1

Universitatea Babeş–Bolyai, Cluj–Napoca

Facultatea de Litere
Anul universitar 2020 - 2021
Semiotică şi ştiinţele limbajului, anul III, sem. II
Lect. univ. dr. Oana Boc (o_boc@yahoo.com)

Curs II
Aristotel şi începuturile reflecţiilor asupra limbajului

1. Consideraţii generale
Aristotel este unul dintre cei mai importanţi gânditori ai umanităţii. Aproape toate
domeniile culturale îi datorează întemeierea, Aristotel fiind, aşa cum îl caracteriza Hegel „unul
dintre cele mai bogate şi mai cuprinzătoare (profunde) genii ştiinţifice care au apărut vreodată”.
Opera sa reprezintă un moment de referinţă al culturii universale, în numeroase domenii de la
metafizică, filosofie, lingvistică, logică, retorică, poetică, ştiinţele naturii, ştiinţele politice etc.,
relevând dimensiunea enciclopedică a personalităţii sale. Astfel, opera sa a influenţat decisiv şi
continuă să influenţeze gândirea şi cultura umanităţii.
1.1. Sintetizând câteva dintre datele sale biografice reţinem următoarele:
- s-a născut în anul 384 î. Hr la Stagira (de aceea este supranumit Stagiritul)
- la 17 ani plecă la Atena, ca să studieze la Academia lui Platon, apoi rămâne să predea la
această Academie (stă la Atena 20 de ani)
- sunt consemnate divergenţele de doctrină şi raportul distant, dar plin de respect dintre
discipol şi profesorul său: „Amicus Plato, magis amica veritas” („Îmi este prieten Platon,
dar mai prieten îmi este adevărul”), spunea Aristotel
- după moartea lui Platon, pleacă din Atena şi locuieşte câţiva ani în oraşul Assos din Asia
Mică (ajutat de Hermias, un fost coleg de şcoală, care era conducătorul oraşului), unde se
ocupă de cercetare. După ce Hermias cade victimă unui complot, Aristotel pleacă pe
insula Lesbos, unde locuieşte câţiva ani
 2

- Regele Filip al Macedoniei îl cheamă la curtea sa pentru a se ocupa de educaţia fiului său
Alexandru (care va deveni Alexandru cel Mare, cel mai reputat conducători de oşti din
acea vreme)
- Se întoarce la Atena unde predă la o instituţie de învăţământ patronată de stat, Lyceum
(şcoala era cunoscută sub numele de Peripatos, datorită faptului că actul didactic se
desfăşura în timpul plimbărilor pe alei)
- A murit în anul 322 î. Hr., din cauza unei boli despre care nu se ştie nimic precis

1.2. Se presupune că din tot ce a scris Aristotel s-a păstrat doar o cincime, predominant
copii şi reconstituiri ale textelor originale. Destinul operei lui Aristotel este descris de Andrei
Cornea în Prefaţa operei Metafizica: „După moartea lui Aristotel, manuscrisele sale nepublicate
au rămas în posesia lui Teofrast, urmașul lui Aristotel la conducerea Liceului. (...) La moartea lui
Teofrast, manuscrisele au ajuns la discipolul acestuia, Neleus. Moştenitorii lui Neleus, oameni
neinstruiţi, pentru a le proteja, le-au ascuns într-o pivniţă, unde au rămas multă vreme neştiute,
pradă umezelii şi viermilor. Dar pe la 100 î.e.n. manuscrisele ar fi fost descoperite de un anume
Apellicon, mare iubitor de cărţi vechi, şi duse la Atena. În 86 î.e.n. generalul roman Sulla ocupă
Atena, de unde, laolaltă cu multe alte prăzi de război, le duce la Roma. Aici manuscrisele atrag
atenţia unor filologi, precum gramaticianul Tyrannion, care pune să fie copiate. Pe baza acestor
copii, ultimul conducător al Liceului, Andronicos din Rhodos, a elaborat şi a publicat, în prima
jumătate a secolului I î.e.n., ediţia care stă la baza întregii noastre cunoaşteri asupra operei lui
Aristotel. (...) [Astfel] cunoaştem destul de bine tratatele sale, care aparţin operei rămase
nepublicate în timpul vieţii filozofului, dar nu avem decât câteva fragmente din importanta şi
bogata sa opera publicată în timpul vieţii.” (Aristotel 2007: 8-9).

1.3. Deşi nu a fost descoperit niciun studiu propriu-zis pe care Aristotel să îl fi dedicat
limbajului, totuşi concepţia sa despre limbaj poate fi reconstituită din ansamblul lucrărilor parţial
păstrate (De interpretatione, De anima, Poetica, Analiticele prime, Analiticele secunde etc.). În
niciunul dintre aceste texte, Aristotel nu tratează în mod prioritar limbajul, faptele lingvistice
fiind doar indirect discutate. Cu toate acestea, meritul lui Aristotel în domeniul ştiinţelor
limbajului este incontestabil. Georges Mounin remarca faptul că Aristotel a oferit descrieri de
analize fonetice, cercetări şi elaborări ale unor părţi de vorbire (nume, verb, conjuncţie, articol)
sau ale unor categorii gramaticale (caz, gen, număr, mărci verbale etc.). De asemenea, Aristotel a
pus bazele analizei sintactice, descoperind structura duală a propoziţiei, care este formată din
 3

subiect şi predicat. (Mounin 1999: 63-64). Un fapt important remarcat de G. Mounin este cel
referitor la arbitrarietatea semnului lingvistic, mai exact faptul că „Aristotel îl conţine deja
integral pe Saussure” (Mounin 1999: 66).

1.4. Importanţa lui Aristotel pentru filozofia limbajului

Pentru a releva importanţa gândirii aristotelice, E. Coşeriu afirma faptul că „soluţiile
propuse de Aristotel la problemele de filozofie a limbajului sunt semnificative (...) din trei
motive:
a. Unele dintre aceste soluţii sunt valabile până azi şi au devenit un bun comun al
filozofiei limbajului;
b. Toate soluţiile propuse, chiar şi cele nesatisfăcătoare, au influenţat decisiv dezvoltarea
ulterioară a filozofiei limbajului;
c. Ceea ce rămâne neclarificat la Aristotel este în mare parte discutabil şi astăzi, iar ceea
ce lipseşte la Aristotel a rămas multă vreme (...) nediscutat sau abordat parţial. Acest
lucru este valabil mai ales pentru aspectul istorico-social al limbajului, care îşi are
originea în dimensiunea sa intersubiectivă.” (Coşeriu 2011: 104)

2. Problemele abordate de Aristotel, soluţii şi contribuţia sa la domeniul ştiinţelor

limbajului

În lucrarea Istoria filozofiei limbajului. De la începuturi până la Rousseau, E. Coşeriu a

oferit o amplă analiză referitoare la contribuţia lui Aristotel la studiul ştiinţelor limbajului,
relevând cele mai importante aspecte teoretizate de gânditorul grec, şi anume cele privind natura
cuvântului, componentele acestuia, relaţia cu realitatea extralingvistică, structura şi tipologia
enunţului, aspecte care întemeiază, de fapt, reflecţiile ştiinţifice asupra limbajului. Voi sintetiza
în continuare câteva dintre aceste aspecte, oferind extrase din lucrarea coşeriană.

2.1. „Tripla diferenţiere a raportului dintre cuvânt (limbaj) şi obiect (realitate

extralingvistică)
În interiorul raportului dintre cuvânt (limbaj) şi obiect (realitatea extralingvistică), raport
tratat de Platon în mod nediferenţiat, Aristotel identifică trei relaţii:
a. relaţia pur lingvistică (inerentă limbii) dintre sunet şi semnificaţie (forma cuvântului şi
conţinutul acestuia, respectiv, dintre semnificant şi semnificat)
b. relaţia de natură ontologică dintre nume (cuvânt) şi obiect (realitatea extralingvistică)
 4

c. relaţia logică dintre subiect şi predicat, înţeleasă ca raportul dintre un obiect reprezentat
printr-un «nume» despre care se spune ceva şi ceea ce se spune despre el printr-un verb.”
(Coşeriu 2011:106).
De asemenea, Coşeriu menţionează şi o altă posibilă relaţie (d), aceea dintre (şirul de)
sunete (forma cuvântului) şi obiect (relaţie în jurul căreia gravitează, de fapt dialogul platonician
Kratylos, dar care nu mai apare deloc la Aristotel, deoarece pentru acesta, cuvântul este
deopotrivă formă şi semnificaţie, aşadar, cuvântul nu este redus la formă, la sunete. Astfel,
Aristotel examinează doar relaţiile a, b, c. Înainte de a trece la prezentarea acestor relaţii, trebuie
să amintim un aspect important, acela că Aristotel include întreaga problematică a limbajului în
sfera finalităţii.

„Trecerea de la cauzalitate la finalitate

Platon avea deja bănuiala că problematizând cauza apariţiei limbajului nu se ajunge la
niciun rezultat. Această concluzie poate fi dedusă cel puţin din faptul că el consideră numele
drept diacritikon tes ousias (delimitare, diferenţiere a fiinţei). Aristotel exprimă clar această idee;
el deplasează problema limbajului de la nivelul cauzal la cel al finalităţii, în domeniul faptelor
care pot fi definite printr-un scop, (...) din domeniul naturii, în domeniul societăţii omeneşti,
supusă istoriei. (...).
Aristotel nu-şi mai pune întrebarea «de ce există numele?», ci «pentru ce există ele». (...)
Nu mai este vorba să ne [întrebăm] dacă există o corespondenţă între nume şi obiect, ci (...) care
este funcţia îndeplinită de nume în existenţa oamenilor şi a societăţii umane. Astfel, (...) în
cuvânt, Aristotel vede ceva întocmit cu un anumit scop, un semn sau simbol pentru altceva.
Pentru el, nu este de ajuns ca un sunet (sau o succesiune de sunete) să exprime ceva şi să poată fi
interpretat, ca să fie considerat nume. Sunetul trebuie să fie emis cu intenţia de a fi semn, simbol.
Şi sunetele produse de animale [exprimă ceva şi] sunt «interpretabile», ele sunt «indicii» pentru
ceva, însă nu sunt semne, «simboluri», în termenii lui Aristotel, căci nu sunt emise cu intenţia de
a denumi ceva. (...) Introducerea conceptului de «simbol» de către Aristotel este de o importanţă
capitală.” (Coşeriu 2011: 107-108).
O altă observaţie importantă este aceea că niciun nume nu e „motivat în mod natural”,
nici chiar interjecţiile şi onomatopeele (aşa cum se consideră şi azi uneori). „Aceste cuvinte au o
semnificaţie nu datorită unei asemănări cu obiectele denumite, ci pentru că trebuie să semene cu
aceste obiecte” pe baza unei intenţionalităţi (adică, recunoaştem o finalitate imitativă, iconică în
aceste cuvinte).
 5

Ne vom opri în continuare asupra celor trei relaţii enunţate mai sus.

2.2. Relaţia (a) (sunet – semnificaţie)

Aceasta reprezintă „relaţia pur lingvistică (inerentă limbii) dintre sunet şi semnificaţie
(dintre forma cuvântului şi conţinutul acestuia, respectiv, dintre semnificant şi semnificat)”.
Deşi abordează tangenţial şi sporadic această problemă, Aristotel vorbeşte explicit despre
existenţa unui raport între forma cuvântului şi conţinutul său, dar fără să ofere indicaţii mai
precise:
„Ceea ce există (se petrece) prin voce este un simbol pentru ceea ce se întâmplă în
suflet” (Peri hermenias, Despre interpretare).
„Sunetele articulate prin voce sunt simboluri ale stărilor sufleteşti.”

- (sunetul este simbol pentru experienţele sufletului)

- (sufletul reprezintă: spirit, conştiinţă, trăire, conţinut al conştiinţei)

Astfel, Aristotel face pentru prima dată în istoria filozofiei o distincţie clară între forma
cuvântului (semnificant) şi conţinutul cuvântului (semnificat) şi în acelaşi timp afirmă relaţia
intralingvistică dintre formă şi conţinut, ca relaţie constitutivă a semnului lingvistic. Meritul lui
Aristotel este în primul rând acela că a definit pentru prima dată natura biplană a semnului
lingvistic şi că a situat conţinutul (semnificaţia) cuvântului în interioritatea umană. Astfel, la
Aristotel, „conţinuturile cuvintelor (semnificaţiile) nu mai sunt identificate cu obiectele însele, ci
sunt, mai degrabă, înţelese drept conţinuturi ale conştiinţei, care reprezintă experienţele umane
(colective). Relaţia nemijlocită dintre forma cuvântului şi obiect (...) nu există deloc pentru
Aristotel, nici în mod «natural», nici pe baza unei convenţii.” (Coşeriu 2011: 110).
Relaţia dintre sunet şi semnificaţie este pentru Aristotel „stabilită prin tradiţie”. De aici
putem presupune că nu doar formele cuvintelor (semnificantele), ci nici conţinuturile cuvintelor
(semnificatele) nu sunt universal valabile şi diferă de la o limbă la alta. Însă Aristotel acceptă
acest fapt doar în privinţa formei cuvintelor:

„Și după cum nu toţi deţin aceleaşi litere, tot aşa nici sunetele (formele cuvintelor) nu
sunt la toţi aceleaşi. Ceea ce desemnează însă amândouă în primul rând, lucrurile şi
copiile acestora, conţinuturile de conştiinţă, sunt la toţi aceleaşi” (Despre interpretare).

Astfel, pentru Aristotel semnificantele (şirurile de sunete care formează cuvintele) sunt
diferite în diverse comunităţi (ca şi literele prin care sunt fixate în scris), dar semnificaţiile
 6

cuvintelor (conţinuturile de conştiinţă, sufleteşti) sunt aceleaşi în toate limbile, dat fiind faptul că
lucrurile sunt aceleaşi peste tot.
Acest fapt reprezintă în opinia lui E. Coşeriu „descoperirea incompletă de către Aristotel
a caracterului istoric al limbii: limitarea la semnificanţi”: „După Aristotel, există deci o izomorfie
între obiectele şi stări de fapt, pe de o parte, şi reprezentarea acestora în conştiinţa umană, pe de
altă parte, izomorfie care se reflectă în toate limbile. Prin urmare, limbile individuale ar fi nişte
inventare de cuvinte care lipesc, pe o realitate segmentată uniform în obiecte şi stări de lucruri,
«etichete cu nume», care sună diferit şi arată diferit de la o limbă la alta. Această opinie e
răspândită până astăzi. Însă faptul că obiectele (sau stările de lucruri (...)) sunt, sub aspect
obiectiv, aceleaşi pentru toţi nu înseamnă nicidecum că structurarea lingvistică a lumii ar trebui
să fie aceeaşi peste tot. Aristotel nu a observat caracterul condiţionat istoric al semnificaţiei şi,
prin aceasta, specific fiecărei limbi individuale. Lucrul acesta l-a făcut abia Wilhelm von
Humboldt. Pentru a denumi acest fenomen, Humboldt a creat termenul de formă internă (...)”
(Coşeriu 2011: 131).

2.3. Relaţia (b) (cuvânt – obiect/realitate extralingvistică)

Semnul lingvistic ca întreg (format din sunet şi semnificaţie) este implicat într-un al
doilea raport, cel cu obiectul pe care îl desemnează:

„Într-o discuţie nu este posibil să aducem lucrurile înseşi, ci trebuie să ne folosim, în

locul lor, de cuvintele care le simbolizează” (Organon, Respingerile sofistice).

Lucrurile sunt extralingvistice, întrucât se situează în afara relaţiei pur lingvistice şi ele sunt doar
desemnate prin cuvinte.

„Numele şi conceptele corespunzătoare sunt limitate la număr, pe când numărul

lucrurilor este nelimitat. De aceea, unul şi acelaşi cuvânt trebuie în mod necesar să
desemneze o mulţime de lucruri” (Organon, Respingerile sofistice).

Conceptul de „lucru” la Aristotel nu se referă doar la obiectele concrete, ci şi la cele

abstracte. Astfel, arată Coşeriu: „Aristotel subliniază explicit faptul că nu e obligatoriu ca
lucrurile să existe la modul obiectiv, poate fi vorba foarte bine şi despre lucruri imaginate;
limbajul nu face nicio diferenţiere între lucrurile «imaginate» şi cele «reale»”. (Coşeriu 2011:
116). Mai departe, arată autorul, Aristotel exemplifică acest fapt cu un cuvânt inventat de el
(ţapo-cerb); acest cuvânt semnifică ceva, la fel ca oricare altul şi, de asemenea, la fel ca orice alt
cuvânt, nu spune dacă obiectul avut în vedere există în realitate sau nu: „Vreau să spun, de
 7

exemplu, că om înseamnă ceva, dar nu că acesta există sau nu” (Despre interpretare). Aşadar,
logosul semanikos este anterior distincţiei adevăr-neadevăr. Altfel spus, judecăţile „adevărat” sau
„fals” nu sunt aplicabile cu privire la relaţiile (a) şi (b).
De asemenea, Aristotel oferă prima definiţie a semnificaţiei, înţeleasă ca surprindere a
esenţei unui mod de a fi:
„…dacă cuvântul «om» semnifică ceva, acest ceva poate fi, de exemplu «fiinţă bipedă».
Prin «a semnifica ceva» înţeleg următoarele: dacă om înseamnă aceasta, atunci, în cazul
că ceva este un om, esenţa sa, faptul de a fi om, constă tocmai în acest lucru”.
„Semnificaţia unitară a cuvântului «om» nu substituie pur şi simplu clasa oamenilor, ci «faptul-
de-a-fi-om». (...) Dacă unui X i se potriveşte «faptul-de-a-fi-om», atunci trebuie să considerăm
că X aparţine clasei «om». Numele semnifică deci esenţa, o desemnează, dar nu o dezvoltă. El
corespunde, astfel, recunoaşterii unui mod de a fi unitar, care este propriu unui număr infinit de
obiecte («fiinduri»)”. (Coşeriu 2011: 128).

2.4. Relaţia (c) (subiect – predicat)

Relaţia (c) corespunde raportului dintre subiect şi predicat la nivelul propoziţiei.

Adevărul sau falsitatea sunt proprietăţi ale propoziţiilor, nu ale cuvintelor. Numai un „enunţ
apofantic” (logos apophantikos) pune în evidenţă existenţa sau non-existenţa lucrurilor, adevărul
sau falsitatea, altfel spus, evaluarea adevărat-fals se poate realiza doar la nivelul logosului
propoziţional.
Aşa cum constată Coşeriu, Aristotel vorbeşte, tangenţial, despre faptul că există şi alte
forme ale vorbirii care nu pot avea valoare de adevăr (rugăminte, făgăduinţă, rugăciune), cu toate
că şi în cazul lor este vorba de forme ale logosului semantic (logos semantikos). Astfel, autorul
constată că „Aristotel intuieşte existenţa diverselor modalităţi de actualizare a enunţului
semantic”:

Modalităţi de actualizare posibile:

Logos semantic logos apofantic (enunţ, judecată; poate fi adevărat sau fals)
logos pragmatic (uzul limbii ca formă de acţiune)
 8

logos poetic (uzul limbii ca expresie a imaginaţiei)

(Coşeriu 2011: 133)

Aşadar, Aristotel vorbeşte explicit doar despre logosul apofantic, iar celelalte două (pragmatic şi
poetic) sunt enunţate doar în trecăt. Cu toate acestea, Aristotel oferă consideraţii extrem de
pertinente referitoare la diferenţa esenţială a literaturii faţă de textul nonliterar, consideraţii care
ar putea să ghideze înţelegerea specificităţii literaturii, înţelegerea care nici astăzi nu este, uneori,
asimilată pe deplin:

„Datoria poetului nu este să povestească lucruri ȋntâmplate cu adevărat, ci lucruri

putând să se ȋntâmple ȋn marginile verosimilului și ale necesarului [...] De aceea și e
poezia mai filosofică și mai aleasă decât istoria: pentru că poezia ȋnfățişează mai mult
universalul, câtă vreme istoria mai degrabă particularul." (Aristotel 1965 cap. IX).

Ulterior, arată Coşeriu, în teoria limbajului s-au propus reducţii ale limbajului ca ansamblu la una
dintre aceste modalităţi de actualizare a logosului semantic. Adevărată esenţă a limbajului este
văzută fie în enunţul apofantic (Frege, Russell, Carnap; limbajul ca produs al gândirii raţionale),
fie în enunţul pragmatic (Francis Bacon, John Locke, David Hume etc.), fie în enunţul poetic
(identificarea limbajului cu poezia sau cu arta în general: G. Vico, Herder, Hegel, Heidegger,
Croce). (Coşeriu 2011: 133-134).
Aşa cum am văzut în cursul trecut, Eugen Coșeriu a recuperat și a revalorizat teoria lui
Aristotel și conceptele sale de logos semantikos, logos pragmatikos, logos apophantikos și logos
poetikos, prin distincțiile conceptuale esențiale pe care le-a propus, la nivelul finalităților
discursive realizate la nivelul sensului, care este conținutul textului sau al unui act de vorbire.
Astfel, funcția semnificativă (ca finalitate internă și primordială a limbajului) este orientată la
nivel discursiv, spre alte finalități ulterioare care o presupun implicit: fie spre finalitatea
științifică/logos apophantikos (care vizează interpretarea teoretică și logică a lumii), fie spre
finalitatea practică/logos pragmatikos (care vizează eficacitatea interacțiunii practice), fie spre
finalitatea poetică/ logos poetikos (care vizează creația de lumi): „Tot limbajul este semantikós
(înseamnǎ ceva), dar nu tot limbajul este apophantikós (afirmativ şi negativ), aceastǎ fiind o
determinare ulterioarǎ a limbajului. De aceea, limbajul ştiinţific este limbaj cu încǎ ceva, cu o
determinare suplimentarǎ. (…) Existǎ o determinare practicǎ sau pragmaticǎ, acea determinare
pe care o studiem în retoricǎ. Acest limbaj al interacţiunilor ar fi lógos semantikós cu o
 9

determinare ulterioarǎ lógos pragmatikós, de ordin pragmatic. Determinarea poeticǎ este, de

asemenea, şi ea ulterioarǎ.
Am avea deci:
- apophantikós
lógos semantikós - pragmatikós
- poietikós” (v. Coşeriu 1994: 15-16).

3. Concluzii:
Aristotel a marcat decisiv domeniul cercetării limbajului, contribuind la fundamentarea
unor concepte şi distincţii esenţiale şi primordiale. De exemplu, explicarea naturii şi a
componentelor cuvântului reprezintă primul proiect de semiotică lingvistică şi de filosofie a
limbajului. Demonstrând importanţa semnificaţiei ca esenţă proiectată în conştiinţă (în suflet),
Aristotel a oferit implicit o înţelegere a limbajului ca modalitate de cunoaştere, de înţelegere, de
descifrare a lumii de către fiinţa umană, a cărei specificitate se relevă în şi prin logos. Gândirea
sa a rămas și astăzi o sursă inepuizabilă de clarificări și dezvoltări conceptuale.

Bibliografie:
Aristotel, 1965, Poetica, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti.
Aristotel, 2007, Metafizica, ediţia a II-a, traducere, comentariu şi note de Andrei Cornea, Editura
Humanitas, Bucureşti.
Coşeriu, Eugen, 1994, Prelegeri şi conferinţe, supliment al “Anuarului de lingvistică şi teorie
literară” al Institutului de Filologie Română “Al. Philippide”, Iaşi, tom XXXIII, 1992-1993.
Coşeriu, Eugeniu, 2011, Istoria filozofiei limbajului. De la începuturi până la Rousseau,
traducere de Eugen Munteanu şi Mădălina Ungureanu, Editura Humanitas, Bucureşti.
Mounin, Georges, 1999, Istoria lingvisticii, traducere şi postfaţă de Constantin Dominte, Editura
Paideia, Bucureşti.
10