Gândirea politică a lui Aristotel

Politologia este cursul prin care tinerilor abiturienți li se inculpă înțelegerea modului
în care funcționează aparatul statal și faptul cum acesta este condus. Astfel, tema
aleasă de mine este destul de firească, deoarece studierea conceptelor antice de
gândire în acest domeniu permite o înțelegere mai amplă și corectă a logicii acestei
științe, după părerea mea. De asemenea, Aristotel în conceptele ilucidate este destul
de realist, unele adeverindu-se chiar și în prezent, confirmând faptul că bazele puse
în antichitate pot fi considerate fiind concepte clasice.
Metodologia utilizată în cadrul studiului este lecturarea și analiza mai multor surse,
compararea acestora și structurarea informației pe blocuri, astfel încât conținutul
lucrării ar reprezenta un discurs cu o continuitate logică.

Pentru o analiză mai profundă a gândirii, trebuie să începem studiul reeșind din
ceea ce a fost Aristotel, precum și din împrejurările în care acesta și-a dezvoltat
viziunile politice. În primul rând trebuie de menționat faptul că această personalitate
a Greciei Antice este strâns legată de alta - Platon, fiindu-i cel mai strălucit ucenic.
Ne dăm seama că Aristotel a avut ca exemplu unul dintre cei mai privilegiați autori ai
antichității, operele căruia au format un sistem concis de idei, acoperind un vast
număr de domenii. De la înțelegerea acestui fapt putem porni spre studierea
biografiei omului, care pentru câteva milenii a fost considerat, dacă nu cel mai mare,
atunci sigur unul din cei mai străluciți filozofi.
Orașul care i-a servit drept patrie este "Stagira", localitate aflată în apropierea
muntelui Athos. Tatăl său a fost medic curant al regelui Amyntas al Macedoniei,
familia fiind o dinastie veche de medici. Tinerețea filozofului fiind sub semnul
întrebării, este cunoscută mai puțin. Cu certitudine putem vorbi doar de educația sa,
după moartea celor doi părinți, care a fost condusă de tutorele său, Proxenos din
Atarneus. În anul 366/365, numai la 19 ani, sub directoratul lui Eudoxos, care era
reprezentantul lui Platon, aflându-se în a doua călătorie siciliană, devine membru al
Academiei, din care va face parte neîntrerupt chiar până la moartea lui Platon. În
Academie, Aristotel va cuceri foarte repede și sigur o poziție proeminentă, avansând
foarte rapid din școlar în profesorul uniunii.
Un alt factor important în viața filozofului devine legătura sa cu numeroase curți
Princiare, care i-au alocat diferite sume de bani ce i-au înlesnit propria colecție.
Deseori, datele despre mărimea sumelor puse lui la dispoziție sunt, în mare parte,
evident de exagerate. Însă alături de bunăstarea proprie, aceste resurse i-au servit
ca sprijin cert pentru munca sa.
Astfel, avem posibilitatea de a trage concluzii exacte despre personalitatea filozofului
și factorii care i-au influențat cursul gândurilor, precum și observa abilitatea sa de
comunicare, prin care a fost posibilă obținerea de fonduri adăugătoare. Fapt care ne
vorbește despre personalitatea sa lucidă și multilaterală. Se știe cu certitudine faptul
că Aristotel a scris foarte mult, însă nu toate lucrările sale au ajuns până în zilele
noastre. Unul din motivele cărora le datorăm pierderea scrierilor este faptul că după
moartea sa, notele de curs au ajuns în mâinile unor indivizi de rând, considerați lipsiți
de ambiție. Cu atât mai mult, o întâmplare fericită ne-a permis totuși să descoperim
înțelepciunea sa. Sylla cumpărase biblioteca lui Ariston din Ceos, după care scrierile
au fost aduse la Roma, fiind clasate de gramaticul Tyrannion din Amisos, în secolul I
î.Hr., pentru ca abia Andronicos din Rhodos să le editeze. Prima ediție a adus cu
sine un număr de probleme deloc simple de rezolvat pentru Andronicos : problema
dubletelor, cea a titlurilor, a ordinii în carte și a ordinii per ansamblu. Deținând multe
imperfecțiuni, prima ediție totuși își are importanța proprie în relansarea
aristotelismului, astfel ei îi datorăm posibilitatea de al studia în prezent. Ceea ce
privește Constituția ateniană - una din cele 158 de Politeiai, precum și analize ale
aceluiași număr de state, organizări statale, guvernăminte - unica care s-a păstrat
până în zilele noastre, a fost descoperită abia în anul 1890, de F.G.Kenyon.
De aici deducem cât suntem de norocoși de a avea posibilitatea liberei analize a
lucrărilor sale, fapt de care nu s-au bucurat atât de multe generații.
Următorul pas în analiza gândirii aristotelice este analiza descrierii sale de către alți
autori :
"Față în față cu toate suspiciunile, pe care le-a suferit caracterul lui Aristotel, stă
drept cea mai bună contradicție sistemul său de ştiinţe, o creație de dimensiuni aşa
de mărețe și de construcție aşa de îngrijită, că ea poate fi numai opera unei vieți
umplute de dragoste curată pentru adevăr, şi chiar ca atare abia apare inteligibilă.
Căci filozofia aristotelică, aşa cum îmbrăţişează toate firele evoluției anterioare și în
acelaşi timp toarce mai departe autonom pe cele mai multe fire, cuprinde întreaga
întindere a ştiinţei din timpul ei. Ea acordă tuturor terenurilor un interes egal și o
vrednicie egală de înțelegere. Astfel el este spiritul științific prin excelență, în el se
desăvârșește procesul autonomizării impulsului cunoașterii, el este în
omnilateralitatea admirabilă a activității sale încorporarea ştiinţei greceşti, și de
aceea a rămas timp de două milenii Filozoful." _Wilhelm Windelband_. Deci, afirm cu
certitudine faptul că Aristotel este figura devenită simbol a filozofiei antice, fiind o
chintesență a mai tuturor științelor, ca : filozofia, logica, psihologia, etica, economia
politică, retorica, poetica, fizica și, nu în ultimul rând desigur, a politologiei (în sens
nonrestrictiv).
Diogenes Laertios ne oferă o descriere a fizicului și deprinderilor : "Vorbea peltic.
Avea pulpele slabe, după cum se spune, ochii mici și avea deosebită grijă de
îmbrăcăminte, inele și felul de a-și tăia părul". De aici deducem acuratețea și felul
său de a trăi laconic, cu o imagine fermă, prin care se manifesta filozoful însăși,
ordine în orice sferă a vieții sale. Trăsătură pe care o observăm chiar și în
organizarea scrierilor sale.

Aristotel a avut circa 145 de lucrări din diferite domenii, fiind considerat unul din cei
mai prolifici filozofi ai antichității. O mare parte a acestor lucrări sunt cursuri predate
la Liceu, care erau împărțite în două categorii : exoterice - pentru cei neinițiați, fiind
destinate, de altfel, publicării și cursuri ezoterice, elaborate într-o formă teoretică
riguroasă, presupunând stăpânirea temeinică a bazelor elementare ale domeniilor
abordate. Interesant este faptul că cea mai mare parte a cursurilor exoterice a fost
pierdută, dar, în schimb, tratatele ezoterice s-au păstrat aproape în întregime. Opera
a fost concepută de Aristotel încă din timpurile Academiei, unde acesta se pronunța
asupra ideilor platoniciene ca teoria Ideilor, concepţia platoniciană asupra sufletului
etc., precum și va prelua maniera dialogală a acestuia, de concepere a discursului
filozofic. În această perioadă a fost scrisă și lucrarea "Despre regalitate", fiind o
teorie politică.

Unul din raporturile esențiale la care trebuie să apelăm pentru a înțelege premisele
de la care a pornit discursul aristotelic este analiza raporturilor dintre el și Platon,
care prezintă în același timp o continuitate și descontinuitate, fapt care a fost
menționat și anterior. Discursurile aristotelice, în ciuda faptului că prezintă în mare
parte o atitudine critică față de Platon, s-a raportat întotdeauna la acesta. Filozoful
însăși s-a exprimat asupra acestui fapt prin faimosul dicton „Mi-e prieten Platon, dar
mai prieten îmi este adevărul”. Platon, considerat mai înțelept, tinde spre
conceperea cunoașterii ca o știință unitară a suprasensibilului, în timp ce Aristotel,
mai „savant” şi, drept urmare, mai atent la lumea fenomenală, propune o cunoaştere
articulată într-o pluralitate de ştiinţe particulare, cu finalităţi şi cu strategii
metodologice specifice, în cadrul cărora se va reliefa și Politologia, datorită modului
de abordare, fiind plasată într-un șir de cărți distincte, ce poartă titlul "Politica".

Politica este o lucrare amplă, cuprinzând în sine 8 cărți, de altfel fiind totodată și cea
mai însemnată lucrare a lui Aristotel. În această serie de cărți se realizează și
conturează ferm ideile principale ale filozofului despre conceperea societății.
În primul rând evidențiem idea despre om, care este definit în primele volume drept
un animal politic :
„Din toate acestea se vede că statul este o instituţie naturală şi că omul este din
natură o fiinţă socială, pe când antisocialul din natură, nu din împrejurări ocazionale,
este ori un supraom ori o fiară… Totodată, este clar de ce omul este o fiinţă mai
socială decât orice albină şi orice fiinţă gregară;căci natura nu creează nimic fără
scop. Însă grai are numai omul dintre toate vietăţile." fragment din "Politica".
Citatul anterior desemnează concepția de imposibilitate a existenței umane în afara
societății, tot ceea ce este asocial fiind nefiresc, cu atât mai mult, nenatural. Astfel în
concepția aristotelică se manifestă două scenarii a caracterului omenesc antisocial.
În primul acesta ar reprezenta o ființă superioară celei omenești, care s-ar fi desprins
de necesitatea indivizilor de a fi parte a unui organism, laolaltă cu ceilalți. Aceștia ar
fi independenți, fiind capabili să-și organizeze traiul în afara statului, fapt care mai
mult sau mai puțin ar reprezenta idei din domeniul fantasmului, deoarece nici în
epoca contemporană individul nu a obținut independența deplină față de stat. În al
doilea scenariu, vedem o degradare de la ceea ce s-ar presupune omenesc,
individul fiind privit ca o fiară, ce și-ar pierde rațiunea în lipsa interacțiunii cu
societatea, formânduși propriile crezuri.

"Vocea (nearticulată) este doar semnul plăcerii şi al durerii, şi există şi la celelalte

vietăţi, căci natura lor se ridică numai până acolo, să aibă simţirea plăcerii şi a durerii
şi a o semnifica unele altora, pe când limba serveşte a exprima ce este folositor şi ce
este vătămător, precum şi ce este drept şi nedrept. Şi această însuşire este
caracteristică omului, spre deosebire de toate vietăţile, aşa că singur el are simţirea
binelui şi a răului, a dreptului şi a nedreptului şi a tuturor celorlalte stări morale.
Comunitatea unor fiinţe cu asemenea însuşiri creează familia şi statul." - Politica.
O altă afirmație ne prezintă cu claritate conceptul despre izvoarele statului și a
societății, care s-ar presupune a fi în natura rațională a ființei omenești. Aristotel
afrirmă conștiința ca fiind instrumentul prin care individul are posibilitatea de a defini
conceptul binelui de cel al răului, a dreptului și nedreptului, precum și celorlalte stări
morale, pe care omul în exclusivitate le poate percepe și defini. În acest mod, omul
este singura vietate care își permite luxul societății și al statului, în concepția
filozofică a lui Aristotel fapt considerat pur natural. De asemenea, trebuie de
menționat faptul că individul se consideră inferior statului, reprezentând prin sine un
singur "organ", în timp ce statul este "corpul". Metafora utilizată în acest sens ne
prezintă lucid faptul că statul este un organism complex ce poate funcționa în lipsa
unui organ, însă individul, de altfel organul, nu poate funcționa în lipsa corpului, fiind
predat pieirii. Aici se atribuie și conceptul despre faptul că fiecare individ își are un
anumit rol în societate, cineva este perceput pentru a conduce, iar celălalt pentru a
se supune. Nu e de mirare și faptul că pentru Aristotel, robii erau doar simple unelte,
nu indivizi, cu ajutprul cărora era posibilă soluționarea anumitor probleme exacte,
precum și funcții. Deducem deci că viața laolaltă cu semenii este considerată drept
condiția cea mai favorabilă în dezvoltarea însușirilor umane și numai în cadrul
societății omul se poate manifesta pe deplin.

Următorul pas în cercetările aristotelice l-a constituit analiza structurii societății, în

care se desprind trei elemente fundamentale ale acesteia : familia, satul și statul.
Fiecare dintre aceste trei reprezentând gradele de sociabilitate ale individului.
De altfel, în analiza conceptului statal, primul lucru care trebuie scos în evidență este
mărimea statului conform conceptului aristotelic: “Căci, dacă din zece oameni nu s-
ar putea constitui o cetate, o sută de mii n-ar mai constitui o cetate.”. Aristotel nu-și
schimbă niciodată opinia față de micile orașe state, considerate de el cea mai
propice și cea mai naturală formă de societate civilă. Un stat, indiferent de forma sau
mărimile sale, trebuie să-și atingă scopul existenței sale, care într-un mod sau altul,
coincide cu țelul de a exista al individului "Bunăstarea" sau "eudaimonia" (fericirea),
distinsă ca scop al individului. În concepția aristtotelică, statele sunt entități naturale
și ca orice ar fi natural, au un anumit scop sau țel. Fapt strâns legat cu un alt ideal
înalt:
“Principiul fundamental al constituțiilor democratice este libertatea […] Cea dintâi
formă a libertății este de a conduce şi de a fi condus, în mod succesiv […] Altă formă
a ei este dreptul lăsat fiecruia de a trăi după cum îi place”. Însă, în același timp statul
lui Aristotel restrânge sever libertatea. De asemenea, statul aristotelic nu dispune de
mijloace de producție, nici de un control direct asupra economiei, în schimb
legiuitorul va veghea asupra regimului economic al cetățenilor, pentru ca acesta să
fie guvernat potrivit.

Studiul regimurilor politice la Aristotel, le reduce la trei categorii: monarhic,

aristocratic și democratic. În monarhie, frâiele conducerii îi sunt încredințate unei
singure persoane - regele; în aristocrație - unei clase privilegiate care exercită
atribuțiile guvernării, iar în democrație, voința poporului este aceea ce desemnează
conducătorii și determină normele de guvernare. Aceste regimuri la un moment dat
dintr-un motiv sau altul pot degenera, iar ca rezultat a acestui proces apar
următoarele forme viciate : tirania, oligarhia și demagogia. Combinând toate aceste
caracteristici, filozoful ajunge la o schemă concisă privind formele de guvernare :
Privin din perspectiva interesului public avem formele de guvernare "Adevărate":
Monarhia (conduce o persoană); Aristocrația (conduc câțiva); Politeia (conduc mulți).
Alături de acestea sunt așternute formele de guvernare "Pervertite", proveniente din
interesul propriu: Tiranie (Conduce o persoană); Oligarhie (Conduc câțiva);
Democrație (Conduc mulți). De alfel, criteriul care deosebește formele adevărate de
cele viciate este interesul general, care executat în favoarea statului duce la
funcționarea normală a regimului, însă folosit în favoarea individului, îl pervertește. În
același context se revede studiul cauzelor revoluțiilor sângeroase, în care Aristotel
ajunge la concluzia că stabilitatea statului poate fi asigurată numai de o clasă
mijlocie puternică, care de altfel asigură și durata acestuia.

La finele lucrărilor sale, filozoful vorbește, de asemenea, despre cea mai potrivită
amplasare a cetășilor, mărimile și numărul potrivit de cetățeni, schițând și un plan
pentru educarea tineretului. Aici el vorbește despre căsătorie ca element inițial al
familiei și delimitează vârsta potrivită pentru bărbați - 37 ani, iar pentru femei - 18.

Cu o actualitate covârșitoare până în zilele noastre, vine teoria aristotelică privind

sufragiul universal: „O mulţime, a cărei membri componenți, fiecare luat în parte,
sunt incapabili să aibă o judecată competentă asupra unei chestii, e totuşi în stare să
aibă cea mai bună părere, în orice domeniu, când e constituită într- un bloc unitar".
Cu alte cuvinte, incompetențele individuale luate la un loc ca o sumă, ne dau o
competență generală definitivă, ce ar fi superioară părerii unui singur invidid, în
pofida faptului că acesta ar fi considerat "Specialist". Firește, acest concept nu poate
fi aplicat la orice popor, însă acționează cu certitudine asupra unor anumite mulțimi.

Spre concluzionarea celor afișate mai sus, prezint următoarele considerente

personale: Aristotel apare ca unul din cei mai profunzi și realiști gânditori Greci, ce
spre deosebire de alții, analizează problemele polisurilor greești și propune
soluționarea lor practică, ci nu se află preocupat de soluționarea problemelor statului
ideal, ca PLaton de exemplu. De altfel, grație lui Aristotel politica se va afirma multe
secole în poziția privilegiată de "scentia regia", fiind prima printre științele privitoare
la societate și om.

Bibliografie:
1. “Politologie” de Nicolae Enciu;
2. “Politica” de Aristotel;
3. “Etica nicomahică” de Aristotel;
4. “On Tyranny” de Leo Strauss;
5. “A Theory of Justice” de John Rawls