UNIVERSITATEA ,,AUREL VLAICU”, ARAD

MASTER: LIMBA SI LITERATURA ROMÂNĂ-TENDINŢE ACTUALE

TITU MAIORESCU ŞI JUNIMEA

PROFESOR DOCTOR: STUDENT:

LAVINIA BIŢ MIRON OANA-MĂDĂLINA

ARAD, 2013
 Titu Maiorescu şi Junimea

Cea mai importantă personalitate a secolului al XIX-lea din cultura românească, Titu
Maiorescu a fost un întemeietor în tot ceea ce a făcut, conştient fiind că ,,a crea cu
adevărat înseamnă a porni de la zero, de la originea absolută”, după cum susţinea Nicolae
Manolescu în studiul său ,,Contradicţia lui Maiorescu”.
Om politic, de marcă al timpului, excelent orator, avocat temut, pionier al criticii şi al
esteticii literare româneşti, intelectual de mare forţă spirituală şi morală, Maiorescu a fost
un spirit clasic, armonios, echilibrat, astfel încât Eugen Lovinescu observa: ,,Arta lui
Maiorescu este de ordin clasic, bazată pe echilibrul static de forţe. Ea este expresia
literară a structurii lui psihologice clasice. Cea mai însemnată dintre creaţiile lui e cea a
personalităţii lui armonice”.
Cu preocupări în domeniul limbii, al literaturii, al criticii şi al esteticii, al filosofiei, al
culturii în general, Maiorescu a deschis drumul în toate marile domenii ale spiritului
românesc manifestat în a doua perioadă a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului
XX. Studiile şi articolele sale dovedesc din plin acest lucru: ,,Despre scrierea limbii
române”, ,,Beţia de cuvinte”, ,,Oratori, retori, limbuţi”, ,,Neologismele” (studii de limbă),
,,O cercetare critică asupra poeziei noastre de la 1867”, ,,Direcţia nouă în poezia şi
proza română”, ,,Comediile d-lui Caragiale”, ,,Eminescu şi poeziile lui”, ,,Poeţi şi
critici”(critică literară şi estetică), ,,În contra direcţiei de astăzi în cultura română”
(cultură).
,,Înainte de Maiorescu”, afirmă criticul Mihai Drăgan în ,,Lecturi posibile”, ,,nu putem
vorbi la noi de principii estetice organizate într-o formă sistematică”. Concepţia estetică
maioresciană nu este originală, dar rămâne unitară şi impresionează pin argumentarea
superioară şi fermitatea gândirii. Ca orice artist raţionalist, Maiorescu era convins că o
creaţie durabilă în ordinea spiritualităţii se poate realiza numai prin ridicarea acesteia în
sfera de interes a omenirii şi prin abordarea unor probleme particulare, individuale. Din
această convingere creşte estetica maioresciană, în care primează principiile ce
condiţionează judecata de valoare, cu toate că principiile sunt relative, deoarece ele se
schimbă în funcţie de experienţele literare ale fiecărei epoci. Ca urmare, principiile
estetice trebuie să fie deduse din evoluţia fenomenului literar, prin studierea
capodoperelor, pentru că în estetică nu teoria este determinantă, ci realitatea operei.
Pledând pentru aceste principii, studiul său de cultură intitulat ,,În contra direcţiei de
azi în cultura română”, are ca temă condamnarea formelor fără fond din epocă, a acelor
structuri prezente la toate nivelurile societăţii (politic, social, administrativ, cultural,
literar) care viciau profund şi iremediabil fiinţa naţională, fiind caracterizate de
superficialitate, imitaţie, snobism, schematism – altfel spus, toate alcătuiau o cultură falsă
şi inadecvată spiritului autohton: ,,În aparenţă, după statica formelor dinafară, românii
posed astăzi întreaga civilizaţie occidentală. Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi
academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o
constituţiune. Dar, în realitate toate acestea sunt producţiuni moarte, pretenţii fără
fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr şi astfel cultura claselor mai înalte ale
românilor este nulă şi fără valoare şi abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi
în zi mai adânc”.
După 1820 s-a înregistrat o reorientare a culturii româneşti dinspre civilizaţia orientală
către cea occidentală, în virtutea schimbărilor aduse mai întâi de Iluminism, apoi de
Romantism. Din păcate însă, lumina Apusului i-a orbit pe unii slujitori ai culturii şi ai
condeiului, astfel încât au încercat să impună o ,,strălucire de tinichea”, momentului, în
sensul că au preluat structuri fragile, formale, inconsistente, numite de marele
Maiorescu ,,lustrul din afară”, dat fiind faptul că societatea românească, în integralitatea
ei, nu era pregătită pentru o substituţie atât de radicală. Această lipsă a relaţiei de tip
cauză-efect în demersul de înnoire culturală a determinat – consideră Maiorescu – o
,,superficialitate fatală”, ,,iluzii juvenile” care s-au spulberat odată cu trecerea timpului.
Studiul având şi raţiuni polemice, Maiorescu exagerează în mod deliberat anumite
observaţii şi aprecieri, spre a obţine un efect persuasiv asupra publicului cititor.
Maiorescu observă că nu există o clasă autentică de intelectuali, de elite ale momentului
şi că singura pătură socială autentică, având rădăcini adânci în trecut, este cea ţărănească,
din păcate ignorată de cei chemaţi să decidă destinele poporului. Se creează, ireversibil o
prăpastie între cele două niveluri, pentru că lipsa de educaţie cauzată de situaţia
economică şi socială precară a claselor de jos se adânceşte pe măsură ce pretinsele elite
îşi dezvoltă o lume a lor, exclusivistă şi închisă.
 Un alt studiu important ,,O cercetare critică asupra poeziei noastre de la 1867”,
începe cu stabilirea domeniului esteticii, fiind organizat pe două secţiuni: ,,Condiţia
materială” şi ,,Condiţia ideală a poeziei”. Mai întâi, Maiorescu demonstrează opoziţia
dintre artă şi ştiinţă, spunând că arta redă intuirea directă, individuală a naturii, obiectul ei
de studiu fiind frumosul, pe când ştiinţa reflectă natura prin abstracţii generalizatoare,
opunându-se aşadar de adevăr. Personalitatea artistului joacă rolul decisiv în realitatea
operei de artă. Indiferent de codul folosit, comunicarea cu intenţii estetice se sprijină pe
imagine (vizuală, auditivă), produs al imitaţiei (mimesis), înţeleasă nu ca o copie a
realităţii, ci ca mod de interpretare a acesteia cu scopul de a scoate în evidenţă o anumită
semnificaţie. Prin urmare, orice produs estetic ,,imită” realitatea în funcţie de o anumită
atitudine faţă de lume a artistului: ,,Arta este un colţ al naturii văzut impersonal şi
exprimat printr-un temperament individual”, care pătrunde esenţa lucrurilor şi poate să
redea generalul. Recunoaştem astfel idei din filosofia lui Platon şi Schopenhauer, în care
artistul se uită pe sine şi urcă în sfera unui entuziasm impersonal izvorât din altruism.
Pentru Maiorescu, arta alături de ştiinţă, se constituie ca o cale de cunoaştere a lumii.
Spre deosebire de ştiinţă, arta exclude orice element raţional, bazându-se pe
contemplaţie: ,,starea de contemplaţie estetică creează în noi o libertate sufletească”.
Aşadar, cunoaşterea artistică e bivalentă, orientată spre lumea exterioară dar şi spre cea
interioară. De aici Maiorescu ajunge la concluzia că obiectul artei nu îl reprezintă
noţiunile, ci pasiunile şi sentimentele, singurele care pot fi eterne.
După ce defineşte obiectul artei, Maiorescu defineşte frumosul, pe care-l defineşte
drept ,,aparenţă sensibilă a ideii”. În viziunea maioresciană, criteriile de evaluare a operei
literare sunt dependente de ,,condiţia materială” (se referă la cuvintele prin care se
realizează imaginea artistică) şi de ,,condiţia ideală” (are în vedere conţinutul identificat
în sentimente). Concepută astfel, arta dobândeşte un rol moralizator, pentru că îl
înnobilează pe om, îi conferă demnitate, aşa cum se poate vedea în articolul ,,Comediile
d-lui Caragiale”.
În concluzie, pe când în ,,Condiţia materială”, Maiorescu arată cum ,,poezia ca toate
artele, este chemată să exprime frumosul”, iar ,,frumosul cuprinde idei manifestate în
materie sensibilă”, în ,,Condiţia ideală a poeziei”, esteticianul arată că ,,ideea sau obiectul
exprimat prin poezie este totdeauna un simţământ sau o pasiune, şi niciodată o cugetare
exclusiv intelectuală, sau cu alte cuvinte, poezia trebuie să fie accesibilă, ,,să vorbească la
conştiinţa tuturor” şi să exprime numai acele sentimente care ,,se disting prin nobleţea
lor”.
Mai există şi alte studii importante care vorbesc despre personalitatea marelui critic şi
despre întreaga sa viziune estetică dar am ales să vorbesc despre cele două menţionate
mai sus deoarece mi s-au părut mai elocvente pentru tema aleasă.
Dacă până acum am vorbit doar strict despre personalitatea marelui critic şi om de
cultură, de aici încolo mă voi lega puţin despre ceea ce înseamnă ,,junimismul”,
,,Junimea” şi ,,criticismul junimist”.
Contextul de care se leagă toţi aceşti termeni mai sus menţionaţi, este legat de
perioada de după etapa paşoptistă, când revista Dacia literară şi gruparea de scriitori din
jurul ei au militat pentru construirea unei identităţi culturale, literare, lingvistice şi
spirituale româneşti.
În secolul al XIX-lea conştiinţa scriitorilor de a realiza o literatură care să ne
legitimeze la nivel european se manifestă cel puţin în două rânduri: mai întâi prin
eforturile paşoptiştilor de la Dacia literară, în frunte cu Mihail Kogălniceanu (1840), apoi
prin studiile lui Titu Maiorescu şi prin activitatea contemporanilor săi de la Societatea
Junimea.
Gruparea literară ia naştere în 1863 din iniţiativa a cinci tineri cu studii în mediile
universitare franceze şi germane: Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti, Vasile Pogor, Petre P.
Carp şi Titu Maiorescu, cel care va deveni mentorul cenaclului, un spiritus rector în
epocă. Rândurile grupării vor fi îngroşate de personalităţi precum Alecsandri, Eminescu,
Creangă, Caragiale, Slavici, dar societatea permite şi accesul unor reprezentanţi ai altor
domenii decât cel literar, cum ar fi istoricul şi memorialistul Gh. Panu, lingvistul Al.
Philippide, filozoful Vasile Conta, istoricul A.D. Xenopol, conform devizei „intră cine
vrea, rămâne cine poate”.
Ceea ce uneşte în ansamblu aceşti membri rămâne spiritul junimist, caracterizat prin
gust clasic şi academic pentru valorile confirmate de timp, ironizarea tuturor exceselor,
severitatea critică, preferinţa filozofiei şi înclinaţia spre oratorie. Rolul Junimii, în cea
de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea rămâne cel de a fi orientat cultura română spre
o nouă vârstă, cea a eliminării mediocrităţilor şi a legitimării/promovării scriitorilor de
certă valoare estetică:
1.Au educat gustul public în sensul disocierii unei opere originale de o creaţie
superficială şi al elaborării unor criterii ferme necesar în evaluarea literaturii: junimiştii
organizează timp de 17 ani nişte „prelecţiuni populare”, conferinţe pe diverse teme care
au reprezentat atât modele de oratorie, cât şi un mijloc de răspândire a ideologiei lor; de
asemenea, junimiştii urmăresc realizarea unei antologii de poezie a epocii, prin care să
ofere astfel o suită de exemple ilustrative pentru teoriile afirmate, operând în acelaşi timp
şi o selecţie între valori şi non-valori. Altfel spus răspândirea spiritului de critică
adevărată: ,,Critica noastră va fi nepărtinitoare: vom critica cartea iar nu autorul”.
2. Au încurajat literatura originală şi naţională, şi au impus scriitorii de valoare din
epocă în conştiinţa contemporanilor: Eminescu, Creangă, Cargiale, Slavici, şi-au citit mai
întâi operele la şedinţele cenaclului, apoi le-au publicat în paginile revistei „Convorbiri
literare”, apărută în 1867, dar a pledat şi pentru combaterea imitaţiei de la străini.
3. Au impus o limbă română literară prin impunerea principiului fonetic şi a
alfabetului latin, prin combaterea beţiei de cuvinte şi a exceselor neologice.
Societatea Junimea şi-a desfăşurat activitatea pe parcursul mai multor etape:
perioada ieşeană durează din 1863 până în 1874, întrunirile având loc în casa lui Titu
Maiorescu sau a lui Vasile Pogor; în această etapă ideologică ei susţin prelecţiunile
populare şi înfiinţează revista Convorbiri literare, publicată în tipografia proprie. Etapa
şedinţelor duble, ţinute la Iaşi şi la Bucureşti, la „mica Junime”, în urma mutării lui
Maiorescu (devenit ministru al Instrucţiunii Publice), a lui Eminescu şi a lui Slavici în
capitală, se remarcă prin consolidarea noii direcţii în poezie şi proză între 1874 şi 1885:
operele marilor clasici sunt promovate în paginile revistei Junimii sau traduse în germană
de Mite Kremnitz. După 1885, întrunirile se răresc, iar revista capătă un caracter
universitar prin publicarea articolelor de specialitate din diverse domenii (filologie,
filozofie, geografie, istorie).
În centrul tuturor acestor iniţiative culturale se află Titu Maiorescu, un om-orchestră
tipic secolului la XIX-lea prin multitudinea proiectelor politice şi culturale în care a fost
implicat ca ministru al Instrucţiunii Publice, al Justiţiei şi de Externe, ca agent diplomatic
la Berlin, ca director al ziarului Timpul, ca jurist şi profesor, dar mai ales ca întemeietor
al criticii literare estetice în cultura şi literatura română. Într-o epocă de tranziţie a culturii
române, aflate în căutarea unei identităţi, Titu Maiorescu are rol de călăuză, de mentor.
Activitatea lui Titu Maiorescu este aceea a unui intelectual convins de necesitatea
radicalismului critic într-o epocă în care confuzia mediocrităţilor cu valorile devenea din
ce în ce mai ameninţătoare. Chiar dacă el nu este creatorul unor studii monografice sau al
unei istorii literare, Maiorescu a realizat, prin studiile sale, cadrul propice în care îşi vor
desfăşura în deceniile următoare activitatea de critic personalităţi precum Călinescu,
Lovinescu, Tudor Vianu, Nicolae Manolescu sau Eugen Simion. Mentor al junimiştilor,
el are nu numai meritul de a fi trasat principalele direcţii de dezvoltare a literaturii
române, dar şi pe cel al intuirii geniilor, aşa cum a dovedit-o în cazul lui Eminescu, sau
pe cel al susţinerii şi promovării valorilor. Convinşi că ,,de la sine nu se schimbă nimic”,
junimiştii alături de Maiorescu s-au angajat în lupta pentru adevăr şi valoare autentică sau
aşa după cum afirma Zigu Ornea ,,influenţa Junimii pentru literatura şi cultura
românească a fost imensă. Legitimitatea esteticului, descurajarea mediocrităţilor,
cultivarea literaturii populare, impunerea realismului ca formulă estetică necesară,
omagiul limpidităţii clasice şi al visării romantice se datorează în bună măsură Junimii şi
junimismului”. Cu toate acestea ,,Junimea” are meritul de a fi impus o nouă paradigmă
culturală, supunând literatura şi critica literară ale vremii unui examen lucid şi pertinent,
bazat pe principii estetice universale, transferate în spaţiul românesc. Concepţia estetică a
junimiştilor şi întreaga lor atitudine filosofică s-au subordonat culturii naţionale,
continuându-i astfel pe paşoptişti.
În concluzie, activitatea cenaclului Junimea şi a lui Titu Maiorescu reprezintă cea
mai importantă mişcare culturală din literatura română din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea. Evoluţia societăţii junimiste şi impactul asupra dezvoltării culturale a societăţii
române în a doua jumătate a secolului al XIX-lea subliniază importanţa pe care a avut-o
liderul acesteia în definirea finalităţilor activităţii asociaţiei şi în aplicarea principiilor
teoretice. Prin activitatea sa în diferite domenii, Titu Maiorescu devine un deschizător de
drumuri şi o personalitate marcantă a culturii române.
 BIBLIOGRAFIE

• Drăgan Mihai, Lecturi posibile, Iaşi, Editura Junimea, 1978

• Zigu Ornea, Junimismul, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966
• Zigu Ornea, Junimea şi junimismul, Bucureşti, Editura Minerva, 1998
• Tudor Vianu, 'Junimea' în Istoria literaturii române moderne, de Şerban
Cioculescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Editura Didactică şi Pedagogică,
1971
• George Călinescu, Junimea. Momentul 1870. Epoca lui Carol I, în Istoria
literaturii române de le origini şi până în prezent, ed. a II-a revăzută şi adăugită
de Alexandru Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1985
• Eugen Lovinescu, Titu Maiorescu, studiu monografic, (I-II, 1940),
• Eugen Lovinescu, T. Maiorescu şi contemporanii lui (I-II, 1943-1944)
• Eugen Lovinescu, T. Maiorescu şi posteritatea lui critică, (1943);
• Nicolae Manolescu, Contradicţia lui Maiorescu, Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 1970; ed. a II-a, Editura Cartea Românească, 1993; ed. a III-a,
Bucureşti, Editura Humanitas, 2000
• Constantin Schifirneț, Formele fără fond, un brand românesc, Editura
Comunicare.ro, 2007