CONSTITUIREA GÎNDIRII SOCIALE

1. Gândirea socială în Antichitate şi în Evul mediu.

Primele clasificări ale ştiinţei.
După cum am specificat în prelegerea precedentă conceptul de sociologie a
fost elaborat abia în anii 30 ai secolului al XIX-lea de către Au.Comte, încât ne
întrebăm în mod firesc: când şi cum s-a constituit sociologia ca ştiinţă? Sub ce
formă? De ce i s-a dat un nume nou? Sau, n-a putut să apară decât în veachul al
XIX-lea? În ce fel anume? Ce prezintă astăzi sociologia? Ca să răspundem la
întrebările acestea trebuie să urmărim apariţia şi dezvoltarea preocupărilor despre
societate cel puţin în momentele mai însemnate şi să vedem ce loc ocupă
sociologia în diferitele clasificări ale ştiinţelor.
Originile sociologiei sunt extrem de complexe şi au dus la una din cele mai
contraversate probleme din istoria ştiinţelor. Nu ne punem scopul să elucidăm
aceste controverse. Subliniem numai izvorul lor: cercetătorii înţeleg în chip diferit
ori conceptul de sociologie ori conceptul de origine, ori de cele mai multe ori, pe
amândouă. Contraversele provin şi din cauza că sociologia, ca orice ştiinţă, nu este
un fapt simplu, închegat deodată, într-o formă definitivă. Ea are mai multe
elemente, prin urmare se pot urmări originile fiecărea în parte sau se pot pierde din
vedere unele din ele. Se înţelege uşor că originile sociologiei variază cu necesitate
după cum se ţine seama numai de unul, numai de unele sau de toate elementele
sociologiei. Cu atât mai mult că aceste elemente nu apar deodată, iar după ce apar,
nu-şi păstrează forma lor primară. Unele se precizează într-o epocă, altele în altă
epocă, apoi, cu fiecare perioadă de activitae mai intensă se aduc inovaţii care le
transformă radical înfăţişarea precedentă. În viziunea sociologului român T.Herseni
toate aceste dificultăţi se pot depăşi dacă se ţine seama :
1. numai de elementele esenţiale, dar de toate elementele esenţiale ale ştiinţei;
2. în forma lor de dezvoltare minimă, care în domeniul ştiinţei se poate fixa
prin conştiinţa pe care o are cel care le descoperă şi le întrebuinţează despre
rostul şi valoarea lor;
3. fără să se considere însă sociologia ca ştiinţă pe deplin închegată decât în
momentul în care aceste elemente apar întrunite şi capabile de a promova
eficient cunoaştarea ştiinţifică.
Reeşind din aceste reguli, T.Herseni conchide că sociologia în elementele ei
esenţiale ne apare:
1. ca o preocupare intenţionată;
2. de natură teoretică (abia pe urmă aplicativă);
3. referitoare la societatea omenească privită ca un fenomen relativ de sine –
stătător (cu trăsături şi legi specifice, ireductibile la alte fenomene).
1
 Sociologia nu poate fi considerată ca ştiinţă aparte decât din momentul în care
întruneşte toate aceste trei elemente. Cercetarea originilor ei trebuie să ţină însă
seama de fiecare element în parte. (Herseni,T. Sociologie. Tteoria generală a vieţii
sociale, p.87 – 88). Cea mai veche dintre ele este preocuparea privitoare la viaţa
socială. Probabil că nici o societate omenească nu este lipsită de o gândire
rudimentară în legătură cu propria ei desfăşurare, adica de o conştiinţă socială, cum
o dovedeşte existenţa peste tot a regulilor de viaţă în comun, a maximelor şi
proverbelor care rezumă situaţii şi experienţa socială. Cu toate acestea numărul
societăţilor în care s-au dezvoltat ştiinţele sociale este foarte redus în raport cu
numărul total al lor. Ca preocupare în legătură cu societatea să devină o rădăcină
reală pentru ştiinţă, o sursă efectivă de dezvoltare, ea trebuie să fi suferit o
întorsătură radicală, să devină intenţionată să fie o preocupare conştientă şi
urmărită metodic. Întorsătura aceasta nu este opera colectivităţii ca atare, ci opera
unor gânditori individuali prin care evenimentele şi frământările sociale ajung să
capete şi o prelucrare raţională. Acestea (preocupările) apar la primii reformatori
sociali, la legiuitori, la înţelepţi, la moralişti şi la filosofi (în toate ţările istorice din
Orient). Un loc de cinste îl ocupă gânditorii chinezi şi indieni. Preocupările despre
viaţa socială apar de astă dată ca acte conştiente, săvârşite în vederea reformei
sociale, a desăvârşirii sau a fericirii omeneşti. Este perioada preocupărilor sociale
practice, cu intenţii de transformare nemijlocită. Harry Elmer Barnes apreciază în
felul următor rolul gânditorilor orientali în dezvoltarea gândirii sociale; “Cele mai
remarcabile trăsături ale gândirii sociale orientale vechi pot desigur fi caracterizate
ca unele din următoarele: gândirea socială a fost neoficială, sporadică şi mai
degrabă neorganizată decât sistematică, sau rezultatul unui studiu deliberat. Ea a
fost cât se poate de personală şi individuală la origine şi ca expresie şi nu ca o
consecinţă a unor şcoli sau tipuri de gândire socială sau unor analize conştiente.
Mai degrabă individul decât grupul au fost centrul celei mai importante gândiri
sociale. Teoria socială a fost pre-utilizată practic şi utilizator, dedicată înlocuirii
aprobării şi avertizării de fiecare zi, în viaţă. Ea a fost în hotărârea deciziei şi
emoţiei, în comportament şi intenţii. Astfel gândirea socială relativă grupului mai
degrabă decât individual a fost menţinută în special prin aşa – numitele grupuri
“primare”, precum este clanul, vecinătatea sau satul. Dar, legea şi guvernarea
primesc o anume atenţie. Orientarea gândirii sociale a fost conservată şi
tradiţională mai degrabă retrospectivă pentru viitor” (Bădina, Ovidiu. Introducere
în sociologie, Partea I – a, Vol I. – Cimişlia, 1992, p.24 – 25).
Întorsătura teoretică a preocupărilor sociale se datoreşte grecilor antici. Procesul
acesta este foarte înaintat la cosmologi, la hipocraţi, la unii dintre sofişti, la Socrate
şi Platon şi este pe deplin cristalizat la Aristotel.
Prin veacurile V şi IV î.e.n. filosofia dintr-o concepţie despre lume s-a schimbat
încetul într-o concepţie despre viaţă. Evoluţia aceasta se împlineşte datorită
sofiştilor şi mai ales lui Socrate (469 – 399 î.e.n.), care a nesocotit în mare parte
problema cosmologică pentru a se ocupa de om, de problema antropologică şi mai
ales de problema binelui, de morală. Socrate, preocupat mai mult de individ şi de
2
om în general, n-a realizat cunoaşterea vieţii sociale. Urmaşii săi, mai ales, Platon
şi Aristotel, au făcut şi pasul acesta hotărâtor pentru problema pe care o urmărim.
Platon (427 – 347 î.e.n.) a lăsat mai multe scrieri cu caracter social, dintre care cea
mai însemnată este “Republica”. Ideea principală din lucrarea aceasta, care a jucat
un rol foarte mare în istoria gândirii politice şi sociale, este afirmaţia nouă pentru
vremea aceea, că statul este o persoană, o unitate vie, compusă, ca şi
organismul individului, din părţi legate între ele şi supuse unui scop comun,
formând un întreg. Socrate ca şi sofiştii, cu toate diferenţele covârşitoare dintre
ei, dădea mai mare însemnătate indivizilor şi nu-i privea în raport cu statul, de
aceea e un individualist. Platon dimpotrivă, dă mai mare însemnătate statului,
societăţii sau întregului, în care sunt grupaţi indivizii, de aceea e un integralist.
Aceste două concepţii despre stat şi societate s-au păstrat, cu adâncirea firească a
vremii, până în zilele noastre. Societatea (identică cu statul) şi individul sunt trataţi
ca două sisteme simetrice şi complementare.
Individul, din punct de vedere structural este alcătuit din trei componente:
corpul, sufletul, mintea. La fel şi societatea este alcătuită din trei componente:
1)meseriaşii şi lucrătorii, care asigură satisfacerea nevoilor de trai ale întregii
societăţi;
2)războinicii, care apără statul împotriva tuturor atacurilor;
3)magistraţii care guvernează statul şi asigură fericire tuturor.
Virtutea fundamentală a statului este justiţia, care menţine fiecare clasă la locul şi
funcţia sa, păstrează ordinea şi unitatea statului. Astfel cele trei clase
corespunzătoare funcţiilor primordiale ale statului, se supun unui principiu comun,
care le subordonează şi le îmbină într-un întreg, ca mădularele unui organism.
Statul apare ca un rezultat al diviziunii sociale a funcţiilor, exercitate de cele trei
grupuri umane. Forma superioară a statului este considerată aristocraţia
(timocraţia). Încălcarea armoniei sociale duce, după Platon, la apariţia unor forme
perverse ale organizării de stat; printre care se evidenţiază: oligarhia, democraţia şi
tirania.
Simetria părţii şi a întregului ca principiu de abordare a relaţiei dintre individ şi
societate, l-a silit pe Platon să caute în individ caracteristicile statului şi invers, să
vadă în stat anumite trăsături individuale, personale. În baza acestui principiu au
fost evidenţiate tipuri caracteristice ale indivizilor. Statului timocratic îi corespunde
tipul “timocratic” al individului, celui oligarhic – tipul “oligarhic”, democratic –
tipul “democratic”, iar tiraniei – tipul ”tiranic”. (История социологии. Учеб
пособия. Под общей редакций А.Н.Елсукова и др. 2-е изд, Мн: 1997, p.7 – 8).
Aşadar, în concepţia lui Paton sunt analizate pe larg tipurile de indivizi şi tipirile
organizării social – politice a societăţii. Cheia spre înţelegerea statului este căutată

3
în structura individului, iar în caracteristicile statului se întrevăd anumite trăsături
tipice ale individului politic.
Este cartea lui Platon o scriere sociologică sau nu? Răspunsul nu este tocmai uşor
de dat, din pricina că sociologia modernă şi-a restrâns în chip precis domeniul de
cercetare, ceea ce nu se întâmpla cu ştiinţele din antichitate. Pe de altă parte,
sociologia de azi cercetează societăţile reale, nu societăţile ideale. Totuţi găsim la
Platon şi afirmaţii care ţin de domeniul sociologiei, cum este însăţi teoria expusă:
problema claselor, a subordonării lor funcţionale, a raporturilor dintre individ şi
societate şi chiar idei, care au influienţat sociologia contemporană: ideea
integralistă, încât răspunsul corect este unul de mijloc. Lucrările lui Platon nu sunt
pe deplin sociologice, dar au şi un caracter sociologic. De aceea el trebuie
considerat ca un precursor al sociologiei.
Situaţia ştiinţelor din vremea aceasta apare şi mai limpede din încercările de a le
clasifica. Una din cele dintâi şi mai importante ne-a rămas chiar de la Platon. Ea
cuprinde Dialectica, în care ar intra filosofia teoretică, Fizica, în care ar intra toate
ştiinţele privitoare la natură şi Etica, în care ar intra filosofia practică sau mai
exact, ştiinţele sociale de astăzi (etica, politica, economia politică, dreptul etc.),
încât sociologia îşi găseşte locul în cadrul Eticii ca un element component, dar
încă nediferenţiat.
Celălalt gânditor, care a contribuit la dezvoltarea gândirii sociale
este Aristotel (384 – 332 î.e.n.). Cea mai importantă dintre lucrările sale politice şi
sociale este “Politica”. Remarcăm, de la început deosebirea de metodă dintre el şi
Platon. Aristotel pleacă de la realitate şi mânuieşte o mulţime de fapte bine
observate, încât este mult mai apropiat de spiritul ştiinţei moderne. Dacă Platon a
tratat despre statul ideal, Aristotel tratează despre state reale. Indiscutabil cele
două atitudini se întregesc şi sunt deopotrivă de necesare vieţii omeneşti, dar
pentru dezvoltarea ştiinţelor de observaţie, cum e sociologia, atitudinea a doua este
de mai mare însemnătate. Aristotel a utilizat metoda analizei, desecării întreaglui în
părţi, evidenţiind particularităţile funcţionale ale acestora. După
Aristotel statul este asociaţia cea mai cuprinzătoare şi deci mai desăvârşită,
deoarece numai depinde de altele. Indivizii se asociază în familii pentru că nici
femeia, nici bărbatul nu-şi ajung sieşi, fiecare are nevoie de celălalt. Şi mai
departe, în chipul cel mai firesc, familiile se asociază formând sate, acestea la
rândul lor formează statul. Statul este cea din urmă dintre asociaţii şi scopul
tuturor, de aceea el îşi ajunge sie însuşi şi numai în sânul lui îşi îndeplinesc
menirea celelalte asociaţii. Urmează de aici că statul e un fapt natural, pentru că
dacă el este în rostul omului, trebuie să fie în conformitate cu natura acestuia. Se
poate spune chiar mai mult, că natura omului nu devine perfectă decât în stat, de
dată ce numai statul poate împlini nevoia ultimă de asociere “Omul – scrie
Aristotel vorbele rămase celebre – din natură este o fiinţă socială”. Că omul
este o fiinţă socială o dovedeşte şi graiul, care nu şi-ar găsi nici un rost în afară din
societate, întrucât serveşte la comunicare. Pentru toate acestea Aristotel constată că
omul “dacă nu poate ori nu are tebuinţă să se întovărăşească în societate, din cauza
4
suficienţei sale, atunci nu este un membru al Statului, ci ori o fiară, ori un
zeu”. (Gusti,D.,Herseni,T. Elemente de sociologie cu aplicări la cunoaşterea ţării
şi a neamului nostru. Chişinău, 1992, p.24).
Rezultă că omul nu poate desface darurile cu care natura l-a dotat, decât în şi prin
societate. Omul izolat ar trebui să fie un zeu pentru a păstra facultăţile umane, dar
nefiind un zeu el va deveni în izolare un animal.
Faţă de predecesori, Aristotel adaugă în tratarea tuturor fenomenelor o preocupare
mai puternică de realitatea social – empirică.
O atenţie deosebită Aristotel a acordat orânduirii statale. În acest context autorul a
evidenţiat trei feluri bune şi trei feluri rele ale orânduirii politice. La primele se
atribuie puterea monarhică (monarhia legitimă), aristocraţia (puterea celei mai
bune părţi a păturilor bogate) şi politia (puterea raţională a majorităţii); tipurile
opuse sunt: tirania, oligarhia şi democraţia.
Care este raportul dintre sistemul de gândire a lui Aristotel şi sociologie? Pasul
făcut de el spre cunoaşterea realităţii sociale, înlocuiind construcţiile mintale este
foarte însemnat. Totuşi nici la el nu putem vorbi de o sociologie constituită. Ca şi
la Platon, preocupările sociologice sunt înglobate într-un sistem care cuprinde toate
ştiinţele sociale. Ideea unei ştiinţe aparte despre societate a lipsit. Nici noţiunea
fundamentală a sociologiei, societatea, nu este deosebită precis în opera sa de
noţiunea de stat, cu toate că analizele lui se refereau adeseori la amândouă. Acest
mod de gândire era condiţionat de realitatea socială. Pe vremea gânditorilor greci
statul şi societatea nu erau realităţi potrivnice, deci nu le-au tratat în chipul acesta;
apoi ştiinţele nu s-au desprins încă din sânul filosofiei şi nu era nici un motiv
deosebit ca să se procedeze aşa tocmai cu ştiinţa societăţii.
Dupa cum remarca P.Andrei, Platon şi Aristotel au făcut mai mult filosofie
socială, în care considerentele morale sunt pe primul plan, decât sociologice.
(Andrei,P. Sociologie generală. – Iaşi, 1997, p. ).
Aristotel clasifică ştiinţele în trei mari categorii:
1. Ştiinţele teoretice (cunoşterea pură a naturii);
2. Ştiinţele practice (cunoaşterea activităţii omeneşti, cu posibilitate de
aplicare);
3. Ştiinţele poetice (cunoaşterea creaţiei artistice şi tehnice).
Ştiinţele practice cuprind toate ştiinţele sociale subordonate Politicei, încât
nediferenţiată, ca preocupare înglobată într-un sistem mai vast de cunoştinţe,
sociologia există într-o măsură mai mare la Aristotel decât la Platon, de aceea cu
atât mai mult trebuie să-l socotim şi pe el printre precursorii sociologiei.

5
După Platon şi Aristotel preocuparea de probleme sociale şi politice s-a răspândit
la mai toţi gânditorii din antichitate. De amintit mai ales stoicii şi epicurienii, dar
nici unul dintre ei nu s-a ridicat la înălţimea gânditorilor nomilazaţi mai sus.
Stoicii, care reprezintă şcoala de filosofie care a fost fondată de către Zenon (350 –
260 î.e.n.), în ultima jumătate a secolului al IV-lea î.e.n. şi rămasă până la
desfiinţarea Imperiului Roman de apus, interpretează societatea în
termenii gândirii raţionale. Ei aveau, împreună cu Aristotel, credinţa că orice om
trebuie să fie social – atât pentru dezvoltarea personalităţii sale proprii cât şi pentru
descărcarea potrivită a datoriilor sale, ascultând de existenţa sa următoare
(viitoare).
Concepţia stoică cosmopolitană despre societatea lumii şi relaţiile cetăţeneşti ale
lumii a realizat mult pentru a dezvolta ideea despre fraternitatea esenţială a
umanităţii, sau cel puţin fraternitatea elitelor. În mod deosebit de important în
doctrinele etice ale lor a fost emfaza stoică după care legea naturii este ca un ghid
potrivit pentru conduita morală (Bădina, Ovidiu. Op. cit., p.85).
Epicurienii – fondaţi de Epicur (342 – 270) prezintă o concepţie a
societăţii diametral opuse celei susţinută de stoici, menţionând această societate
care a avut singura sa bază raţională în auto – interesul conştient. Acest precept al
instituţiei gândite dinainte pentru relaţiile sociale, în sensul de a elimina răul şi
inconvenientele pentru presocial şi condiţiile izolate.
În Evul mediu filosofia a fost supusă din ce în ce mai mult teologiei. Epocă de
nouă şi puternică viaţă religioasă, Evul mediu nu înţelegea să lase nimic în afară de
stăpânirea religiei. Totuşi, sub forma aceasta, preocupările despre societate nu au
încetat nici un moment.
Menţionăm câteva manifestări ale gândirii sociale medievale.
În lucrarea “Polycraticus” a lui John din Salisbury (1115 – 1180), doctrina
teoretică a statului primeşte explicaţia sa cea mai completă. John of Sulisbury
schiţează cea mai detaliată analogie între organismul individual şi statul care l-a
produs. El sugerează că în societate, noi găsim grupuri sau clase care corespund
sufletului, minţii, inimii şi altor organe ale persoanei individuale. Prinţul este
corpul trupului politic, preoţiunea este sufletul, senatul este inima, judecătorii şi
administratorii sunt organele de simţ, soldaţii şi funcţionarii sunt mâinile, garda
financiară este stomacul şi intestinele, iar ţărănimea este piciorul.
(Bădina, Ovidiu.Op. ci., p.164).
Tomas Aquinas (1225 – 1274). Lucrarea sa ultimă “De regimine principum” a
fost una dintre cele mai sugestive şi sistematice tratate despre filosofia socială şi
politică, care a apărut in Evul mediu.
Aquinas acceptă în mod firesc dictonul lui Aristotel privind sociabilitatea inerentă
a omului, adoptând analiza lui Aristotel despre originea politică, el a avut despre
societatea civilă înţelegerea a trei idei: prima – omul este conform
6
naturii sociale; a doua – că în societate există o comunitate de idealuri şi interese
de la care numai prin relaţii sociale omul poate să-şi realizeze cel mai bine
interesul personal; a treia – că o putere superioară este necesară pentru a conduce
societatea spre binele comun şi a da posibilitatea conducătorului să utilizeze marile
sale talente în beneficiul comunităţii. (Ibidem, p.165).
Statul are originea sa în obiceiul patriarhal natural al capilor familiilor.
Aquinas a purces la argumentarea adevăratului său spirit scolastic prin combinarea
cu teoria şi dogma despre biserică; ca autoritate politică, ajungând în cele din urmă
la Dumnezeu, cu toate că el poate să delege aceasta prin intermediul poporului. El
îl urmează pe Johan Salisbury, în conturarea analogiei organice în stat.
Teoriile lui Aquinas privind influienţa climatului asupra societăţii şi culturii
înglobează tradiţia comună cu timpurile clasice şi ajută la transpunerea în lucrările
lui Aristotel se Vegetus, a unor elemente originale ale sale.

2. Gândirea socială în Renaştere şi Iluminism

Renaşterea a însemnat pentru mai toate ştiinţele începutul unei perioade
noi. Ruptura faţă de trecut nu s-a întâmplat dintr-o dată. Spiritul nou s-a desprins
treptat din preocupările religioase şi cele filosofice, ştiinţele devenind din ce în ce
mai neatârnate, iar cu intensificarea cercetărilor, ele s-au desfăcut la rândul lor, în
ramuri din ce în ce mai numeroase, constituite în discipline aparte. Ştiinţele sociale
au urmat şi ele drumul acesta de diferenţiere. Astfel se desfac rând pe rând
economia politică, dreptul, politica, etica etc., de celelalte preocupări ştiinţifice.
Filosofia se dezvoltă şi ea în numeroase ramuri care privesc ştiinţele sociale:
filosofia socială, filosofia dreptului şi filosofia istoriei, în care găsim şi preocupări
privitoare la societate. Vom evidenţia din epoca aceasta numai curentele mai de
seamă, cu stăruinţe asupra laturei lor sociologice şi vom cerceta clasificările mai
însemnate ale ştiinţelor.
Primul scriitor care a avut idei moderne dinamice despre progresul social a fost şi
omul de stat musulman Ibn Khaldun (1332 – 1406). După părerea lui omul este
social prin natura sa, întrucât nevoile sale sunt aşa de variate şi extinse încât ele pot
fi satisfăcute doar printr- un efort de cooperare. Dar conflictul dorinţelor produce
dispute şi duce la necesitatea de a institui guvernământul pentru a asigura ordinea
şi stabilitatea.
Ibn Khaldun a insistat asupra necesităţii omogenităţii pentru existenţa unui stat
stabil.
Analiza influenţei mediului fizic asupra societăţii a fost mai temeinică decât orice
alt studiu asupra acestui subiect făcute pâna la Bodin, sau, după cum afirmă unii
specialişti, până la Montesqueu ( Bădina,Ovidiu. Op. cit., p.169).

7
 Cea mai importantă dintre inovaţiile acestui gânditor a fost înţelegerea
unităţii şi continuităţii proceselor istorice. În contrast cu concepţiile statistice ale
istoriografiei creştine, care predominau încă în epocă, el a considerat că stadiile
civilizaţiei sunt într-un proces constant de schimbare ca şi viaţa individului. În
acest proces al dezvoltării istorice el sesizase rolul deosebit al conlucrării factorilor
psihici şi de mediu (Ibidem).
Jean Bodin (1530 – 1596) s-a apropiat de o expunere corespunzătoare a proceselor
sociale mai mult decât oricare scriitor de la Aristotel până la el (Ibide., p.176). El
a trasat geneza societăţii dintr-o familie iniţială care s-a extins şi s-a dispersat, dar a
fost la timp reunită prin apărarea instinctului social şi o percepere crescândă a
utilităţii de cooperare. La el societatea este în mod esenţial o uniune cuprinzătoare
a unor grupuri mici organizate în scopul efectuării comerţului, serviciului divin şi
al activităţilor similare. Dar, în timp ce societatea însăşi a avut această origine
paşnică, statul şi puterea suverană a statului s-au dezvoltat prin cucerirea unui grup
de către altul – prin luptă. După cum observă specialiştii, se pare că aici îşi are
rădăcinile ideea pe care o dezvoltă mai târziu darvinismul social.
Analiza făcută de Bodin influenţei ce-o exercită mediul fizic asupra societăţii şi
politicii a fost cea mai cuprinzătoare şi sistematică din cele care apăruseră până
atunci. El şi-a derivat ideile din tradiţie şi din astrologie, dar şi din doctrina lui
Hipocrat. A ajuns la enunţul că mediul are un efect deosebit asupra societăţii.
Dintre concepţiile despre stat apărute în perioada de care ne ocupăm, cea care are
un caracter mai vădit sociologic este contractualismul. Începuturile lui pot fi
găsite chiar în antichitate, la stoici. Reprezentanţii săi cei mai de seamă sunt însă
Althusius în Renaştere, Thomas Hobbes în veacul al XVII – lea şi Jean – Jacques
Rousseau în veacul al XVIII – lea.
De acum se întrebuinţează frecvent termenul de social, în locul celui de politic.
1. J. Rousseau (1712 – 1778) în lucrarea sa “Discurs asupra inegalitaţii între
oameni” emite o ideie fundamentală pentru sesizarea concepţiei sale şi
anume ca inegalitatea este aceea care stă la baza înţelegerii evoluţiei sociale,
deci inegalitatea este ideia de la care trebuie să pornim pentru a înţelege
procesele dezvoltării sociale (Ibidem, p.196). În a doua lucrare mare a lui
Rousseau “Contractul social” găsim dezvoltată ideia de bază din “Discurs
asupra inegalităţii” între oameni şi justificarea pe plan doctrinar a necesităţii
contactului social, Rousseau face o analiză detaliată a evoluţiei societăţii, o
analiză a evenimentelor care au determinat omenirea să ajungă la contractul
social.
Rousseau a reluat ipoteza mai veche că înainte de starea socială a existat o stare
naturală, în care indivizii trăiau izolaţi sau în forme comunitare nereglementate
decât de sentimente. El presupune apoi că omenirea a atins un moment în care
forţele fiecărui individ în parte nu erau sufeciente ca să-l menţină în viaţă, încât
genul uman ar fi pierit dacă nu şi-ar fi schimbat felul de viaţă. Oamenii însă nu pot
8
crea forţe noi, de aceea nu au avut altă posibilitate decât să organizeze pe cele
existente. Aceasta înseamnă că nu le-a rămas alt mijloc de conservare decât să
formeze, prin agregaţie sau asociaţie, o sumă de forţe concentrice care să asigure
rezistenţa necesară faţă de toate primejdiile care se puteau ivi.
Trecerea de la starea naturală la starea socială este opera voită a indivizilor, care
şi-au dat seama de foloasele tovărăşirii. Actul acesta s-a făcut printr-un contract de
asociere, contractul social. “Asigurarea libertăţii este deci adevăratul scop al
contractului social. E vorba însă de înstrăinarea libertaţii naturale pentru a obţine în
schimb o libertate convenţională. Fiecare individ câştigă din aceasta dat fiind că
libertatea naturală, nu este garantată pe când libertatea convenţională este protejată
prin contract” (Ibidem, p.203). În esenţa contactul social se reduce la următoarea
formulă (redată în termeni originali): “Fiecare din noi pune în comun persoana sa
şi toate puterile sale sub conducerea supremă a voinţei generale şi mai privim pe
fiecare membru ca parte indivizibilă a totului” (Ibidem)
Dintre teoriile juridice care se apropie de sociologie şi deci au contribuit şi ele la
treptata constituire a ei, cea mai însemnată este teoria dreptului natural. Ideea
principală constă în afirmaţia că legile nu se crează întâmplător, de către
legislatorii, pentru că ele au un temei obiectiv, determinat pe de o parte de raţiune,
(principiul echităţii) şi de natura însăşi a lucrurilor (drepturile omului), pe de altă
parte de împrejurări înconjurătoare, cum ar fi cele economice, sociale, geografice
etc. Astfel, după Grotius (1583 –1645) există un drept natural întemeiat pe
dreptate şi anterior oricărui contract dintre oameni (După contractualişti dreptul
derivă din contractul social). Omul însuşi are o înclinare naturală către viaţa
socială, e social din natură.
După Montesquieu (1688 – 1755), unul din cei mai de seamă reprezentanţi ai
ştiinţelor sociale, legile nu pot fi explicate numai prin principiul echităţii, ci şi
printr-o mulţime de factori, cum sunt: climatul ţărilor, calitatea terenului, religia şi
moravurile etc.
Este socotit de unii (Raymond Aron etc.) ca fiind primul gânditor cu care se poate
începe o istorie adevărată a sociologiei, adică el este primul dintre
fondatori (Ibidem, p.183).
Marele merit al lui Montesquieu constă în aceea că el a privit legile fundamentale
ale dezvoltării sociale ca legi ale naturii, care acţionând în domeniul etic, politic şi
economic, sunt atotputernice, ca şi principiile fizicii şi care sunt capabile să
determine întreaga desfăşurare a istroriei.
Cum se realizează acest complex proces? Cum încearcă să-l explice Montesqueu?
Opera sa intitulată Despre spiritul legilor este în fond o încercare de descifrare a
acestei enigme.

9
Montesquieu acordă în opinia sa un spaţiu foarte larg mediului geografic ca factor
principal al dezvoltării sociale, clima apărându-i ca principalul agent al
modificărilor de ordin social, alături de natura solului.
După Montesquieu, clima este aceea care determină caracterul popoarelor. După
cum am văzut, nu Montesquieu este primul care a formulat această teorie. El însă a
dezvoltat-o şi i-a făcut aplicaţii în domeniul legilor. Determinismul geografic nu
este chiar aşa de consecvent cum au încercat să-l caracterizeze o serie de specialişti
în probleme de sociologie. Natura omului este condiţionată nu numai de factori
naturali, dar şi de factori sociali şi psiho – sociali. Deci concepţia lui Montesquieu
nu poate fi considerată determinism geografic îngust.Unele pasaje ale operei sale
pot fi interpretate ca o sesizare a faptului că apariţia tulburărilor sociale este
determinată în primul rând de factori de ordin material şi anume de lipsa
mijloacelor de trai (Ibidem).
Montesquieu are convingerea că oamenii sunt conduşi de mai multe lucruri: climă,
religie, legile, maximele guvernământului, pildele trecutului – adică tradiţiile,
moravurile, manierele. Ca rezultat al tuturor acestora se formează un spirit general
al poporului. El avea convingerea că cu cât acţionează mai puternic la un popor
una din aceste cauze, cu atât slăbeşte mai mult influenţa celorlalte. Concepţia lui
Montesquieu se deosebeşte de cele precedente prin faptul că nu sunt expuse numai
anumitei idei. Ideile sunt ilustrate printr-un material empiric bogat, se analizează
aspecte concrete ale politicii, dreptului, moralei, comerţului, producţiei,
demografiei etc.
Teoria dreptului natural a apropiat ştiinţele sociale de o metodă mai realistă,
căutând să prezinte şi fenomenele sociale ca fenomene naturale, pe care urmează să
le descoperim, nu să ni le închipuim.
De la statul ideal al lui Platon până la Montesquieu, ştiinţele sociale au străbătut un
drum din ce în ce mai sigur către cunoaşterea ştiinţifivă a fenomenelor legate de
societate.
Dintre teoriile economice, însemnate şi pentru formarea sociologiei, amintim
concepţia fiziocraţilor, mai ales Quesnay (1694 – 1774) şi Turgot (1726 – 1781).
Ideea esenţială a acestei doctrine este ordinea naturală, opusă ordinii sociale
artificiale, creată prin voinţa oamenilor. Această ordine naturală există în afară de
noi, fenomenele sociale sunt legate prin raporturi necesare şi guvernanţii n-au
decât să le înveţe pentru a se conforma lor.
În aşa mod, doctrinele politice, juridice şi economice contribuiau cu mijloacele
diferite, dar rezultate asemănătoare, la adâncirea problemelor legate de societate şi
la posibilitatea unei cercetări a lor din ce în ce mai ştiinţifică.
Pe parcurs am amintit şi despre contribuţia unor discipline filosofice. Dintre
acestea merită mai multă atenţie filosofia istoriei (doctrină despre rostul şi direcţia
evoluţiei istoriei în întregimea ei) şi filosofia morală şi socială (doctrină despre
10
rostul şi înţelesul trăirii în societate). Cea dintâi a fost creată de gânditorul
italian G.B.Vico, autorul lucrării Scienza nuova (1725) şi o găsim sub forma
teoriei progresului la Turgot şi Condorcet. Contribuţia acestei disciplinei la
formarea sociologiei constă în încercarea de a stabili trăsăturile comune şi legile
generale de evoluţia ale tuturor societăţilor istorice.
Dar e cu atât mai firesc să găsim o contribuţie însemnată pentru sociologie în
filosofia morală şi socială. Aceasta din urmă nu se deosebeşte de sociologie decât
ca metodă.
De filosofia socială ţin într-o largă măsură toţi gânditorii expuşi până acum, dar ei
aparţin în aceeaşi măsură şi altor discipline. Unul dintre cei dintâi care a deosebit
în chip precis şi conştient ideea de societate de ideea de stat este Ferguson (1723
– 1816), gânditor scoţian, de la care ne-a rămas lucrarea “Istoria societăţii civile”.
Aceasta este socotită de unii cercetători de-a dreptul printre cele dintâi lucrări de
sociologie pură. Însemnătatea aceasta provine:
1. in deosebirea societăţii civile (care devine cu putinţă ca obiect pentru o nouă
ştiinţă) de societatea politică (statul), care constituie obiectul politicei ca
ştiinţă;
2. in metoda pe care o recomandă Ferguson, aceeaşi cu a sociologiei
contemporane, anume să se cerceteze societatea în starea ei actuală, aşa cum
se găseşte în realitate, nu în ipotetica stare naturală sau contraactuală, care
scapă observaţiei ştiinţifice.
Tot printre filosofii sociali trebuie amintit Saint – Simon, care a avut o influenţă
directă asupra formării sociologiei, fiind şi unul dintre cel dintâi care
întrebuinţează termenul de “ştiinţă socială” în sens de
sociologie (Gusti,D.,Herseni,T. Op. cit., p.29).
Aşadar, în tot decursul veacului al XVIII – lea şi începutul veacului al XIX – lea
preocupările şriinţifice privitoare şa societate se înmulţesc, sociologia fiind în parte
chiar constituită, numai că îi lipsea un nume şi o recunoaştere oficială.
Situaţia aceasta nelămurită se manifesta şi în clasificările ştiinţelor. Sociologia este
ţinută în seamă sub diferite denumiri,împreună cu celelalte ştiinţe sociale, dar nu i
se stabilise un loc aparte.
Reţineţi
Prin veacurile V şi IV î.e.n. filosofia dintr-o concepţie despre lume s-a schimbat
încetul cu încetul într-o concepţie despre viaţă.
Platon:statul este o persoană, o unitate vie, compusă, ca şi organismul individului,
din părţi legate între ele şi supuse unui scop comun, formând un întreg;
Individul, din punct de vedere structural este alcătuit din trei compononte: corpul,
sufletul, mintea. La fel şi societatea este alcătuită din trei componente:1.eseriaşii şi
11
lucrătorii, care asigură satisfacerea nevoilor de trai ale întregii societăţi;
2.războinicii, care apără statul împotriva tuturor atacurilor; 3.magistraţii care
guvernează statul şi asigură fericire tuturor.
Aristotel : Omul din natură este o fiinţă socială;
Indivizii se asociază în familii pentru că nici femeia, nici bărbatul nu-şi ajung sieşi,
fiecare are nevoie de celălalt. Şi mai departe, în chipul cel mai firesc, familiile se
asociază formând sate, acestea la rândul lor formează statul. Statul este cea din
urmă dintre asociaţii şi scopul tuturor, de aceea el îşi ajunge sie însuşi şi numai
în sânul lui îşi îndeplinesc menirea celelalte asociaţii;
Tomas Aquinas (1225 – 1274) acceptă în mod firesc dictonul lui Aristotel privind
sociabilitatea inerentă a omului;
1. J. Rousseau (1712 – 1778) – inegalitatea este aceea care stă la baza
înţelegerii evoluţiei sociale, deci inegalitatea este ideia de la care trebuie să
pornim pentru a înţelege procesele dezvoltării sociale;
Înainte de starea socială a existat o stare naturală, în care indivizii trăiau izolaţi
sau în forme comunitare nereglementate decât de sentimente;trecerea de la starea
naturală la starea socială este opera voită a indivizilor, care şi-au dat seama de
foloasele tovărăşirii. Actul acesta s-a făcut printr-un contract de asociere,
contractul social.
Montesquieu acordă un spaţiu foarte larg mediului geografic ca factor principal al
dezvoltării sociale, clima apărându-i ca principalul agent al modificărilor de ordin
social, alături de natura solului.
Ferguson (1723 – 1816), gânditor scoţian, de la care ne-a rămas lucrarea “Istoria
societăţii civile” este unul dintre cei dintâi care a deosebit în chip precis şi
conştient ideea de societate de ideea de stat .

3. Sistemul sociologic comtian

Sociologia ca ştiinţă s-a constituit în deceniile de la jumătatea secolului al XIX-lea
când au fost elaborate două paradigme, radical opuse, în planul ştiinţelor şi acţiunii
sociale: una a status – quo – ului (echilibrul social, reforme sociale etc.), alta
radical – revoluţionară. La originea primei stau ca teoreticieni fondatori August
Comte şi Herlet Spenser; cea dea a doua a fost creată de Marx şi Engels. Aceste
paradigme s-au cristalizat în acelaşi context social:
– când poziţia politico – ideologică revoluţionară burgheză nu şi-a consumat
conţinutul şi nici pe departe nu-şi încheia rolul, iar recidiva conservatoare feudală
nu mai reprezenta o alternativă;

12
– când pentru întreaga societate europeană dezvoltată industrial toate problemele
sociale mari începuseră să fie dominate de noul şi puternicul antagonism social:
burghezie, proletariat.
Ca răspuns la noile funcţii ale celor două clase, asistăm cum teoreticienii de primă
mărime, însă aflaţi pe poziţii teoretice diferite, formulează – în decursul a patru
decenii – cele două paradigme care exprimă două situaţii şi tendinţe istorice,
fundamentându-le în sisteme coerente de gândire social-filosofică, cu lucrări care
prin valoarea şi rezonanţa lor au devenit parte organică a conştiinţei teoretice a
celor două clase sociale.
Ambele grupe de teoreticieni au luat atitudine faţă de câteva probleme sociale
cardinale identice, însă elaborând soluţii radical opuse:
1. noul antagonism social (armonie socială sau lupta de clasă);
2. reforma socială sau revoluţie socială (“ordine” sau “anarhie”);
3. cum trebuie să fie teoria socială în noua epocă? Locul şi rolul ei în epocă;
4. ce este şi cum trebuie să fie “acţiunea socială”? Cine s-o iniţieze şi s-o
întreprindă?
5.caracterul şi condiţiile progresului social;
6. fundamentarea noii paradigme în contextul ştiinţelor naturii , implicaţii
metodologice.
În analiza concepţiei sociologice a lui Comte se impun trei probleme cheie. Cele
trei probleme chee care degajă o anumită atitudine teoretică – filosofică şi politică
sunt:
1. prioritatea conducerii spirituale asupra politicii;
2. neutralitatea (faţă de extrema conservatoare şi cea revoluţionară);
3. reformismul ca acţiune de organizare pentru a se menţine “unitatea
societăţii” şi deci “status – quo” social.
Ca şi Saint – Simon, August Comte dorea să reorganizeze societatea. După
părerea sa, reorganizarea societăţii presupune o activitate teoretică, pentru că –
zicea Comte – încercând să schimbi instituţiile societăţii, eşti obligat să modifici
mai întâi moravurile oamenilor ce o alcătuiesc. Ca să realizezi acest lucru trebuie
să acşionezi asupra ideilor, iar începutul trebuia să fie sistematizarea şi unificarea
ideilor şi sentimentelor. Instrumentul prin care se realiza această schimbare era –
afirma Comte – filosofia pozitivă.
Concepţia lui August Comte este străbătută de trei teme directoare:

13
 1. Societatea industrială, care este societatea Europei occidentale, are un
caracter exemplar şi va deveni societatea întregii umanităţi;
2. Dubla universitate a Gândirii ştiinţifice; gândirea pozitivă are o vocaţie
universală; metoda pozitivă care are reuşite în ştiinţele naturii neorganice
trebuie să cuprindă toate aspectele gândirii;
3. Dacă natura umană este fundamental aceeaşi, dacă ordinea socială este
fundamental aceeaşi, cum, în ultima analiză, salvăm diversitatea?
Istoricii sociologiei atrag atenţia asupra faptului că concepţia lui Comte asupra
unităţii umane ia trei forme, parcurge trei momente principale în cariera sa:
“Societatea care este în curs de a se dezvolta în Occident este exemplară;
ansamblul umanităţii se va angaja pe calea urmată de avangarda occidentală.
Istoria umanităţii este istoria spiritului atât ca devenirea Gândirii pozitive sau
antrenarea pozitivismului la ansamblul umanităţii. Istoria umanităţii este
dezvoltarea şi înflorirea naturii umane”
Ceea ce frapase gânditorii de la sfârşitul secolului XVIII – începutul secolului XIX
fusese apariţia şi dezvoltarea industriei.
Poziţia lui Comte este diferită atât de a liberalilor, cât şi de cea a socialiştilor, el
dând societăţii industuriale un sens şi o semnificaţie ce poate fi socotită ca o teorie
a organizării. El nu dorea schimbări, ci doar reorganizări în interiorul
sistemului, o reformă a organizării temporale printr-o putere spirituală care trebuie
să fie reprezentată de savanţi şi filosofi, ce-ar fi trebuit să regleze sentimentele
oamenilor, să-i unească într-o muncă comună.
“Marea criză politică şi morală a societăţilor contemporane – scrie Comte în curs
de filosofie pozitivă – atârnă în ultima analiză de anarhia intelectuală. Răul cel
mai adânc de care suferim stă în divergenţa ce există astăzi în toate spiritele cu
privire la toate principiile fundamentale a căror fixitate e prima condiţie a unei
adevărate ordini sociale. Cât timp intelegenţele individuale nu vor fi admis, printr-
un acord unanim, un anumit număr de idei generale care să poată forma o doctrină
socială comună, starea naţiunilor va rămânea esenţial revoluţionară, şi, cu toate
paliativele, ce se vor încerca, ele nu vor putea să aibă decât instituţii provizorii.”
Deci, pentru a lichida “starea naţiunilor … esenţial revoluţionară”, Comte
propune o reorganizare socială bazată pe o “doctrină socială comună: Pentru a se
putea ajunge la acest stadiu este nevoie de înlăturarea anarhiei intelectuale, care s-
ar putea obţine dacă avem în vedere cauzele acestei anarhii. Comte consideră că
aceste cauze ar consta în:
1. Direcţiile în care progresează intelectual omenirea şi efectele acestui
progres. Comte socoteşte progresul ca fiind diferenţiat de la o pătură la alta
şi din această pricină în fiecare perioadă a civilizaţiei omeneşti există un
amestec de concepţii diferite, aparţinând unor timpuri diferite. Asemenea

14
 concepţii împart oamenii între ei, împiedică realizarea unităţii intenţiilor şi
convergenţa intenţiilor în vederea realizării celor mai fireşti scopuri sociale.
b.Diviziunea muncii, care deşi este o condiţie indispensabilă a progresului, impinsă
prea departe, poate deveni dăunătoare progresului, văzut de Comte mai ales din
punctul de vedere social, pentru că s-ar perde “scopul comun urmărit”. Această
diviziune a muncii dusă până la refuz, ar face ca în domeniul muncii intelectuale să
nu mai existe idei comune, nici sentimente şi nici interese comune . Rezultă că se
micşorează solidaritatea ce există între oameni.
1. Schimbările politice de la sfârţitul secolului XVIII. Libertatea cugetării –
considera teoreticianul francez – a fost bună în măsura în care a ajutat luptei
împotriva despotismului politic şi religios. Transformarea acestui principiu
într-o instituţie socială permanentă poate primejdui reorganizarea socială,
pentru că libertatea ( în noile condiţii ale sec. al XIX-lea ) e dreptul de a nu
accepta o stare socială oarecare . Dintr-o asemenea atitudine – se teme
Comte – nu poate ieşi un sistem politic pozitv . Soluţia ar consta în
întemeierea politicii pe un corp de adevăruri pozitive,desprinse din studiul
fenomenelor sociale cu ajutorul metodelor pozitive; libertatea cugetării; va
înceta să mai producă divergenţe aşa de mari de păreri, deşi ele vor continua
să existe. La un asemenea rezultat nu se va putea ajunge decât prin crearea
unei ştiinţe pozitive a fenomenelor sociale, şi aceasta nu poate fi alta
decât sociologia.
Comte avea convingerea că descoperirea legii de dezvoltare a spiritului
omenesc, stabilirea unei ierarhii a ştiinţelor şi construirea sociologiei sunt cele
3 mijloace cu ajutorul cărora poate fi înlăturată starea anarhică a intelectului
şi a contribui la o nouă organizare socială conform tendinţelor oamenilor.
După opinia lui Comte, spiritul omenesc a trecut de – alungul întregii sale evoluţii
prin 3 stări:
1. cea ” teologică ” sau ” fictivă ”;
2. cea ” metafizică ” sau ” abstractă ”;
3. cea ” ştiinţifică ” sau ” pozitivă ”.
În starea teologică ( care durează până la 1300) spiritul omenesc îndreptându-şi
cercetările în mod esenţial spre cunoştinţele absolute, îşi reprezintă fenomenele ca
produse prin acţiunea directă şi continuă a unor agenţi supranaturali mai mult sau
mai puţin numeroşi. Fetişismul (credinţa că obiectele sunt înzestrate cu o viaţă
proprie) , politeismul şi monoteizmul marchează în acest mod copilăria umanităţii
al cărei punct culminant este Evul Mediu. Această epocă, ce se caracterizează prin
stabilitate, este dominată de un sistem feudal şi militar.
În starea metafizică (1300 – 1800 ), care nu este în fond decât o simplă modificare
generală a celei dintâi, agenţii supranaturali sunt înlocuiţi prin forţe abstracte
15
precum Natura. Transpusă în societate această etapă de adolescenţă, tranzitoric şi
dezorganizată, corespunde unei stări militare şi industriale.
În starea pozitivă spiritul uman, recunoscând imposibilitatea obţinerii noţiunii
absolute, renunţă să mai caute originea şi destinaţia Universului şi de a mai
cunoaşte cauzele intime ale fenomenelor, legându-se numai să descopere legile lor
efective, adică relaţiile invariabile ale succesiunii şi similitudinii lor. Gândirea
umană nu concentrează atenţia asupra supranaturalului, sau la explicarea cu
ajutorul noţiunilor abstracte, dar numai asupra legilor care exprimă legătura
observabilă dintre fenomene. În plan istoric, această stare corespunde societăţii
industriale. În interesul său, ordinea şi consensul se pot impune din nou. Cum
industriaşii au luat locul războinicilor, oamenii nu vor mai declanşa războaie în
scopul obţinerii de putere şi bogăţii, ci vor coopera pentru a domina natura şi a
produce din abundenţă în folosul tuturor.
În ultima fază pentru a putea explica fenomenele, trebuie mai întâi să stabilim
raporturile între acestea, fie ele de coexistenţă sau de succesiune. Ori, aceasta
înseamnă căutarea legilor fenomenelor. Şi Comte afirmă că singur în stare să ajute
la explicarea fenomenelor sociale şi să întemeieze ştiinţa pozitivă despre societate,
care să stea la baza ” politicii pozitive ”, este ” legea celor trei stări ”.
Pozitivistul francez credea că odată descoperită legea care guvernează evoluţia
spiritului omenesc, trebuie să se treacă la înlăturarea anarhiei intelectuale. Cum
socotea August Comte că putea fi înlăturată cu ajutorul ’’ legii celor 3 stări ’’,
anarhia intelectuală ce i se părea că stă în calea reorganizării sociale ? Prin
sistematizarea şi unificarea cunoştinţelor timpului – zice el. El propune
următoarele căi :
1. căutarea legăturilor de dependenţă ce există între ştiinţe ;
2. găsirea unităţii de metodă, care este posibilă în domeniul ştiinţelor ;
3. pe baza generalităţilor diferitelor ştiinţe particulare să se creeze un corp
unitar de doctrină, care în mod obligatoriu să fie cunoscuţi de toţi fără
deosebire.
Aceasta face posibilă existenţa unui fond comun de concepţii generale, pe baza
cărora se poate realiza convergenţa activităţilor izolate ale savanţilor. Pentru a
putea descoperi legăturile de dependenţă ale ştiinţelor, Comte socotea că avem la
dispoziţie doar două mijloace :
1. unul istoric, care constă în cercetarea ordinei în care s – au dezvoltat ştiinţele
de – a lungul timpurilor ;
2. altul dogmatic, care are în vedere analiza legăturilor dintre fenomene ce le
studiază ştiinţele.

16
Comte trece la o analiză detaliată a evoluţiei ştiinţei, văzută din punct de vedere
istoric şi ajunge la următoarea clasificare :
matematica ;
astronomia ;
fizica;
chimia;
biologia;
sociologia.
În fond, din punct de vedere istoric, lucrurile aşa şi stau. Cînd trece la analiza
dogmatică el împarte fenomenele la început în două categorii : fenomene mai
îndepărtate, denumite şi cereşti, şi mai aproape sau pământeşti. Ştiinţa care se
ocupă cu studiul fenomenelor cereşti este astronomia. Când trece la analiza
fenomenelor cereşti, el observă în primul rând te izbesc relaţiile fizice dintre
fenomene. După aceasta în mod normal, pentru că avem de-a face cu fenomene de
natură anorganică, vin aspectele chimice, de care se ocupă chimia. Apoi întrăm în
domeniul fenomenelor ceva mai complexe, cum sunt cele ce se petrec în lumea
vieţuitoarelor, de care se ocupă biologia. În fine – afirmă Comte – avem de-a face
cu cea mai complexă categorie de fenomene, fenomene sociale, de care trebuie să
se ocupe o ştiinţă nouă, pe care pozitivistul francez o denumeşte pentru prima
oară sociologia. A rămas în afara clasificării matematica, care se ocupă cu o serie
de elemente care sunt foarte simple, dar care cuprind toată gama de fenomene, şi
care, de fapt, ne ajută să le înţelegem pe celelalte. Pentru că se ocupă de chestiunile
cele mai generale şi în acelaţi timp cele mai simple, conform teoriei lui,
matematica trece în fruntea clasificării şi din punctul de vedere dogmatic.
Ce concluzii trage Comte în legătură cu clasificarea ştiinţelor ? Fiecare dintre
aceste ştiinţe se întemeiază pe legile generale ale celei precedente, dar, în acelaşi
timp, cuprinde şi propriile sale consideraţii care n -au aplicare în ştiinţele celelalte.
Sociologia fiind ştiinţa care studiază fenomenele ce apar numai la oameni,
singurele fiinţe vii ce au o viaţă socială organizată, deci ştiinţa care se află pe cea
mai înaintată treaptă a scării, iar construirea ei semnificând desăvârşirea evoluţiei
conoştinţelor umane, trebuie făcută în acord cu întregul plan firesc: sprijinind-o pe
legile ştiinţelor anterioare şi în primul rând pe ale biologiei.
În cea de-a 46-a lecţie a cursului de filozofie pozitivă August Comte face
consideraţii preliminare asupra necesităţii şi oportunităţii fizicii
sociale ( sociologiei ).
Comte consideră că sociologia trebuie să studieze societăţile omeneşti, care sunt
concepute sub raportul structurii şi funcţionării lor. Sarcina principală a
sociologiei se reducea la elucidarea interacţiunii dintre legile funcţionării şi
17
dezvoltării societăţii şi elaborării din această perspectivă a unei politici opţionale.
După părerea sa sociologia este ştiinţa care cercetează părţile din care se compun
societăţile omeneşti, pentru a determina raportul dintre aceste părţi şi modul de
funcţionare al acestora şi legile activităţii lor. De raportul dintre părţile societăţilor
depinde existenţa societăţilor, iar de legile activităţii lor depinde dezvoltarea
societăţii omeneşti. Metoda sociologiei – afirmă el – trebuie să fie metoda pozitivă,
deoarece sociologia ca ştiinţă aparţine fazei pozitive a societăţii omeneşti. În
cercetarea fenomenelor sociale, observaţia şi experienţa trebuie să predomine
asupra imaginaţiei, concepţiile relative trebuie să ia locul concepţiilor absolute,
ţinta urmărită fiind descoperirea sigură şi formularea exactă a legilor ce le
guvernează.
Dar oare putem noi porni de la observarea individului ? Nu! – afirmă Comte.
Pentru a înţelege individul e nevoie să-i analizezi comportamentul lui în societate;
deci trebuie studiată societatea în care a trăit şi trăieşte. Aceasta înseamnă că în
sociologie trebuie să începem cercetarea de la compus la simplu, adică de la
societate la individ, pentru că viaţa individuală nu poate fi înţeleasă decât cu
ajutorul vieţii sociale.
Convingerea lui Comte era că în primul rând trebuie studiat fenomenul
influienţelor pe care le exercită reciproc generaţiile omeneşti. Dar pentru că nu
putem desfăşura cercetări decât în cadrul strâns al fenomenelor prezente, nu putem
să ne dăm seama de perspectivă decât luîndu – le în comparaţie cu trecutul. Pe
acest temei el face legătură între sociologie şi istorie, istoria văzând-o ca o ştiinţă
filosofică, o ştiinţă care să explice, nu să înşire datele unele după alta.
De unde decurge şi ideea că sociologia este şi ea o ştiinţă istorică, în sensul că
abordează fenomenele în mod istoric, după metoda preconizată de Comte. Dar
numai o analiză istorică – zice el – nu poate satisface, pentru că la singură poate să
ne conducă la erori. Garanţia metodologică esenţială în sociologie rămâne
confirmarea concluziilor analizei cu legile biologice ale naturii omeneşti. Şi
Auguste Comte enumeră cu această ocazie, printre metodele
sociologiei: experimentul sociologic şi metoda comparativă.
Prin experiment sociologic el înţelege aceea acţiune prin care cercetătorul intervine
în producerea fenomenului, modificând, pentru a putea studia mai îndeaproape,
condiţiile de producere a fenomenului.
Dimensiunea importanţei ” experimentului social ” este însă limitată şi datorită
marii complexităţi a fenomenelor sociale, strânselor legături ale acestora. Şi A.
Comte arată că dacă am schimba unul din factorii sociali, se vor produce schimbări
în lanţ şi în ceilalţi factori sociali, se vor produce schimbări în lanţ şi în ceilalţi
factori, ceea ce a face ca noi să nu ştim precis dacă efectul obţinut este sau nu
determinat de schimbarea ce am făcut – o noi.
În legătură cu metoda comparaţiei susţinută de Comte, se poate afirma că ea, deşi
în esenţă constituie o transpunere ca procedeu din domeniul biologiei în cel al
18
sociologiei, a deschis o nouă perspectivă pentru înţelegerea multor chestiuni care
privesc societatea umană.
Precizând obiectul sociologiei ca ştiinţă autonomă, Comte arată că cea care se
ocupă de părţile din care se compun societăţile şi raporturile între părţi este statica
socială (sociologia ordinei); iar aceea care studiază modul în care lucrează aceste
părţi şi legile care guvernează raporturile dintre părţi este dinamica
socială (sociologia schimbării evoluţionare).
În oricare dintre cele trei expresii istorice ale unităţii speciei umane ( starea
teologică, starea metafizică, starea pozitivă ), coexistă agenţi ai ordinii şi agenţi ai
schimbării. În starea teologică, acestea sunt preoţii şi războinicii, în starea
metafizică – metafizicienii şi legiştii, iar în starea pozitivă sunt savanţii şi
industriaşii ( Bădescu,Ilie. Istoria Sociologiei. Galaţi: Editura Porto – franco,
1994, p.37 )
Analiza structurilor societăţilor – susţine Auguste Comte, – trebuie să cuprindă :
1. individul;
2. familiile;
3. formaţiunile realizate din uniunea familiilor: clanuri, triburi, seminţii etc.
până la naţiuni şi popoare.
Deci, Comte distinge în sociologie trei grade de existenţă: viaţa individuală, viaţa
domestică şi viaţa socială.
Ce i-au determinat pe indivizi să se unească laolaltă? O pornire afesticivă spontană,
instinctivă, negândită a naturii lor – răspunde A. Comte.
Este drept că el depăşea punctul de vedere contractualist al lui J. J. Rousseau, în
sensul că vedea relaţiile dintre oameni ca fiind nu rezultatul unei înţelegeri, ci ca
fiind determinate de sensibilitatea umană, de pornirea sentimentală a fiecărui
individ către ceilalţi membri ai speciei sale – trăsătură identificată de Comte ca
fiind instinctul social sau sociabilitatea. Socotind instinctul social drept principiu
creator al vieţii sociale, comte se afla pe acelaşi teren cu Rousseau. El însă se ridică
deasupra predecesorilor săi când afirma că viaţa socială a constituit cadrul cel mai
prielnic pentru dezvoltarea intelectuală a individului.
Concluzia pe care o trăgea Comte atunci când analiza raporturile dintre indivizii
izolaţi, era cea conform căreia prima condiţie a existenţei societăţii este instinctul
social, care se manifestă ” independent de orice calcul personal ”.
Cea de-a doua condiţie a existenţei societăţii este precumpănirea ce trebuie s-o
aibă la indivizi partea afectivă asupra părţii intelectuale. Motivele de natură
afectivă sunt cele care fac ca oamenii să se apropie între ei şi să alcătuiască
societatea. În acest nou context apare noţiunea de interes, care se manifestă la
individ, dar şi la colectivitate. Interesul personal este cadrul în care se manifestă
19
interesul general; cu alte cuvinte, interesul general nu este decât partea componentă
a intereselor particulare ale membrilor societăţii. De aici teza conform căreia,
pentru a fi folositor societăţii trebuie să te ocupi intens şi continuu de interesele
proprii.
Iată pentru ce Comte socotea că a treia condiţie a existenţei societăţii
este predominarea sentimentelor egoiste asupra celor altruiste.
Când pune problema obiectului sociologiei, Comte are în vedere nu numai
individul şi locul lui în cercetarea sociologică, ci şi analiza condiţiilor de existenţă
ale societăţii şi din punctulde vedere al familiei. Acest ultim aspect este socotit de
el ca fiind al doilea moment principal în preocupările care trebuie să le aibă
statistica socială. După părerea sa, sociologia trebuie să înceapă studiul societăţii
cu familia, deoarece societatea se compune din familii – elemente omogene văzute
ca unităţi sociale.
Dacă familia este o reuniune de indivizi, atunci societatea sau societăţile nu pot fi
altceva decât asociaţii de familii, care să aibă ca principiu constructiv pe cel al
cooperării. Cauza care determină realizarea acestei asociaţii este fondul afectiv,
simpatiile care există între familiile respective, zice pozitivistul francez. El crede
că familiile asociindu-se între ele de mai multe ori, pe baza sentimentelor ce le-au
avut unele faţă de altele au alcătuit triburile. Însă la acest nivel Comte aminteşte de
un alt element, solicitat de cooperare; este vorba de diviziunea muncii, care, în
aceste condiţii, a devenit un element fundamental al existenţei societăţii, un factor
al permanenţei ei dezvoltări. Diviziunea muncii a creat dependenţa reciprocă a
indivizilor, dând vieţii sociale o coeziune pe care aceasta n-a cunoscut-o la început.
Cealaltă parte de care se ocupă sociologia este dinamica socială. Dinamica socială
după părerea lui Comte, este ” ştiinţa mişcării necesare şi continue a omenirii ”,
ceea ce ar fi echivalent cu ” ştiinţa legilor progresului ”.
Cum se menţine acest ” progres ” ?
După Comte progresul se realizează prin uşurarea treptată a condiţiilor de existenţă
a umanităţii şi prin rafinarea continuă a naturii omeneşti. Progresul civilizaţiei este
privit ca o luptă continuă între animalitatea şi umanitatea din individ.
Progresul civilizaţiei este determinat de o serie de factori, dintre care unii sunt cei
care fac ca progresul să aibă un curs uniform. Accelerarea raporturilor dintre
indivizi este cauza accelerării progresului civilizaţiei omeneşti, şi acesta este – în
opinia lui Comte – un factor constant, care se realizează în şi prin individ.
Creşterea populaţiei – arată Comte – duce la o accelerare a procesului evolutiv prin
stimularea concurentei între indivizi şi prin creşterea energiei cu care societatea
reacţionează contra divergenţelor particulare. Creşterea populaţiei înseamnă o
intensificare a raporturilor dintre indivizi, raporturi care stimulează dezvoltarea
intelectuală şi morală. Sub influienţa inteligenţei dezvoltarea socială a luat

20
caracterul de regularitate şi de continuitate, fapt neîntâlnit în viaţa animalelor. Deci
şi aici tot un factor de ordin subiectiv este cel care determină procesul dezvoltării
progresului. De aici teza lui Comte că istoria societăţii este determinată de istoria
spiritului, de unde decurge necesitatea ca în cercetarea istoriei omenirii să pornim
de la istoria generală a spiritului. … Spiritul omenesc, care determină dezvoltarea
societăţii, nu se poate realiza decât în societate.
Clasa conducătoare într-o societate (după Comte) este aceea care depozitează,
prelucrează şi interpretează ideile şi convingerile filosofice ale epocii. Comte
credea că savanţii, ştiinţele, deci spiritul pozitiv, vor avea puterea să refacă
consensul pe o cale intelectuală şi deci să refacă comunitatea morală sub forma
unei umanităţi exemplare. (Ibidem, p. 46 ). Participarea maselor la conducerea
societăţii este o utopie, chiar o utopie reacţionară pentru că aceasta ar duce la
materializarea unor principii ce ar duce la materializarea unor principii ce
înlesnescmanifestarea anarhiei intelectuale.
În acest context, problema puterii are – la sociologul francez, – semnificaţii
deosebite faţă de predecesorii săi. Reprezentanţii ştiinţei nu sunt specialişti pe
aspecte înguste ale naturii, ci sunt filosofi, care având un orizont larg, au menirea
să realizeze sinteza cunoştinţelor omeneşti:
1. reglează viaţa interioară;
2. realizează ori solidarizează oamenii;
3. consacră puterea temporală ( în maniera în care, de exemplu, preoţii declară
şi conving că regii guvernează în numele lui Dumnezeu, astfel că puterea
spirituală se supra – adaugă celei temporale, făcând-o legitimă şi
determinându-i recunoaşterea );
4. modernizează şi limitează puterea temporală. ( Ibidem)
Aşadar, nu materia, nu forţele economice, ci spiritul, forţele ideale sunt
motorul istoriei, forţa motrică a dezvoltării societăţii umane. Ei reprezintă noua
putere spirituală, care va exercita printr-un colegiu de filosofi. Aceştia se vor ocupa
de toate problemele pe care le ridică conducerea vieţii intelectuale şi a societăţii,
adică învăţământ şi educaţie, ştiinţa şi cultura. Ei vor trebui să nu practice nici o
meserie şi să nu ia parte la exercitarea puterii politice propriu-zise. Puterea
politică va fi exercitată de cei care produc şi fac să circule bunurile materiale, adică
industriaşi, proprietari funciari, comercianţi şi bancheri. Controlul puterii
temporare ( politice ) va fi exercitat de puterea spirituală.
Pornind de la constatarea că în vremea să existe o ” anarhie intelectuală ” profundă,
că în ştiinţele despre om domnesc încă concepţii teologice, dar şi concepţii
metafizice, iar cele pozitive abia îşi croiesc drum, Comte şi-a propus să treacă la o
purificare a ştiinţelor.
Comte atacă următoarele ” drepturi ” :
21
 1. libertatea conştiinţei;
2. egalitatea politică;
3. suveranitatea naţională sau suveranitatea poporului.
După părerea sa, epoca în care trăia el devine epoca declamatorilor şi a sofiştilor,
că luptele iau direcţiuni şi aspecte morbide primejdioase, iar masele muncitoare, în
loc să fie îndemnate să coopereze, sunt aţâţate unele contra altora, pentru profitul
exclusiv al politicienilor.
Ce sugera el? În primul rând o ” pozitivare ” a politicii. ” Pozitivarea ” politicii nu
se poate face decât fundamentând-o pe ” fizica socială ” ( adică pe
sociologie ), când devagaţiile metafizice vor fi înlocuite cu adevăruri precise,
scoase din observaţia organizată şi disciplinată a faptelor. Politica va fi aşadar,
aplicarea practică a sociologiei, ambele devenind în acest mod ştiinţe practice
pozitive.
Comte avea ferma convingere că întemeierea politicii pe veritabila cunoaştere a
legilor naturale ale societăţii va restabili disciplina intelectuală în locul anarhiei şi
va înlocui arbitrariul, şarlatania, interesul personal printr-o conducere ştiinţificăşi
regeneratoare, ierarhia conducătorilor, având în fruntea ei pe deţinătorii celor mai
largi concepţii de ansamblu, pe spiritele filosofice pozitive.
” Dacă sistematizarea ideilor ” constituia prima etapă în munca complexă ce
socotea Comte că trebuie desfăşurată, ” sistematizarea sentimentelor ” înseamnă
cea dea doua etapă a operei ce trebuia să ducă la reorganizarea socială. Această a
doua operaţiune era socotită necesară – credea Comte – pentru că ideile nu pot
duce singure la acţiune; ele au nevoie de un scop, de sentimente. Poţi avea o idee,
dar ca să o realizezi ai nevoie de o pornire afectivă care nu este altceva decât
dorinţa de a realiza idea respectivă.
… el ajunge în domeniul moralei, pe care o socoteşte ca fiind puntea de legătură
între filosofia pozitivă şi politica pozitivă.
… el socoteşte că pentru a putea schimba societatea trebuie să acţionezi în direcţia
înfrânării instinctelor egoiste. Cum s-ar putea realiza aceasta?
Cunoscând cauzele care le generează şi acţionând în sensul limitării sferei lor de
influienţă.
Cauzele la care se referă Comte sunt de 2 feluri : subiective şi obiective.
1. subiective – În categoria cauzelor subiective el enumeră o serie de înclinări
altruiste ca, de pildă, simpatia părinţilor faţă de copii. Mergând mai
departe, el arată că simpatia produce simpatie, bunăvoinţa produce
bunăvoinţă … socoteşte că jocul acestor cauze subiective este reglat de
legea biologică cunoscută, după care puterile oamenilor, atât cele fizice cât
şi cele psihice se dezvoltă prin exerciţiu. Exerciţiul trebuie efectuat cu ”
22
 înclinările altruiste ” ale idividului în familie şi în viaţa socială, iar ca
rezultat acestea vor putea să frâneze din ce în ce mai mult instinctele egoiste.
b.obiective – Există însă şi condiţii obiective, în care se desfăşoară
mecanismul subiectiv al dezvoltării înclinaţiilor altruiste. Printre aceste condiţii
obiective Comte aminteşte: viaţa de familie, întocmirea societăţii, organizarea
sociologiei în care se manifestă indivizii. Viaţa în cadrul acestor colectivităţi îl face
pe individ să înţeleagă că a trăi în interesul lui propriu este un principiu moral
depăşit.
Întregul proiect de reformă socială nu viza înlocuirea sau schimbarea realităţilor
economice, sociale şi politice ale vremii sale, ci realizarea unor schimbări în
convingerile maselor, în ideile şi sentimentele acestora, pentru realizarea unui mod
unic de gândire, acel elaborat de ” puterea spirituală ” supremă societăţii, care în
ultima instanţă, conform Sistemului de politică pozitivă, erau savanţi – preoţi
pozitivişti şi pe această bază să se reorganizeze societatea.

Reţineţi
În deceniile de la jumătatea secolului al XIX-lea când au fost elaborate două
paradigme, radical opuse, în planul ştiinţelor şi acţiunii sociale: una a status – quo
– ului (echilibrul social, reforme sociale etc.), alta radical – revoluţionară;
Ambele grupe de teoreticieni au luat atitudine faţă de câteva probleme sociale
cardinale identice, însă elaborând soluţii radical opuse:
1. noul antagonism social (armonie socială sau lupta de clasă);
2. reforma socială sau revoluţie socială (“ordine” sau “anarhie”);
3. cum trebuie să fie teoria socială în noua epocă? Locul şi rolul
ei în epocă;
4. ce este şi cum trebuie să fie “acţiunea socială”? Cine s-o
iniţieze şi s-o întreprindă?
5.caracterul şi condiţiile progresului social;
6. fundamentarea noii paradigme în contextul ştiinţelor naturii;
implicaţii metodologice.
În analiza concepţiei sociologice a lui Comte se impun trei probleme cheie.
1. prioritatea conducerii spirituale asupra politicii;
2. neutralitatea (faţă de extrema conservatoare şi cea revoluţionară);
23
 3. reformismul ca acţiune de organizare pentru a se menţine “unitatea
societăţii” şi deci “status – quo” social.
Marea criză politică şi morală a societăţilor contemporane – afirmă Comte – atârnă
în ultima analiză de anarhia intelectuală;
Pentru a reoprganiza societatea este nevoie de înlăturarea anarhiei
intelectuale, care s-ar putea obţine dacă avem în vedere cauzele acestei anarhii.
Comte consideră că aceste cauze ar consta în: a. Direcţiile în care progresează
intelectual omenirea şi efectele acestui progres;
b .Diviziunea muncii, dusă până la refuz, ar face ca în domeniul muncii intelectuale
să nu mai existe idei comune, nici sentimente şi nici interese comune;
1. Schimbările politice de la sfârţitul secolului XVIII. Libertatea cugetării –
în condiţiile ale sec. al XIX-lea e dreptul de a nu accepta o stare socială
oarecare . Dintr-o asemenea atitudine – se teme Comte – nu poate ieşi un
sistem politic pozitv ;
Descoperirea legii de dezvoltare a spiritului omenesc, stabilirea unei ierarhii a
ştiinţelor şi construirea sociologiei sunt cele 3 mijloace cu ajutorul cărora poate fi
înlăturată starea anarhică a intelectului şi a contribui la o nouă organizare socială
conform tendinţelor oamenilor;
Spiritul omenesc a trecut de – alungul întregii sale evoluţii prin 3 stări:
1.cea ” teologică ” sau ” fictivă ”;
2.cea ” metafizică ” sau ” abstractă ”;
3.cea ” ştiinţifică ” sau ” pozitivă.
Sociologia este ştiinţa care cercetează părţile din care se compun societăţile
omeneşti, pentru a determina raportul dintre aceste părţi şi modul de funcţionare
al acestora şi legile activităţii lor;
În sociologie trebuie să începem cercetarea de la compus la simplu, adică de la
societate la individ, pentru că viaţa individuală nu poate fi înţeleasă decât cu
ajutorul vieţii sociale;
Precizând obiectul sociologiei ca ştiinţă autonomă, Comte arată că cea care se
ocupă de părţile din care se compun societăţile şi raporturile între părţi este statica
socială (sociologia ordinei); iar aceea care studiază modul în care lucrează aceste
părţi şi legile care guvernează raporturile dintre părţi este dinamica
socială (sociologia schimbării evoluţionare);
Comte credea că savanţii, ştiinţele, deci spiritul pozitiv, vor avea puterea să refacă
consensul pe o cale intelectuală şi deci să refacă comunitatea morală sub forma
unei umanităţi exemplare.
24
Aşadar, nu materia, nu forţele economice, ci spiritul, forţele ideale sunt motorul
istoriei, forţa motrică a dezvoltării societăţii umane.

4. Sociologia marxistă
Vom conveni înainte de toate că acordarea statutului de clasic al sociologiei
lui Marx nu este nici evidentă, nici unanim recunoscută. Deşi a lucrat ca istoric,
filosof, economist, ba chiar ca sociolog, Marx a fost în principal ziarist şi
revoluţionar. În această chestiune, în 1957, Lucien Goldmann afirma
imposibilitatea existenţei oricărei forme de sociologie marxistă. Ştiinţa care
contribuie la edificarea proiectului lui Marx se vrea practică şi revoluţionară. În
aceste condiţii, separarea discursului ştiinţific de cel militant este imposibilă.
Ştefan Buzărnescu afirmă că marxismul şi neomarxismul nu aparţin sociologiei, ci
doar economiei, filosofiei, politologiei. Marxismul, cât şi încercările de dezvoltare
a acestuia nu pot fi asimilate în sistemul conceptual al sociologiei ca disciplină de
studiu, instituţie şi profesie ( Buzărnescu,Ştefan. Istoria doctrinelor sociologice, p.
6 – 7 ).
În contradicţie totală cu această teză, Georges Gurviteh proclamă că,
dimpotrivă, Marx a fost în primul şi cel mai important rând sociolog. Mai mult,
chiar sociologia crează unitatea operei ( Lallement, Michel. Istoria ideilor
sociologice, Vol I, p.83). O analiză atentă a epocii sale demonstrează, – afirmă
Ştefan Costea, – că, de fapt, şi el şi-a propus să elaboreze o concepţie şi o teorie
generală a societăţii, vizând să contribuie la înţelegerea marilor transformări
generate în evoluţia societăţii moderne de revoluţiile politice din secolul al XVII-
lea şi de apariţia economiei capitaliste industriale, o realitate istorică, economică şi
socială inedită, radical deosebită de cea tradiţională. ( Costea, Ştefan. Istoria
generală a sociologie. Compendiu. Ediţia a II-a. Bucureşt: Editura Fundaţiei
România de mâîne, 2004, p.121-122).
Dincolo de diversitatea abordărilor teoretice şi de principiile schemelor
metodologice adoptate, teoria marxistă a tratat acelaşi set de probleme care a
constituit obiect de investigaţie şi pentru celelalte teorii sociologice ale epocii .
După cum afirmă Tom Bottomore şi Robert Nisbet, „ din punctul de vedere ale
diferenţelor dintre marxism şi sociologie, acestea nu sunt mai mari decât acelea
care există între diferitele teorii rivale în domeniul comun acceptat, ca domeniu al
analizei sociologice” (Apud : Costea, Ştefan. Op. cit.,p.122). Mai mult decât atât,
autorii citaţi consideră că există multe alte legături şi acorduri teoretice şi
metodologice, ca şi influenţe reciproce, între anumite versiuni ale teoriei marxiste
şi alte poziţii teoretice din sociologie (Ibidem).

25
În ce ne priveşte, ferindu-ne de o asemenea controversă ne vom strădui să redăm
aici contribuţiile esenţiale ale lui Marx la teoria sociologică.
Spre deosebire de A. Comte, care s-a concentrat asupra studiului opoziţiei dintre
societăţile anterioare şi societatea industrială, Marx şi-a propus să investigheze
contradicţiile inerente societăţii moderne însăţi, contradicţii care apăreau şi se
manifestau în epoca modernă şi, pe această bază, a interpretat caracterul antagonist
şi contradictoriu al societăţii capitaliste. Pornind de aici, el s-a străduit să
demonstreze faptul că sursa caracterului antagonist al societăţii capitaliste o
constituie structura fundamentală a acesteia şi că tocmai de aceea, acest caracter
antagonist reprezintă resortul esenţial mişcării şi devenirii istorice a societăţii.
De unde derivă situaţia specială a lui Marx ca sociolog, inseparabil de omul de
acţiune, ca urmare a înţelegerii faptului că, prin însăşi natura sa, un sistem social
antagonic şi contradictoriu nu se poate îndrepta decât spre propria sa distrugere.
Aşadar, marxismul se deosebeşte de celelalte direcţii ale gândirii sociologice din
sec XIX-lea prin modalitatea tratării soartei istorice a Occidentului. În timp ce
eforturile reformatoare ale lui Comte, Spencer, altor sociologi cunoscuţi din secolul
XIX-lea erau îndreptate spre perfecţionarea sistemului existent, Marx şi Enghels îl
respingeau în întregime. Pentru Marx societatea europeană reprezenta un organism
îmbătrânit, care nu mai avea resurse de dezvoltare. Contradicţiile capitalismului nu
mai puteau fi rezolvate în cadrul sistemului existent. De aici argumentarea
teoretică a pieirii capitalismului, a inevitabilităţii revoluţiei socialiste. Aceste idei
au constituit reperele noii paradigme sociologice.
Baza conceptuală a sociologiei marxiste a constituit-o ideia sesizării şi explicării
materialiste a istoriei. În ce constă concepţia materialistă asupra istoriei ? Marx şi
Engels au arătat că ea constă ” în a examina procesul real de producţie, luînd ca
punct de plecare producţia materială a vieţii nemijlocite, şi în a concepe forma de
relaţii legate de acest mod de producţie şi generate de el, adică societatea civilă în
diferitele ei stadii, ca bază a întregii istorii; ea constă, de asemenea, în a prezenta
activitatea societăţii civile în sfera vieţii de stat şi a explica prin ea totalitatea
diferitelor produse teoretice şi forme de conştiinţă, ca religie, filosofie, morală
etc. , precum şi în a urmări procesul naşterii lor pe această bază, putându – se astfel
prezenta procesul în ansamblul lui ( deci şi interacţiunea diferitelor sale lecturi)” .
1. Marx a fost primul teoretician care, nu numai a proclamat necesitatea
abordării sistemice a fenomenelor sociale, dar s-a străduit să realizeze acest
principiu metodologic în concepţia originală a formaţiilor social –
economice. ( История социологии, p. 59). Concepţia în cauză a devenit
prima concepţie sistemică în adevăratul sens al cuvântului în istoria
sociologiei, concepţie, care nu medita despre societate, dar tindea să o
explice. Teoria formaţionistă a societăţii şi a procesului istoric se baza pe un
material empiric enorm din istoria Europei.

26
Conceptul de ” formaţia socială ” se deosebea de alte noţiuni ale sociologie
marxiste prin faptul că încerca să cuprindă aspectele vieţii sociale în totalitatea şi
interacţiunea lor. La baza fiecărei formaţiuni, după Marx, se află un anumit mod de
producţie a bunurilor materiale care reprezintă unitatea forţelor de producţie şi
relaţiilor de producţie a societăţii respective. Sistemul relaţiilor de producţie
constituie baza economică, căreia îi corespund anumite instituţii politice, juridice,
religioase, forme concrete ale familiei, modului de viaţă etc.
1. Marx şi F. Enghels au evidenţiat cinci formaţiuni social – economice :
comuna primitivă, sclavagismul, feudalismul, capitalismul şi comunismul.
Fiecare din aceste formaţiuni constituie trepte consecutive ale progresului
istoric, apogeul căruia îl constituie comunismul. Această legitate generală
era încălcată numai de unele fluctuaţii întâmplătoare, cum ar fi ”modul
asiatic de producţie ”. Spre deosebire de părtaşii evoluţionismului care
căutau cheia înţelegerii societăţii în investigarea societăţilor primitive, Marx
consideră că societăţile avansate elucidează mai pe larg legile fundamentale
ale dezvoltării sociale. Deaceea a fost analizat fundamental numai
capitalismul, ca cea mai matură formaţie.
Trecerea de la o formaţiune la alta se realizează în rezultatul rezolvării
contradicţiilor dintre forţele de producţie şi relaţiile de producţie. Fiecare
formaţiune există atât timp cât contribuie la progresul forţelor de producţie.
Antagonismul dintre forţele de producţie mereu în schimbare şi relaţiile de
producţie care rămân învechite conduce în cele din urmă la revoluţii sociale.
Revoluţiile nu se produc automat, dar presupun existenţa unor condiţii suficiente
economice şi extraeconomice: o anumită stare a conştiinţei sociale, raportului
dintre clase etc. După cum sublinia Marx ” o formaţiune socială nu piere înainte de
a se fi dezvoltat toate forţele de producţie pentru care este destul de largă, iar
relaţiile de producţie noi şi superioare nu le iau locul niciodată înainte de a se
maturizat condiţiile lor materiale de existenţă în chiar sânul vechii societăţi .”
Concepţia materialistă asupra istoriei, menţionând rolul activităţii material –
productive în viaţa societăţii, nu respingea nici problema tradiţională a raportului
dintre necesitatea istorică şi activitatea conştientă a oamenilor. Pornind de la
tratarea hegheliană a raportului dintre libertate şi necesitate, întemeietorii
marxismului i – au imprimat acestei probleme un caracter mai pământesc.
Elaborarea conceptului de formaţiune şi elucidarea mecanismului economic al
trecerii de la o formaţiune la alta au completat noţiunea abstractă de legitate
istorică cu un conţinut concret. ( Ibidem, p.60 ).
Concepţia de formaţie era abordată la Marx şi Engels în strânsă legătură cu
reprezentările despre elementele structurale ce constituiau totalitatea socială. În
sens larg prin structură socială se înţelegea totalitatea legăturilor trainice dintre
sferele principale ale vieţii sociale : economică, politică, culturală şi altele – şi se
manifesta ca o totalitate ordonată a formelor organizării sociale şi activităţii. În
calitate de elemente componente se manifestau formele vieţii sociale şi instituţiile
27
sociale corespunzătoare lor. Legăturile trainice dintre componentele societăţii îşi
aveau originea în relaţiile economice.
Diviziunea socială a muncii şi raporturile de producţie ce se constituiau în baza
forţelor de producţie exercitau, după Marx, influienţa hotărâtoare asupra tuturor
sferelor vieţii sociale, unindu-le într – un sistem.
În sens mai îngust noţiunea de structură socială era abordată de Marx din
perspectiva divizării societăţii în grupe sociale şi a legăturilor trainice dintre ele.
(Ibidem).
În întreaga operă a lui K. Marx este prezentă ideea existenţei celor două mari clase
ale societăţii capitaliste – burghezia şi proletariatul – care se află într – un tip de
relaţii şi suferă modificări în funcţie de situaţiile concret istorice. Între aceste clase
sociale se află actele, în zona agrară cea a proprietarilor funciari – după cum se
arată în “ Capitalul ” , cărţile trei patru – beneficiari ai rentei şi ai unor forme
speciale de exploatare, dar şi pături mijlocii : micul industriaş , micul negustor,
ţărănimea, aflate în situaţii diferite faţă de clasele sociale principale ale societăţii
date.
În “Capitalul” referindu-se la această stare, Marx afirmă că aceste clase “ luptă
împotriva burgheziei pentru a salva de la pieire existenţa lor ca pături mijlocii.
Aşadar, ele nu sunt revoluţionare, ci conservatoare,… sunt reacţionare, deoarece
încearcă să întoarcă înapoi roata istoriei. Iar dacă acţionează în chip revoluţionar, o
fac în vederea trecerii lor apropiate în rândurile proletariatului, nu – şi apără
interesele actuale, ci interesele lor viitoare şi părăsesc propriul lor punct de vedere
ca să şi – l însuşească pe cel al proletariatului”.
Analiză făcută de Marx îl duce la desprinderea misiunii istorice a proletariatului ca
clasă.
Orientarea politică a întemeietorilor marxismului a condus la diminuarea multor
aspecte al raporturilor dintre clase, la reducerea acestora doar la o luptă
intransigentă.
Ideile susmenţionate au fost sintetizate în “Prefaţă” la “Contribuţii la critica
economiei politice”, unde , de fapt, este schiţată întreaga concepţie marxistă: “În
producţia socială a vieţii lor oamenii intră în raporturi determinate, necesare,
interdependente de voinţa lor, în raporturi de producţie care corespund unei
anumite trepte de dezvoltare a forţelor materiale de producţie.” Totalitatea acestor
raporturi de producţie constituie structura economică a societăţii, baza reală pe care
se ridică o suprastructură juridică şi politică şi căreia îi corespund anumite forme
de conştiinţă socială. Modul de producţie a vieţii materiale determină procesul
vieţii sociale, politice şi spirituale în general. Nu conştiinţa oamenilor le determină
existenţa, ci, dimpotrivă, existenţa lor socială le determină conştiinţa. Pe o anumită
treaptă a dezvoltării lor, forţele materiale de producţie ale societăţii vin în
contradicţie cu raporturile de producţie existente, sau – în termeni juridici – cu
28
raporturile de proprietate înăuntrul cărora ele se mişcaseră până atunci. Din forme
de dezvoltare a forţelor de producţie, aceste raporturi se prefac în cătuşe ale
acestora. Atunci se deschide o epocă de revoluţie socială. Schimbarea bazei
economice provoacă prefacearea mai înceată sau mai rapidă a întregii uriaşe
suprastructuri. În cercetarea unor astfel de prefaceri trebuie să se facă totdeauna
deosebire între prefacerea materială a condiţiilor economice de producţie,
prefacere care poate fi constatată cu precizie pe calea ştiinţelor naturale, şi între
formele juridice, politice, religioase, artistice sau filosofice, cu un cuvânt
ideologice, sub care oamenii devin conştienţi de acest conflict şi îl soluţionează
prin luptă. După cum un individ nu poate fi apreciat după cele ce gândeşte el
despre sine, tot astfel o asemenea epocă de prefacere nu poate fi apreciată după
conştiinţa ei. Dimpotrivă, această conştiinţă trebuie explicată prin contrazicerile
vieţii materiale, prin conflictul ce există între forţele de producţie ale societăţii şi
raporturile de producţie. O formaţiune socială nu piere înainte de a se fi dezvoltat
toate forţele de producţie pentru care este destul de largă, iar raporturile de
producţie noi şi superioare nu le iau locul nici odată înainte de a se fi maturizat
condiţiile lor materiale de existenţă în chiar sânul vechii societăţi. De aceea,
omenirea îşi pune totdeauna numai sarcini pe care le poate rezolva, căci, privind
mai de aproape, vom găsi totdeauna că problema însăşi se iveşte numai acolo unde
condiţiile materiale ale rezolvării ei există sau , cel puţin, se află în proces de
devenire. În linii mari modurile de producţie asiatic, antic, feudal şi modern
burghez pot fi caracterizate ca epoci de progres ale formaţiunii economice a
societăţii. Raporturile de producţie burgheze sunt ultima formă antagonistă a
procesului social de producţie, antagonistă, nu în înţelesul unui antagonism
individual ci al unui antagonism care se naşte din condiţiile sociale de existenţă ale
indivizilor; dar forţele de producţie care se dezvoltă în sânul societăţii burgheze
creează , în acelaşi timp, şi condiţiile materiale pentru dezlegarea acestui
antagonism. Cu această formaţiune socială se încheie deci preistoria societăţii
omeneşti” – scria Marx.
Aşadar, ideile esenţiale ale interpretării sociologice marxiste a societăţii, care, în
linii generale, sunt următoarele:
1. pentru înţelegerea proceselor devenirii istorice a societăţilor omeneşti este
necesară analiza structurilor sociale obiective ale acestora, a forţelor şi
relaţiilor de producţie şi nu modurile de a gândi a oamenilor, căci lor li se
impun raporturi sociale supraindividuale, indiferent de aspiraţiile,
preferinţele şi dorinţele lor individuale;
2. în orice relaţie există o bază economică sau o infrastructură şi o
suprastructură constituită din instituţii juridice, politice, moduri de gândire,
ideologii, filosofii etc.;
3. sursa mişcării şi dezvoltării sociale o constituie contradicţia dintre forţele de
producţie generate de raporturile de proprietate în care ele se desfăşoară ;

29
d.în aceste raporturi contradictorii intervine lupta de clasă, generată de ataşamentul
unor clase la vechile raporturi de producţie şi a altora la noile raporturi ce se
formează în mersul progresiv al devenirii sociale;
e.dialectica forţelor şi relaţiilor de producţie demonstrează că revoluţiile sociale nu
sunt accidente politice, ci expresia unei necesităţi istorice şi îndeplinesc funcţii
necesare, producându-se atunci când condiţiile pentru declanşarea lor sunt
îndeplinite;
f.în orice sistem social există o anumită realitate socială şi o conştiinţă socială,
prima fiind cea care o determină pe a doua; ceea ce înseamnă că pentru explicarea
şi înţelegerea modului de a gândi al oamenilor este necesară cunoaşterea şi
înţelegerea raporturilor sociale în care ei sunt integraţi;
f)în evoluţia generală a societăţii există etape istorice distincte, produse şi
întemeiate pe regimuri economice sau pe moduri diferite de producţie : modul de
producţie asiatic, antic, feudal şi burghez. Ultimele trei s-au succedat în istoria
societăţilor occidentale. Primul este distinct de acestea şi s-a înregistrat în
societăţile asiatice. Toate modurile de producţie occidentale s-au întemeiat pe
exploatarea omului de către om; fiecare însă în mod distinct: prin sclavie (cel
antic), prin servaj (cel feudal), şi prin sistemul salarial (cel capitalist), care, în
viziunea lui Marx, va constitui ultima formaţiune socială antagonistă, pentru că
aceasta va fi succedată de modul de producţie socialist, întemeiat pe munca
producătorilor asociaţi, ceea ce va exclude exploatarea omului de către
om. ( Ştefan Costea. Op. cit., p.125-126.)
Destinul ulterior al teoriei sociologice marxiste a fost marcat de momente şi de
recepţionări diferite. Astfel, în timpul vieţii sale, această teorie nu a fost luată în
considerare nici de oamenii de ştiinţă individuali, nici de comunităţi ştiinţifice.
Abia după moartea lui, scrierile sale au ajuns să se situeze în atenţia opiniei publice
şi a specialiştilor şi să înceapă să aibă o influenţă intelectuală şi politică crescândă,
devenind treptat doctrina şi teoria socială dominantă a mişcării muncitoreşti
internaţionale, până în anul 1914. După care au apărut o serie de dezbateri
teoretice, politice şi ideologice în sânul mişcării muncitoreşti.
La începutul sec. al XX-lea, dezbaterile în jurul teoriei sociale marxiste au
continuat, conturându-se mai multe orientări şi curente, între care ortodoxismul
marxist, reprezentat de K.Kautsky, revizionismul bersteinian şi austro-marxismul,
la care s-a adăugat noul mod de abordare a problemelor de către Lenin şi
reprezentanţii bolşevicilor, care ulterior au ajuns într-o poziţie hegemonică. În
esenţă, Lenin a reafirmat, împotriva revizionismului şi reformismului european,
semnificaţia revoluţionară, practică a marxismului, a elaborat o teorie asupra
rolului conducător al partidului în opera de construire a noii societăţii, teza alianţei
proletariatului cu ţărănimea, cea a luptei de clasă în epoca imperialismului,
adaptând concepţia asupra marxismului ca „ teorie a revoluţiei proletare”..

30
În ceea ce priveşte contribuţia lui Marx la constituirea sociologiei se poate afirma
că, la fel ca şi în celelalte concepţii, doctrine sau sisteme sociologice, şi în cazul
marxismului regăsim şi elemente valabile şi limite sau echivocuri teoretice,
metodologice şi ideologice.
O analiză critică obiectivă a conceptelor fundamentale pe care le-a elaborat şi cu
care a operat K.Marx ( forţe de producţie, relaţii de producţie, infrastructură,
suprastructură, existenţă socială, conştiinţă socială etc), permite afirmaţia că
acestea pot fi utilizate în analiza sociologică a societăţii . Căci analiza stării
economiei, a relaţiilor de producţie sociale, a dezvoltării ştiinţifice şi tehnologice,
reprezintă domenii reale de investigaţie, metode şi indicatori majori ai înţelegerii
mai cu seamă a societăţilor moderne şi a stadiului lor de dezvoltare. ( Ibidem,
p.128.)
Discutabil este, însă conceptul determinării şi chiar condiţionării relaţiilor sociale
şi a stării conştiinţei sociale de către forţele materiale şi relaţiile economice de
producţie.
După cum remarca Petre Andrei , e adevărat că factorul economic are un rol foarte
mare în viaţa socială şi o deosebită importanţă în constituirea societăţii chiar, dar
nu putem admite că el e totul şi că numai datorită lui societatea există şi se
transformă. ( Petre Andrei. Sociologie generală. Ed. A IV-a. Iaşi: Ed. Polirom,
1997, p. 242.). Determinismul social este mult mai complex. Iar în ceea ce priveşte
tipurile de societăţi primitive, – continuă Petre Andrei, – s-ar putea afirma
contrariul, căci în ele nu economia are un rol determinant, ci factorul spiritual şi, în
special, credinţa, care dă o coloratură religioasă înseşi fenomenelor economice.
Dreptul vechi, forma de organizare politică, normele morale şi organizarea
familiei, totul suferă influenţa absolută a religiei (Ibidem).
În privinţa raporturilor dintre infrastructură şi suprastructură, de asemenea, există o
serie de probleme discutabile. În fond, elementele constitutive la Marx sunt :
forţele productive, respectiv ansamblul utilajelor tehnice ale unei societăţi şi
organizarea muncii. Pot fi acestea separate de resursele umane, atât pentru crearea,
cât şi pentru punerea lor în valoare ? Pot fi ele separate de cunoaşterea ştiinţifică,
de creaţiile şi inovaţiile ştiinţifice şi tehnice ? – se întrebă cercetătorul Ştefan
Costea (Ibidem, p.129.). Este evident că o serie de elemente pe care Marx le
consideră a ţine de suprastructură se regăsesc, de fapt, în infrastructură. Poate fi
concepută organizarea muncii şi a producţiei separat de proprietate, de natura şi
legile sale ? Dacă adăugăm la aceasta şi interpretarea dogmatică potrivit căreia
infrastructura determină suprastructura, este clar că această problematică nu a fost
soluţionată în mod ştiinţific.
În acelaşi mod este necesar să fie considerate şi alte concepte fundamentale, cum
ar fi , cel al contradicţiei dintre forţele de producţie şi relaţiile de proprietate, teza
marxistă a luptei de clasă, ca motor al dezvoltării istorice etc.

31
Reţineţi
În timp ce eforturile reformatoare ale lui Comte, Spencer, altor sociologi cunoscuţi
din secolul XIX-lea erau îndreptate spre perficţionarea sistemului existent, Marx şi
Enghels îl respingeau în întregime;
Baza conceptuală a sociologiei marxiste a constituit-o ideia sesizării şi explicării
materialiste a istoriei;
Ideile esenţiale ale interpretării sociologice marxiste a societăţii, în linii generale,
sunt următoarele:
a)pentru înţelegerea proceselor devenirii istorice a societăţilor omeneşti este
necesară analiza structurilor sociale obiective ale acestora , a forţelor şi relaţiilor de
producţie şi nu modurile de a gândi a oamenilor, căci lor li se impun raporturi
sociale supraindividuale, indiferent de aspiraţiile, preferinţele şi dorinţele lor
individuale;
b)în orice relaţie există o bază economică sau o infrastructură şi o suprastructură
constituită din instituţii juridice, politice, moduri de gândire, ideologii, filosofii
etc.;
c)sursa mişcării şi dezvoltării sociale o constituie contradicţia dintre forţele de
producţie generate de raporturile de proprietate în care ele se desfăşoară ;
d)în aceste raporturi contradictorii intervine lupta de clasă, generată de ataşamentul
unor clase la vechile raporturi de producţie şi a altora la noile raporturi ce se
formează în mersul progresiv al devenirii sociale;
e)dialectica forţelor şi relaţiilor de producţie demonstrează că revoluţiile sociale nu
sunt accidente politice, ci expresia unei necesităţi istorice şi îndeplinesc funcţii
necesare, producându-se atunci când condiţiile pentru declanşarea lor sunt
îndeplinite;
f)în orice sistem social există o anumită realitate socială şi o conştiinţă socială,
prima fiind cea care o determină pe a doua; ceea ce înseamnă că pentru explicarea
şi înţelegerea modului de a gândi al oamenilor este necesară cunoaşterea şi
înţelegerea raporturilor sociale în care ei sunt integraţi;
f)în evoluţia generală a societăţii există etape istorice distincte, produse şi
întemeiate pe regimuri economice sau pe moduri diferite de producţie : modul de
producţie asiatic, antic, feudal şi burghez. Ultimele trei s-au succedat în istoria
societăţilor occidentale. Primul este distinct de acestea şi s-a înregistrat în
societăţile asiatice. Toate modurile de producţie occidentale s-au întemeiat pe
exploatarea omului de către om; fiecare însă în mod distinct: prin sclavie (cel
antic), prin servaj (cel feudal), şi prin sistemul salarial (cel capitalist), care, în
viziunea lui Marx, va constitui ultima formaţiune socială antagonistă, pentru că

32
aceasta va fi succedată de modul de producţie socialist, întemeiat pe munca
producătorilor asociaţi, ceea ce va exclude exploatarea omului de către om.

33