1

Catedra Discipline Socioumane

SUPORT DE CURS

CONSTITUIREA GÎNDIRII SOCIALE

TEMA Nr.4
 2

Planul lecției:

1. Gândirea socială în Antichitate

2. Gândirea socială în Evul Mediu
3. Gândirea socială în Renaştere şi Iluminism

1. Gândirea socială în Antichitate şi în Evul mediu.

Primele clasificări ale ştiinţei.

După cum am specificat în prelegerea precedentă conceptul de

sociologie a fost elaborat abia în anii 30 ai secolului al XIX-lea de
către Au.Comte, încât ne întrebăm în mod firesc: când şi cum s-a constituit
sociologia ca ştiinţă? Sub ce formă? De ce i s-a dat un nume nou? Sau, n-a
putut să apară decât în veachul al XIX-lea? În ce fel anume? Ce prezintă
astăzi sociologia? Ca să răspundem la întrebările acestea trebuie să
urmărim apariţia şi dezvoltarea preocupărilor despre societate cel puţin în
momentele mai însemnate şi să vedem ce loc ocupă sociologia în diferitele
clasificări ale ştiinţelor.

Originile sociologiei sunt extrem de complexe şi au dus la una din cele

mai contraversate probleme din istoria ştiinţelor. Nu ne punem scopul să
elucidăm aceste controverse. Subliniem numai izvorul lor: cercetătorii
înţeleg în chip diferit ori conceptul de sociologie ori conceptul de origine,
ori de cele mai multe ori, pe amândouă. Contraversele provin şi din cauza
că sociologia, ca orice ştiinţă, nu este un fapt simplu,
închegat deodată, într-o formă definitivă. Ea are mai multe elemente, prin
urmare se pot urmări originile fiecărea în parte sau se pot pierde din vedere
unele din ele. Se înţelege uşor că originile sociologiei variază cu necesitate
după cum se ţine seama numai de unul, numai de unele sau de toate
elementele sociologiei. Cu atât mai mult că aceste elemente nu apar
deodată, iar după ce apar, nu-şi păstrează forma lor primară. Unele se
precizează într-o epocă, altele în altă epocă, apoi, cu fiecare perioadă de
activitae mai intensă se aduc inovaţii care le transformă radical înfăţişarea
precedentă. În viziunea sociologului român T.Herseni toate aceste
dificultăţi se pot depăşi dacă se ţine seama :

1. numai de elementele esenţiale, dar de toate elementele esenţiale ale

ştiinţei;
 3

2. în forma lor de dezvoltare minimă, care în domeniul ştiinţei se poate

fixa prin conştiinţa pe care o are cel care le descoperă şi le
întrebuinţează despre rostul şi valoarea lor;
3. fără să se considere însă sociologia ca ştiinţă pe deplin închegată
decât în momentul în care aceste elemente apar întrunite şi capabile
de a promova eficient cunoaştarea ştiinţifică.
Reeşind din aceste reguli, T.Herseni conchide că sociologia în elementele ei
esenţiale ne apare:
1. ca o preocupare intenţionată;
2. de natură teoretică (abia pe urmă aplicativă);
3. referitoare la societatea omenească privită ca un fenomen relativ de
sine – stătător (cu trăsături şi legi specifice, ireductibile la alte
fenomene).
Sociologia nu poate fi considerată ca ştiinţă aparte decât din
momentul în care întruneşte toate aceste trei elemente. Cercetarea
originilor ei trebuie să ţină însă seama de fiecare element în
parte. (Herseni,T. Sociologie. Tteoria generală a vieţii sociale, p.87 – 88).
Cea mai veche dintre ele este preocuparea privitoare la viaţa socială.
Probabil că nici o societate omenească nu este lipsită de o gândire
rudimentară în legătură cu propria ei desfăşurare, adica de o conştiinţă
socială, cum o dovedeşte existenţa peste tot a regulilor de viaţă în comun, a
maximelor şi proverbelor care rezumă situaţii şi experienţa socială. Cu
toate acestea numărul societăţilor în care s-au dezvoltat ştiinţele sociale
este foarte redus în raport cu numărul total al lor. Ca preocupare în
legătură cu societatea să devină o rădăcină reală pentru ştiinţă, o sursă
efectivă de dezvoltare, ea trebuie să fi suferit o întorsătură radicală, să
devină intenţionată să fie o preocupare conştientă şi urmărită metodic.
Întorsătura aceasta nu este opera colectivităţii ca atare, ci opera unor
gânditori individuali prin care evenimentele şi frământările sociale ajung să
capete şi o prelucrare raţională. Acestea (preocupările) apar la primii
reformatori sociali, la legiuitori, la înţelepţi, la moralişti şi la filosofi (în
toate ţările istorice din Orient). Un loc de cinste îl ocupă gânditorii chinezi
şi indieni. Preocupările despre viaţa socială apar de astă dată ca acte
conştiente, săvârşite în vederea reformei sociale, a desăvârşirii sau a
fericirii omeneşti. Este perioada preocupărilor sociale practice, cu intenţii
de transformare nemijlocită. Harry Elmer Barnes apreciază în felul următor
rolul gânditorilor orientali în dezvoltarea gândirii sociale; “Cele mai
remarcabile trăsături ale gândirii sociale orientale vechi pot desigur fi
caracterizate ca unele din următoarele: gândirea socială a fost neoficială,
sporadică şi mai degrabă neorganizată decât sistematică, sau rezultatul
unui studiu deliberat. Ea a fost cât se poate de personală şi individuală la
 4

origine şi ca expresie şi nu ca o consecinţă a unor şcoli sau tipuri de gândire

socială sau unor analize conştiente. Mai degrabă individul decât grupul au
fost centrul celei mai importante gândiri sociale. Teoria socială a fost pre-
utilizată practic şi utilizator, dedicată înlocuirii aprobării şi avertizării de
fiecare zi, în viaţă. Ea a fost în hotărârea deciziei şi emoţiei, în
comportament şi intenţii. Astfel gândirea socială relativă grupului mai
degrabă decât individual a fost menţinută în special prin aşa – numitele
grupuri “primare”, precum este clanul, vecinătatea sau satul. Dar, legea şi
guvernarea primesc o anume atenţie. Orientarea gândirii sociale a fost
conservată şi tradiţională mai degrabă retrospectivă pentru viitor” (Bădina,
Ovidiu. Introducere în sociologie, Partea I – a, Vol I. – Cimişlia, 1992, p.24
– 25).

Întorsătura teoretică a preocupărilor sociale se datoreşte grecilor

antici. Procesul acesta este foarte înaintat la cosmologi, la hipocraţi, la unii
dintre sofişti, la Socrate şi Platon şi este pe deplin cristalizat la Aristotel.

Prin veacurile V şi IV î.e.n. filosofia dintr-o concepţie despre lume s-a

schimbat încetul într-o concepţie despre viaţă. Evoluţia aceasta se
împlineşte datorită sofiştilor şi mai ales lui Socrate (469 – 399 î.e.n.), care a
nesocotit în mare parte problema cosmologică pentru a se ocupa de om, de
problema antropologică şi mai ales de problema binelui, de morală.
Socrate, preocupat mai mult de individ şi de om în general, n-a realizat
cunoaşterea vieţii sociale. Urmaşii săi, mai ales, Platon şi Aristotel, au făcut
şi pasul acesta hotărâtor pentru problema pe care o urmărim.

Platon (427 – 347 î.e.n.) a lăsat mai multe scrieri cu caracter social, dintre
care cea mai însemnată este “Republica”. Ideea principală din lucrarea
aceasta, care a jucat un rol foarte mare în istoria gândirii politice şi sociale,
este afirmaţia nouă pentru vremea aceea, că statul este o persoană, o
unitate vie, compusă, ca şi organismul individului, din părţi
legate între ele şi supuse unui scop comun, formând un
întreg. Socrate ca şi sofiştii, cu toate diferenţele covârşitoare dintre ei,
dădea mai mare însemnătate indivizilor şi nu-i privea în raport cu statul, de
aceea e un individualist. Platon dimpotrivă, dă mai mare însemnătate
statului, societăţii sau întregului, în care sunt grupaţi indivizii, de aceea e
un integralist. Aceste două concepţii despre stat şi societate s-au păstrat, cu
adâncirea firească a vremii, până în zilele noastre. Societatea (identică cu
statul) şi individul sunt trataţi ca două sisteme simetrice şi complementare.
 5

Individul, din punct de vedere structural este alcătuit din trei componente:
corpul, sufletul, mintea. La fel şi societatea este alcătuită din trei
componente:
1)meseriaşii şi lucrătorii, care asigură satisfacerea nevoilor de trai ale
întregii societăţi;
2)războinicii, care apără statul împotriva tuturor atacurilor;
3)magistraţii care guvernează statul şi asigură fericire tuturor.
Virtutea fundamentală a statului este justiţia, care menţine fiecare clasă la
locul şi funcţia sa, păstrează ordinea şi unitatea statului. Astfel cele trei
clase corespunzătoare funcţiilor primordiale ale statului, se supun unui
principiu comun, care le subordonează şi le îmbină într-un întreg, ca
mădularele unui organism. Statul apare ca un rezultat al diviziunii sociale a
funcţiilor, exercitate de cele trei grupuri umane. Forma superioară a
statului este considerată aristocraţia (timocraţia). Încălcarea armoniei
sociale duce, după Platon, la apariţia unor forme perverse ale organizării de
stat; printre care se evidenţiază: oligarhia, democraţia şi tirania.

Simetria părţii şi a întregului ca principiu de abordare a relaţiei dintre

individ şi societate, l-a silit pe Platon să caute în individ caracteristicile
statului şi invers, să vadă în stat anumite trăsături individuale, personale.
În baza acestui principiu au fost evidenţiate tipuri caracteristice ale
indivizilor. Statului timocratic îi corespunde tipul “timocratic” al
individului, celui oligarhic – tipul “oligarhic”, democratic – tipul
“democratic”, iar tiraniei – tipul ”tiranic”. (История социологии. Учеб
пособия. Под общей редакций А.Н.Елсукова и др. 2-е изд, Мн: 1997, p.7
– 8).

Aşadar, în concepţia lui Paton sunt analizate pe larg tipurile de

indivizi şi tipirile organizării social – politice a societăţii. Cheia spre
înţelegerea statului este căutată în structura individului, iar în
caracteristicile statului se întrevăd anumite trăsături tipice ale individului
politic.

Este cartea lui Platon o scriere sociologică sau nu? Răspunsul nu este
tocmai uşor de dat, din pricina că sociologia modernă şi-a restrâns în chip
precis domeniul de cercetare, ceea ce nu se întâmpla cu ştiinţele din
antichitate. Pe de altă parte, sociologia de azi cercetează societăţile reale,
nu societăţile ideale. Totuţi găsim la Platon şi afirmaţii care ţin de domeniul
sociologiei, cum este însăţi teoria expusă: problema claselor, a subordonării
lor funcţionale, a raporturilor dintre individ şi societate şi chiar idei, care au
influienţat sociologia contemporană: ideea integralistă, încât răspunsul
 6

corect este unul de mijloc. Lucrările lui Platon nu sunt pe deplin

sociologice, dar au şi un caracter sociologic. De aceea el trebuie considerat
ca un precursor al sociologiei.

Situaţia ştiinţelor din vremea aceasta apare şi mai limpede din

încercările de a le clasifica. Una din cele dintâi şi mai importante ne-a
rămas chiar de la Platon. Ea cuprinde Dialectica, în care ar intra filosofia
teoretică, Fizica, în care ar intra toate ştiinţele privitoare la natură şi Etica,
în care ar intra filosofia practică sau mai exact, ştiinţele sociale de astăzi
(etica, politica, economia politică, dreptul etc.), încât sociologia îşi găseşte
locul în cadrul Eticii ca un element component, dar încă nediferenţiat.

Celălalt gânditor, care a contribuit la dezvoltarea gândirii sociale

este Aristotel (384 – 332 î.e.n.). Cea mai importantă dintre lucrările sale
politice şi sociale este “Politica”. Remarcăm, de la început deosebirea de
metodă dintre el şi Platon. Aristotel pleacă de la realitate şi mânuieşte o
mulţime de fapte bine observate, încât este mult mai apropiat de spiritul
ştiinţei moderne. Dacă Platon a tratat despre statul ideal, Aristotel tratează
despre state reale. Indiscutabil cele două atitudini se întregesc şi sunt
deopotrivă de necesare vieţii omeneşti, dar pentru dezvoltarea ştiinţelor de
observaţie, cum e sociologia, atitudinea a doua este de mai mare
însemnătate. Aristotel a utilizat metoda analizei, desecării întreaglui în
părţi, evidenţiind particularităţile funcţionale ale acestora. După
Aristotel statul este asociaţia cea mai cuprinzătoare şi deci mai desăvârşită,
deoarece numai depinde de altele. Indivizii se asociază în familii pentru că
nici femeia, nici bărbatul nu-şi ajung sieşi, fiecare are nevoie de celălalt. Şi
mai departe, în chipul cel mai firesc, familiile se asociază
formând sate, acestea la rândul lor formează statul. Statul este cea din
urmă dintre asociaţii şi scopul tuturor, de aceea el îşi ajunge sie însuşi şi
numai în sânul lui îşi îndeplinesc menirea celelalte asociaţii. Urmează de
aici că statul e un fapt natural, pentru că dacă el este în rostul omului,
trebuie să fie în conformitate cu natura acestuia. Se poate spune chiar mai
mult, că natura omului nu devine perfectă decât în stat, de dată ce numai
statul poate împlini nevoia ultimă de asociere “Omul – scrie Aristotel
vorbele rămase celebre – din natură este o fiinţă socială”. Că omul
este o fiinţă socială o dovedeşte şi graiul, care nu şi-ar găsi nici un rost în
afară din societate, întrucât serveşte la comunicare. Pentru toate acestea
Aristotel constată că omul “dacă nu poate ori nu are tebuinţă să se
întovărăşească în societate, din cauza suficienţei sale, atunci nu este un
membru al Statului, ci ori o fiară, ori un zeu”. (Gusti,D.,Herseni,T.
 7

Elemente de sociologie cu aplicări la cunoaşterea ţării şi a neamului

nostru. Chişinău, 1992, p.24).

Rezultă că omul nu poate desface darurile cu care natura l-a dotat, decât în
şi prin societate. Omul izolat ar trebui să fie un zeu pentru a păstra
facultăţile umane, dar nefiind un zeu el va deveni în izolare un animal.

Faţă de predecesori, Aristotel adaugă în tratarea tuturor fenomenelor o

preocupare mai puternică de realitatea social – empirică.

O atenţie deosebită Aristotel a acordat orânduirii statale. În acest context

autorul a evidenţiat trei feluri bune şi trei feluri rele ale orânduirii
politice. La primele se atribuie puterea monarhică (monarhia legitimă),
aristocraţia (puterea celei mai bune părţi a păturilor bogate) şi politia
(puterea raţională a majorităţii); tipurile opuse sunt: tirania, oligarhia şi
democraţia.

Care este raportul dintre sistemul de gândire a lui Aristotel şi sociologie?

Pasul făcut de el spre cunoaşterea realităţii sociale, înlocuiind construcţiile
mintale este foarte însemnat. Totuşi nici la el nu putem vorbi de o
sociologie constituită. Ca şi la Platon, preocupările sociologice sunt
înglobate într-un sistem care cuprinde toate ştiinţele sociale. Ideea unei
ştiinţe aparte despre societate a lipsit. Nici noţiunea fundamentală a
sociologiei, societatea, nu este deosebită precis în opera sa de noţiunea
de stat, cu toate că analizele lui se refereau adeseori la amândouă. Acest
mod de gândire era condiţionat de realitatea socială. Pe vremea
gânditorilor greci statul şi societatea nu erau realităţi potrivnice, deci nu le-
au tratat în chipul acesta; apoi ştiinţele nu s-au desprins încă din sânul
filosofiei şi nu era nici un motiv deosebit ca să se procedeze aşa tocmai cu
ştiinţa societăţii.

Dupa cum remarca P.Andrei, Platon şi Aristotel au făcut mai mult

filosofie socială, în care considerentele morale sunt pe primul plan, decât
sociologice. (Andrei,P. Sociologie generală. – Iaşi, 1997, p. ).

Aristotel clasifică ştiinţele în trei mari categorii:

1. Ştiinţele teoretice (cunoşterea pură a naturii);
2. Ştiinţele practice (cunoaşterea activităţii omeneşti, cu posibilitate de
aplicare);
3. Ştiinţele poetice (cunoaşterea creaţiei artistice şi tehnice).
Ştiinţele practice cuprind toate ştiinţele sociale subordonate Politicei, încât
nediferenţiată, ca preocupare înglobată într-un sistem mai vast de
cunoştinţe, sociologia există într-o măsură mai mare la Aristotel decât la
 8

Platon, de aceea cu atât mai mult trebuie să-l socotim şi pe el printre

precursorii sociologiei.

După Platon şi Aristotel preocuparea de probleme sociale şi politice s-

a răspândit la mai toţi gânditorii din antichitate. De amintit mai ales stoicii
şi epicurienii, dar nici unul dintre ei nu s-a ridicat la înălţimea gânditorilor
nomilazaţi mai sus.

Stoicii, care reprezintă şcoala de filosofie care a fost fondată de

către Zenon (350 – 260 î.e.n.), în ultima jumătate a secolului al IV-lea
î.e.n. şi rămasă până la desfiinţarea Imperiului Roman de apus,
interpretează societatea în termenii gândirii raţionale. Ei aveau, împreună
cu Aristotel, credinţa că orice om trebuie să fie social – atât pentru
dezvoltarea personalităţii sale proprii cât şi pentru descărcarea potrivită a
datoriilor sale, ascultând de existenţa sa următoare (viitoare).

Concepţia stoică cosmopolitană despre societatea lumii şi relaţiile

cetăţeneşti ale lumii a realizat mult pentru a dezvolta ideea despre
fraternitatea esenţială a umanităţii, sau cel puţin fraternitatea elitelor. În
mod deosebit de important în doctrinele etice ale lor a fost emfaza stoică
după care legea naturii este ca un ghid potrivit pentru conduita
morală (Bădina, Ovidiu. Op. cit., p.85).

Epicurienii – fondaţi de Epicur (342 – 270) prezintă o concepţie a

societăţii diametral opuse celei susţinută de stoici, menţionând această
societate care a avut singura sa bază raţională în auto – interesul conştient.
Acest precept al instituţiei gândite dinainte pentru relaţiile sociale, în
sensul de a elimina răul şi inconvenientele pentru presocial şi condiţiile
izolate.

2. Gândirea socială în Evul Mediu

În Evul mediu filosofia a fost supusă din ce în ce mai mult teologiei.

Epocă de nouă şi puternică viaţă religioasă, Evul mediu nu înţelegea să lase
nimic în afară de stăpânirea religiei. Totuşi, sub forma aceasta,
preocupările despre societate nu au încetat nici un moment.
Menţionăm câteva manifestări ale gândirii sociale medievale.

În lucrarea “Polycraticus” a lui John din Salisbury (1115 – 1180),

doctrina teoretică a statului primeşte explicaţia sa cea mai completă. John
of Sulisbury schiţează cea mai detaliată analogie între organismul
individual şi statul care l-a produs. El sugerează că în societate, noi găsim
 9

grupuri sau clase care corespund sufletului, minţii, inimii şi altor organe ale
persoanei individuale. Prinţul este corpul trupului politic, preoţiunea este
sufletul, senatul este inima, judecătorii şi administratorii sunt organele de
simţ, soldaţii şi funcţionarii sunt mâinile, garda financiară este stomacul şi
intestinele, iar ţărănimea este piciorul.(Bădina, Ovidiu.Op. ci., p.164).

Tomas Aquinas (1225 – 1274). Lucrarea sa ultimă “De regimine

principum” a fost una dintre cele mai sugestive şi sistematice tratate despre
filosofia socială şi politică, care a apărut in Evul mediu.

Aquinas acceptă în mod firesc dictonul lui Aristotel privind sociabilitatea

inerentă a omului, adoptând analiza lui Aristotel despre originea politică, el
a avut despre societatea civilă înţelegerea a trei idei: prima – omul este
conform naturii sociale; a doua – că în societate există o comunitate de
idealuri şi interese de la care numai prin relaţii sociale omul poate să-şi
realizeze cel mai bine interesul personal; a treia – că o putere superioară
este necesară pentru a conduce societatea spre binele comun şi a da
posibilitatea conducătorului să utilizeze marile sale talente în beneficiul
comunităţii. (Ibidem, p.165).

Statul are originea sa în obiceiul patriarhal natural al capilor familiilor.

Aquinas a purces la argumentarea adevăratului său spirit scolastic prin

combinarea cu teoria şi dogma despre biserică; ca autoritate politică,
ajungând în cele din urmă la Dumnezeu, cu toate că el poate să delege
aceasta prin intermediul poporului. El îl urmează pe Johan Salisbury, în
conturarea analogiei organice în stat.

Teoriile lui Aquinas privind influienţa climatului asupra societăţii şi culturii

înglobează tradiţia comună cu timpurile clasice şi ajută la transpunerea în
lucrările lui Aristotel se Vegetus, a unor elemente originale ale sale.

3. Gândirea socială în Renaştere şi Iluminism

Renaşterea a însemnat pentru mai toate ştiinţele începutul unei

perioade noi. Ruptura faţă de trecut nu s-a întâmplat dintr-o dată. Spiritul
nou s-a desprins treptat din preocupările religioase şi cele filosofice,
ştiinţele devenind din ce în ce mai neatârnate, iar cu intensificarea
cercetărilor, ele s-au desfăcut la rândul lor, în ramuri din ce în ce mai
numeroase, constituite în discipline aparte. Ştiinţele sociale au urmat şi ele
drumul acesta de diferenţiere. Astfel se desfac rând pe rând economia
 10

politică, dreptul, politica, etica etc., de celelalte preocupări ştiinţifice.

Filosofia se dezvoltă şi ea în numeroase ramuri care privesc ştiinţele
sociale: filosofia socială, filosofia dreptului şi filosofia istoriei, în care găsim
şi preocupări privitoare la societate. Vom evidenţia din epoca aceasta
numai curentele mai de seamă, cu stăruinţe asupra laturei lor sociologice şi
vom cerceta clasificările mai însemnate ale ştiinţelor.

Primul scriitor care a avut idei moderne dinamice despre progresul social a
fost şi omul de stat musulman Ibn Khaldun (1332 – 1406). După
părerea lui omul este social prin natura sa, întrucât nevoile sale sunt aşa de
variate şi extinse încât ele pot fi satisfăcute doar printr- un efort de
cooperare. Dar conflictul dorinţelor produce dispute şi duce la necesitatea
de a institui guvernământul pentru a asigura ordinea şi stabilitatea.

Ibn Khaldun a insistat asupra necesităţii omogenităţii pentru existenţa unui

stat stabil.
Analiza influenţei mediului fizic asupra societăţii a fost mai temeinică decât
orice alt studiu asupra acestui subiect făcute pâna la Bodin, sau, după cum
afirmă unii specialişti, până la Montesqueu ( Bădina,Ovidiu. Op. cit.,
p.169).
Cea mai importantă dintre inovaţiile acestui gânditor a fost
înţelegerea unităţii şi continuităţii proceselor istorice. În contrast cu
concepţiile statistice ale istoriografiei creştine, care predominau încă în
epocă, el a considerat că stadiile civilizaţiei sunt într-un proces constant de
schimbare ca şi viaţa individului. În acest proces al dezvoltării istorice el
sesizase rolul deosebit al conlucrării factorilor psihici şi de mediu (Ibidem).
Jean Bodin (1530 – 1596) s-a apropiat de o expunere corespunzătoare a
proceselor sociale mai mult decât oricare scriitor de la Aristotel până la
el (Ibide., p.176). El a trasat geneza societăţii dintr-o familie iniţială care s-a
extins şi s-a dispersat, dar a fost la timp reunită prin apărarea instinctului
social şi o percepere crescândă a utilităţii de cooperare. La el societatea este
în mod esenţial o uniune cuprinzătoare a unor grupuri mici organizate în
scopul efectuării comerţului, serviciului divin şi al activităţilor similare.
Dar, în timp ce societatea însăşi a avut această origine paşnică, statul şi
puterea suverană a statului s-au dezvoltat prin cucerirea unui grup de către
altul – prin luptă. După cum observă specialiştii, se pare că aici îşi are
rădăcinile ideea pe care o dezvoltă mai târziu darvinismul social.

Analiza făcută de Bodin influenţei ce-o exercită mediul fizic asupra

societăţii şi politicii a fost cea mai cuprinzătoare şi sistematică din cele care
apăruseră până atunci. El şi-a derivat ideile din tradiţie şi din astrologie,
 11

dar şi din doctrina lui Hipocrat. A ajuns la enunţul că mediul are un efect
deosebit asupra societăţii.

Dintre concepţiile despre stat apărute în perioada de care ne ocupăm, cea

care are un caracter mai vădit sociologic
este contractualismul. Începuturile lui pot fi găsite chiar în antichitate,
la stoici. Reprezentanţii săi cei mai de seamă sunt însă Althusius în
Renaştere, Thomas Hobbes în veacul al XVII – lea şi Jean – Jacques
Rousseau în veacul al XVIII – lea.

De acum se întrebuinţează frecvent termenul de social, în locul celui

de politic.

J. Rousseau (1712 – 1778) în lucrarea sa “Discurs asupra

inegalitaţii între oameni” emite o ideie fundamentală pentru sesizarea
concepţiei sale şi anume ca inegalitatea este aceea care stă la baza
înţelegerii evoluţiei sociale, deci inegalitatea este ideia de la care trebuie să
pornim pentru a înţelege procesele dezvoltării sociale (Ibidem, p.196). În a
doua lucrare mare a lui Rousseau “Contractul social” găsim dezvoltată ideia
de bază din “Discurs asupra inegalităţii” între oameni şi justificarea pe plan
doctrinar a necesităţii contactului social, Rousseau face o analiză detaliată a
evoluţiei societăţii, o analiză a evenimentelor care au determinat omenirea
să ajungă la contractul social.

Rousseau a reluat ipoteza mai veche că înainte de starea socială

a existat o stare naturală, în care indivizii trăiau izolaţi sau în forme
comunitare nereglementate decât de sentimente. El presupune apoi că
omenirea a atins un moment în care forţele fiecărui individ în parte nu erau
sufeciente ca să-l menţină în viaţă, încât genul uman ar fi pierit dacă nu şi-
ar fi schimbat felul de viaţă. Oamenii însă nu pot crea forţe noi, de aceea nu
au avut altă posibilitate decât să organizeze pe cele existente. Aceasta
înseamnă că nu le-a rămas alt mijloc de conservare decât să formeze, prin
agregaţie sau asociaţie, o sumă de forţe concentrice care să asigure
rezistenţa necesară faţă de toate primejdiile care se puteau ivi.

Trecerea de la starea naturală la starea socială este opera

voită a indivizilor, care şi-au dat seama de foloasele tovărăşirii. Actul
acesta s-a făcut printr-un contract de asociere, contractul social.
“Asigurarea libertăţii este deci adevăratul scop al contractului social. E
vorba însă de înstrăinarea libertaţii naturale pentru a obţine în schimb o
libertate convenţională. Fiecare individ câştigă din aceasta dat fiind că
 12

libertatea naturală, nu este garantată pe când libertatea convenţională este

protejată prin contract” (Ibidem, p.203). În esenţa contactul social se
reduce la următoarea formulă (redată în termeni originali): “Fiecare din noi
pune în comun persoana sa şi toate puterile sale sub conducerea supremă a
voinţei generale şi mai privim pe fiecare membru ca parte indivizibilă a
totului” (Ibidem)

Dintre teoriile juridice care se apropie de sociologie şi deci au contribuit şi

ele la treptata constituire a ei, cea mai însemnată este teoria dreptului
natural. Ideea principală constă în afirmaţia că legile nu se crează
întâmplător, de către legislatorii, pentru că ele au un temei obiectiv,
determinat pe de o parte de raţiune, (principiul echităţii) şi de natura însăşi
a lucrurilor (drepturile omului), pe de altă parte de împrejurări
înconjurătoare, cum ar fi cele economice, sociale, geografice etc. Astfel,
după Grotius (1583 –1645) există un drept natural întemeiat pe dreptate
şi anterior oricărui contract dintre oameni (După contractualişti dreptul
derivă din contractul social). Omul însuşi are o înclinare naturală către
viaţa socială, e social din natură.

După Montesquieu (1688 – 1755), unul din cei mai de seamă

reprezentanţi ai ştiinţelor sociale, legile nu pot fi explicate numai prin
principiul echităţii, ci şi printr-o mulţime de factori, cum sunt: climatul
ţărilor, calitatea terenului, religia şi moravurile etc.

Este socotit de unii (Raymond Aron etc.) ca fiind primul gânditor cu care se
poate începe o istorie adevărată a sociologiei, adică el este primul dintre
fondatori (Ibidem, p.183).

Marele merit al lui Montesquieu constă în aceea că el a privit legile

fundamentale ale dezvoltării sociale ca legi ale naturii, care acţionând în
domeniul etic, politic şi economic, sunt atotputernice, ca şi principiile fizicii
şi care sunt capabile să determine întreaga desfăşurare a istroriei.

Cum se realizează acest complex proces? Cum încearcă să-l explice

Montesqueu?

Opera sa intitulată Despre spiritul legilor este în fond o încercare de

descifrare a acestei enigme.

Montesquieu acordă în opinia sa un spaţiu foarte larg mediului geografic ca

factor principal al dezvoltării sociale, clima apărându-i ca principalul agent
al modificărilor de ordin social, alături de natura solului.
 13

După Montesquieu, clima este aceea care determină caracterul popoarelor.

După cum am văzut, nu Montesquieu este primul care a formulat această
teorie. El însă a dezvoltat-o şi i-a făcut aplicaţii în domeniul legilor.
Determinismul geografic nu este chiar aşa de consecvent cum au încercat
să-l caracterizeze o serie de specialişti în probleme de sociologie. Natura
omului este condiţionată nu numai de factori naturali, dar şi de factori
sociali şi psiho – sociali. Deci concepţia lui Montesquieu nu poate fi
considerată determinism geografic îngust.Unele pasaje ale operei sale pot fi
interpretate ca o sesizare a faptului că apariţia tulburărilor sociale este
determinată în primul rând de factori de ordin material şi anume de lipsa
mijloacelor de trai (Ibidem).

Montesquieu are convingerea că oamenii sunt conduşi de mai multe

lucruri: climă, religie, legile, maximele guvernământului, pildele trecutului
– adică tradiţiile, moravurile, manierele. Ca rezultat al tuturor acestora se
formează un spirit general al poporului. El avea convingerea că cu cât
acţionează mai puternic la un popor una din aceste cauze, cu atât slăbeşte
mai mult influenţa celorlalte. Concepţia lui Montesquieu se deosebeşte de
cele precedente prin faptul că nu sunt expuse numai anumitei idei. Ideile
sunt ilustrate printr-un material empiric bogat, se analizează aspecte
concrete ale politicii, dreptului, moralei, comerţului, producţiei,
demografiei etc.

Teoria dreptului natural a apropiat ştiinţele sociale de o metodă mai

realistă, căutând să prezinte şi fenomenele sociale ca fenomene naturale, pe
care urmează să le descoperim, nu să ni le închipuim.

De la statul ideal al lui Platon până la Montesquieu, ştiinţele sociale au

străbătut un drum din ce în ce mai sigur către cunoaşterea ştiinţifivă a
fenomenelor legate de societate.

Dintre teoriile economice, însemnate şi pentru formarea sociologiei,

amintim concepţia fiziocraţilor, mai ales Quesnay (1694 – 1774)
şi Turgot (1726 – 1781). Ideea esenţială a acestei doctrine este ordinea
naturală, opusă ordinii sociale artificiale, creată prin voinţa oamenilor.
Această ordine naturală există în afară de noi, fenomenele sociale sunt
legate prin raporturi necesare şi guvernanţii n-au decât să le înveţe pentru a
se conforma lor.

În aşa mod, doctrinele politice, juridice şi economice contribuiau cu

mijloacele diferite, dar rezultate asemănătoare, la adâncirea problemelor
 14

legate de societate şi la posibilitatea unei cercetări a lor din ce în ce mai

ştiinţifică.

Pe parcurs am amintit şi despre contribuţia unor discipline filosofice.

Dintre acestea merită mai multă atenţie filosofia istoriei (doctrină despre
rostul şi direcţia evoluţiei istoriei în întregimea ei) şi filosofia morală şi
socială (doctrină despre rostul şi înţelesul trăirii în societate). Cea dintâi a
fost creată de gânditorul italian G.B.Vico, autorul lucrării Scienza nuova
(1725) şi o găsim sub forma teoriei progresului la Turgot şi
Condorcet. Contribuţia acestei disciplinei la formarea sociologiei constă în
încercarea de a stabili trăsăturile comune şi legile generale de evoluţia ale
tuturor societăţilor istorice.

Dar e cu atât mai firesc să găsim o contribuţie însemnată pentru sociologie

în filosofia morală şi socială. Aceasta din urmă nu se deosebeşte de
sociologie decât ca metodă.
De filosofia socială ţin într-o largă măsură toţi gânditorii expuşi până acum,
dar ei aparţin în aceeaşi măsură şi altor discipline. Unul dintre cei dintâi
care a deosebit în chip precis şi conştient ideea de societate de ideea de stat
este Ferguson (1723 – 1816), gânditor scoţian, de la care ne-a rămas
lucrarea “Istoria societăţii civile”. Aceasta este socotită de unii cercetători
de-a dreptul printre cele dintâi lucrări de sociologie pură. Însemnătatea
aceasta provine:
1. in deosebirea societăţii civile (care devine cu putinţă ca obiect pentru
o nouă ştiinţă) de societatea politică (statul), care constituie obiectul
politicei ca ştiinţă;
2. in metoda pe care o recomandă Ferguson, aceeaşi cu a sociologiei
contemporane, anume să se cerceteze societatea în starea ei actuală,
aşa cum se găseşte în realitate, nu în ipotetica stare naturală sau
contraactuală, care scapă observaţiei ştiinţifice.
Tot printre filosofii sociali trebuie amintit Saint – Simon, care a avut o
influenţă directă asupra formării sociologiei, fiind şi unul dintre cel dintâi
care întrebuinţează termenul de “ştiinţă socială” în sens de
sociologie (Gusti,D.,Herseni,T. Op. cit., p.29).
Aşadar, în tot decursul veacului al XVIII – lea şi începutul veacului al XIX –
lea preocupările şriinţifice privitoare şa societate se înmulţesc, sociologia
fiind în parte chiar constituită, numai că îi lipsea un nume şi o recunoaştere
oficială.
 15

Situaţia aceasta nelămurită se manifesta şi în clasificările ştiinţelor.

Sociologia este ţinută în seamă sub diferite denumiri,împreună cu celelalte
ştiinţe sociale, dar nu i se stabilise un loc aparte.