JUNIMEA ȘI CRITICISMUL JUNIMIST

CERINȚA:
Scrie un eseu de 600 – 900 de cuvinte despre criticismul junimist. Ilustrarea ideilor
exprimate în eseu se va face prin referire la unul dintre studiile critice de referință ale lui Titu
Maiorescu și la ideile exprimate în alte texte literare și/ sau nonliterare studiate, semnificative
pentru direcția literară și culturală, promovată de Junimea.

MODEL DE ESEU:
Criticismul este o tendință de afirmare a raționalității și individualității, care presupune
capacitatea de a examina și judeca în profunzime valoarea unor fenomene culturale sau de altă
natură, cu scopul de a le interpreta și de a emite judecăți de valoare asupra acestora.
Spiritul critic începe să se manifeste pregnant în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
odată cu apariția societății Junimea. Conștienți de situația precară a culturii noastre, câțiva tineri,
întorși de la studii din străinătate (Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi și
Titu Maiorescu), hotărăsc înființarea acestei societăți culturale, la Iași, în 1863, cu scopul de a
moderniza viața culturală românească. Societatea este bine organizată, având o tipografie
proprie, o librărie și o revistă, Convorbiri literare, înființată în 1867, cu scopul de a face
cunoscute publicului larg ideile dezbătute în cadrul întâlnirilor membrilor societății. Dacă revista
Convorbiri literare a devenit una dintre cele mai longevive publicații românești, ea continuând să
apară până în anul 1944, Junimea a avut o existență mai scurtă, pe parcursul căreia s-au
identificat mai multe etape. Astfel, etapa ieșeană (1863 - 1874) s-a caracterizat printr-un puternic
caracter polemic care s-a manifestat în trei direcții: limbă, literatură și cultură, domenii în se
elaborează principii și se caută modele apte să asigure progresul la care aspira Titu Maiorescu. În
a doua etapă (1874 - 1885), activitatea Junimii se va desfășura și la Iași, și la București, datorită
mutării lui Titu Maiorescu în capitală. Este o etapă a afirmării reprezentanților noi în poezia și
proza românească și a apariției criticii literare, al cărei întemeietor este Titu Maiorescu. Etapa a
treia, cea bucureșteană, debutează în 1885, prelugindu-se până în primul deceniu al secolului al
XX-lea, când Junimea începe să-și piardă adepții din cauza apariției unor noi orientări literare
sau a dispariției celor care au conferit autoritate culturală acestei societăți.
Așa cum observa Tudor Vianu în Istoria literaturii române moderne, criticismul junimist
s-a manifestat în mai multe direcții. În primul rând, s-a manifestat prin înclinația spre
filosofie, junimiștii fiind oameni cultivați, cu deschidere către idei din spațiul întregii culturii,
capabili să recepteze lumea în ansamblul ei și să dezbată orice problemă culturală. De asemenea,
criticismul s-a afirmat în dezvoltarea spiritului oratoric, prin sancționarea discursurilor retorice
de tip pașoptist și a frazeologiei demagogice, lipsite de conținut ideatic, pe care Maiorescu o
numește beția de cuvinte. Junimiștii au impus în discursuri un control sever al expresiei,
cuvântarea sobră și riguros întocmită. La educarea spiritului oratoric a contribuit și Maiorescu,
prin articolul Oratori, retori și limbuți.
În al doilea rând, spiritul critic junimist s-a remarcat în cultivarea simplității și
respectarea adevărului istoric în studierea trecutului și în combaterea falsei erudiții a celor care
foloseau o limbă artificială pentru a se diferenția de oamenii de rând. Seriozitatea era dublată de
ironie, cultivându-se gluma, anecdota, zeflemeaua, îndreptate împotriva ideilor greșite. Un bun
exemplu este articolul lui Titu Maiorescu În contra direcției de astăzi în cultura română, publicat
în 1868, articol devenit celebru pentru formula formelor fără fond. Criticul sancționează tendința
de a împrumuta de la civilizațiile europene forme (instituții sau manifestări sociale sau culturale)
care nu corespund fondului spiritual românesc. El dezaprobă superficialitatea unor schimbări,
arătând că trebuie împrumutate doar acele forme care corespund nevoilor reale ale societății, iar
implementarea lor trebuie să fie lentă și metodică și să fie anticipată prin crearea fondului. În
opinia sa, este mai bine să nu facem o școală deloc decât să facem o școală rea (...), mai bine să
nu facem deloc academii (...) cu ședințele lor solemne, decât să le facem (...) fără maturitatea
științifică ce le dă rațiunea de a fi.
Călăuziți de Titu Maiorescu, junimiștii au urmărit descurajarea literaturii mediocre și
crearea unei literaturi moderne, autentice, promovând poeți și scriitori tineri precum Eminescu,
Creangă, Caragiale sau Slavici și impunând gustul pentru clasic și academic. Operele literare
prezentate în ședințele cenaclului erau îndelung dezbătute și numai cele valoroase estetic erau
publicate în Convorbiri literare. Titu Maiorescu era adeptul ideii că literatura și critica literară
trebuie să fie serioase și să educe spiritul public, cultivându-le cititorilor deprinderi corecte. În
acest scop, a scris articolul O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, articol
structurat în două capitole: Condițiunea materială și Condițiunea ideală a poeziei. În concepția
criticului, spre deosebire de știință, care este chemată să exprime adevărul prin cuvinte, poezia
este arta de a pune fantezia în mișcare prin cuvinte, frumosul fiind ideea manifestată în materie
sensibilă. Poezia operează însă, ca și știința, cu ajutorul cuvintelor. Pentru a le transforma în
material poetic, scriitorul trebuie să creeze imagini artistice prin care să deștepte emoția
citiorului, să folosească tropii: epitetele ornante, personificările, comparațiile originale,
metaforele. Cea de-a doua parte a studiului se referă la ideea poetică, Maiorescu afirmând că:
Ideea sau obiectul exprimat prin poezie este totdeauna un simțământ sau o pasiune și niciodată
o cugetare exclusiv intelectuală. (...) Prin urmare, iubirea, ura, tristețea, bucuria, desperarea,
mânia sunt obiecte poetice. Pentru a emoționa, autorul trebuie să folosească rime elaborate, să nu
se întoarcă în jurul aceleiași idei, să nu folosească multe cuvinte pentru gândiri puține, să evite
diminutivele, exagerările și repetițiile, cu excepție refrenelor. O poezie reușită produce o
încordare, o exagerare a emoției, conducând abil pasiunea spre culminare. În final, Maiorescu
arătă că articolul poate deveni un îndrumător atât pentru tinerii născuți cu talent poetic, cât și
pentru publicul pe care vrea să-l educe pentru a fi capabil să distingă o creație valoroasă și să
respingă nonvalorile. Critica literară trebuie să curățe literatura de mulțimea erorilor, să prepare
junei generațiuni un câmp liber pentru îndreptare.
În concluzie, într-o vreme în care a fost nevoie de mobilizarea tuturor energiilor creatoare
pentru a intra pe făgașul culturii moderne, Junimea a adunat în jurul ei toată elita intelectualității
românești, scriitori și poeți, filosofi, istorici, filologi, magistrați, economiști, matematicieni,
oameni politici, cu toții dominați de „imperialismul intelectual întrupat în Maiorescu” (E.
Lovinescu). Prin cultul pentru adevăr și frumos și prin promovarea gustului pentru clasic și
academic, a spiritului filosofic și a ironiei, Junimea a jucat un rol esențial în modernizarea vieții
culturale românești. Practic, fără Titu Maiorescu și criticismul junimiștilor, literatura și cultura
românească a ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea ar fi fost lipsită de strălucire.

TITU MAIORESCU

CERINȚA:
Scrie un eseu de 600 – 900 de cuvinte despre rolul lui Titu Maiorescu în impunerea
unei noi direcții în literatura română din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ilustrarea
ideilor exprimate în eseu se va face prin referire la unul dintre studiile critice de referință: „O
cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”, „În contra direcției de azi în cultura
română”, „Comediile d-lui Caragiale”, „Eminescu și poeziile lui”.

MODEL DE ESEU:
Recunoscut prin seriozitatea demersurilor critice și prin erudiția excepțională, cel dintâi
critic literar român, Titu Maiorescu (1840-1917), are meritul de a fi pus bazele acestei
discipline, formulându-i cu limpezime principiile teoretice și metoda de lucru. Format în spiritul
riguros și pragmatic al școlilor germane de la Viena și Berlin, unde-și ia licența în filosofie,
Maiorescu își desăvârșește cultura academică la Paris, specializându-se în litere și în drept. Înalta
pregătirea academică i-a dat posibilitatea de a avea o viziune superioară asupra societății vremii,
impunându-se ca mentor al culturii românești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
„Modern în gândire” (Ioana Pârvulescu), el s-a întors în țară dornic de a revigora cultura
românească și de a o ridica la nivelul culturii europene. În acest scop, a înființat împreună cu
Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti și Iacob Negruzzi, societatea Junimea, în jurul căreia
s-a adunat toată elita culturii românești din acea perioadă, scriitori și poeți, filosofi, istorici,
filologi, magistrați, economiști, matematicieni, oameni politici, cu toții dominați de
„imperialismul intelectual întrupat în Maiorescu” (E. Lovinescu).
Prin activitatea sa de critic literar, Titu Maiorescu a contibuit decisiv la impunerea unei
noi direcții în literatura română din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, formulând principiile
estetice care stau la baza literaturii sau promovând modele de literatură valoroasă în nenumărate
articole în care analizează operele unor poeți și scriitori.
În primul rând, Maiorescu a fixat criteriile în funcție de care se poate judeca valoarea
estetică a unei opere literare. Un bun exemplu este articolul O cercetare critică asupra poeziei
române de la 1867, articol structurat în două capitole: Condițiunea materială și Condițiunea
ideală a poeziei. În concepția criticului, spre deosebire de știință, care este chemată să exprime
adevărul prin cuvinte, poezia este arta de a pune fantezia în mișcare prin cuvinte, frumosul fiind
ideea manifestată în materie sensibilă. Poezia operează însă, ca și știința, cu ajutorul cuvintelor.
Pentru a le transforma în material poetic, scriitorul trebuie să creeze imagini artistice prin care să
deștepte emoția citiorului, să folosească tropii: epitetele ornante, personificările, comparațiile
originale, metaforele. Cea de-a doua parte a studiului se referă la ideea poetică, Maiorescu
afirmând că: Ideea sau obiectul exprimat prin poezie este totdeauna un simțământ sau o pasiune
și niciodată o cugetare exclusiv intelectuală. (...) Prin urmare, iubirea, ura, tristețea, bucuria,
desperarea, mânia sunt obiecte poetice. Pentru a emoționa, autorul trebuie să folosească rime
elaborate, să nu se întoarcă în jurul aceleiași idei, să nu folosească multe cuvinte pentru gândiri
puține, să evite diminutivele, exagerările și repetițiile, cu excepție refrenelor. O poezie reușită
produce o încordare, o exagerare a emoției, conducând abil pasiunea spre culminare. În final,
Maiorescu arătă că articolul poate deveni un îndrumător atât pentru tinerii născuți cu talent
poetic, cât și pentru publicul pe care vrea să-l educe pentru a fi capabil să distingă o creație
valoroasă și să respingă nonvalorile. Critica literară trebuie să curățe literatura de mulțimea
erorilor, să prepare junei generațiuni un câmp liber pentru îndreptare.
Fidel principiilor sale, Maiorescu va întreprinde ulterior câteva demersuri exegetice,
analizând opere literare valoroase ale unor poeți și scriitori ai epocii și lămurind, totodată
chestiuni teoretice de substanță. Astfel, în studiul Comediile d-lui Caragiale (1885), apreciază
valoarea estetică a operelor marelui dramaturg, ale cărui piese pun în scenă câteva tipuri din viața
socială, înfățișând o caricatură a societății burgheze a vremii. Prin umorul și sarcasmul cu care
dezvăluie aspecte reale, grave ale societății timpului, comediile lui Caragiale sunt un moment de
seamă al literaturii naționale. Totodată, criticul tratează și problema moralității în artă, separând
moralul de moralizator și arta pe teme morale de predica în scopuri moralizatoare. El afirmă că o
operă de artă este morală prin valoarea ei, nu prin afirmarea directă a unor idei moralizatoare.
Opera de artă trebuie să se ghideze numai după principiile esteticii și să producă în cititor o
înălțare impersonală care să-l facă să trăiască intens textul, rupându-l de interesele egoiste,
cotidiene. Așadar, arta trebuie să transforme conștiința omului cu mijloacele sale specifice.
În Eminescu și poeziile lui (1889), Maiorescu răspunde celor care-l acuzau că nu l-a
ajutat îndeajuns pe marele poet, arătând că acesta a avut o personalitate atât de puternică, încât
nimeni nu l-ar fi putut schimba. După ce observă că principalele lui trăsături au fost inteligența și
setea de cunoaștere, criticul precizează că poetul trăia în lumea ideilor, deplângând condiția
omului pe pământ și soarta omenirii în general și disprețuind tot ce era accidental, convenție
socială sau interes pecuniar. Atitudinea lui Eminescu a fost influențată de lecturile sale filosofice
și literare și, mai cu seamă, de idealismul filosofic german. În a doua parte a studiului, face o
analiză a creației eminesciene, care se distinge prin noutatea limbajul poetic și melodicitatea
frapantă a versurilor. El consideră că armonia acestora izvorăște din poezia populară și din limba
veche a poporului, pe care poetul le îmbină într-un stil unic, de o mare sensibilitate. În plus,
Eminescu a fost un adevărat inventator de sonuri și de rime. Articolul se încheie cu o frază
profetică, Maiorescu anticipând genial faptul că poezia eminesciană va deveni punctul de plecare
pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării românești.
În concluzie, fără Titu Maiorescu, literatura și cultura română a ultimelor decenii ale
secolului al XIX-lea ar fi fost lipsite de strălucire. Chiar dacă articolele sale critice conțin idei
mult prea generale, nefiind analize literare aprofundate, așa cum îi reproșa mai târziu Constantin
Dobrogeanu-Gherea, Maiorescu are meritul de a fi făcut pionierat în critica literară românească,
fiind cel care a pus bazele acestei discipline și „a introdus exigența în literatură” (Ioana
Pârvulescu). Promotor al spiritului filosofic, al gustului pentru clasic și academic și al cultului
pentru adevăr și frumos, Titu Maiorescu a contribuit decisiv la modernizarea vieții culturale
românești și a impus valori literare incontestabile, intuind în demersurile sale critice geniul unor
poeți și prozatori precum Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu și I.L.Caragiale.

MIHAI EMINESCU
Floare albastră

CERINȚE:
1. Scrie un eseu, de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți tema și viziunea despre
lume, reflectate într-un text poetic eminescian. În elaborarea eseului, vei avea în vedere:
- evidențierea trăsăturilor care fac posibilă încadrarea textului poetic într-o tipologie, într-
un curent cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;
- prezentarea temei textului poetic ales, prin referire la două imagini/ idei poetice;
- sublinierea a două elemente ale textului poetic, semnificative pentru ilustrarea viziunii
despre lume a poetului (de exemplu: imaginar poetic, titlu, incipit, relații de opoziție și de
simetrie, elemente de recurență, simbol central, figuri semantice – tropii, elemente de prozodie );

3. Scrie un eseu, de minimum 400 de cuvinte, despre tema iubirii, reflectată într-un text
poetic din opera eminesciană, pornind de la ideile exprimate în următoarea afirmație: „Pentru
Eminescu iubirea este un leagăn de gingășii erotice, o necesitate spirituală de a trăi viața speței
cu toate deliciile de ordin sufletesc, superior. [...] El este un idealist, nici vorbă, un om cu mâini
întinse spre fantasma femeii desăvârșite, pe care n-o va găsi niciodată, pentru că dragostea este
căutare, însă idealitatea lui nu e simbol cu aripi, ci o apariție concretă și tangibilă...”. (George
Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu)

MODEL DE ESEU:
Curent artistic manifestat în secolul al XIX-lea, romantismul atinge apogeul în literatura
română prin Mihai Eminescu, cel din urmă mare romantic european. Creațiile sale se disting prin
primatul sensibilității și al imaginației, prin evadarea în trecut, în spațiul visului sau al mitului,
prin îmbinarea genurilor și a speciilor și prin câteva constante tematice. Publicată în Convorbiri
literare, în 1873, Floare albastră, este o creație încadrabilă în lirica erotică, în care tema iubirii
se împletește cu cea a naturii, poezia cultivând în egală măsură și tema omului de geniu
condamnat la nefericire și singurătate datorită neîmplinirii idealului erotic.
Deseori utilizată de romanticii europeni, de Novalis sau de Leopardi, floarea albastră e
titlul și laitmotivul poeziei, ea reprezentând idealul de iubire în viziune eminesciană. Floarea,
purtătoare a germenilor vieții, simbol al frumuseții și al gingășiei feminine, și albastrul, culoarea
rece a depărtărilor, sugerând aspirația spre un ideal intangibil, figurează admirabil antiteza dintre
lumea terestră, dionisiacă, a iubirii și a trăirilor instinctuale descătușate, pe care o reprezintă
femeia, și lumea abstractă, apolinică, a cunoașterii absolute, în care trăiește omul de geniu.
Viziunea romantică este dată și de îmbinarea genurilor și a speciilor. Ca specii, sunt
prezente meditația pe tema condiției omului de geniu, egloga, o formă dialogată a idilei, și chiar
elegia, având în vedere tristețea ce învăluie finalul poeziei. În ceea ce privește genul, încadrarea
este dificilă din pricina existenței a două voci lirice. Vocea eului liric apare în monologul interior
din strofa a patra și în cel din ultimele două strofe, în care se regăsesc o serie de mărci
gramaticale de persoana I (pronume personale: eu, mi; verbe: am râs, stam), iar vocea fetei e
prezentă în monologul adresat din primele trei strofe sau în cel din strofele 5-12. Astfel, în poezie
se combină lirismul subiectiv și lirismul obiectiv, fata nefiind decât o mască a eului liric, a
omului de geniu care aspiră spre împlinirea erotică.
Compozițional, poezia se structurează în funcție de cele două voci lirice, care pun în
evidență două moduri distincte de a privi lumea, subliniind discrepanța dintre omul de geniu și
omul de rând. Antiteze există și între planurile temporale, ultima strofă fiind izolată de celelalte
pentru a se delimita planul trecutului, al visului de iubire paradiziacă, de planul prezentului, al
revenirii la realitatea dureros de tristă pentru omul de geniu, căruia îi este hărăzită singurătatea.
Primele trei catrene ale textului, conturează condiția omului de geniu prin intermediul
monologului fetei, o adresare directă plină de reproș la adresa celui care trăiește dedicându-se
exclusiv cunoașterii, așa cum reiese din metafora: Iar te-ai cufundat în stele/ Și în nori și-n
ceruri nalte?. Adverbul iar evidențiază permanența acestor preocupări. Metafora râuri în soare/
Grămădești-n a ta gândire face aluzie la mulțimea cunoștințelor omului de geniu, ilustrate
ulterior printr-o enumerație, în care câmpiile asire, spațiul apariției civilizației umane, reprezintă
dorința de cunoaștere a începuturilor, iar întunecata mare, redă aspirația de a pătrunde cele mai
adânci mistere ale vieții. În acest context, piramidele-nvechite, care urcă-n cer vîrful lor mare,
devin un simbol al ascensiunii spre cunoașterea absolută.
Monologul eului liric din strofa a patra reflectă suferința omului de geniu, care
conștientizează dureros adevărul spuselor fetei, încuviințându-l printr-o tăcere revelatoare: Eu am
râs, n-am zis nimica. Diminutivul mititica, reflectă atât afecțiunea lui față de această femeie
delicată, cât și imposibilitatea ei de a înțelege aspirațiile sale transcendentale.
 Monologul fetei din stofele 5-12 este o invitație adrestă bărbatului, de a se abandona
iubirii într-o natură de o frumusețe sălbatică. Apar aici toate ipostazele erosului remarcate de
George Călinescu în universul liric eminescian: „Pentru Eminescu iubirea este un leagăn de
gingășii erotice, o necesitate spirituală de a trăi viața speței cu toate deliciile de ordin sufletesc,
superior. [...] El este un idealist, nici vorbă, un om cu mâini întinse spre fantasma femeii
desăvârșite, pe care n-o va găsi niciodată”. Cea dintâi ipostază, iubirea paradiziacă, este
prezentă în primele strofe ale monologului fetei. Decorul natural feeric reface imaginea
arhetipală a Edenului, prin figurarea unui tablou sălbatic, în care stânca stă să se prăvale/ În
prăpastia măreață. În acest decor, cuplul de îndrăgostiți întruchipează cuplul adamic. Aflați
lângă balta cea senină, simbol al apelor primordiale, și sub trestia cea lină, un axis mundi în
jurul căruia Dumnezeu a creat insula Paradisului, îndrăgostiții au senzația că sunt cei dintâi care
trăiesc sentimentul iubirii, o iubire pură, ideală. Imaginea auditivă und-izvoare plâng în vale redă
susurul abia perceptibil al apelor care creează o muzică suavă, încântând tânara pereche ascunsă
într-un ochi de pădure.
Iubirea se transformă apoi într-un joc al seducției, în care femeia îl inițiază pe bărbat în
tainele erosului, în timp ce el se abandonează fascinat ritualului. Ca orice bărbat, îndrăgostitul
trebuie să-și cucerească partenera, spunându-i povești și minciuni, care să o încânte. Fata îi va
testa sinceritatea cu un fir de romaniță. De emoție, va deveni roșie ca mărul, comparația punând
în evidență frumusețea ei ispititoare. Portretul fizic se întregește prin prezentarea părului de-aur,
epitet metaforic ce reflectă frumusețea angelică. Odată cu apariția lunii, protectoarea
îndrăgostiților, apropierea acestora nu mai întâmpină obstacole, mai ales că întunericul produs de
bolțile de frunze, alungă orice reticență din sufletul lor. Astfel, sărutările se înmulțesc, devenind
dulci ca florile ascunse. Desprinderea de cadrul natural paradiziac și coborârea spre sat, în vale
reflectă degradarea sentimentului iubirii odată cu intrarea în spațiul impur al vieții umane. Cuplul
de îndrăgostiți va fi ca orice cuplu de tineri de la țară, care vorbesc l-al porții prag, în
întunecime. Pragul porții, pe care fata îl trece la plecare anticipează ruptura în iubire: Înc-o gură -
și dispare... Femeia pierdută devine un simbol al idelului feminin pe care omul de geniu nu-l va
mai găsi niciodată. Epitetele la superlativ absolut reflectă frumusețea deosebită a acestei ființe
lipsite de inhibiții, care știe să se dăruiască total în iubire: Ce frumoasă, ce nebună/ E albastra-
mi, dulce floare!
Ultima strofă este de o copleșitoare tristețe. Verbele la perfectul compus, te-ai dus, a
murit, sugerează imposibilitatea realizării idealului erotic, căci iubirea ideală este unică și, odată
sfârșită, nu mai poate fi trăită. Regretul este redat printr-o exclamație tulburătoare: Floare-
albastră! Floare-albastră!... Prin asonațele grave, adverbul totuși produce o brutală trezire la
realitate, scoțându-l pe îndrăgostit din lumea fantasmelor trecutului, care foșnesc încă vii în
amintirile sale. Urmat de cele trei puncte de suspensie, acesta accentuează sentimentul nefericirii,
în absența iubirii totul fiind trist în lume.
Scrisă în spiritul sensibilității romantice, Floare albastră este, așa cum afirmă Eugen
Simion, „expresie a unei muzicalități interioare profunde, […] o muzică inconfundabilă, care
devine semnul de identitate al eminescianismului”. Muzicalitatea se degajă, în primul rând, din
prozodie. Cele 14 catrene, cu măsură de 8 silabe, cu ritm trohaic care anticipează prăbușirea
finală în apele tristeții, au o rostogolire netedă, suavă, un ritm curgător imprimat de rima
îmbrățișată. Armonie inegalabilă versurilor vine și din folosirea inversiunilor și a dativelor
posesive (E albastra-mi, dulce floare), din utilizarea unor repetiții și structuri exclamative
(Floare-albastră! Floare-albastră!), a limbajului arhaic (s-a fi ivit), a graiului popular (verbele la
viitorul popular mi-i spune, mi-i ținè, n-a s-o știe) ori a regionalismelor moldovenești înzestrate
cu o sonoritate dulce (nu căta, vom ședè). George Călinescu observa că Eminescu „face o limbă
proprie”, înzestrând-o cu legi noi, căci, pentru a se auzi muzica spiritului, el scutează sau
„inventează cuvinte, sucește timpurile și persoanele verbelor, face construcții proprii”: Und-
izvoare plâng în vale; Grija noastră n-aib-o nime.
În concluzie, Floare albastră este o capodoperă a liricii romantice eminesciene, prin
complexitatea ei tematică anticipând apariția poemului filosofic Luceafărul. Iubirea, natura,
varietatea de genuri și specii, toate acestea se îmbină „într-un discurs esențialmente muzical”
(Eugen Simion), din care răzbate peste timpuri condiția nefericită a omului de geniu.

SUBIECTUL I (50 de puncte)

Citeste următorul fragment:
După ce am constatat că se află identitate între poezie și între semnele caracteristice ale
simțământului și pasiunii, și totodată că în poeziile cele rele eroarea provenea din ignorarea
acestei identități, conchidem prin inducțiune ceea ce afirmasem apriori, că poezia cea adevărată
nu este decât un simțământ sau o pasiune, manifestate în formă estetică. De aci rezultă că tot ce
este produs al reflecției exclusive, politica, morala, teoriile științifice etc., nu intră în sfera
poeziei, și orice încercare pentru aceasta a fost o eroare. […] Să nu uităm că în poeții cei mari,
a căror chemare poetică este mai presus de contestare, în Corneille, Racine, Shakespeare,
Goethe, nu se află nici un vers de politică sau de teorii serioase asupra științelor. […]
Recapitulând acum toate concluziunile ce am încercat să le demonstrăm în studiul de
față, dobândim următoarele idei principale asupra poeziei:
Poezia cere, ca o condiție materială a existenței ei, imagini sensibile; iar condiția ei
ideală sunt simțăminte și pasiuni.
Din condiția materială se explică determinarea cuvintelor, epitetele, personificările și
comparațiunile juste și nouă și totdeodată regula negativă, că poezia să se ferească de noțiuni
abstracte.
Din condiția ideală se explică mișcarea reprezentărilor, mărirea obiectului și
dezvoltarea gradată spre culminare, și totdeodată regula negativă că poezia să se ferească de
obiecte ale simplei reflecțiuni. Aceste adevăruri le-am demonstrat pe cât se poate demonstra în
materie estetică, atât prin cercetări teoretice, cât și prin experiența din exemple.
Scopul lor nu este și nu poate fi de a produce poeți; niciodată estetica nu a creat
frumosul, precum niciodată logica nu a creat adevărul. Dar scopul lor este de a ne feri de
mediocritățile care, fără nici o chemare interioară, pretind a fi poeți, și acest scop îl poate
ajunge estetica. Căci asemenea discipline au două mari foloase. Ele îndeamnă întâi pe acela
care are talentul înnăscut, să se perfecționeze în arta sa, deșteptându-i atenția asupra multor
particularități importante, pe care le-ar fi trecut cu vederea.
Ele contribuie, al doilea, să dea publicului o măsură mai sigură pentru a deosebi
adevărul de eroare și frumosul de urât. În această din urmă privință ne-a părut importantă
pentru noi o cercetare critică asupra poeziei române. Căci mica noastră literatură poetică este
în pericol de a confunda acea deosebire elementară.
Majoritatea poeților nu merită numele ce și-l uzurpă: din producțiunile lor se vede numai
o fantezie seacă de imagini originale și o inimă goală de simțiri adevărate, și mai bine le-ar fi
fost lor și nouă dacă niciodată nu ar fi luat pana în mână și nu ar fi lățit în public producțiunile
lor nedemne de limbajul muzelor. Căci dacă lipsa de orice literatură este unul din semnele de
barbarie a popoarelor, o literatură falsă și urâtă este cel dintâi pas spre degradarea culturii
începânde. Aci devine prima datorie a științei de a se opune în contra răului contagios. O critică
serioasă trebuie să arate modelele bune câte au mai rămas și să le distingă de cele rele și,
curățind astfel literatura de mulțimea erorilor, să prepare junei generațiuni un câmp liber
pentru îndreptare.
(Titu Maiorescu, O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 )

A. Scrie, în enunțuri, răspunsul la fiecare dintre următoarele cerințe cu privire la textul dat
1. Indică sensul secvenței o fantezie seacă și o inimă goală. 6 puncte
2. Menționează numele a trei dintre poeții cei mari, în viziunea lui Titu Maiorescu. 6 puncte
3. Precizează ce înțelege Titu Maiorescu prin poezia cea adevărată. 6 puncte
4. Explică în ce constă răul contagios la care se referă Titu Maiorescu.6 puncte
5. Prezintă, în 30 – 50 de cuvinte, de ce prin simpla lectură a acestui articol nu se pot produce
poeți. 6 puncte

B. Redactează un text argumentative, de minimum 150 de cuvinte, în care să-ți prezinți

opinia despre rolulcriticii în dezvoltarea literaturii raportându-te atât la informațiile din
fragmentul, cât si la experiența personală sau culturală. 20 de puncte
În redactarea textului, vei avea în vedere următoarele repere:
– formularea unei opinii față de problematica pusă în discuție, enunțarea si dezvoltarea
corespunzătoare a două argumente adecvate opiniei și formularea unei concluzii pertinente; 14
puncte
– utilizarea corectă a conectorilor în argumentare, respectarea normelor limbii literare (norme de
exprimare, de ortografie și de punctuație), asezarea în pagină, lizibilitatea. 6 puncte
În vederea acordării punctajului pentru redactare, textul trebuie să aibă minimum 150 de
cuvinte si să dezvolte subiectul propus.

SUBIECTUL II (10 de puncte)

Comentează semnificațiile textului, evidențiind două trăsături ale romantismului:
Pe lângă plopii fără soţ De câte ori am aşteptat Azi nici măcar îmi pare rău
Adesea am trecut; O şoaptă de răspuns! Că trec cu mult mai rar,
Mă cunoşteau vecinii toţi - O zi din viaţă să-mi fi dat, Că cu tristeţe capul tău
Tu nu m-ai cunoscut. O zi mi-era de-ajuns. […] Se-ntoarce în zadar,

La geamul tău ce strălucea
Privii atât de des;
O lume toată-nţelegea -
Tu nu m-ai înţeles.
Căci te iubeam cu ochi păgâni Căci azi le semeni tuturor
Şi plini de suferinţi, La umblet şi la port,
Ce mi-i lăsară din bătrâni Şi te privesc nepăsător
Părinţii din părinţi. C-un rece ochi de mort.
(Mihai Emiescu, Pe lângă plopii fără soț