Universitatea Liberă Internațională din Moldova

Facultatea Științe Sociale și ale Educației

Învățătura filosofică a lui

Aristotel

Conducători: dr. conf. univ., Irina Caunenco

Student: Pitușcan Melania
Berdilo Cristina
Mihaela Rotaru
Camelia Deputovici
Specializarea: Psihologie
Anul I

Chișinău 2021

1
 Cuprins
Introducere ...................................................................................................... 3
Capitolul 1 Învățătura filosofică a lui Aristotel
1.1 Caracterizarea social – economico –culturală în perioada Aristotelică ..... 4
1.2 Repere biografice..........................................................................................6
1.3 Principalele idei din învățătura filosofică...................................................10
1.4 Ce idei din învățăturile filosofului sunt importante în prezent...................13
1.5 Dumnezeu , motor imobil (Aristotel).........................................................17
Concluzie.........................................................................................................19
Bibliografie......................................................................................................20
Anexe...............................................................................................................21

2
 Introducere
„Măiestria nu este ceva întâmplător. Este rezultatul dorinței mari, al unui efort sincer și al unei
realizări inteligente; aceasta înseamnă o alegere înțeleaptă din mai multe posibilități: alegerea,
nu șansa, ne determină destinul nostru.’’ (Aristotel)

Aristotel (384 – 322 i.Hr.) este creatorul primului mare sistem filosofic care acoperă conceptual o
mare parte a realității și a determinat în buna măsură evoluția filosofiei și a știintei occidentale timp de peste
2000 de ani. Nici o altă filosofie nu a avut o influență atât de profundă și de îndelungată. Din confruntarea cu
tezele maestrului sau (despre care se povestește că ar fi spus "Prieten îmi este Platon, dar mai prieten
adevărul") s-au născut marile opțiuni ce au marcat gândirea filosofică ulterioară: raționalism și empirism,
idealism și materialism, transcendență și imanență." Manuel Cruz (profesor universitar de filosofie).

Deși bazele filosofiei au fost puse de Platon, Aristotel este cel care a tras concluziile necesare din
filosofia acestuia și a dezvoltat-o, putîndu-se cu siguranță afirma că Aristotel este întemeietorul științei
politice ca știință de sine stătătoare. A întemeiat și sistematizat domenii filosofice ca Metafizica, Logica
formală, Retorica, Etica. De asemenea, forma aristotelică a științelor naturale a rămas paradigmatică mai
mult de un mileniu în Europa.

Fără doar și poate, omenirea ar fi fost astăzi mult prea săracă, fără aportul uriaș pe care Aristotel
l-a avut de-a lungul vieții sale. Acesta a fost unul dintre cei mai importanţi filosofi ai Greciei Antice,
clasic al filosofiei universale, spirit enciclopedic, fondator al şcolii peripatetice. Chiar dacă   bazele
filosofiei au fost puse în primă instanță de Platon, Aristotel este cel care a tras concluziile necesare din
filozofia acestuia şi a dezvoltat-o.

Aristotel a fost un neobosit colecţionar de fapte; el a adunat o cantitate prodigioasă de informaţii

detaliate dintr-o multitudine de subiecte. De asemenea, el avea o gândire abstractă şi idei filosofice cu o arie
largă de răspândire. (…) opera ştiinţifică a lui Aristotel şi şi investigaţiile sale filosofice formează împreună o
perspectivă intelectuală unificată. Aristotel era un savant remarcabil şi un filosof profund, însă el a excelat în
primul rând ca filosof-savant.

Din tot arsenalul cultural oferit de Aristotel , în cadrul lucrării de față vom pune în evidență,
caracterizarea socialo-economico-culturală în perioada intelectualului, biografia , ideile de bază ale
acestuia și învățăturile extrase.

3
 Capitolul I

Învățătura filosofică a lui Aristotel

1.1 Caracterizarea social – economico –culturală în perioada Aristotelică

Aristotel a fost un filozof și un erudit grec din timpul periodei clasice a Greciei antice. Născut în
384, a trăit vremea căderii Atenei și în genere a orașeor-stat grecești, și a ridicării neașteptate a
regatului macedonian.

Economia

„Zgârciții adună ca și cum ar trăi veșnic, risipitorii risipesc ca și când ar trebui să

moară”  –  Aristotel. 

Despre operele și analizele lui Aristotel s-a scris mult timp, de-a lungul istoriei. Însă, unul
dintre subiectele pe care acesta le-a studiat în profunzime a fost cu siguranță economia. În acea
periodă economia era caracterizată prin menținerea elementelor economice naturale (agricultra,
meșteșugurile), iar din motivul folosirii masive a muncii sclavilor, economia a căpătat un caracter
sclavagist.

Astfel că, principalele sale idei de filosofie economică se axează în jurul următorelor idei:

 Aristotel este în favoarea unei economii de schimb, bazată pe proprietate privată; de ce

proprietate privată? – întrucât oamenii au mai multă grijă de bunul personal faţă de
bunul comun, aflat în devălmășie;

 Banii sunt necesari pentru a depăşi neajunsurile sistemului de troc;

 După cum menţionam în articolul referitor la Nicole Oresme, banii sunt văzuţi ca parte a
sistemului legislativ, Aristotel fiind de părere că tranzacţiile monetare trebuie să fie
strict reglementate de către lege;

 Banii prezintă avantajul că reprezintă o certitudine a activităţii economice în viitor,

întrucât aceştia pot fi păstraţi până la o tranzacţie ulterioară, spre deosebire de troc;

4
  În privinţa activităţilor de împrumut şi de dobândă, Aristotel se declară a fi împotriva
acestor practici, întrucât consideră că banii au fost inventaţi ca un mijloc pentru a
facilita schimburile de natură economică, nu pentru a produce mai mulţi bani;
 Într-una din operele sale principale, Etica nihomahică, Aristotel consideră monopolul ca
fiind un mijloc de exploatare a populaţiei, deşi nu face referiri explicite cu privire la
rolul spiritului competiţional. 

În scrierile sale economice, Aristotel recurge şi la aspecte ale eticii pentru a îşi apăra ideile.
Astfel, contracarând aversiunea faţă de proprietatea privată a lui Platon, Aristotel se
bazează pe educaţia oamenilor pentru ca aceștia să îşi limiteze dorinţele nestăvilite de
avuţie. Adăugând o dimensiune etică aspectelor analizate, Aristotel dă naştere unui sistem
filosofic ce inspiră şi în ziua de astăzi, indiferent dacă timpul a confirmat sau infirmat
viziunea sa.

Societatea

Partea centrală a Greciei antice a fost Orașul-stat. Aici se localizau toate instituțiile de guvernare,
religioase și de învățământ. Tot aici au fost create și primele principii ale democrației. Societatea era
împărțită în patru clase sociale:

 Cea mai înaltă clasă a fost formată din oamenii născuți în Atena, cei născuți în alte zone ale
Greciei, nu puteau nici de cum să aspire la această clasă socială. Clasa superioară era
responsabilă de orice, guvern, educație și filosofie. Ceea ce ținea de munca fizică, era
îndeplinită de sclavi. Majoritatea caselor din Grecia antică aveam sclavi.
 Clasa de mijloc o reprezentau oamenii care nu s-au născut în Atena, ei lucrau din greu pentru
meseria pe care o practicau. Deși erau considerați liberi, nu aveau aceleași drepturi ca clasa
superioară.
 Clasa inferioară era compusă din oameni care cândva fusese sclavi și și-au sâștigat
libertatea. Aceștia însă aveau mai puține drepturi decăt clasa de mijloc.
 Sclavii ocupau partea de jos a ierarhiei sociale. Nu aveau nici-o atoritate ș absolut nici un
drpt. Mulți dintre sclavi au fost aduși din alte țări. Munca prestată, în unele cazuri, putea în
cele din urmă să le plătească libertatea.

5
Bărbații dominau în acea perioadă, da fiind faptul că războiul deveni o rutină, soldații erau obligați
să conducă viața orașului. Aceasta a favorizat acordarea drepturilor ivile și iplicarea în luarea
deciziilor cu privire la evoluția orașului. Cea mai mare parte din cetățeni formată din femei, meteci
și sclavi, nu aveau drepturi civile.

Cultura

Filozofie
Filozofia acelor timpuri a fost una definitorie, oamenii tot mai mult erau cointeresați de starea
omului, a sufletului, aceste curiozități au contribuit la dezvoltarea filozofiei, care se concentra pe
rolul rațiuii și al cercetării. Aristotel a fost unul dintre cei mai cunoscuți filozofi din Grecia antică.

Literatură și teatru
În această perioadă iau naștere noi ramuri în literatură și teatru. Comedia a început să se dezvolte
spre începutul perioadei clasice. Proza ca gen a ajuns la maturitate la fel în epoca clasică, iar
principalele genuri de proză sunt: filozofia, istoria, retorica și dialogul.

Muică și dans
Muzia a fost prezentă aproape universal în societatea greacă, de la căsătorii și înmormântări, până la
ceremonii religioase, teatu, muzică populară și declamări ale poeziei epice.

Știință
Hipocrate a fost un medic al perioadei clasice și este considerat una dintre cele mai remarcabile
figuri din istoria medicinei. El a fost denumit ,,părintele medicinei”, ca recunoaștere a contribuțiilor
sale de durată în domeniu.

1.2 Repere biografice

384 î.Hr. 

In acest an s-a născut Aristotel, în oraşul Stagira din Macedonia, (motiv pentru care i se mai spune
Stagiritul), spațiul pe care era așezată o colonie grecească în Chalkidiki, nu departe de muntele
Athos.

6
Aristotel s-a născut într-o familie de clasă, în care tatăl său Nichomacus (Nicomah) a fost medicul
personal al regelui Amyntas al Macedoniei, (tatăl lui Filip al II-lea și bunicul lui Alexandru cel
Mare). De la tatăl său, Aristotel a moștenit cunoștințele și interesul față de plante și în general față
de medicină. De mic copil era familiarizat cu curtea regelui, datorită tatălui său, care și ia fost
primul mentor. Mama sa pe nume Phaestis, provenea din familie aristocrată.

369 î.Hr.

La doar cca. 10 ani (în diferite surse 13/15 ani), Aristotel rămâne orfan de ambii părinți, așa că a
intrat sub tutela lui Proxenus- gardianul său (care era la rândul său căsătorit cu sora mai mare a lui
Aristotel, Arimneste). Chiar dacă Aristotel a moștenit fonduri semnificative de la tatăl său, Proxenus
îi era alaturi și îl îndruma în calea sa de instruire. Cu timpul cărțile deveneau tot mai scumpe și mai
puțin accesibile, iar Proxenus îi cumpăra chiar și cele mai rare cărți. Astfel, Aristotel, din tinerețe
devine dependent de citire. Sub conducerea gardianului său, Aristotel a studiat plantele și animalele,
care în viitor s-au dezvoltat într-o lucrare separată "cu privire la apariția animalelor".

Despre înfățișarea sa se știe că avea ochii mici, picioare subțiri, vorba cepeleagă, însă avea
îmbrăcăminte plăcută, tunsoare îngrijită și inele cu pietre scumpe de o rară frumusețe.

367 î.Hr 

La 17 ani, la îndrumarea lui Proxenus, Aristotel pleacă să-și finalizeze educația la Atena. Se inscrie
la instituția învățării filosofice cunoscută sub numele de Academie, care a fost fondată
de elevul lui Socrate, Platon. A rămas acolo vreme de 20 de ani, până la moartea lui Platon.
Aristotel a fost un elev remarcabil și, în curând, a început să țină propriile sale conferințe despre
retorică. În ciuda reputației sale impresionante, Aristotel a fost adesea de acord cu ideile lui Platon,
însă moştenind de la tatăl său interesul pentru biologie şi „ştiinţele practice", sub influenţa lui
Platon, el şi-a cultivat înclinaţia spre speculaţia filozofică. Chiar dacă au devenit în timp prieteni,
după moartea lui Platon, succesorul Academiei devine nepotului lui: Speusippus, ceea ce îl face pe
Aristotel să plece din cadrul Academiei.

347 î.Hr. 

7
Fără viitor la Academie, Aristotel nu a rămas mult timp în libertate. Hermias, conducătorul lui
Atarneus și Assos din Mysia (Mica Asie), numit și Tiranul Hermias a făcut o invitație ca Aristotel să
se alăture curții sale, devenind consilierul lui. Aristotel a fost primit cu căldură și chiar a devenit
prieten cu “despotul” Hermias, apropriindu-I pe acesta cu regele Filip al- II-lea, ca să își unească
forțele împotriva perșilor. Aristotel a avut o influență colosală asupra lui Hermias, îmblînzindu-l și
aducândui concepțiile lui Platon mai aproape de el.

Aristotel a rămas în Mysia 3 ani, timp în care s-a căsătorit cu fiica lui Hermias: Pythias, (prima soție
cu care au avut o fiică cu același nume Pythias). De fapt, în această perioadă pentru filosof este
începutul unei serii de călătorii pentru cunoașterea și studiul formelor de stat și de conducere
existente la acea perioadă. 

La sfârșitul celor trei ani, Hermias a fost atacat de perși, Aristotel fiind nevoit să părăsească țara și
să se îndrepte spre insula Lesbos.

După moartea lui Hermias, în numele lui, Aristotel a instalat o statuie și ia dedicat un imn.

343 î.Hr. 

“Am un fiu, dar mulţumesc mai puţin zeilor că mi l-au dat, decât că au făcut ca el să se nască pe
timpul tău. Sper că grija ta şi vederile tale îl vor face demn de mine şi de viitoarea sa ţară”.

Aristotel a revenit în Macedonia la cererea lui regele Filip al II-lea al Macedoniei, pentru a deveni
tutorele particular al fiului său, un adolescent de 13 ani care avea să fie cunoscut în istorie sub
numele de Alexandru Macedon (356-323 î.Hr.) sau Alexandru cel Mare. Tatăl său a decis că avea
nevoie de o educație superioară pe lângă educația spartană care el îi o asigura.

Aristotel i-a fost dascăl lui Alexandru mult timp și a reușit să fie foarte apropiați și în timpul
domniei acestuia, dându-I vaste cunoștințe din domeniul  filosofiei, astronomiei
matematicii, artei, biologiei, geografiei și politicii, inspirându-i dragostea pentru literatură și arte.

Aristotel a servit nu numai ca îndrumător al lui Alexandru – viitorul cuceritor al Imperiului Persan,
ci și ca profesor al viitorilor regi ai erei elenistice – Ptolemeu și Cassander.

8
În această perioadă, i s-a acordat titlul de onoare ca șef al academiei regale din Macedonia. În mod
surprinzător, în timpul mandatului, Aristotel a fost cunoscut pentru că și-a proclamat părerile
etnocentrice (care erau rezonante anti-persane).

Deși în câțiva ani a părăsit Macedonia, totuși, Aristotel a rămas în strânsă legătură cu tânărul rege,
corespondând în mod regulat; 

340 î.Hr.

S-a întors la Stagira, dar nu pentru multă vreme. Pacea impusă de Macedonia cetăților grecești i-a
dat prilejul să revină la Atena, unde a înființat propria lui școală – Liceul Lykeion (școala
peripatetică).

În timpul prelegerilor sale, Aristotel se plimba constant înainte și înapoi sub aleile cu plopi ale
Liceului, iar acest obicei a devenit inspirația termenului „filozofie peripatetică”, adică „plimbare în
jurul filosofiei”. În cadrul școlii, dimineaţa erau abordate subiecte mai profunde, numai pentru
iniţiaţi (cursurile ezoterice) iar după-amiaza, expunerile se adresau publicului larg (cursurile
exoterice); În această perioadă Aristotel a scris multe dintre cele mai importante lucrări ale sale, care
au avut un impact profund asupra gândirii filosofice ulterioare. În același timp, el și studenții săi au
efectuat cercetări științifice și filosofice și au adunat o bibliotecă semnificativă. Aristotel a continuat
să țină cursuri la liceu timp de 13 ani, selectând în cele din urmă un student preferat, Theofrast,
pentru a-l succeda.

Școala a devenit rivală cu Academia lui Platon. Spre deosebire de Platon, Aristotel a învățat că este
posibil să se determine cauzele finale și scopurile existenței și că este posibil să se descopere aceste
cauze și scopuri prin observare. Această abordare filosofică, numită teleologie, a devenit unul dintre
conceptele filosofice majore ale lumii occidentale.

Aristotel și-a împărțit studiul filosofiei în trei grupuri: științe practice, teoretice și
productive. Filosofia practică a inclus studiul unor domenii precum biologia, matematica și
fizica. Filozofia teoretică a inclus metafizica și studiul sufletului. Filozofia productivă axată pe
meșteșuguri, agricultură și arte.

9
323 î.Hr.

După moartea lui Alexandru cel Mare (la 33 ani), Adunarea din Atena a declarat război succesorului
lui Alexandru: Antifonul. Aristotel a fost considerat un anti-atenian, pro-macedonean, așa că a fost
acuzat de impietate. Ținând cont de soarta lui Socrate, care a fost ucis pe nedrept, Aristotel a plecat
în exil voluntar la Chalcis, insula Eubeea lăsând un mesaj răsunător: “Nu voi da prilej atenienilor să
păcătuiască a doua oară împotriva filosofiei”.

322 î.Hr.

După un an de la moartea lui Alexandru cel Mare, Aristotel moare in Chalkis, capitala insulei
Eubeea din Grecia, la varsta de 62 de ani, de o boală digestivă. La conducerea școlii îi succede
Theofrast, cel mai important discipol al său.

Moştenire

Ca și magistrul său, Aristotel a scris foarte mult, iar scrierile sale au ca și autorul o istorie
interesantă. Ele au fost redescoperite treptat, dintre care Poetica abia în perioada Renașterii, deci
unele dintre ele pot rămâne necunoscute și până în prezent. După moartea lui Teofrast, urmașul lui
Aristotel la conducerea școlii, lucrările marelui filosof sunt duse în Asia Mică, unde putrezesc în
subsoluri, fiind readuse la Atena pe la 100 î.Hr. În 86 î.Hr., sunt aduse la Roma și ajung mai târziu
până la Andronicus din Rhodos.

Vastul sistem filosofic și științific conceput de Aristotel, uimitor prin diversitate

(logică, teologie, politică, estetică, fizică, astronomie, zoologie etc.) și profunzime, a stat la baza
gândirii medievale creștine și islamice și a fost axul culturii Occidentului până la sfârșitul secolului
al XVII-lea. Din cele peste 150 de lucrări care îi sunt atribuite (Diogenes Laertios menționa 145), s-
au păstrat 47.

Cultura aristotelică a fost preluată de arabi, prin traducerile siriene, de unde a trecut în Evul
Mediu creștin.

Lucrările lui sub formă de dialoguri totalizează peste 2.000 de pagini. O clasificare a lucrărilor lui
Aristotel a fost realizată de către Andronic din Rhodos, Adraste d'Aphrodisias, M. Bühle. Operele
sale au fost editate de către Tauschnitz în 16 volume în 1832.
10
Aristotel a fost primul care a corelat psihologia cu fiziologia și a scris cartea; „De Anima” sau
„Despre suflet”. În „Poetică”, tratatul său de artă și poezie el a separat drama în două segmente:
tragedia și comedia. Deși au trecut peste două mii de ani de la moartea sa, opera lui Aristotel a
rămas și în prezent influentă.

1.3 Principalele idei din învățătura filosofică

Aristotel este considerat un om de știință universal, un om cu cunoștințe enciclopedice, care a studiat

logica, etica, psihologia, fizica, biologia, matematica. A studiat locul pe care îl ocupă filosofia
printre științe. Prin filosofie, Aristotel a înțeles un complex de cunoștințe științifice și teoretice
despre realitate. Printre ideile principale pe care Aristotel le-a dezvoltat în învățătura sa, merită
menționat:

1. Gândirea umană și lumea sunt fenomene complexe, cu mai multe fațete.

2. Esența gândirii umane este cel mai important subiect al filosofiei ca știință.

3. Există conceptele de „prima filosofie”, prin care Aristotel a înțeles metafizica și „a doua
filosofie”, care a devenit ulterior fizică. Metafizica este interesată doar de ceea ce există
întotdeauna și pretutindeni. Termenul „metafizică” a fost folosit nu de filosoful însuși, ci de
studentul său Andronic, literalmente acest cuvânt este tradus „după fizică”.

4. Tot ceea ce există constă din două principii - materia și forma, care este un element activ și
conducător.

5. Dumnezeu este sursa a tot ceea ce este creativ și a tot ceea ce este activ. De asemenea,
Dumnezeu este scopul spre care se tinde tot timpul.

6. Sufletul este posedat de oameni, plante și animale, al căror suflet are sentimente. La plante,
sufletul stimulează creșterea. La oameni, sufletul are inteligență.

7. Sufletul este incorporeu, este forma unui corp viu, dar nu formă sa exterioară, ci cea internă.
Sufletul este inseparabil de trup, motiv pentru care transmigrarea sufletelor nu există.
11
 8. Dumnezeu și materia primară determină limitele lumii și le stabilesc.

Categorizarea științelor existente se datorează tot lui Aristotel, care le-a împărțit în 3 grupuri:

● Poetic, capabil să aducă frumusețea în viața unei persoane.

● Cunoștințe teoretice, didactice. Acestea sunt matematica, fizica și prima filosofie.

● Practic, responsabil pentru comportamentul uman.

Datorită lui Aristotel, conceptul de “categorie” a apărut în știință.

Un loc important în filosofia sa o ocupă teoria asupra categoriilor. Tratează categoriile din punct de
vedere filozofic ca domenii și grade ale existenței, dar și ca forma a gândirii logice, structura
realului. Prin categorii, noțiuni de maximă generalitate, care exprima cele mai generale elemente,
insusiri si relații de ordinul esenței lucrurilor sau a cunoașterii lor.

Aristotel și-a propus sa pună în evidență noțiunile necesare cu ajutorul cărora se poate examina
condițiile oricăror lucruri. A elaborat 10 categorii : substanța, calitatea, cantitatea, spațiul, timpul,
relația, acțiunea, pasiunea, posesia, poziția.

Toată viața de pe pământ are propriul său suflet, iar ceea ce nu are, caută să-l dobândească. Filosofia
lui Aristotel arată pe scurt și clar toată diversitatea vieții de pe planeta noastră. A distins 3 tipuri de
suflete situate in diverse regiuni:

 Regiunea inferioară este vegetativă -comuna plantelor și animalelor cu unicul scop de

nutriție
 Regiunea senzorială -proprie animalelor, animalul este un suflet simțitor, capabil sa simtă
sonda răspundă lumii exterioare.

12
  Regiunea rațională este rezervată omului. Omul este cea mai înaltă formă sufletească
posibilă pe pământ. Sufletul nu poate exista fără corpul său material. Omul fiind un animal
rațional.

o În concepția sa, sufletul este nemuritor și nu se dizolva odată cu dispritia corpului, acesta
este o formă substanțială. Sufletul este indisolubil legat de trup, purtând “amprenta” trupului.
Sufletul cere un anumit trup, iar trupul cere un anumit suflet. Cu alte cuvinte, sufletul cere o
forma, acea forma este trupul care îl “ține” prizonier, conferindu-i o formă individuală.
Exista un intelect pasiv (in care se imprimă experiența) și un intelect activ (“lintellectus
agens”) care este nemuritor, partea pe care o avem comuna cu zeii. Aristotel a vorbit despre
memorie în tratatul “De anima” , menționând cum este rezultatul unui stimul complex care
nu este înțeles în acel moment de sistemul nervos. În consecință, el continuă să descrie
memoria ca fiind un șablon mental (al unei experiențe percepute) sau o impresie pe care
mintea o poate prelua (sau reveni) în viitor prin senzație și alte canale mental

Logica și teoria cunoașterii

o După ce a analizat temeinic și teoria cunoașterii, Aristotel a creat o lucrare despre logică,
care își păstrează semnificația durabilă până în prezent. Aici a dezvoltat o teorie a gândirii și
a formelor, conceptelor, judecăților și inferențelor sale. Aristotel este, de asemenea,
fondatorul logicii... Sarcina conceptului este de a urca de la percepția senzorială simplă la
înălțimile abstractizării. Cunoașterea științifică este cea mai fiabilă, demonstrabilă din punct
de vedere logic și cea mai necesară.

Aristotel a atins, de asemenea, a analizat subiectele imaginației și viselor, definindu-l pe

primul drept „mișcarea care rezultă dintr-o senzație reală”. În esență, el a interpretat că
„imaginația” a fost mai degrabă un vehicul pentru memorie, deoarece a fost procesul prin
care mintea umană înregistrează impresia simțurilor. În mod similar, el a postulat modul în
care visele (și iluziile) implică și senzații, deși din impresii de durată adunate în faza de
veghe.
Toate aceste idei pot fi explorate în scrierile filosofului, acestea sunt împărțite în cinci
categorii și formează Corpus Aristotelicum :

Scrieri despre logică :

13
Categorii (Categoriae)

Despre interpretare (De Interpretatione)

Analitica Primă (Analytica Priora)

Analitica Secundă (Analytica Posteriora)

Topica (Topica)

Respingerile Sofistice (De Sophisticis Elenchis)

Scrieri despre știință:

Fizica (Physica)

Despre cer (De Caelo)

Despre generare și corupere (De Generatione et Corruptione)

Meteorologicele

Despre Univers (De Mundo)

Despre suflet (De Anima)

Scurte tratate naturale (Parva Naturalia)

Despre spirit (De Spiritu)

Scrieri metafizice:

Metafizica (Metaphysica)

Scrieri etice:

Etica Nicomahică (Ethica Nicomachea)

Etica Mare (Magna Moralia) *

14
Etica eudemică (Ethica Eudemia)

Despre virtuți și vicii (De Virtutibus et Vitiis Libellus) *

Politica (Politica)

Economicele (Oeconomica)

Scrieri estetice:

Retorica (Ars Rhetorica)

Retorica lui Alexandru (Rhetorica ad Alexandrum) *

Poetica (Ars Poetica)

1.4 Ce idei din învățăturile filosofului sunt importante în prezent

Teoria științei – Metafizică

Știința care este una relativă pentru că este întotdeauna în funcție de obiectul ei se subdivide:

1. Teoretică, speculativă (știința a ceva ) – politica, etica

2. Poetică, artă (producție a ceva) – poetica, retorica
3. Practică (înfăptuirea a ceva ) – matematica , fizica și filosofia primă

Filosofia este, deci , și ea știință asemenea artei sau politicii. Ea este însă o știință obiectivă care se
distribuie românând ea însăși, filosofia este toate celelalte științe, toate celelalte științe sunt filosofii.

Toate celelalte științe sunt filosofii pentru că filosofia este fundamnet al lor sau pentru că
fundamentul lor ultim este ceva care privește filosoficul. Pe de altă parte, filosofia este de
neconceput în afara științelor, aceasta și pentru că obiectul ei este și în obiectul celorlalte, ceea ce nu
înseamnă că filosofia este dependentă de științele particulare.

,, Există o știință care consideră atât ființa ca fiind, cât și propritețile ei esențiale. Ea nu se
confundă cu nici o știință specială, căci niciuna din acestea nu consideră Ființa ca atare în

15
 general, ci fiecare dine ele își asumă o parte din eaa și examinează însușirile ei , cum fac, de
pildă, științele matematice ‘’ (Aristotel)

Etica şi politica

Aristotel numeşte filosofia practică în totalitate „ştiinţa politică", întrucât binele polisului, pentru
Stagirit, îl cuprinde pe acela al individului. Ea conţine, prin urmare, şi „etica", care este partea dedicată
binelui fiecăruia, al cărui comportament moral (ethos, echivalent al latinului mos) îl studiază. În cea mai
mare lucrare de etică ,, Etica nicomahică ‘’, Aristotel arată că binele ultim al omului, adică fericirea, constă
în exerciţiul obişnuit şi desăvârşit al funcţiei care îi este proprie, constă adică în virtute. Există totuşi virtuţi
etice care se referă la funcţiile părţii iraţionale a sufletului şi constau în drumul de mijloc între două vicii
opuse (de exemplu, curajul ca medie justă între laşitate şi temeritate ori generozitatea ca medie justă între
zgârcenie şi risipă). In plus, există virtuţile dianoetice, referitoare la funcţiile părţii raţionale şi sunt, în mod
fundamental, înţelepciunea şi ştiinţa, înţelepciunea sau prudenţa este virtutea dianoetică ce face posibile
virtuţile etice, descoperind în situaţiile particulare media justă, adică ce anume trebuie să se facă; ştiinţa, în
schimb, constă în exerciţiul cunoaşterii ca scop în sine şi în ea se află fericirea supremă.

În Politica, Aristotel defineşte polisul ca societatea perfectă, adică suficientă sieşi, în care omul poate
realiza viaţa cea bună, adică fericirea. Polisul este uniunea mai multor familii şi cămine, este o asociaţie
naturală, asemenea familiei, pentru că omul este, prin natura lui, un animal politic, adică este făcut să trăiască
în polis. În afară de părinţi şi fii, familia îi cuprinde şi pe sclavi, care uneori sunt astfel prin natura lor, adică
nu ştiu să se conducă singuri; de aceea, ea este o societate de indivizi inegali. În schimb, polisul este o
societate de oameni liberi şi egali (capii familiilor lor), de aceea trebuie să aibă o formă de conducere diferită
de cea a familiei. Ordinea funcţiilor interne apolisum, inclusiv aceea a conducerii supreme, este stabilită de
constituţia (politeia) care poate fi monarhică (conducerea unuia singur), oligarhică (conducerea bogaţilor)
sau democrată (conducerea săracilor). Cea mai bună constituţie pentru Aristotel este aceea intermediară
între aristocraţie şi democraţie, numită politeia (constituţia prin excelenţă), în care majoritatea cetăţenilor se
află într-o situaţie medie, adică nu sunt nici prea bogaţi, nici prea săraci. Aceasta este şi constituţia cea mai
stabilă, în timp ce altele pot face obiectul unor revizuiri sau răsturnări permanente. După cea mai bună
constituţie, cetăţenii guvernează pe rând pentru a fi apoi liberi să se dedice activităţilor care au scopul în ele
însele şi în care constă fericirea

Fizica, cosmologia, psihologia şi biologia.

16
Aristotel este inventatorul fizicii, adică al ştiinţei care cercetează cauzele prime ale naturii (physis) înţeleasă
ca un domeniu determinat al realităţii. în fizica, el defineşte natura drept ansamblu al tuturor realităţilor
schimbătoare care au în ele însele sau în specia lor, cauza schimbării lor. Schimbarea, caracteristică
fundamentală a naturii, implică trei condiţii sau elemente, ceva care se schimbă, adică trece de la o stare la
alta, numit „substrat" sau „materie"; ceva în care se schimbă substratul, adică „forma", configuraţia sau
structura; şi ceva pornind de la care el se schimbă, adică lipsa iniţială a acestei forme, numită „privaţiune".
Mai înainte de a primi formă, materia se afla în „potentă" în raport cu ea, în sensul că are posibilitatea să o
primească sau nu, în schimb, forma când este primită de materie, constituie „actul" acesteia, adică deplina
realizare a posibilităţilor ei. De aceea, orice schimbare este o trecere de la potentă la acţiune. Schimbarea
naturală, pe care realităţile care aparţin naturii o îndeplinesc prin ele însele, este orientată, întotdeauna, către
un scop; pentru substanţele fără viaţă, acesta constă în ajungerea la „locul (lor) natural"; pentru substanţele
vii, scopul constă în creşterea şi reproducerea lor. În sfârşit, orice schimbare, fie ea naturală sau artificială,
necesită o cauză motorie, adică un agent, un factor care să o producă, care trebuie să fie deja în act: de
exemplu, naşterea unei noi fiinţe vii necesită un născător deja adult. Există patru tipuri de cauze, adică de
condiţii de schimbare: materia, forma, scopul şi cauza mişcătoare.

Universul, după cum rezultă din tratatele ,,Despre cer şi Despre naştere şi descompunere ‘’, este alcătuit
din Pământ, care este corp de forma sferică, conţinând, apă, aer, pământ şi foc, aşezat în centru şi imobil, şi
din ceruri, sfere de eter (materie incoruptibilă) care se rotesc în jurul Pământului, purtând fixate astrele. Toate
schimbările care se produc pe Pământ depind şi de schimbările care au loc în ceruri, adică de mişcarea
astrelor, în special a Soarelui, care determină alternarea căldurii şi a frigului, a uscăciunii şi a umezelii.
Mişcările astrelor sunt influenţate la nivelul lor de mişcarea sferei ultime, cea care poartă stelele fixe şi
conţine întregul univers. Fiecare sferă cerească trebuie să fie mişcată de o realitate imobilă şi, ca atare,
imaterială, pentru că nu poate căuta la infinit cauza mişcărilor sale.

În tratatul ,, Despre suflet’’ , Aristotel explică modul în care realităţile vii au ca formă şi cauză a mişcării
lor un suflet (psyche), care la plante este principiu al funcţiei vegetative (hrană şi reproducere), la animale
este principiu al funcţiilor senzitive (percepţie, dorinţă şi mişcare locală), iar la oameni este şi principiu al
funcţiilor intelective (gândire, voinţă).

Cunoaşterea umană începe întotdeauna cu percepţia formelor sensibile: în interiorul acestora, intelectul
descoperă formele, adică esenţele inteligibile ale diverselor fiinţe, cu ajutorul unui proces complex pe care
Aristotel îl numeşte „inducţie". La rândul lui, intelectul uman trece din potentă în act cu ajutorul intelectului
activ, dintotdeauna în act, pe care Aristotel îl numeşte nemuritor, chiar etern, dar pe care nu-1 mai
17
menţionează ulterior, în tratatele ,,Despre părţile animalelor’’ şi ,,Despre naşterea animalelor’’ Aristotel
arată că, pentru a înţelege funcţionarea complexă a unui organism, trebuie să captezi forme, adică tocmai
ceea ce coordonează funcţiile organelor către acelaşi scop, şi, în primul rând, trebuie să înţelegi cum se
reproduce el, pentru că reproducerea este transmiterea formelor de la născător la născut.

Retorica şi poetica

În afară de natura şi de acţiunile umane, Aristotel a studiat şi artele sau tehnicile, în special pe aceea de a
alcătui discursuri persuasive (retorică) de importanţă fundamentală în viaţa socială şi pe aceea de a face
poezie (poetică). În Retorica, el arată că arta respectivă cuprinde capacitatea de a argumenta bine
(dialectică), cunoaşterea pasiunilor umane care permite o persuasiune mai eficace şi rectitudinea caracterului
oratorului, care o face mai credibilă. În Poetica susţine aristotelism, ansamblu de curente de gândire care, în
diverse secole, au recurs în mod explicit la filosofia lui Aristotel. Cel mai vechi este şcoala peripatetică,
întemeiată de Aristotel la Atena. În perioada ei cea mai veche, cuprinde pe discipolii direcţi ai lui Aristotel:
Teofrast (succesorul acestuia la conducerea şcolii), Eudem din Rhodos, Aristoxenos din Tarent, Dicearh din
Messina, Clearchos din Soloi. Lui Teofrast i-a urmat Straton din Lampsakos, care s-a ocupat, însă, numai de
fizică şi a marcat începutul decăderii şcolii. în afara şcolii peripatetice s-a declarat discipol al lui Aristotel
Aristobulos din Alexandria, filosof evreu (sec. II î.e.n.). Şcoala peripatetică a renăscut în secolul I î.e.n. prin
opera lui Andronicos din Rhodos, care a publicat pentru prima oară tratatele de şcoală (operele acromatice)
ale lui Aristotel şi a făcut posibilă apariţia comentariilor. Principalii comentatori ai lui Aristotel au fost
Boethius din Sidon, Nicolaus Damascenus (sec. I e.n.), Aspasios, Herminos, Aristocles dm Messene,
Sosigenes, Adrastos (sec. al II-lea). Cel mai important dintre toţi a fost Alexandru din Afrodisia (sec. II-III).
Un important comentator din secolul al IV-lea a fost Temistios, care a susţinut teoria unităţii intelectului activ
ce însoţeşte activitatea oricărui intelect individual. Multe dintre tezele lui Aristotel au fost reluate de
neoplatonicienii Plotin, Iamblichos, Proclos şi Porfir, care în general au încercat o conciliere între Aristotel şi
Platon. Porfir a scris o celebră Isagoge (introducere) şi un comentariu că poezia este superioară istoriei pentru
că nu tratează cazuri particulare, ci universale şi, de aceea, se învecinează cu filosofia. Defineşte poezia ca
mimesis, adică imitaţie a vieţii şi deosebeşte diversele ei genuri, începând cu cel suprem, tragedia, pe care o
defineşte drept „imitaţie a unei acţiuni seriose şi încheiată în ea însăşi, [...] care, prin intermediul unor situaţii
ce stârnesc mila şi spaima, înalţă şi curăţă sufletul de aceste pasiuni".

1.5 Dumnezeu, motor imobil (Aristotel)

18
ARISTOTEL

Dumnezeu, motor imobil

Există ceva care se mişcă cu o mişcare necurmată şi această mişcare e circulară. Acest lucru se poate
dovedi limpede nu numai prin argumente, ci şi în fapt. De unde urmează că Primul Cer este veşnic. Aşadar,
trebuie să existe şi ceva care pune în mişcare. Dar dacă există un termen mijlociu care epus în mişcare şi
pune în mişcare, trebuie să existe şi ceva care pune în mişcare fără ca el să fie mişcat, având caracterul
veşniciei, fiind substanţă şi act. In felul acesta imprimă mişcarea - adică pune ceva în mişcare fără ca el să
fie mişcat de altcineva -obiectului dorit şi inteligibilului. După semnificaţia lor fundamentală, aceşti doi
termeni sunt identici, căci obiect al dorinţei este Binele aparent şi obiect prim al voinţei raţionale este
Binele real. Dorim mai degrabă un lucru pentru că ni se pare bun, iar nu invers, ni se pare bun pentru că îl
dorim. Principiu, în acest caz, este gândirea. Dar cugetul este mişcat de inteligibil, iar termenii pozitivi ai
seriei de opuse sunt inteligibili în sine. In această serie, substanţa stă pe primul loc, iar înăuntrul ei,
substanţa primă este cea care e simplă şi în act. Dar unul şi simplul sunt identice, căci unul înseamnă o
măsură, iar simplul o stare anumită a lucrului; însă şi binele şi ceea ce este urmărit pentru sine însuşi intră
în aceeaşi serie; iar primul loc îl ţine întotdeauna ceea ce e analog cu acesta.

Că printre cele nemişcătoare se poate găsi şi cauza finală ne arată distincţia făcută între diferitele accepţii
ale acestui termen. într-adevăr, cauza finală există în vederea lucrului pentru care ea joacă rolul de scop,
dar ea mai înseamnă şi scopul în sine: numai în acest din urmă sens ea poate figura, printre lucrurile
imobile, dar nu în înţelesul dintâi. Prin urmare, cauza finală mişcă şi celelalte obiecte în acelaşi fel în care
obiectul iubirii pune în mişcare pe cel care iubeşte acel obiect împreună cu ceea ce este mişcat în acest fel.

Numai că, dacă un lucru e mişcat, aceasta înseamnă că el poate şi altfel. Aşa că dacă actul său se manifestă
prin mişcare de translaţie primă, lucrul respectiv numai în măsura în care e supus mişcării poate să fie
altfel, adică în raport cu locul, chiar dacă nu poate să se schimbe în raport cu substanţa. Dar, deoarece
exista un mişcător care este el însuşi nemişcat şi e în stare de act, este exclus ca acest mişcător să poată fi
vreodată altfel decât este, pentru că translaţia este translaţia circulară şi pe aceasta o produce Primul
Mişcător.

Existenţa acestuia este, aşadar, dată în mod necesar şi, fiind necesar, el se identifica cu Binele, ca fiind
astfel principiul mişcării. Ori necesarul are următoarele înţelesuri: necesitatea ce provine dintr-o

19
constrângere şi care nu ţine seama de preferinţele noastre naturale, apoi necesarul care e condiţia sine qua
non a Binelui şi, în fine, necesarul care nu poate exista altfel, ci există doar într-un singur fel.

De un astfel de Principiu atârnă Cerul şi Natura. Viaţa lui contemplativă e cea mai minunată ce se poate
închipui, dar nouă ni-s hărăzite doar puţine clipe de acest fel. Pentru El traiul acesta durează pururea -lucru
care nouă ne este peste putinţă deoarece la El activitatea se confundă cu fericirea sa. Tocmai pentru că
starea de veghe, senzaţia şi cugetarea sunt acte, ele constituie cea mai mare plăcere a noastră, iar speranţa
şi amintirea au aceeaşi însuşire de a fi plăceri datorită factorilor pomeniţi mai sus. Dar gândirea în sine are
ca obiect cel mai mare bine în sine, iar gândirea cea mai pură are ca obiect Binele cel mai pur. Astfel,
Gândirea se gândeşte pe sine însăşi prin participarea la inteligibil, căci ea însăşi devine inteligibilă, intrând
în atingere cu obiectul său şi cugetăndu-l, astfel că intelectul şi inteligibilul se confundă, devenind identice.
Căci receptaculul inteligibilului şi al substanţei este gândirea, care, manifestăndu-se în act, posedă
inteligibilul. Aşa că elementul divin pe care pare să-l cuprindă intelectul aparţine mai degrabă Pri¬mului
Mişcător nemişcat, iar actul de contemplare este cea mai mare fericire.

Dacă divinitatea are parte de această fericire veşnică, iar noi doar din când în când, lucrul e minunat; iar
dacă divinitatea are parte de ea într-o măsură încă şi mai mare, atunci minunea e şi mai mare. Şi lucrurile
stau chiar aşa. Dar şi viaţa îi revine divinităţii, căci actul inteligenţei este viaţă, iar divinitatea se confundă
cu acest act, iar acest act al ei, care subzistă în sine, constituie viaţa desăvârşită şi veşnică. De aceea îl şi
definim pe Dumnezeu cape o Fiinţă eternă desăvârşită, aşa că noţiunea de viaţă continuă, nesfârşită şi
veşnică este un atribut inerent lui Dumnezeu, căci la aceasta se reduce, în definitiv, divinitatea.

Concluzie

Aristotel a elaborat o învățătură colosală despre suflet dar nu menționează dacă este sufletul muritor sau
nemuritor. Învțătura lui Aristotel a exercitat o influență hotărâtoare nu numai asupra gândirii filosofice din
timpul său dar asupra dezvoltării filosofiei ulterioare, în mod deosebit asupra filosofiei arabe și a filosofiei
medievale. Aristotel dovedeşte, că numai fiinţele vii (plantele, animalele, oamenii) sînt dotate cu suflet. Însă
la fiecare din ele sufletul posedă un caracter deosebit. În momentul în care sufletul dispare,corpul se
împrăştie şi desemenea dispare.

20
Tendinţa idealistă a filosofiei aristoteliene se manifestă:Prin determinarea sufletului plantelor şi
animalelor,nicicum şi a “sufletului raţional” specific corpului.Sufletul este cauza şi începutul sufletului
viu,filosoful susţine ca fiinţa insufleţită constă mai întîi de toate din suflet şi corp,sufletul după natura sa
este un început săpînitor,corpul –început supus.
“(…) A fost unul dintre cele mai cuprinzătoare genii ştiinţifice care au apărut vreodată; a fost un bărbat
alături de care nicio epocă nu poate pune unul care să-l egaleze” (G.W.Fr. Hegel, Prelegeri de istorie a
filosofiei, vol I, trad. D.D. Roşca, Editura Academiei, Bucureşti, 1963, p.562)

Bibliografie

1. “Istoria psihologiei universale “ Ion Mânzat

2. ,,Introducere în filosofie, Filosofia Antică’’ Gh. Al. Cazan
3. ,,7 idei înrăuritoare ale lui Aristotel’’ Alexander Baumgarten
4. https://www.ro.biography.name/filozofi/213-grecia/647-aristotel-384-i-hr-322-i-hr
5. https://www.greelane.com/ro/umanistic%c4%83/istorie-%c8%99i-cultur%c4%83/the-life-and-
legacy-of-aristotle-112489/
6. https://www.scientia.ro/biografii/116-biografii-matematica/1940-aristotel-scurta-biografie.html
7. https://floringeorgepopovici.wordpress.com/2011/10/01/fisa-bio-bibliografica-aristotel-%CE
%B1%CF%81%CE%B9%CF%83%CF%84%CE%BF%CF%84%CE%AD%CE%BB%CE%B7%CF%82/
8. Mark, Joshua J. „ Aristotel ”. Enciclopedia Istoriei Antice
9. Shields, Christopher. „ Aristotel ”. Stanford Encyclopedia of Philosophy 
10. https://ro.wikipedia.org/wiki/Grecia_Antic%C4%83#Cultur%C4%83
11. https://istorie-edu.ro/istoria-universala/grecia-antica/societatea-greciei-antice.html
12. https://enigmatica.ro/grecia-antica-viata-si-cultura/
13. https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Aristotel
14. https://certprof.ru/ro/ispolzovanie-v-avto/idei-aristotelya-kratko-aristotel-filosofskie-idei-filosofa/
15. https://biblioteca.regielive.ro/referate/filosofie/aristotel-4732.html#preview
16. https://youtu.be/aia4FoY-4Gw

21
 Anexe

Figure 1 Ilustrul filosof, Aristotel

Figure 2 Platon și Aristotel

Figure 3 Portret Aristotel Figure 4 Monument Aristotel

22