Junimea si Titu Maiorescu

In devenirea culturii romane moderne, Junimea reprezinta un

prim moment de sincronizare a gandirii autohtone cu cea occidentala.
Dupa „Dacia literara”, etapa in care se afirma necesitatea cristalizarii
unei culturi romanesti autentice, Junimea vine cu o filosofie proprie
asupra actului de creatie si de apreciere estetica a acestuia. Putem
considera ca cele doua cenacluri si reviste se continua intr-un dialog
sublim, avand ca ideal constituirea unei spiritualitati autentice. Daca
pasoptistul Ion Heliade Radulescu isi indemna confratii sa creeze prin
sintagma „Scrieti, baieti, nu mai scrieti!”, Maiorescu postuleaza
teoria „formelor fara fond” ca un principiu fundamental al filosofiei
junimiste.
Societatea Junimea a fost infiintata la Iasi in anul 1863, de catre
cativa tineri ce studiasera la universitati din Apus, de unde s-au intors
cu un suflu nou : Titu Maiorescu, P.P. Carp, Vasile Pogor, Theodor
Rosetti si Iacob Negruzzi. Acestia aleg numele „fara pretentii”
Junimea prin care atrag atentia asupra viziunii noi pe care doresc sa o
dezvolte in epoca respectiva.
Cenaclul Junimea nu a avut un statut organizatoric propriu-zis, ci
o deviza devenita celebra prin radicalismul ei : „Intra cine vrea,
ramane cine poate”.Activitatile au fost diverse, acoperind sfera artei,
a culturii in sens larg, dar si a stiintei si chiar a politicii. Ei instituie
„prelectiunile poporale”, intalniri de cenaclu saptamanale, editare de
ziare si reviste, infiintare de tipografii, scoli, librarii etc.
Se disting trei etape in evolutia gruparii, fiecare adaugand un
accent la profilul cultural-stiintific al acesteia. Prima este curpinsa in
perioada 1863-1874 cand sediul societatii este la Iasi, constand in
practicarea unei critici negatoare, „de descurajare a mediocritatilor de
la viata publica”, in scopul crearii unui teren propice manifestarii
ulterioare a scriitorilor de talent. A doua etapa este curpinsa intre 1874
si 1885 cand societatea functioneaza concomitent la Iasi si Bucuresti,
practicandu-se o critica de sustinere, de incurajare a „directiei noi” in
care se inscrisese literatura romana. Acum sunt publicati in paginile
revistei „Convorbiri literare” marii clasici, deveniti repere viabile ale
axiologiei literare. In sfarsit, a treia etapa se deruleaza din 1885 pana
aproximativ in 1895 cand manifestarile Junimii scad mult in valoare si
impact social, iar revista se transforma intr-o publicatie istorica si
academica.
Pe langa activitatea literara, este foarte importanta si
dimensiunea lingvistica si social-culturala a gruparii. Prin intermediul
lui Maiorescu, junimstii sustin temperarea importului de neologisme
din limbile occidentale, sustin scrierea fonetica, prin inlocuirea
alfabetului chirilic cu cel latin, renuntarea la exagerarile „puriste” si
sustinerea dezvoltarii organice a limbii romane literare.
Zigu Ornea vede in Junimea un segment definitoriu pentru
dezvoltarea criticii si a esteticii romanesti, sintetizand contributia
acesteia in cuvinte memorabile : „Influenta Junimii pentru literatura
si cultura romaneasca a fost imensa. Legitimitatea esteticului,
descurajarea mediocritatilor, cultivarea literaturii populare,
impunerea realismului ca formula estetica necesara, omagiul
limpiditatii clasice si al visarii romantice se datoreste in buna
masura, Junimii si junimismului.”
Titu Maiorescu este reprezentantul acestei grupari literare si
totdata mentorul ei absolut, fiind considerat pana astazi cea mai
importanta personalitate culturala din secolul al XX-lea in spatiul
romanesc.
Nicolae Manolescu, unul din continuatorii viziunii sale critice
demonstreaza in lucrarea „Contradictia lui Maiorescu” faptul ca
acesta a fost intemeietor in tot ceea ce a intreprins, constient fiind ca
„a crea cu adevarat inseamna a porni de la zero, de la originea
absoluta.”
Maiorescu a fost, intr-un sumar portret, un om politic notabil al
vremii sale, un orator excelent, un avocat temut, dar mai ales, un
pionier al criticii si al esteticii romanesti. Studiile si articolele lui
Maiorescuau acoperit o sfera generoasa a spiritului, de la limba si
comunicare („Despre scrierea limbii romane”, „Betia de cuvinte”,
„Oratori, retori, limbuti”, „Neologismele”), la literatura („Asupra
poeziei noastre populare”,„O cercetare critica asupra poeziei noastre
de la 1867”,„Directia noua in poezia si proza romana”, „Comediile
dlui
Caragiale”, „Eminescu si poeziile lui”, „Poeti si critici”) si cultura in
sens larg („In contra directiei de astazi in cultura romana”).
„O cercetare critica asupra poeziei noastre de la 1867”
reprezinta primul studiu de estetica romanesc, scris in imprejurarea
dorintei junimistilor de a realiza o antologie a celor mai bune poezii
ale noastre, cand constata ca nu aveau niste criterii in functie de care
sa le selecteze si sa le ierarhizeze. Eseul maiorescian poate fi de aceea
considerat un simbolic manual de estetica, organizat in doua sectiuni :
„Conditiunea materiala a poeziei” si „Conditiunea ideala a poeziei”.
La inceput, Maiorescu demonstreaza opozitia ireductibila dintre arta si
stiinta, spunand ca obiectul de studiu al celei dintai este frumosul, pe
cand al celei de-a doua este adevarul. Da, de asemenea, o prima
definitie a celor doua categorii rationale si estetice, pe filiera filosofiei
germane : Kant, Schopenhauer, Herbart. Arata ca adevarul se reduce
la idee, pe cand frumosul este „idee manifestata in materie sensibila”.
In partea consacrata conditiei materiale a poeziei, vorbeste despre
structura si forma acesteia, mentioneaza figurile de stil, demonstrand
ca limbajul poetic trebuie „sa destepte imagini sensibile in fantazia
auditoriului”. In cealalta sectiune, trateaza problematica temelor
poeziei, a sentimentelor transmise, precum si a gradarii emotiei
artistice catre un punct culminant. Autorul sustine ca fiecare poet
trebuie sa fie „nou si original” in forma construita, pentru ca
substanta poetica vizeaza aceleasi trairi.
„In contra directiei de astazi in cultura romana” poate fi
considerat un articol definitoriu pentru intreaga filosofie culturala a
junimismului, pentru ca dezvolta teoria formelor fara fond adaptata la
toate segmentele societatii. Autorul demonstreaza ca importul sau
copierea unor forme din exterior este nu doar neproductiva, ci si
nociva pentru un popor, deoarece intarzie nasterea unor structuri
originale, specifice fiintei lui.
„Eminescu si poeziile lui” reprezinta primul articol critic despre
poeziile lui Eminescu si primul portret facut omului Eminescu, in
chiar anul mortii sale (1889). In prima parte, Maiorescu realizeaza un
crochiu al poetului, in care retine talentul innascut, memoria
extraordinara, cultura vasta, excelenta stapanire a limbii romane,
lecturile filosofice si mitologice de profunzime. In a doua parte,
autorul se opreste asupra marilor creatii eminesciene pe care le
comenteaza succint. Finalul studiului este oracular, deoarece cuvintele
maioresciene au valoarea unei profetii pentru viitorul limbii si al
literaturii romane : „Pe cat se poate omenste prevedea, literatura
poetica romana va incepe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului
lui...”.
 Articolul „Comediile d-lui Caragiale” are ca tema moralitatea in
arta, fiind publicat ca raspuns la atacurile din presa indreptate
impotriva comediilor autorului mentionat, de catre Constantin
Dobrogeanu Gherea. Acesta il acuza pe Caragiale de imoralitate si
trivialitate pentru ca surprinde numai aspectele negative ale societatii
romanesti, de care nu se arata cutremurat, ci chiar le modeleaza spre a
obtine rasul cititorului. Teza maioresciana este ca moraitatea din arta
nu este aceeasi cu moralitatea din viata de zi cu zi, o opera de arta
fiind morala prin valoarea ei estetica intrinseca. Concluzia criticului
este ca operele lui Caragiale sunt viabile si eterne, iar atitudinea sa
comica este doar masca asumata artistic in spatele careia se ascunde o
tragedie.
In concluzie, contributia lui Titu Maiorescu si a Junimii la
dezvoltarea culturii si a literaturii romane este cruciala, deoarece ideile
si principiile avansate in a doua jumatate a secolului al XIX-lea nu au
incetat sa-si arate efectele de substanta.