ESEU

Titu Maiorescu si Junimea

Curentul cultural promovat de societatea ieşeană Junimea, se manifestă începând cu

anul 1863, timp de un sfert de secol ca o mişcare de modernizare profundă şi de aplicare
ferventă a spiritului critic. Junimiştii au recunoscut contribuția predecesorilor, dar s-au
raportat critic la epoca paşoptistă (1830-1860) de întemeiere a literaturii noastre moderne.
Astfel că junimismul include atât elemente de ruptură față de trecut, cât şi tendinte de
continuitate cu direcția inițiată de Mihail Kogălniceanu, la Dacia literară. Idei şi teme comune
sunt: promovarea unei literaturi originale, cu specific românesc, combaterea imitațiilor sterile
şi aplicarea principiilor valorice în actul critic. Mai departe, Junimea înseamnă o ideologie
nouă, un discurs intercultural, o raportare a modelului literar românesc la cel european, prin
lärgirea criteriilor estetice la nivel universal. Junimea reprezintă fondarea spiritului critic
modern în literatura şi cultura română, dar şi o critică adusă lipsei de echilibru între formele
instituționale ale reformei şi mentalitatea poporului, între paradigma culturală impusă de
arderea etapelor" in epoca paşoptistă şi capacitatea de receptare critică a acesteia.

Societatea Junimea este înființată la Iaşi în anul 1863, prin aportul unor tineri inte-
lectuali ce studiaseră la universități din Occident - Titu Maiorescu, PP. Carp, Vasile Pogor,
Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi, iar numele ei (fără pretenţii") avertizează asupra intențiilor
de înnoire ale grupării, de promovare a unui suflu nou, modern şi temeinic, inspirat din
societăţile avansate ale timpului, dar conservând fibra autenticității româneşti. Cunoscuta
deviza junimistä Entre qui veut, reste qui peut!" (Intră cine vrea, rămâne cine poate") vădeşte
deschidere către ideile şi oamenii noi, către alăturarea voluntară la ritmurile grupării, dar
intoleranță față de superficialitate, mimetism şi impostură culturală.

Doctrina Junimii a fost organizată formal în trei „sub-sisteme"-criticismul, evolu

fionismul, scientismul - dintre care cel mai pregnant s-a dezvoltat primul, astfel încât se poate
considera că acum se pun bazele criticii literare româneşti, pe temeiul unor principii științifice
argumentate şi adaptate - grație lucrărilor lui Titu Maiorescu- la contextul românesc. In ceea
ce privește etapele şi formele criticii junimiste, se disting trei momente semnificative: în
prima etapă, desfăşurată la Iaşi (1863-1874) se practică o critică negatoare, de descurajare a
mediocrităților de la viața publică", in scopul creárii unui teren propice manifestării ulterioare
a scriitorilor de talent; în a doua etapă (1874-1885), când societatea funcționează concomitent
la Iaşi şi la Bucureşti (in contextul activității politice a unor membri), se trece la o critică de
susținere, de încurajare a direcției noi" In care se înscrisese literatura română și se intensifică,
în acest scop, publicarea textelor de valoare în paginile revistei,,Convorbiri literare"; în
sfârşit, a treia etapă este mai diluată sub aspectul criticismului şi mai puțin omogena
(1885-1900)-acum revista se mută la Bucureşti şi din 1895 nu mai este coordonată de Iacob
Negruzzi, ci de un comitet redacțional care ti schimbă orientarea către cercetarea universitară
istorică şi filosofică - însă încep a se vedea roadele concrete ale efervescentei anterioare, în
sensul consolidării spiritului critic in manifestările sale academice şi publicistice, precum şi al
apariției unor opere literare viabile.
 Activitățile Junimii au fost diverse, acoperind sfera artei şi a culturii în sens larg dar şi
a ştiinţei aflate la început de drum, pe fondul preocupărilor social-politice constante. Ca
modalități de acțiune concretă, se rețin prelecțiunile poporale" (conferințe de largă audiență,
care au meritul de a fi popularizat ideile din marile domenii ale gândirii, dar şi de a fi pus
bazele discursului științific in cultura noastră, funcționând după regulile clasice ale oratoriel,
bazat pe logica argumentului şi întemeiat pe dovezi); întâlnirile de cenaclu săptămânale
(ţinute in casa lui Vasile Pogor sau, uneori, în cea a lui Titu Maiorescu, se concentrau pe
lectura publică a operelor ce urmau a fi publicate in Convorbiri literare" sau respinse, pe
dezbaterea diverselor probleme de limbă - temperarea importului de neologisme din limbile
occidentale,scrierea fonetică, prin înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, renunțares la
exagerările puriste" şi susţineren dezvoltarii organice a limbii române literare, pe alcătuirea
sumarului revistei etc.); Inființarea unei tipografii, susținerea şcolilor, facilitarea publicării
cărților din diverse domenii şi, apoi, a circulației lor prin crearea de biblioteci şi de librării.

Titu Maiorescu este reprezentantul acestei grupări şi totodată mentorul ei, fiind
considerat, până astăzi, cea mai importantă personalitate culturală din secolul al XIX-lea în
spațiul românese. Având vocație de întemeietor şi convingerea că a crea cu adevărat
înseamnă a porni de la zero, de la originea absolută" (Nicolae Manolescu, Contradicția lui
Maiorescu), el reprezintă, fără putință de tagadă, primul critic literar, primul estetician şi
primul sociolog cultural român. Om politic notabil al vremii sale, dar mai ales un orator
excelent şi un avocat temut, Maiorescu a lasat în urmă studii culturale ample, lucrări de
pionierat în domeniul lingvisticii, exegeze critice şi articole care acoperă o sferă ge Acesta a
publicat o multitudine de lucrări în domeniul limbii şi al comunicării. Despre serierea limbii
române reprezinta o lucrare ampla, in patru volume, publicată între 1866 şi 1873, prima
expunere clară a principiilor fonetice ale limbii române, în care pune bazele ştiinţifice ale
scrierii cu litere latine și respinge argumentat etimologismul latinist; Limba română în
jurnalele din Austria - combate importul exagerat de termeni străini, exprimares confuză şi
abuzul de germanisme în presă, ca şi stilul exagerat", stilul greoi" şi stilul restrâns",
declarându-se adeptul mode rației şi al firescului; Beția de cuvinte, cu subtitlul Studiu de
patologie literară-ironizează tendința unor oratori" de exagerare a cantității" de cuvinte
necesare exprimării unei idei, repetițiile, pleonasmele, contradictiile logice, toate menite a
ascunde, de fapt, lipsa de substanţa a discursului; Oratori, retori şi limbufi- reia unele idei din
articolul anterior şi, în plus, le exemplifică abundent cu citate din discursurile publice; In
contra neologismelor, publicat in volumul Critice cu titlul Neologismele-are, din nou, o
atitudine moderată în privința neologismelor, acceptându-le pe acelea impuse de evoluția
realităților şi a conceptelor, dar respin- gându-le pe cele de prisos", care nu fac decât să
complice exprimarea şi să o facă mai confuză.

In contra direcției de astăzi in cultura románá (1868) poate fi considerat ca definitoriu

pentru intreaga filosofie culturală a junimismului, pentru că dezvoltă teoria formelor farà
fond, adaptată la toate segmentele societății.

Teoria exprimă viziunea lui Titu Maiorescu asupra culturii, fiind construită cu un
fundament filozofic, pe trei principii: autonomia valorilor, unitatea dintre cultură şi societate,
unitatea dintre fond şi formă în cultură şi în dezvoltarea socială.Prin fond, Maiorescu înțelege
activitățile materiale, sociale şi culturale, dar şi tradiţiile sau mentalitățile. Prin formă, sunt
desemnate structurile instituționale (juridice și politice) al societății, sistemul de educație,
instituțiile culturale (presa, teatrul, conservatorul, Academia etc.), prin care se realizeaza
circulația valorilor în cadrul societății. Criticul considera formele fără fond ,,pretenții fără
fundament, stafii fără trup, fără adevăr şi le denunță ca fiind stricăcioase, fiindcă nimicesc un
mijloc puternic de cultură".

Maiorescu critică vițiul radical" identificat în epocă, lipsa de orice fundament solid
pentru formele dinafară ce le tot primim adică de a împrumuta forme ale culturii apusene fără
a le corela adecvat cu realitatea existentă: Vițiul radical [...] în toată direcția de astăzi a
culturei noastre este neadevărul [...], neadevăr în aspirar neadevăr în politică, neadevăr în
poezie, neadevăr in gramatic neadevăr în toate formele de manifestare a spiritului
public."Critica se indreaptă împotriva generației paşoptiste care ar fi creat o direcție falsă" în
cultura noastră, prin imitarea doar a aparențelor culturii apusene: Căci nepregătiți precum
erau şi sunt tinerii noştri, uimiti de fenomenele mărețe ale culturei moderne. ei se pătrunseră
numai de efecte, dar nu pătrunseră pănă la cauze, v zurd numai formele de deasupra ale
civilizațiunii, dar nu întrevazurd fundamentele istorice mai adânci, care au produs cu
necesitate aceste forme." Criticul consideră cu adevărat primejdioasă nu atât lipsa
fundamentului, cât suficienta, lipsa necesității acestui fundament.Autonomia valorilor
porneşte de la un principiu din filozofia lui Kant, care delimitează domeniul esteticului de
celelalte valori (etice, ştiinţifice, politice etc.). Maiorescu susţine necesitatea aprecierii
fiecărui domeniu prin criterii specifice, referindu-se la primele lucrări istorice și filologice
considerate fundamentale pentru demonstrarea latinității limbii române Istoria pentru
inceputurile românilor in Dachia de Petru Maior (1812), Lexiconul de la Buda (1825).
Tentamen criticum in linguam romanicam (1840) - gramatica română scrisă în limba latină
pentru străini. Aceste lucrări conțin unele erori ştiinţifice şi exagerari provocate de intenții
demonstrative sau din motivații politice. Titu Maiorescu acceptă cauzele exagerarilor (se
justifică prin imprejurările timpului"), dar condamnă lipsa atitudinii critice a contemporanilor
faţă de acestea.

Lipsa fundamentului dinlăuntru in domeniul cultural, politic şi artistic, pe care să se

aşeze aceste forme universale rupe unitatea dintre cultură şi societate, potrivit criticului: In
aparenta, după statistica formelor dinafara, românii posed astăzi aproape intreaga civilizare
occidentala. Avem politica şi stiinta, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi literatura, avem
muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constitutiune. Dar in realitate toate acestea
sunt producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr..."
Confruntarea cu realitatea va veni chiar din confruntarea cu cultura europeană modernă, care
vine,,la noi, fiindcă noi nu am ştiut să mergem înaintea ei". Autorul consideră că tinerimea
română trebuie ferită de două greşeli: încurajarea blândă a mediocrităților şi formele fără
fond. Prin urmare, două sunt adevărurile pe care le opune „vițiului radical" - neadevărul.
Primul este acela că: „,mediocri- tățile trebuiesc descurajate de la viața publică a unui popor"
pentru că sunt primejdioase, în timp ce valorile nu au nevoie de indulgenţă şi sunt universale
(,,nu este bun numai pentru noi şi deocamdată, ci pentru toţi şi pentru totdeauna"). Al doilea
adevăr este: forma fără fond nu numai că nu aduce niciun folos, dar este de-a dreptul
stricăcioasă, fiindcă nimiceşte un mijloc puternic de cultură." Instituțiile fiind cele care
corectează mentalităţile, ,,este mai bine să nu facem o şcoală deloc decât să facem o şcoală
rea [...]; mai bine să nu facem deloc academii, cu secțiunile lor, cu şedintele solemne, cu
discursurile de recepțiune, cu analele pentru elaborate decât să le facem toate acestea fără
maturitatea ştiinţifică ce singură le da rațiunea de a fi".

Maiorescu nu este împotriva preluării formelor culturale din exterior, însă acestea
trebuie adaptate la specificul național şi anticipate de crearea fondului. Pericolul existenței
formelor fără fond este discreditarea formelor şi întârzierea producerii fondului:,,în timpul în
care o academie e osândită să existe fără știință, o asociațiune fără spirit de societate, o
pinacotecă fără artă şi o şcoală fără instrucțiune bună, în acest timp formele se discreditează
cu totul în opinia publică şi întârzie chiar fondul, ce... s-ar putea produce în viitor."Astfel ,
teza maioresciană combate formele fără fond, contradicția realitate - aparenţă şi susţine
evoluția organică a societății, de la fond spre forme.

În concluzie, instituirea legitimității esteticului şi descurajarea mediocrităților, spiritul

academic, critic şi ironic, cultivarea limbii literare, descoperirea literaturii populare,
impunerea realismului ca formulă estetică necesară și susținerea marilor scriitori ai epocii
recomanda junimismul ca fiind o adevărată placă turnantă a gândirii critice româneşti din
secolul al XIX-lea, un focar de idei și de proiecte ale căror efecte sunt sinonime cu naşterea
culturii române moderne.