Relaţia plantă – om - terapie

Relaţia plantă – om – terapie este reprezentată de fitoterapie

(phyton = planta + therapea = tratament), care este ştiinţa străveche ce
foloseşte plantele medicinale, numite şi oficinale, în scopul vindecării
bolilor.
Fitoterapia face parte dintre ramurile
medicinei paralele. In majoritatea ţărilor,
îndeosebi în Occident, doar medicii au dreptul să
practice fitoterapia sub formă de consultaţie, şi
doar farmaciştii şi vânzătorii de plante
medicinale (în ţările în care această profesie este
recunoscută) sunt abilitaţi să dea sfaturi în
momentul cumpărării. 
Din punct de vedere ştiinţific, fitoterapia
studiază utilizarea plantelor medicinale şi derivaţii acestora în scopuri
terapeutice, fie pentru a preveni, atenua sau vindeca boli şi include
următoarele terapii: terapia cu ceaiuri, terapia cu plante aromate
(aromoterapie), terapia cu uleiuri (oleoterapie), terapia cu muguri de plante
(gemoterapie), etc.
Pentru a obţine efectul maximal al substanțelor care se găsesc în
plantele medicinale se pot utiliza diferite procedee de preparare precum
infuzia, decoctul, maceratul sau, cea mai concentrată formă, extracţia
modernă. Tehnicile se bazează pe extracția principiului sau grupului de
principii active folosindu-se dizolvanți ca apa, vinul, alcoolul, oțetul sau
uleiul. Împreună cu principiul activ al plantei se extrag și unele substanțe
secundare, care au proprietatea de a mări efectul terapeutic al plantelor.
Desigur, pe lângă binecunoscutele procedee menţionate mai sus există şi
posibilitatea administrării plantei pure, încapsulate, astfel încât toate
principiile active să fie prezente. Acest ultim procedeu este mai slab în
efectul terapeutic ca extractul, dar mai puternic decât infuzia (sau ceaiul).
Este important de ştiut că suplimentele naturale sau preparatele
din plante pot interacţiona cu medicamentele. De aceea este bine să fiţi
informat asupra interacţiunilor posibile, iar dacă ele există să căutaţi un
practician al fitoterapiei care să vă poată recomanda o schemă de tratament
personalizată.

1
 Relaţia plantă – om – terapie, în trecut

Omul a utilizat dintotdeauna plante pentru vindecare şi, aproape

imediat ce a învăţat să scrie, el a consemnat descrieri ale propietăţilor
curative ale acestora în “tratate despre plante” . Primul tratat despre plante
cunoscut a fost scris în urmă cu aproape 5000 de ani de împăratul chinez
Chi’en Nung (sau sub auspiciile lui). Se numea Pen Tsao şi conţinea
descrieri ale utilizărilor medicinale a peste 300 de plante. Deşi textul nu a
supravieţuit, ştim despre existenţa acestei lucrări din referinţe întâlnite în
alte scrieri. Despre utilizarea plantelor medicinale ne-au rămas date şi de la
sumerieni (popor care a trait cu 6000 de ani i.e.n.), după care au urmat
babilonienii şi asirienii de la care s-au descoperit tăbliţe de lut vechi de
aproape 4500 de ani, ce reprezintă un adevărat dicţionar al plantelor
medicinale.
Prin 2000 î.Hr. , egiptenii antici utilizau plante în medicină, in
cosmetică şi în îmbălsămare.
Grecii şi romanii au perfecţionat
câteva dintre aceste tehnici şi au
dezvoltat altele noi, propii. Am
aflat despre studiile lor din scrierile
lui Hipocrat din secolul al V-lea
î.Hr. de la care ne-a rămas vestita
lucrare “Corpus Hippocraticum”, in
care acesta descrie nu mai puţin de
236 de plante medicinale, şi din
cărţile “De Materia Medica” a lui Dioscoride şi “Naturalis Historia” de 37
de volume a lui Pliniu cel Bătrân ( ambele din secolul I d.Hr ). Arabii
elaborează primele forme de medicamente din plante cum ar fi: pilule,
siropuri, cataplasme, ape aromatice, forme care se păstrează până în zilele
noastre. Faptul că prescripţiile medicilor arabi erau foarte complicate şi
depăşeau posibilităţile de preparare ale medicului curant, face să apară o
nouă profesie, aceea de farmacist.

Tradiţii de utilizare a plantelor

În Evul Mediu, în Europa de vest existau două tradiţii de
fitoterapie. Una era superstiţioasă: unele plante făceau parte din leacurile
populare deoarece se credea că seamănă cu anumite părţi ale corpului uman.
De exemplu, iarba plămânului sau Plămânărică (Pulmonaria officinalis) are
frunze în formă de plămâni şi astfel era folosită pentru tratarea tusei şi a
afecţiunilor pulmonare. Oamenii credeau că “buruienile de leac” au puteri

2
misterioase, ascunse, însoţind folosirea lor de vrăji şi descântece. Cealaltă
tradiţie naturistă se baza pe experimente ştiinţifice şi, la început, au fost
efectuate de călugări în grădinile mănăstirilor.
In secolul XIII, Londra a devenit un centru comercial important
pentru plante si condimente; plante medicinale originale şi cvasi-originale se
găseau de vânzare peste tot. Plantele cu propietăţi medicinale, luate
individual , erau numite “simple”; combinaţiile de două sau mai multe plante
erau numite “medicamente”.
In secolele XVI şi XVII, popularitatea fitoterapiei a dus la
înfiinţarea primelor grădini botanice dedicate în principal speciilor de plante
medicinale, unde se efectuau cercetările şi învăţau studenţii. Prima a fost
înfiinţată în Pisa în 1543 şi a fost urmată de una din Padova în 1545. După
aceea, răspândirea lor a fost constantă – la Leiden în 1587, Copenhaga în
1600 , Londra - 1606, Paris - 1635, Berlin în 1679, Tokyo 1684 şi Calcutta
în 1787.
Multe progrese mari au fost făcute în cea de-a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea, prin activitatea a doi mari oameni de ştiinţă suedezi,
botanistul Carl Linnaeus (1707-1778) şi chimistul Carl Wilhelm Scheele
(1742-1786). In 1753 Linnaeus a introdus un nou sistem de nomenclatură
pentru plante : acesta a ajutat la identificarea cu exactitate a plantelor şi a
deschis calea spre compilaţia dintre farmacopee, cărţi oficiale care enumeră
medicamentele şi descriu modul lor de preparare. Scheele a izolat din plante
mulţi acizi organici, care de atunci sunt utililzaţi în medicina convenţională .

Medicamente pe bază de plante

In medicina modernă , aproximativ un sfert din medicamentele

prescrise de medicii convenţionali sunt derivate din plante. Următoarele sunt
unele dintre cele mai cunoscute exemple.
Scoarţa de chinină ne dă chinina, un alkaloid incolor , inodor şi
foarte amar utilizat pentru vindecarea malariei şi a febrei.
Sucul mătrăgunei (“Atropa belladonna”) conţine atropina, care
este foarte otrăvitoare dacă este mâncată, dar este utilizată în medicina
modernă ca midriatic (= dilatator al pupilei) . Cu sute de ani în urmă, când se
considera că pupilele larg dilatate sunt atrăgătoare, mătrăguna era folosită
de femei în doze atent controlate în scopuri cosmetice.
Dioscorea, o varietate ignamă (=plantă exotică cu tuberculi foarte
mari, bogați în amidon și
comestibili, din clasa
fitosteroizilor, mai exact o

3
sapogenină), care este punctul de pornire pentru prepararea mai multor
steroizi, inclusiv al cortizonului antiinflamator.
Steroizii pot fi obţinuţi mult mai uşor şi mai ieftin din plante decât din
ţesutul animal.
Cornul secarei, o ciupercă ce afectează gramineele (în special
secara ), oferă compuşi utilizaţi pentru oprirea sângerării la naştere şi pentru
atenuarea migrenei.
Degetarul comun (Digitalis) este sursa
unuia dintre medicamentele standard pentru tratarea
problemelor de inimă.
Pervinca de Madagascar ( Catharanthus roseus )
conţine alcaloizi utilizaţi pentru tratarea bolii lui Hodgkin
şi a leucemiei la copii.
Macul de grădină , o floare din genul Papaver , întâlnită în lanurile
de grâu, conţine opiu , medicament narcotic din care se obţine morfina, un
analgezic ( medicament împotriva durerii) puternic.
Genul de plante Scopolia ne dă scopolamina, utilizată ca
medicament hipnotic şi ca antispasmodic pentru reducerea contracţiilor
gastrointestinale.
Iarba şarpelui (Rauwolfia serpentina) aparţine
familiei merişorului (Apocynum) şi este utilizată de
mai multe secole în India în tratarea insomniei şi ca
sedativ pentru cei muşcaţi de şarpe. Din 1949
rezerpina, un alcaloid cu nucleu indolic, cu acțiune
antipsihotică și antihipertensivă, constituentul activ
al ierbii şarpelui, a fost larg utilizată în medicina
occidentală pentru controlul hipertensiunii şi ca
tranchilizant.
Rădăcina de
America de Sud o pun in varfurile săgeţilor pentru a-
şi paraliza vânatul, iar medicii convenţionali o
utlilizează ca relaxant pentru muşchii scheletici, în
timpul intervenţiilor chirurgicale.

Fitoterapia modernă

Toate aceste
este cel care încearcă să vindece boli folosind plante
întregi şi nu doar un constituent extras izolat.

4
 Unele leacuri ne sunt cunoscute tuturor şi pot fi aplicate fără
preparare . De exemplu sugerea cuişoarelor atenuează durerea de dinţi, iar
înţepăturile provocate de urizici se freacă cu frunze de măcriş (Rumex).
Fitoterapeuţii cred că multe alte plante au utilizare medicinală şi pot fi
administrate intern fără probleme.
Exemple sunt : echinaceea, pentru accelerarea
vindecării rănilor; seminţele primulei de seară
(Oenothera), pentru atenuarea eczemei, a artritei
reumatoide şi a bolilor cardiovasculare; usturoiul, pentru
scăderea nivelului de colesterol , subţierea sângelui şi ca
antibiotic slab; rădăcina odoleanului (Valeriana oficinalis ) , are un efect
tranchilizant uşor şi este utilizată pentru atenuarea tensiunii nervoase şi a
insomniei.
Fitoterapeuţii pot să prescrie diferite forme de ceai, preparate din
obţinerea unor infuzii din flori sau frunze în apă fiartă: ceaiul făcut din
frunze de mentă, de exemplu, atenuează indigestia şi gazele, în timp ce
ceaiul obţinut din flori de muşeţel atenuează crampele stomacale şi
menstruale, vindecă rănile ulceroase şi aftele .