TITU MAIORESCU ȘI JUNIMEA

Junimea a fost o grupare literar-culturala care a dat nastere unui curent de idei numit
junimism. Desi la inceputurile existentei gruparii s-au refuzat abordarile politice, mai tarziu
aceasta s-a orientat spre partidul conservator, unii dintre conducatorii ei devenind chiar lideri
ai acestui partid. Activitatea Junimii a reprezentat un moment de efervescenta creatoare,
sustinuta de un spirit critic remarcabil, care i-a impus in viata culturala pe scriitorii care au
transformat aceasta perioada in epoca marilor clasici.
Societatea Junimea este înființată la Iaşi în anul 1863, prin aportul unor tineri inte-
lectuali ce studiaseră la universități din Occident - Titu Maiorescu, P.P. Carp, Vasile Pogor,
Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi -, iar numele ei (,,fără pretenţii") avertizează asupra inten-
țiilor de înnoire ale grupării, de promovare a unui suflu nou, modern şi temeinic, inspirat din
societăţile avansate ale timpului, dar conservând fibra autenticității românești. Cunoscuta
deviză junimistă „Entre qui veut, reste qui peut!" (,,Intră cine vrea, rămâne cine poate")
vădeşte deschidere către ideile și oamenii noi, către alăturarea voluntară la ritmurile grupării,
dar intoleranță faţă de superficialitate, mimetism şi impostură culturală.
În viața societății Junimea se disting câteva etape, cu orientări și activități diferite.
Etapa ieşeană (1863-1874) are un pronunţat caracter polemic şi se manifestă în trei direcţii:
limbă, literatură şi cultură. Această etapă marchează căutările febrile de modele apte să
asigure progresul la care aspira Titu Maiorescu. Interesul pentru literatură se manifestă din
1865, când se avansează ideea alcătuirii unei antologii de poezie românească pentru
şcolari. Aceasta i-a determinat pe junimişti să citească în şedinţele societăţii autorii mai
vechi, pe ale căror texte şi-au exersat spiritul critic şi gustul literar. În această etapă se
urmărea: educarea unui public capabil sa distinga valoarea de nonvaloare, prin prin
aşa-numitele prelecţiuni populare care să-i facă să înţeleagă cultura ca factor de progres şi
moralitate, promovarea literaturii originale, unificarea limbii române literare, combaterea
formelor fără fond. A doua etapa, ce a avut loc în 1874-1885 (desfasurarea sedintelor
Junimii la Bucuresti, dar revista activa la Iasi), este o etapa de consolidare, in care se afirma
reprezentanti ai “directiei noi”, in poezia si proza romana: Eminescu, Creanga, Slavici,
Caragiale, dar si alti scriitori necunoscuti azi. Maiorescu sustine imbogatirea vocabularului
limbii romane prin neologisme de origine romanica. În a treia etapa (bucureșteană), din 1885
până în 1944, revista este mutata la Bucuresti, ca si intreaga societate Junimea. Are un
caracter preponderent universitar prin studiile de specialitate din domeniile: istorie, filozofie,
filologie, geografie.
Titu Maiorescu a avut un rol definitoriu în cadrul societății Junimea, impunându-se ca
adevăratul ei conducător, iar în cadrul epocii, drept îndrumătorul cultural şi literar. Domeniile
de manifestare a spiritului critic maiorescian sunt numeroase: limba română, literatura,
cultura, estetica, filosofia. Studiile sale de o importanță majoră pentru literatura română sunt:
„O cercetare critică asupra poeziei de la 1867", structurat în două capitole: ,,Condițiunea
materială a poeziei” şi „Condițiunea ideală a poeziei”; „În contra direcției de astăzi în cultura
română” (1868), în care este formulată teoria „formelor fără fond; în studiul „Asupra poeziei
noastre populare" (1868), Maiorescu susţine culegerea de folclor a lui Alecsandri din 1852;
„,Direcția nouă în poezia şi proza românească" (1872) îi aduce în discuţie pe reprezentanţii
de frunte ai,,direcţiei noi” în poezie (Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu etc.), dar şi în proză
(Alexandru Odobescu, Ioan Slavici, Costache Negruzzi etc.); ,,Comediile d-lui Caragiale"
(1885) tratează tema moralității în artă şi a înălțării impersonale. Studiul ,,Eminescu şi
poeziile lui" (1889) defineşte totodată profilul geniului în general şi personalitatea lui
Eminescu în particular; în partea a doua a studiului, Maiorescu trasează principalele
coordonate ale operei eminesciene. Cu raportare la limba română, teoria „formelor fără fond"
are proiecţii în studii precum:,,Despre scrierea limbei române" (1866); „,Limba română în
jurnalele din Austria” (1868); „Beția de cuvinte" (1873); „Neologismele" (1881). Maiorescu se
arată astfel preocupat de problema ortografiei limbii române, adoptă o atitudine critică faţă
de exagerările direcţiei latiniste, militează pentru impunerea normelor limbii literare moderne,
ia atitudine împotriva excesului de neologisme.
Unul dintre studiile reprezentative pentru spiritul critic junimist şi pentru viziunea asupra
evoluției fenomenului cultural este „În contra direcției de astăzi în cultura română", apărut
iniţial în revista,,Convorbiri literare" (1868) şi apoi în volumul care reuneşte cele mai
importante studii maioresciene, ,,Critice".
Titu Maiorescu formulează în acest studiu teoria,formelor fără fond" şi se pronunţă împotriva
viciului radical al culturii române din acea perioadă, ,,neadevărul”, manifestat în toate
domeniile vieţii publice: în aspirații, în politică, în poezie şi chiar în gramatică. De asemenea,
criticul dezaprobă faptul că tinerii care au plecat la studii în Occident (în Franţa şi în
Germania), începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea, au preluat formele civilizației
apusene fără a le putea aplica fondului propriu de cultură, inexistent la acea dată. Maiorescu
demonstrează (cu exemple extrase în special din opera reprezentanților Școlii Ardelene)
că,,neadevărul" are rădăcini adânci în cultura noastră, întemeiată la începutul secolului al
XIX-lea pe falsificarea istoriei, a etimologiei şi a gramaticii. În aparență, românii aveau la
acea epocă toate formele civilizației occidentale (politică, știință, ziare, academii, şcoli,
literatură, muzee, teatru şi chiar o constituție), fără a avea însă fondul necesar adaptării
acestor forme. Maiorescu nu este împotriva preluării formelor culturale din exterior. Acestea
trebuie însă adaptate la specificul național și anticipate de crearea fondului. Maiorescu
susține faptul că aceste,,pretenții fără fundament" sunt un element de adâncire a prăpastiei
între clasele superioare, fascinate de iluzii, și singura clasă socială reală, țăranul român,
condamnată la suferință sporită, pentru a susține edificiul fictiv al culturii române.
Există şanse de corectare a civilizației româneşti fundamentate pe baze false numai dacă se
iau măsuri împotriva ei, prin descurajarea mediocrităților și a,,formelor fără fond". Instituțiile
fiind cele care corectează mentalitățile,,,este mai bine să nu facem o şcoală deloc decât să
facem o şcoală rea [...];" şi, în general, este mai bine să nu fie înființate anumite instituții,
dacă nu există,,maturitatea ştiințifică" necesară pentru asigurarea bunei funcționări a
acestora.
Teoria „formelor fără fond” definește sintetic starea culturii române din a doua jumătate
a secolului al XIX-lea. Criticismul junimist obliga la rigurozi- tate, spirit științific, echilibru și
eleganță, factori care au contribuit decisiv la schimbarea înfățișării culturii române.
În concluzie, rolul lui Titu Maiorescu în dezvoltarea culturii române este incontestabil.
Meritul său se datorează nu numai prin înlăturarea unei literaturi, ci și pentru susținerea unei
literaturi originale, a lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Ioan Slavici. În
articolele sale prezintă o diagnoză reală a culturii și literaturii din a doua jumătate a secolului
al XIX-lea.