Psihologia individuală A.Adler.

(Biografia şi învă ţă tura sa).

Elaborat de: Alina Rodniţchi

Gonţa Svetlana
Camelia Deputovici
Disciplina :Istoria şi Epistemologia Psihologiei
 Alfred Adler (7 februarie 1870-28 mai 1937) a fost un medic, psihoterapeut și fondator
al Școlii de Psihologie Individuală. Și-a început cariera ca oftalmolog, dar după ce a
studiat psihologia și mintea, a devenit unul dintre cei mai influenți psihologi cu mai
multe contribuții în psihanaliză.
Accentul său pus pe importanța sentimentelor de complexitate
inferioritate.Inferioritate - este recunoscut ca un element care joacă un rol-cheie în
dezvoltarea personalității. Adler a considerat ființa umană ca un întreg individual,
pentru ceea ce el a numit psihologia sa "Psihologie individuală".
Este considerat primul psiholog comunitar, pentru că munca sa a fost un pionier în
atenția asupra vieții comunității, prevenirii și sănătății populației. Psihologia adleriană
subliniază nevoia umană și capacitatea de a crea schimbări sociale pozitive.
Dupa ce a absolvit ca un medic de la Universitatea din Viena, în 1895, a început cariera
ca un oftalmolog, dar în curând a trecut la practica generală într-o zonă mai puțin
bogate din Viena, aproape de un parc de distracții și un circ. Lucrand cu oamenii din circ,
Adler a fost inspirat de punctele forte si de slabiciunile neobisnuite ale interpretilor. Sa
sugerat că Adler a început să-și dezvolte ideile despre compensare și inferioritate în
acest timp. După ce și-a dezvoltat teoriile, a fost invitat de Sigmund Freud să se alăture
unui grup informal de discuții care urma să devină ulterior Societatea miercuri și ar servi
ca o matrice pentru Societatea psihanalitică din Viena. Adler era un psihanalist
proeminent și respectat în cercul interior al lui Freud. Deși era parte a acelui cerc, Adler
nu a fost niciodată un urmaș al lui Freud; tratamentul său a fost întotdeauna cel al
colegilor, în aceleași condiții.

Psihologia individuală a lui Adler: Principii de bază.

 Prin termenul de “psihologie individuală” neavizaţii sunt imediat tentaţi să

creadă că o asemenea psihologie pune accentul pe individul ca individ, fiind un fel
de antiteză la ceea ce reprezintă psihologia socială. “Chiar şi cuvântul german
 Individualpsychologie - scrie Madelaine Ganz – dă uşor loc la interpretări
greşite, căci eşti înclinat să înţelegi prin aceasta o psihologie care s-ar aplica
individului. În realitate însă trebuie să ne referim la sensul etimologic al
cuvântului (individuere). În acest fel câmpul ei de aplicare devine mult mai
întins. Este vorba de o psihologie a unui tot indivizibil şi care se raportează în
acelaşi timp la individul în sine şi la relaţia sa cu comunitatea”. Ne aflăm prin
urmare tocmai la polul opus sensului sugerat de simpla percepere a termenului
psihologiei individuale.
Scopul mărturisit al operei lui Adler este acela de a face ca oamenii să nu mai
treacă unii pe lângă alţi ca nişte monade etanşe, vorbindu-şi fără a putea stabili
reale puncte de contact şi comunicare, cum se întâmplă adesea, nu numai în
mediile vaste ale societăţii, ci şi în grupurile restrânse, de ordinul familiei.

 “Cunoaşterea omului – arată Adler – comportă însă încă o latură, la fel de

importantă, reprezentată de aşa numitul aspect social al acesteia. Este
neîndoielnic faptul că oamenii s-ar comporta mai bine unii faţă de alţii, ca ei s-
ar apropia mai mult dacă s-ar înţelege mai bine unii pe alţii. Ei trebuie să devină
capabili să recunoască tot ce este inconştient în viaţă, toate deghizările,
disimulările, şiretlicurile şi perfidiile, spre a-i putea avertiza pe cei pândiţi de
asemenea primejdii şi a le veni in ajutor. Numai cunoaşterea omului, conştient
practicată, ne va sluji în acest sens”. 
Aşadar, „psihologia individuală” nu se mărgineşte la studiul individului ca entitate
socială, ci se extinde larg la societate, definind omul ca fiinţă eminamente socială,
animată de un sentiment înnăscut de comuniune umană, pentru ca în cele din
urmă aceasta psihologie să îl privească pe om ca fiinţă cosmică, având de
îndeplinit un rol în cosmos.

 “Sentimentul solidarităţii, al comuniunii sociale, este implantat de natură în

sufletul copilului şi nu părăseşte individul decât sub acţiunea celor mai grave
maladii ale vieţii psihice. De-a lungul întregii vieţi, acest sentiment este nuanţat
se restrânge sau se amplifică, în cazurile favorabile depăşind cercul membrilor
familiei, spre a cuprinde tribul, poporul, umanitatea. Poate să depăşească chiar
şi aceste limite şi să iradieze asupra animalelor, plantelor sau a altor obiecte,
neînsufleţite, cuprinzând în cele din urmă cosmosul universal.”

 Repunând în drepturi dimensiunea socială definitorie a omului, psihologia

individuală aduce psihanalizei zise “ortodoxe” un amendament capital, care s-a
dovedit ulterior perfect asimilabil de către o concepţie care, oricum, ori de câte ori
a fost somată, nu a ezitat să işi legitimeze fundamentele sociale.

 O altă noţiune introdusă de Adler a fost cel de „sentiment de inferioritate”.

„Sentimentul de inferioritate şi complexul de inferioritate – aceste concepte
fundamentale ale psihologiei individuale, care altădată îi făcea pe psihanalişti
să vadă negru în faţa ochilor – sunt astăzi (constată Adler) în întregime
acceptate de Freud”.
Conceptele invocate sunt cu adevărat fundamentale pentru doctrina adleriană,
 pentru care a fi om înseamnă a avea un sentiment de inferioritate, care cere o
compensare permanentă, legea vieţii fiind triumful asupra dificultăţilor.
Sentimentul de inferioritate, generat de sesizarea (nu neapărat conştientă) a
insuficienţelor cutărui sau cutărui organ, devine pentru individ un factor
stimulator al dezvoltării psihice.
Cu astfel de explicaţii suntem în vecinătatea psihanalizei freudiene, căci după
Freud, copiii care muşcă sânul mamei, ca adulţi devin nişte certăreţi şi sarcastici,
veşnic în căutare de scandaluri, pe când cei înţărcaţi prea devreme vor deveni
beţivi, încercând să înlocuiască cu alcool laptele de care au fost privaţi
intempestiv. În aceeaşi manieră “parapsihanalitică”, Adler va susţine că în
privaţiunile şi senzaţiile de inconfort din primii ani ai copilăriei, în sentimentul de
inferioritate al copilului, generat de imaturitatea organelor sale, de lipsa de
independenţă în relaţiile cu părinţii trebuie căutat punctul de plecare al unui
anumit număr de trăsături de caracter, foarte generale, care fac din copil un
individ agresiv, cu ambiţia afirmării superiorităţii faţă de ceilalţi. Încă din fragedă
copilărie, printr-un proces inconştient, se trasează liniile unui “stil de viaţă”, de
regulă invariabil, la baza căruia stă conceperea unui “plan secret”, ca şi cum ar fi
vorba de pregătirea unui plan subversiv.
„Tendinţa infatigabilă spre superioritate încearcă să ascundă acest complex de
inferioriate, printr-un complex de superioritate care, întotdeauna în afara
sentimentului de comuniune socială, ţinteşte la aparenţa unei superiorităţi
personale”.

 În asemenea cazuri se impune ca “stilul de viaţă” să fie modificat radical, în sensul
integrării sociale a individului deviant, deoarece “ a fi om nu este doar un fel de a
vorbi, ci a fi o parte dintr-un întreg, a te simţi parte dintr-un întreg”. Pârghia
modificării „stilului de viaţă” este mereu aceeaşi, constând în consolidarea
sentimentului de comuniune socială. Chiar şi suferinţe cum sunt cefaleea nevrotică,
migrena, nevralgia trigemenului şi accesele epileptoide, acolo unde tulburările
organice lipsesc – ne asigură Adler – vor putea fi vindecate, chiar şi definitiv, printr-o
modificare a stilului de viaţă, printr-o scădere a tensiunii psihice, printr-o lărgire a
sentimentului de comuniune socială, panaceul său universal.

„În ceea ce priveşte structura sa naturală – scrie Adler – omul este o fiinţă inferioară.
Dar această inferioritate constitutivă, pe care şi-o conştientizează ca pe un sentiment
de neîmplinire şi insecuritate, acţionează permanent ca un stimulent în direcţia
descoperirii unei căi de adaptare la viaţă, unde să-şi creeze situaţii în care să fie
echilibrate dezavantajele poziţiei omului în natură. Este vorba, în fond, tot de organul
psihic, care are capacitatea de a realiza adaptarea şi securitatea”.  Complexul de
inferioritate este astfel prezentat ca un fenomen universal care a prezidat geneza
omenirii.

Caracterul „parapsihanalitic” al acestei speculaţii de antropologie este evident.

În Totem şi Tabu (1913), alambicând o idee a lui Darwin, Freud se străduieşte să
demonstreze că la originea unor fenomene sociale, în special desprinderea omului din
„hoarda primitivă”, ar sta „complexul lui Oedip”, în timp ce Adler pune întregul
Univers sub stăpânirea  unui „complex de inferioritate” primordial.

Potrivit concepţiei adleriene, este cu neputinţă să ne reprezentăm o viaţă psihică în

absenţa unui scop, ceea ce este, desigur, întru totul adevărat. „Viaţa psihică a
omului – scrie el – este determinată de un scop. Nici un om nu poate gândi, simţi, voi
sau chiar visa, fără ca toate acestea să fie determinate, condiţionate, limitate,
dirijate de un scop care îi stă în faţă”. Scopul poate fi conceput ca fix, ca
transformabil sau ca unul integral substituibil, dar, oricum, „psihologia individuală”
priveşte toate fenomenele psihice ca fiind îndreptate spre un scop, direcţia mişcării
acestor fenomene fiind eminamente viitorologică. „Psihicul – subliniază Adler – nu se
supune nici unei legi naturale, deoarece scopul care îi stă înainte nu este imuabil, ci
variabil. Când însă cineva întrezăreşte un scop, mişcarea psihică are loc în mod
necesar, ca şi cum ar guverna aici o lege a naturii după care suntem constrânşi să
acţionăm. Totuşi, în viaţa psihică nu există nicio lege naturală, ci în acest domeniu
omul însuşi îşi face legile”. Astfel Adler, taie legăturile care conexează psihicul la
mişcarea şi transformarea universală a materiei, reînviind concepţia liberului-arbitru.

Marile probleme ale vieţii sunt, după Adler, trei: viaţa în societate, munca şi
iubirea,  deoarece – ne explică el – „fiinţa umană privită ca produs al acestei
planete nu şi-a putut menţine şi dezvolta relaţiile cu restul lumii decât prin
încorporarea în comunitate, prin aportul material şi spiritual pe care i-l
furnizează acesteia, prin diviziunea muncii, prin efort susţinut şi printr-o
propagare suficientă a speciei”. Ca şi pentru Pestalozzi, pentru Adler mama
este aceea care are datoria sacră de a-şi educa copiii în acest spirit. „Aşa cum
am arătat – scrie el – există şi alte handicapuri care, ca şi faptul de răsfăţa un
copil, împiedică dezvoltarea sentimentului de comuniune socială. Luând în
considerare aceste obstacole, trebuie, odată mai mult, să respingem orice
principiu fundamental, direcţional sau cauzal, văzând în manifestarea lor
numai un element înşelător care poate fi exprimat în termenii unei
probabilităţi statistice. Diversitatea şi singularitatea fiecărei manifestări
individuale nu trebuie să ne scape. O manifestare de felul acesta este
expresia puterii creatoare, aproape arbitrare, a copilului în formarea legii
sale dinamice”. Aici cauzalitatea este manifest implicată, şi încă din exterior –
răsfăţarea copilului de către părinţi.

Unii exegeţi l-au comparat pe Alfred Adler cu Socrate, în favoarea

„socratismului” său fiind invocate, pe lângă adoptarea imperativului
cunoaşterii de sine, unele similitudini superficiale – pasiunea cu care Adler
dialoga în agora, lipsa sa de entuziasm pentru exprimarea în scris, etc. În
realitate „socratismul” său este unul mai de adâncime, la Adler cunoscutul
precept Cunoaşte-te pe tine însuţi! căpătând pe parcurs dimensiuni de
profundă şi amplă rezonanţă socială: Cunoaşteţi-vă unii pe alţii! Acesta este
mesajul major al întregii sale opere. „Oamenii – scrie Adler – ar duce o viaţă în
comun mult mai bună dacă cunoaşterea omului ar fi mai profundă, deoarece
anumite forme perturbatoare ale vieţii în comun ar fi suprimate, forme care
sunt astăzi posibile pentru că nu ne cunoaştem unii pe alţii”.

Concluzie:

Dincolo de teorie şi de „sistem”, cititorul găseşte în cărţile lui Alfred Adler

extrem de penetrante şi exacte observaţii caracterologice, de o mare utilitate
în orientarea practică pe planul relaţiilor sociale concrete în care fiecare om se
află necesarmente angajat, ca fiinţă prin excelenţă socială, după cum va găsi şi
o sănătoasă pedagogie a integrării şi a colaborării, de perpetuă actualitate.

Vă mulţumim!