realitatea existenta: “Vitiul
radical in toata directia de astazi a culturei noastre este neadavarul, neadevar in
aspirari, neadavar in politica, neadavar in poezie, neadevar in gramatica,
neadevar in toate formele d emanifestare a spiritului public.”.
Critica se indreapta impotriva generatiei pasoptiste, care ar fi creat o “directie
falsa” in cultura noastra, prin imitarea doar a aparentelor culturii apusene: “Caci
nepregatiti precum erau si sunt tinerii nostri, uimiti de fenomenele marete ale culturei
moderne, ei se patrunsera numai de efecte, dar nu patrunsera pana la cauze, vazura
numa formele de deasupra ale civilizatiunii, dar nu intrevazura fundamentele istorice
mai adanci, care au produs cu necesitate aceste forme.” Criticul considera cu adevarat
primejdioasa nu atat lipsa fundamentului, cat suficienta, lipsa necesitatii acestui
fundament.

Principiul unitatii dintre cultura si


societate
Lipsa “fundamentului dinlauntru” in domeniul cultural, politic si artistic pe care sa
se aseze aceste forme universale rupe unitatea dintre cultura si societate,
potrivit criticului : “In aparenta,dupa statistica formelor dinafara.romanii posed
astazi aproape intreaga civilizare occidentala. Avem politica si stiinta, avem
jurnale si academii , avem scoli si literatura, avem muzee, conservatorii, avem
teatru, avem chiar si o constitutie.dar in realitate toate acestea sunt productiuni
moarte, pretentii fara fundament, iluzii fara adevar…”. Confruntarea cu
realitatea va veni chiar din confruntarea cu cultura europeana moderna, care
vine “ la noi fiindca noi nu am stiut sa mergem inaintea ei”.
Autorul considera ca tinerimea romana trebuie ferita de doua greseli:
incurajarea blanda a mediocritatiilor si formelor fara fond.
Prin urmare, doua sunt adevarurile pe care le opune “vitiul radical” –
neadevarul. Primul este acela ca: “mediocritatiile trebuiesc descurajate de la viata
publica a unui popor” pentru ca sunt primejdioas, in timp ce valorile nu au nevoie de
indulgenta si sunt universale (“ nu este bun numai pentru noi si deocamdata, ci pentru
toti si pentru totdeauna”). Al doilea adevar este ca : “forma fara fond nu numai ca nu
adduce niciun folos, dar este de-a dreptul stricacioasa, fiindca nimiceste un mijloc
puternic de cultura”. Institutiile fiind cele care corecteaza mentalitatile, “ este mai bine
sa nu facem o scoala deloc decat sa facem o scoala rea ; mai bine bine nu facem deloc
academii, cu sectiunile lor, cu sedintele solemne, cu discursurile de receptiune, cu
analele pentru elaborate decat sa le facem toate acestea fara maturitatea stiintifica ce
singura le da ratiunea de a fi”.
Principiul unitatii dintre fond si forma
in cultura
Maiorescu nu este impotriva preluarii formelor culturale din exterior,
insa acestea trebuie adaptate la specificul national si anticipate de crearea
fondului. Pericolul existentei formelor fara fond este discreditarea formelor si
intarzierea producerii fondului: “in timpul in care o academie e osandita sa existe
fara stiinta, o asociatie fara spirit de societate, o pinacoteca fara arta si o scoala
fara intructiune buna, in acest timp formele se discrediteaza cu totull in opinia
publica si intarzie chiar fondul…ce s-ar putea produce in viitor”.

Critica estetica
Interesul pentru literatura se manifesta din 1865, cand la Junimea se
avanseaza ideea alcatuirii unei antologii de poezie romaneasca pentru scolari. Cum
nu s-a putut allege un numar suficient de poezii frumoase, maiorescu publica in
Convorbiri Literare studiul O cercetare critica asupra poeziei de la 1867, care
concentreaza conceptia lui despre arta. Scopul acestei lucrari de doctrina estetica
este de aprezenta “elemente ale artei poetice” care separa poezia de alte genuri
literare, ca si de alte domenii ale cunoasterii, oferind “publicului o masura mai
sigura pentru a deosebi adevarul de eroare si frumosul de urat”.
De la inceput, autorul face distinctia transanta intre arta(poezie) si alte domenii
(stiinta,politica,morala,etc.), pornind de la ideea sau obiectul exprimat. Spre deosebire de stiinta,
care este chemata sa exprime adevarul, “poezia este arta de a pune fantezia in miscare prin
cuvinte”, iar frumosul este “ideea manifestata in materie sensibila”. Esteticianul sustine ideea
gratuitatii artei.
Din ratiuni metodologice, critical isi imparte studiul in doua capitole: Conditiunea
materiala a poeziei si Conditiunea ideala a poeziei.
“Conditiunea materiala” cere “sa se destepte prin cuvintele ei imagini sensibile in
fantazia autorului” si se realizeaza prin cuvant ca “organ de comunicare”. Poetul trebuie sa
aleaga pentru indeplinirea acestei conditiuni cuvantul cel mai putin abstract, dar si sa foloseasca
epitete ornate, personificarile obiectelor nemiscatoare sau prea abstracte , precum si a calitatilor
si actiunilor, comparatiile originale si juste , metaforele, adica tropii, in general.
“Conditiunea ideala” cuprinde sentimentele si pasiunile exprimate, “caci ideea sau
obiectul exprimat prin poezie este intotdeauna un simtamant sau o pasiune, si niciodata o
cugetare exclusiv intelectuala sau care se tine de taramul stiintific. Prin urmare iubirea, ura,
tristetea, bucuria, desperarea,mania etc. sunt obiecte poetice: invatatura,perceptele
morale,politica etc. sunt obiecte ale stiintei, si niciodata ale artelor”.
Aceasta lucrare de critica normative impune contemporanilor distinctia dintre
domeniul estetic (arta, poezie) si alte domenii (politic,istoric etc.), inlaturand din sfera artei
obiectele stiintei sau poezia ocazionala,bombastica, si respinge falsele valori.Critica estetica
maioresciana are ca punct de plecare afirmatia din finalul acestui studiu: “O critica serioasa
trebuie sa arate metodele bune…si sa le distinga de cele rele...”.
In cea de-a dopua etapa a Junimii (1874-1885), de afirmare a directiei noi in
poezia si proza romana se diminueaza teoretizarea criticismului in favoarea judecatilor
de valoare. Acum sunt elaborate studiile esentiale prin care Titu Maiorescu se impune ca
intemeietor al criticii noastre literare moderne.
Daca in studiul sau de la 1868, T. Maiorescu se arata In contra directiei de
astazi in cultura romana si abordeaza fenomenul cultural in general( literauta este o
forma a culturii), in articolul publicat ulterior, in 1872, critical se concentreaza asupra
caracteristiciilor noii directii manifestate in literatura, in cei patru ani care au trecut:
Directia noua in poezia si proza romaneasca.
“ Noua directie in deosebire de cea veche si cazuta, se caracterizeaza prin
simtamant natural, prin adevar, prin intelegerea ideiilor, ce omenirea intreaga le
datoreste civilizatiei apusene si totodata prin prestarea si chiar accentuarea elementului
national.”
Prin acest studiu ,autorul trece de la critica normative la critica aplicata, prin
analiza la care sunt supuse cateva productii literale ale vremii. In fruntea directiei noi in
poezie este Vasile Alecsandri Cu Pastelurile , urmat de tanarul M. Eminescu, poet in
toata puterea cuvantului, caruia Maiorescu ii recunoaste “calitatile farmecul limbajului, o
conceptie
inalta, iubirea su intelegerea artei antice”, referindu-se la cateva creatii publicate in C.
Literare.
T. Maiorescu reia teoria formelor fara fond in cultura si literatura romana: “
Directia veche a barbatiilor nostri publici este mult mai indreptata spre formele de
dinafara; directia noua si juna cauta mai intai de toate fundamentul dinlauntru…”. De
asemenea afirma necesitatea criticii pentru emanciparea culturala: ”Critica, fie si
amara, numai sa fie dreapta, este un element neaparat al sustinerii si prosperitatii
noastre…”
Studiile ulterioare fundamenteaza critica estetica la noi. Comediile d-lui
Caragiale, din 1885 trateaza tema moralitatii in arta si a inaltarii impersonale
(khatarsis) ,idei estetice ce se regasesc la Hegel, Aristotel. Punctul de plecare al lucrarii
este discutia din presa despre opera comica a lui Caragiale. Maiorescu ii combate prin
acest studiu pe aceia care sustinusera ideea imoralitatii in comediile lui Caragiale. Arta
este moralizatoare prin ea insasi, nu prin ideile promovate-este ideea esentiala din
studiul lui Maiorescu.
Studiul din 1889, Eminescu si poeziile lui releva trasaturile personalitatii
poetului si principalele coordonate ale operei eminesciene. Criticul apreciaza just
importanta si efectele operei eminesciene asupra limbii si a literaturii romanesti
ulterioare: “Pe cat se poate omeneste prevedea, literatura poetica romana ca incepe
secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui…”.
Concluzie
Criticismul junimist este o trasatura definitorie a miscarii, care a influentat
destinul literaturii si a culturii romane.
Puterea extraordinara a lui Maiorescu de a construi o teorie a culturii,
demonstrand autonomia artei si aplicand principiile valorice, au facut posibila
aparitia marilor clasici ai literaturii romane: Eminescu, Creanga, Caragiale, Slavici.

Bibliogrfie:
Titu Maiorescu, Crtitice
AUTORI:
Zigu Urnea, Junimea si Junimismul Sarament Izabela.
George Panu, Amintiri de la “Junimea” din Iasi Deji Sonia,
Vinasi Oana,
Cornel Sateanu, Figuri din “Jnimea” Maier Denisa,
Junimea si junimistii: scrisori Socaci Valentina,
Nagy Andreea.
si documente inedite
E. Lovinescu, Antologia ideologiei junimiste