COMPARATISMUL ROMÂNESC

I.Prefigurări ale paradigmei comparatiste:

Manifestări comparatiste în a II-a jumătate a sec. XIX
A. Odobescu (1834-1895): folcloristică comparată

Tematică:
1. Considerații

2. Sintaxa demersului comparatist odobescian

1. Dacă vrem să realizăm o istorie a comparatismului literar în România de la Odobescu la

G. Călinescu, fie ea această istorie din perspectivă dublă, paradigmatică și sintactică, nu doar
factuală, atunci când ne raportăm la secolul al XIX-lea, trebuie să ne referim la științe conexe:
folcloristica comparată, filologia comparată, mitologia comparată, istoria comparată. Aceasta,
însă, datorită faptului că în secolul al XIX-lea, în planul criticii literare și nu ceea ce se va numi
peste aproape 40 de ani de la 2 articole ale lui Odobescu (1861)- comparatism. (1898)1

Afirmăm că paradigma comparatistă apare în cultura noastră, întâi în domeniul

folcloristicii și filologiei prin Odobescu și Hașdeu,- iar după aceea în domeniul literar. 2

Paradigmă= știință normală ce îndeplinește 2 condiții: noutate, deschidere.

1 Au luat ca reper pentru comparatism anul 1898, deoarece atunci apare lucrarea ce întemeiază paradigma
comparatistă: Pompiliu Eliade, Despre influența franceză asupra spiritului critic în România. Originile. Studiu
asupra stării societății românești în vremea domniilor fanariote.
2 Frica lui Aristotel, Almagest al lui Ptolemeu, Principia și optica lui Newton, Electricitatea lui Franklin, Chimia lui

Lavoisier, Geologia lui Lyell-toate aceste lucrări și multe altele au definit implicit (pentru o vreme) problemele și
metodele legitime ale unui domeniu de cercetare pentru generații succesive de pragmaticieni. Ele puteau îndeplini
această misiune întrucât împărtășeau două caracteristici esențiale. Realizările lor erau suficient de noi pentru a
atragerea de aderenți, îndepărtându-i de moduri rivale de activitate științifică. În același timp, redeschise de
neîncheiate pentru a lăsa soluționarea multor tipuri de probleme în sarcina noului grup de practicieni care
împărtășesc aceste două caracteristici paradigmatice, un termen strâns celui de știință normală.- Thomas E. Kuhn,
Structura revoluțiilor științifice, 1976.
 II. Odobescu a fost o personalitate multilaterală: arheolog, dar și literat; istoric, dar și
pedagog, lingvist și paleograf, dar și eseist.

La toate aceste dimensiuni ale personalității odobesciene, nu doar multilaterală, ci și

constradictorie, după cum vedem, se mai adaugă una care deține, însă, o importanță specială:
dimensiunea de inițiator al folcloristicii comparatiste românești. Trebuie să nominalizăm aici 2
articole: Cântecele poporane în raport cu țara, istoria și datinile românilor și Răsunete ale
Pindului în Carpați (Pind, Carpați- termeni metonimici).

Apărute în Revista Română (1861), aceste 2 articole constituie, afirmă cercetătorul Rodica
Florea: ...primele jaloane ale folcloristicii comparate românești, premergându-l pe Hașdeu,
căruia îi apărea în Columna lui Traian, articolul Cucul și turturica la români și la persiani cu
un subtitlu avizat: notiță de literatură comparativă, abia în 1876. Adăugăm că, prin acest subtitlu,
Hașdeu recunoaște că demersul comparatist pe care îl practică în acest articol, se bazează pe o
inducție (deocamdată) incompletă: el vorbește despre balada Cucul și turturica doar la români și
persani.

În aceste articole, consideră tot el, autorul lor Odobescu, realizează primele încercări de
abordare savantă a folclorului și totodată, primele încercări- la modul organziat și deliberat- de
asocieri și disocieri comparatiste.

În finalul articolului, Cântecele poporane în raport cu țara, istoria și datinile românilor,

Odobescu teoretizează elementul comparatist având ca obiect folclorul popoarelor balcanice-
scopul, fiind dovedirea a ceea ce el numește tainica înfrățire ce unește aceste popoare.

În articolul cu titlul Răsunete ale Pindului în Carpați, Odobescu ne propune o teorie

referitoare la originea baladei populare Miorița-, care, însă, nu mai este valabilă astăzi. Dar, atunci,
în 1861, teoria odobesciană marca începutul unei noi discipline: folcloristica comparată.

Rezumând această teorie, putem spune că ea constă în următoarele afirmații: La originea

baladei populare, Miorita, se află un vechi cântec grecesc, anume: linos- un motiv străvechi din
Thesaria, un arhetip în esență, care ar fi apărut la noi, pe teritoriul Daciei prin intermediul
păstorilor.

Dacă din perspectiva folcloristicii contemporane, teoria odobesciană nu mai este valabilă,
nu ne mai interesează, în schimb ne reține atenția demersul comparatist al lui Odobescu, ca demers
și astăzi.

Astfel, într-o primă fază a demersului său comparatist, Odobescu ne propune o punere între
paranteze a conținutului specific național al baladei Miorița/ Mioara, și a ideilor creștine și
moderne din baladă.
 Pe calea acestei puneri între paranteze, cu obiect dublu, Odobescu ajunge să afirme într-o
a doua fază a demersului său comparatist, identitatea dintre balada Miorița/ Mioara și Cântecele
antice: ...Mioara este izvorâtă și dânsa din aceeași pornire de spirit, ca toate cântecele antice ce
jăleau pe un tânăr păstor ucis fără vreme în floarea juneței...

Considerăm că, formția științifică a lui Odobescu explică faptul că acesta apelează la
demersul comparatist laborios descris mai sus pentru a ajunge acolo unde, datorită intuiției sale de
scriitor, deja era: la identitatea dintre Miorița/ Mioara și Cântecele antice. Savantul Odobescu
traduce prin formula pornire de spirit, o intenție originară pe care scriitorul o intuise deja dicolo
de conținuturi. El se înscrie astfel, conștient sau nu, în hermeneutica teoretizată de un
Schleiermacher (1768-1834) în primele decenii ale secolului al XIX-lea.

Hermeneutică= interpretare, sens ascuns.

Totuși, chiar dacă ajunge să afirme identitatea dintre Miorița/ Mioara și Cântecele antice,
Odobescu ne avertizează în finalul a ceea ce el numește partea asemuirii- din demersul său
comparatist: ...făcând partea asemuirii, nu trebuie să ne socotim și unele diferențe însemnate.

Astfel, autorul articolului face următoarea observație: Într-adevăr, dacă simțământul și

ideea sunt aceleași în duiosul cânt al Linului antic și în pastorala întristătoare a românilor,
înțelesul general al legendei, de la una până la alta s-a preschimbat.

În acest caz, Odobescu trecând acum la a 3-a fază a demersului său comparatist, constată
că un anumit cult antic al naturii a dispărut, agresat fiind de creștinism. De aici și faptul că, în
balada Miorița/ Mioara, moartea păstorului este provocată de alți 2 semeni ai săi. Deci, ea are o
explicație socială, în niciun caz comic-religioasă.

Tot Odobescu revine, după notarea diferențelor, la consemnarea identităților. Pe această,

el se întreabă retoric, în această a 4-a și ultimă fază a demersului său comparatist, dacă nu cumva
viziunea mioritică asupra morții, adică, în termenii săi, acea nuntă mistică cu o mândră crăiasă
este o amintire învederată a cultului primitiv al naturii. Astfel, nu este de mirare dacă Odobescu,
recurgând la aceeași modalitate a interogației retorice, identifică finalmente pe mândra crăiasă a
lumii mireasă cu zeița infernului la greci-cu Persefona, mândra mireasă a lui Adonis.

Odobescu ajunge să identifice ideea de moarte din balada Miorița/ Mioara cu însăși ideea
de moarte.

Sintetizând acum sintaxa demersul comparatist odobescian, formulă prin care înțelegem
mersul gândirii odobesciene, adică modul în care se înlănțuie pașii acesteia, ajungem la următoarea
ecuație:
 I.Diferență (Mioara ≠ Linos) – II. Identitate (Mioara=Linos=Aceeași pornire de spirit)-
III.Diferență (Mioara ≠ Linos)- IV.Identitate (Mioara/mândra crăiasă a lumii mireasă=
Linos/Persefona, mândra mireasă a lui Adonis).

Constatăm, așadar, că prin această sintaxă a demersului comparatist odobescian, suntem în

prezența asocierilor și disocierilor specific paradigmei comparatiste pe care, astfel, Odobescu o
prefigurează.

În concluzie, considerăm că autorul articolului Răsunete ale Pindului în Carpați vedere în

Linos un arhetip cu numeroase recurențe în timp- unde dintre acestea producându-se după el și la
noi, peste Dunăre, negreșit nu mai târziu de al XV-lea secol: o recurență care păstrează urme
netăgăduite de calsica origine.