UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA

INSTITUTUL DE FORMARE SI CERCETARE SOCIALĂ

PSIHOLOGIA - TRECUT, PREZENT ŞI VIITOR

SUPORT DE CURS LA DISCIPLINA
„ISTORIA PSIHOLOGIEI”,
pentru studenţii anului I, Specialitatea Psihologie

CHIŞINĂU - 2010
Psihologia - trecut, prezent şi viitor. Suport de curs la disciplina „Istoria psihologiei”, pentru
studenţii anului I, specialitatea psihologie. Chişinău – 2010.

Culegere elaborată de OXANA ŞEVCENCO, master în psihologie, lector superior,

Universitatea Liberă Internaţională din Moladova

Tema 1. Istoria psihologiei ca ştiinţă.

1. Obiectul de studiu, obiective şi metode ale istoriei psihologiei.

2. Locul psihologiei în sistem cu alte ştiinţe
3. Problema periodizării în istoria psihologiei. Etapele de dezvoltare a psihologiei ca ştiinţă.

Literatura recomandată:
Zlate, M. Introducere în psihologie. Bucureşti: Casa de Editură şi Presă “Şansa”, 1996
Radu, I. Introducere în psihologia contemporană. Cluj – Napoca: Sincron, 1991

Cunoaşterea psihologiei nu este completă fără cunoaşterea istoriei acestei ştiinţe. Istoria oricărei ştiinţe
reprezintă un domeniu separat de cunoaştere, respectiv istoria psihologiei este deja un domeniu indespensabil
al psihologiei ca ştiinţă, preocuparea centrală a ei fiind cunoaşterea reprezentărilor despre fenomenele psihice
în diferite etape ale dezvoltării istoriei omenirii.
Vorbind despre istoria ştiinţei, avem în vedere un proces real deja consumat în timp şi spaţiu,
indiferent de părerea despre acesta a unui sau altui individ; procesul de reproducere a succesiunii spaţio –
temporale a cunoştinţelor acumulate în decurs de secole despre suflet, conştiinţă, comportament etc.
Psihologia ca ştiinţă studiază legităţile, mecanismele de apariţie şi dezvoltare a vieţii psihice.
Istoria psihologiei descrie şi explică cum aceste legităţi şi mecanisme au fost elaborate de raţiunea
umană.
Obiectivele istoriei psihologiei:
1. Analiza istorico – psihologică a apariţiei şi dezvoltării cunoştinţelor ştiinţifice despre psihic;
2. Descoperirea conexiunilor dintre psihologie şi alte ştiinţe, conţinutul cărora au contribuit la apariţia
cunoştinţelor psihologice;
3. Determinarea contextului socio – cultural de influenţă asupra formării şi dezvoltării cunoştinţelor
psihologice;
4. Descoperirea influenţei PERSONALITĂŢII şi a drumului biografic parcurs de ea asupra formării şi
consolidării psihologiei ca ştiinţă.
Metode de cercetare în istoria psihologiei:
 interviul,
 studiul fondurilor arhivate,
 metoda biografică şi autobiografică.
Metoda de bază – reconstituirea teoretică, descrierea şi analiza critică a sistemelor din trecut.
Principiile analizei istorico - psihologice:
а) abordarea istorică – adică, cum apare, se dezvoltă şi se afirmă în prezent un fenomen psihologic concret
(opusul – prezentism şi anticvarism);
б) determinismului – adică, explicarea condiţiilor, premiselor, factorilor ce au influenţat un fenomen
psihologic sau altul.

2. Locul psihologiei în sistem cu alte ştiinţe

Putem spune, că psihologia ocupă locul central în sistemul ştiinţelor contemporane, deoarece
psihologia este orientată spre integrarea (generalizarea) celor mai diferite cunoştinţe despre om şi evoluţia lui.
Jan Piaje a remarcat: „Psihologia deţine locul central în sistemul ştiinţelor, deoarece pe de o parte ea depinde
de achiziţiile altor ştiinţe şi recunoaşte în manifestările psihice condiţionarea mai multor factori, cum ar fi a
celor fizico – chimici, biologici, sociali, economici etc. ce sunt obiectul de studiu al ştiinţelor preocupate de
obiectele lumii externe; totodată nici una din ştiinţele nominalizate nu poate exista în afara cunoştinţelor
despre lumea internă a omului”.
 Academicianul Kedrov a elaborat schema ce ilustrează poziţia psihologiei în sistemul ştiinţelor
contemporane (triunghiul lui Kedrov).

TRIUNGHIUL LUI KEDROV

Ştiinţe naturale Ştiinţe sociale

PSIHOLOGIA

Ştiinţe tehnice
Psihologia şi ştiinţele naturale. Spre exemplu psihologia este în strînsă legătură cu genetica, care îi
oferă informaţie despre mecanismele de transmitere genetică a cărorva predispoziţii faţă de anumite boli
sau alte însuşiri ale omului, inclusiv psihice. La intersecţia acestor două ştiinţe a luat naştere disciplina
psihogenetica. Psihologia rezervă un loc deosebit studiului Activităţii Nervoase Superioare, respectiv s-a
alimentat foarte mult din lucrările cu referire la fiziologia SNC, cum ar fi lucrările lui Bernştein
(fondatorul teoriei Fiziologia activismului), a lui P. Anohin (creatorul teoriei Sistemelor funcţionale). La
intersecţia acestor ştiinţe s-a creat disciplina Psihofiziologia, care studiază legătura dintre psihic şi
substratul său material – creierul.
Psihologia şi ştiinţele sociale. Filozofia ar fi una din ştiinţele care a abordat printre primele problema
psihicului, reieşind din mai multe accepţiuni filosofice cu referinţă la dihotomiile: idealism – materialism;
individual – social; subiectiv – obiectiv etc. Un şir de şcoli psihologice şi-au luat începutul din anumite
sisteme filozofice, cum ar fi asocialţionismul (empirismul englez), psihologia rusă (materialismul marxist),
psihologia umanistă (existenţialismul).
Psihologia şi ştiinţele tehnice. Elaborarea sistemelor socio – tehnice (corabia cosmică) presupune
abordarea capacităţilor psihice şi psihofizice ale omului în situaţii improprii, extremale.
Ştiinţele matematice oferă psihologiei instrumente statistice de prelucrare a rezultatelor cercetărilor
psihodiagnostice.
În aşa fel, observăm că psihologia acumulează cunoştinţe teoretice şi empirice de la alte ştiinţe şi
totodată oferă în schimb acestora informaţii necesare, ce ţin de particularităţile psihologice ale omului.

3. Problema periodizării în istoria psihologiei. Etapele dezvoltării psihologiei ca ştiinţă.

În dezvoltarea sa psihologia a parcurs cîteva etape. Ca şi pentru oricare periodizare, există careva
divergenţe în raport cu delimitările temporale ale diferitor etape în dezvoltarea psihologiei. Indiferent de
polimizările la acest capitol, vom considera ca lucrativă, periodizarea de mai jos:
 Prima etapă (preistoria sau perioada preştiinţifică): antichitatea sec. VII-IV î.e.n. – sec. XVI.
Obiectul de studiu al psihologiei - sufletul.
 Etapa a doua: sec. XVII – XIX. Obiectul psihologiei – conştiinţa.
 Etapa a treia: sf. sec. XIX - începutul sec. XX. Apar diferite curente în psihologie – freudismul,
biheviorismul, gestaltismul – cu proipriul obiect de studliu (inconştientul, comportamentul, conştiinţa
(într-o nouă accepţiune)).
 Etapa a patra (psihologia contemporană): mijlocul sec. XX pînă în prezent. Continuă să apară noi
curente în psihologie (psihologia umanistă, cognitivistă etc.) şi se dezvoltă noi orientări şi ramuri în
psihologia aplicată (medicinală, juridică etc.). Obiectul psihologiei fiind mecanismele şi legităţile
formării şi dezvoltării vieţii psihice.
Se consideră că psihologia ca ştiinţă sinestătătoare apare odată cu înfiinţarea laboratorului
experimental al lul W. Wundt în 1879. De fapt, psihologia poate fi considerată ştiinţă din momentul
conştientizării locului deosebit al noii ştiinţe care întrunea în sine concomitent atît preocupări de ordin natural
cît şi de ordin umanitar (social) – manifestările interne şi externe ale vieţii psihice. Această oformare a noului
domeniu de cercetare a fost confirmat de apariţia unei noi discipline de studiu la Universităţile europene
începînd cu sf. sec. XVIII1. Iar anul 1879 (sf. sec XIX) rămîne să fie identificat ca începutul perioadei
experimentale în dezvoltarea psihologiei ca ştiinţă.
Trebuie să recunoaştem însă, că indiferent de problematica stabilirii perioadei de apariţie a psihologiei
ca ştiinţă, ea are o istorie scurtă de aproximativ 200 de ani, pe cînd preistoria ei de dezvoltare, în special în
sînul filozofiei, presupune secole. Desigur, dezvoltarea psihologiei nu a fost omogenă şi pe parcursul a 20 de
secole ştiinţa psihologică a suferite nenumărate modificări: s-a schimbat obiectul de studiu, conţinutul şi
metodele de cercetare, precum şi interacţiunea cu alte ştiinţe. Despre toate aceste schimbări rămîne să aflăm în
cadrul acestei discipline – „Istoria psihologiei”.
Lucrul individual:
1. De a efectua (în scris) o analiză comparativă a obiectului, obiectivelor şi metodelor de cercetare ale
psihologiei şi istoriei psihologiei.
2. Completaţi tabelul:
Etapele dezvoltării psihologiei ca ştiinţă

I etapă II etapă III etapă IV etapă

Perioada / denumirea ei (dacă exită)
Preistorie (sec. VI,
IV î.e.n. – sec. XVI)
Obiectul de studiu /metode de cercetare
Sufletul

Curente psihologice

Tema 2. Psihologia antică.

1. Ideaţia psihologică în antichitatea prearistotelică.
2. Concepţia aristotelică despre suflet.
3. Idei psihologice la medicii antichităţii.

Literatura recomandată:
Aristotel De anima. (http://www.scribd.com/doc/6951610/Aristotel-Despre-suflet)
Capcelea, V. Filozofie. Chişinău: ARC, 2002
Radu, I. Introducere în psihologia contemporană. Cluj – Napoca: Sincron, 1991
Zlate, M. Introducere în psihologie. Bucureşti: Casa de Editură şi Presă “Şansa”, 1996

1. Ideaţia psihologică în antichitatea prearistotelică.

Ideile despre suflet în Grecia antică sunt conţinute în corpul unitar de cunoştinţe ştiinţifice şi
filozofice.
Thales (624-547 î.e.n.): „... similar forţei magnetice, sufletul este de natură materială, dar incorporală
şi înzestrat cu mişcare; fiind principiul unei mişcări spontane şi eterne, are atributul imortalităţii...”
Anaximandru (610-545 î.e.n.): „... sufletul este o materie aeriformă, iar fiinţele vii reprezintă unitatea
intimă suflet – materie...”
Anaximene (585-525 î.e.n.): „... sufletul – principiu de unitate, existenţă şi funcţionare a vieţii şi
naturii în general. Sufletul poate fi închipuit ca aer, infinit şi în continuă mişcare...”
Pitagora (584-504 î.e.n.): “… sufletul uman este o parcelă din sufletul universal şi mişcarea
universală, sensibilitatea fiind comună tuturor fiinţelor, apare ca o emanaţie universală”; “… tocmai pentru că

1
De fapt termenul psihologie apare pentru prima dată într-o lucrare despre morală a lui Rudolf Goclenius, în 1590 (Psycologia, de
hominis perfectione, Marpurgi, 1590)
lucrurile sunt numere, sufletul cunoscător este tot un număr. Numărul vine din afară, ca o individuaţie a
raţiunii. Animalele, oamenii şi zeii posedă o singură viaţă, un suflet de aceeaşi natură.”
„Momentul Pitagora” în istoria gîndirii filozofice este considerat cardinal: pentru prima dată se
esprimă ideea de lege naturală abstractă ce guvernează viaţa şi universul.
Heraclit din Efes (născut în 504 î.e.n.): „...sufletul este un gen de suflare caldă, uşoară şi uscată, fiind
focul sau principiul vieţii...” Pentru cunoaştere omul are două facultăţi – simţurile şi raţiunea, datorită celei de
a două omul poate „descoperi” adevăratele nume ale lucrurilor. La originea tuturor lucrurilor se află lupta
contrariilor; naşterea şi conservarea, viaţa şi dezvoltarea se datoresc echilibrului contrariilor. Alte trei teme ale
dialecticii lui Heraclit sunt unitatea tuturor lucrurilor, veşnica schimbare şi relativitatea epistemică (acelaşi
lucru poate apărea altfel, chiar contrariul său dacă se schimbă punctul de vedere).
Democrit din Abdera (460 – 370 î.e.n.) – în raportul „suflet – corp” apare ca un determinist
materialist. „... sufletul este de natură materială, compus din atomi sferici foarte subtili şi mobili (un fel de
foc, ceva cald şi mobil, ce antrenează întreg corpul). În consecinţă, sufletul este muritor, dispărînd odată cu
corpul, „locuitorul” dispare odată cu „cortul” ce l-a găzduit...” Avem astfel o primă viziune monistă a
identităţii între suflet şi trup.
În privinţa senzorialităţii, Democrit împărtăşeşte ideea lui Heraclit a emanaţiilor atomilor de la lucruri
spre organism şi invers (aerul interpus facilitează transmisia). Forma atomilor emanaţi determină modalitatea
senzaţiilor.
Socrate (469 – 399 î.e.n) a marcat o reorientare hotărîtoare a gîndirii psihologice, de la explicare în
termeni de elemente ale mediului, - aer, foc, mişcare a atomilor, - la calităţile interne ale omului, cum sunt
intelectul, conceptul, aspiraţia, simţul şi reprezentarea fericirii. Noua viziune este sintetic exprimată în
imperativul „Cunoaşte – te pe tine însuţi” şi larg elaborată în problematica eticii raţionale.
Socrate a pus bazele ştiinţei prin discursurile inductive şi definiţia prin general. Generalizarea apare
pentru prima dată ca activitate umană, de reducere a incertitudinii, confuziilor, contradicţiilor, pentru a pune
capăt stîngăciei şi a institui claritatea, siguranţa, stabilitatea. Socrate a devenit din ce în ce mai respectat prin
veacuri, deoarece el a proiectat asupra omului o lumină a credinţei în esenţa sa pozitivă: „Nimeni nu greşeşte
cu voinţă, ci din ignoranţă... Scopul vieţii este a cunoaşte şi anume a cunoaşte virtutea”.
Platon (născut în 428 (427) î.e.n.). Platon reprezintă un model al discipolului onest care îşi exercită
genealitatea cinstindu-şi mentorul; Socrate este redat posterităţii în adevărata sa grandoare de către Platon,
creînd astfel în istorie un model al genezei „lumină din lumină”.
Dincolo şi mai presus de relaţia mentor – discipol, gîndirea lui Platon este centrată pe problematica
psihologică, pe autocunoaştere şi „adîncuri ale spiritului”.
Concepţia despre suflet a lui Platon este interesantă sub mai multe aspecte:
- raţionalizările propuse de el au un caracter conservator, utopic şi psihologizant;
- postulează o identitate între cunoaştere şi existenţă, tratînd ideile ca un real primordial, Platon a
fost etichetat drept deschizător al traiectului idealist în filozofie;
- concepe un model funcţionalist al sufletului pe care îl şi transferă cu deplină convingere la
macrosistemul social: 1) apetitul sau motivaţiile organice; 2) raţiunea sau funcţia înţelegerii
inteligente şi a stabilirii adevărului; 3) energia sau voinţa rezultate din sinteza primelor două
funcţii. Statul raţional este conceput de Platon stratificat, corespunzător celor trei funcţii: clasa
agricultorilor, a guvernanţilor şi a militarilor.
În privinţa raportului „suflet - corp” Platon afirmă întîietatea primului; Platon distinge trei suflete cu
funcţii distincte la nivelurile capului, pieptului şi abdomenului; în viziunea sa asupra afectivităţii găsim
dimensiunea divină şi organică; cînd se referă la senzaţii şi percepţii consideră că nu putem avea decît semne
ale realităţii, nu realitatea ca atare. Acţiunile externe asupra organelor de simţ transmit sufletului date şi
impresii prin intermediul corpului. Vederea are specificul transmiterii confluente a luminii de la obiect la ochi
şi de la ochi la obiect; noaptea această întîlnire este blocată.
2. Concepţia aristotelică despre suflet (facultăţile cognitive şi aptitudinale ale sufletului; afectele în
viziunea lui Aristotel).
Plasîns psyche – ul omenesc în cadrul larg al naturii, cercetîndu-i principiile şi cauzele, Aristotel ne
apare ca pioner al paradigmei funcţionaliste (opus dualismului suflet – viaţă biologică, promovat de Platon).
Valoarea istorică, îndelung validată, a ştiinţei aristotelice despre suflet, rezidă în afirmarea unităţii funcţiilor
spirituale şi vitale: sufletul este acea formă (calitate, însuşire, proprietate) a substanţei (corpului) care
îndeplineşte trei funcţii necesare vieţii: nutritivă, senzitivă şi raţională.
Pentru gînditorii de astăzi, termenul „formă” pare vag, cu referiri la aspectele statice ale unui lucru. La
Aristotel însă, sensul acestui cuvînt este bine precizat, purtînd notele necesare şi suficiente ce asigură
realizarea unui anumit efect:
 - autonomie lăuntrică în raport cu materia – corp;
- capacităţi active (vitale şi raţionale);
- imuabilitate, însuşiri invariabile relative la trecerea potenţei în act pe tot segmentul dintre
naştere şi moarte (odată cu moartea substanţei se distruge şi sufletul)
Sufletul şi corpul, zice Aristotel, sunt într-o relaţie funcţională de tipul ochi – vedere.
Viaţa şi opera
Aristotel s-a născut în anul 384 î.e.n., în oraşul Stagira din sudul Traciei, într-o familie elevată, cu
preocupări pentru cercetarea empirică a lucrurilor; tatăl său fusese medic la curtea regelui Macedoniei,
Amintas al II.
Cînd avea 17 ani Aristotel apare la Atena ca elev al Academiei lui Platon, unde rămîne 20 de ani, de
fapt pînă la moartea maestrului, în 347 î.e.n. Se remarcă ca un elev eminent şi ascultător. Elaborările originale
încep însă după moartea lui Platon, purtînd o puternică amprentă a cercetării directe a naturii, fără a slăbi
respectul pentru filosoful – dascăl („Îmi este prieten Platon, dar edevărul mi-i mai scump” – celebra formulă
reţinută de auditorii lui Aristotel).
Peste cinci ani, Aristotel este angajat la curtea regelui Filip al Macedoniei, ca educator al tînărului
Alexandru
În anul 335 î.e.n., prin decesul regelui Filip, tronul este ocupat de Alexandru, astfel că Aristotel –
dascălul se întoarce la Atena ca favorit, iar peste doi ani deschide aici o şcoală proprie, numită Liceu (după
numele templului din apropiere dedicat lui Apollon Lykeios). Este un fel de universitate cu institut de
cercetare, astfel că pregătirea cursanţilor are elemente de studiu, cercetare şi creaţie. În acest cadru mentoral
se elaborează treptat opera uriaşă a lui Aristotel.
Dedicîndu-se creaţiei ştiinţifice, în condiţii excelent asigurate în anii ascensiunii lui Alexandru
Macedon, Aristotel devine şi personalitate publică, susţinător al mişcării politice promacedoniene, de
unificare a micilor state greceşti sub forţa ofensivă a lui Alexandru.
Această latură a vieţii marelui enciclopedist avea să-i aducă amărăciunea sfîrşitului în exil, în oraşul
Malcis din Eubeea, la numai un an de la moartea lui Alexandru Macedon, deci în 322 î.e.n.
Opera aristotelică
Opera scrisă a lui Aristotel conţine două genuri de lucrări: exoterice, destinate publicului (unele, zise
acroamatice, erau adresate auditoriului selectat) şi esoterice, pentru uzul intern din Lyceu. Numai cele din
urmă au ajuns pînă la noi, cu modificări (intenţionate sau nu) şi tot genul de redactări. Prin numeroase eforturi
de analiză, în mulţimea de peste 1000 de manuscrise, s-a stabilit o ordine. După operele de tinereţe, identitatea
aristotelică începe să se remarce prin lucrările de Logică, Metafizică, Ştiinţele naturii, Psihologie (De anima,
Parva naturalia) şi Gnoseologie, Politică, Etică şi Estetică.
„De anima” – construcţia şi ideaţia primului tratat despre suflet
Lucrarea lui Aristotel are o elaborare arhitecturală, cu trei module, întitulate „cărţi”.
Cartea I – ca într-un tratat ştiinţific contemporan, ba chiar ca într-un proiect sau program de cercetare,
Aristotel începe cu un mess, deci cu o „atmosferă de confuzii” relative la importanţa unei ştiinţe despre suflet,
obiectul şi metodologia sa. Realizează aceasta prin referiri la aportul predecesorilor (Democrit, Leucip ş.a.).
Cu o pondere de 4/5, Cartea I este dedicată analizei critice a doctrinelor înaintaşilor. O atitudine ştiinţifică
demnă de invidiat şi după două milenii: se prezintă idei, argumente, contrarietăţi, nume de gînditori
remarcabili şi opere. Pe un asemenea fond încearcă definirea principalelor probleme, fapte, idei şi acceptări ce
urmează să fie tratate în cărţile a II – a şi a III – a.
Cartea a II-a – se defineşte sufletul. Dintre multiplele analogii invocate pentru trecerea la o definire a
sufletului, două ne clarifică distincţia dintre substanţă şi formă:
a) o unealtă, cum ar fi securea, este un corp natural, cu calitatea (forma) de a tăia; aşa şi corpul alcătuit
din organe are suflet, deci funcţii de hrănire, simţire, mişcare;
b) dacă ochiul ar fi o vietate, văzul propriu – zis ar fi sufletul lui.
Identificăm aici o viziune funcţionalistă clară şi aceasta nu întîmplătoare, deoarece va fi întregită cu
explicaţii cauzale, structural – compoziţionale, atributive şi genetice.
Preocupat de definirea psihicului ca natură psihofizică, Aristotel releva funcţiile de hrănire, simţire,
gîndire şi mişcare; prima fiind o condiţie elementară, astfel că şi plantele intră în sfera însufleţitului.
Abordînd „puterile sufleteşti” sau „facultăţile sufletului”, Aristotel face de fapt un gen de psihologie
comparată şi diferenţială la trei niveluri: plantă, vietate şi om.
Tratarea simţurilor începe cu definirea obiectului, trecînd apoi la particularităţi, tipuri, moduri de
funcţionare şi praguri senzoriale. „Dintre toate simţurile, pipăitul are mai multe note calitative, în special o
mai mare arie de cunoaştere şi de implicare în aşa – zisele „obiecte comune” (cald – rece, uscat – umed, neted
– aspru, greu – uşor etc.); este singurul simţ care asigură o receptare directă, celelalte avînd nevoie de medii:
aer, apă etc.
Exemple de formulări originale (pe baza paragrafului 413b10):
„...substanţa e spusă în trei feluri:
1) forma (entelehie: potenţă în act: actualizare) (formă supremă „pură”, imaterială, este Dumnezeu,
acesta însemnînd binele, mişcarea şi ordinea);
2) materia (potenţa; corp compus din organe);
3) rezultanta celor două: însufleţitul, cu funcţii de hrănire, simţire, mişcare a corpului.”
Cartea a III – a – Aristotel încearcă să explice apariţia percepţiei, considerînd că pentru acest proces
psihic nu este nevoie de un careva al şaselea simţ (cum admitea Democrit), deoarece simultan cu
receptarea obiectelor specifice, are loc o operaţie psihică de unire a senzaţiilor într-o percepţie. „Simţul
comun” este în fapt o operaţie de sinteză care, producîndu-se simultan cu acţiunea obiectelor asupra
organelor de simţ, actualizează omul ca Subiect.
3. Idei psihologice la medicii antichităţii (Hipocrate, Galen).
Medicina a fost una dintre ştiinţele naturii dezvoltate pe solul liberei cugetări elene, ce a profitat atît de
apogeul dezvoltării democraţiei sclavagiste, cît şi de decăderea societăţii sclavagiste şi a obedienţei religioase.
„Vindecătorul” a fost la mare respect în Grecia antică şi profesia medicală, despărţită treptat de cea
filosofică, a fost aureolată de principii etice („Jurămîntul lui Hipocrate” este o dovadă certă a diferenţei faţă de
medicina saturată de practici magice şi religioase ce se practicau în acel timp pe alte tărîmuri ale antichităţii,
cum erau Persia şi Chaldeea). Pivotul medicinii „naturiste” era concepţia despre boală: în tradiţia mistică,
aceasta era opera demonilor ostili, atraşi printre altele de vrăjile umane. În consecinţă, remediul era ambalat în
formule magice, proceduri simbolice, chiar dacă se foloseau extrase vegetale şi animale. Unul din principiile
tratamentelor era analogia: lucrurile care se aseamănă se şi atrag. În acest spirit, pentru tratarea unor organe se
foloseau plante asemănătoare. Altul era contrarietatea: arsurile, de exemplu, se tratau cu rece.
Istoria psihologiei este tributară lui Hipocrate înainte de toate pentru faptul că el este primul care
operează distincţia dintre tratamentul medical şi conceptualizarea filozofică, apelînd la raţionament şi
observaţie.
Hipocrate din Cos, născut în 460 î.e.n., a fost contemporan cu Democrit, Platon şi Aristotel; ei l-au
venerat ca „mare medic”, „părintele medicinii”. În legătură cu biografia lui au apărut confuzii datorită faptului
că mulţi medici şi-au dat numele lui.
Marele număr de scrieri ale lui Hipocrate sunt cuprinse în Corpus Hipocraticus. În 1839 – 1853, La
Paris, au fost publicate 10 volume ale lui Hipocrate. Însoţită de comentariile lui Galen, concepţia medicală a
lui Hipocrate a constituit baza învăţămîntului medical pînă în epoca modernă.
Conotaţiile psihologice ale operei lui Hipocrate:
Noţiunea de mediu: anotimpurile, temperatura, apele şi dispunerea localităţilor sunt cauze ale maladiilor.
Hipocrate are o lucrare specială pe această temă: Despre aer, ape şi locuri. Poziţia geografică predispune la
maladii specifice; de exemplu localităţile expuse spre Nord, cu aer uscat şi rece, favorizează o viaţă lungă,
apetituri dezvoltate, pubertate tîrzie, rezistenţă la boli, vigurozitate, dar predispun la pneumonii.
Climatul şi solul condiţionează temperamentele şi caracterele oamenilor: ţările muntoase, cu păduri şi
umiditate determină un temperament diferit de cel al ţinuturilor uscate şi uşoare.
Umorismul – cauză a comportamentului. Erau cunoscute patru umori: sîngele, limfa, bila galbenă şi bila
neagră. Ele pot fi în echilibru, ceea ce corespunde stării de sănătate, sau de dezechilibru, ceea ce înseamnă
boală, îndepărtare de la legile naturale. De exemplu amestecul sîngelui cu limfa produce frigurile, excesul de
bilă este cauza febrei. La rîndul ei dezechilibrele sunt produse şi restabilite de natură, fie ea internă, proprie
organismului, fie externă.
Nu există boli divine sau cauzate de zei. Simptomatologia clinică a devenit o ştiinţă şi Hipocrate i-a
dedicat un tratat, în care promovează cunoscutul principiu „nu există boli, ci bolnavi”.
Această formulă a avut o mai mare rezonanţă prin trimitere la temperamente care, în mod natural, sunt
expresia comportamentală a predominării uneia dintre cele patru umori: o anumită medicamentaţie poate fi
eficientă pentru un temperament şi nu pentru altul.

După Hipocrate, cel mai celebru medic al antichităţii este Galen (născut în 131 î.e.n. la Pergam, Asia
Mică). De remarcat este faptul că deşi a căpătat în familie o elevată instruire filozofică, în adrmiraţie pentru
Aristotel şi Epicur, spre medicină s-a orientat sub influenţa operei lui Aristotel. Excelînd în medicină,
chirurgie şi farmacie, a scris aproape 500 de tratate.
În definirea temperamentelor a rămas tributar interpretărilor vechilor filosofi din Milet, ce identificau
în corpuri elemente primare şi raporturi antagoniste. Şi corpul omenesc, după Galen, este compus din patru
elemente: foc, apă, pămînt şi aer. Raporturile antagoniste se instituie între calităţile acestora, dintre care una
fiind principală, respectiv căldura, umezeala, uscăciunea şi răceala. Sîngele reprezintă umoarea cea mai nobilă
şi poate datorită faptului că are toate cel patru elemente în proporţii egale; în celelalte este o dominanţă:

Sîngele: Bila galbenă: Bila neagră: Limfa:

proporţii egale (foc,
aer, apă şi pămînt) focul pămîntul apa

cald şi umed cald şi uscat rece şi uscat rece şi umed

sangvinic coleric melancolic flegmatic

Galen consideră că senzaţiile, limbajul şi comanda volitivă au sediul în creier. Admitea totuşi că sediul
pasiunilor şi al mişcărilor involuntare este inima.
A admis diferite nivele de dezvoltare a sufletului – respectiv a numit sufletul de nivel inferior – legat
de viscere, de aceeaşi natură la om şi animale.
Ca gînditor al cauzalităţii, dar şi logician şi filozof, Galen îşi pune problema fiziologiei vîrstelor şi al
mecanismului prin care, în timpul somnului, atît sensibilitatea cît şi conştiinţa dispar.
Lucru individual:
1. De citit toate 3 cărţi ale „De anima” de Aristotel. În baza cărţii a II – a de extras toate frazele care dau
explicaţie proceselor senzoriale.
2. De comentat „Jurămîntul lui Hipocrate” (cu raportare la actualitate).
3. Pornind de la principiul hipocratic „nu există boli, ci bolnavi”, expuneţi-vă propria părere în această cheie –
1 pagină scrisă.

Tema 3. De la antichitate la paradigmele gîndirii psihologice moderne.

1. Importanţa concepţiilor lui F. Bacon pentru psihologie.
2. Învăţătura despre suflet şi pasiuni la Descartes. Dualismul lui Descartes.
3. Analiza afectelor după Spinoza.

Literatura recomandată:
Capcelea, V. Filozofie. Chişinău: ARC, 2002

Pentru studiul evoluţiei gîndirii psihologice, un moment remarcabil este acceptarea de către Biserică,
cu ezitare de secole, a lucrărilor lui Aristotel. Astfel dogma creştină îşi schimbă înfăţişarea, se consolidează pe
o bază raţională şi-şi arogă drept de autoritate în filozofie. Este veacul instituirii inchiziţiei şi a ordinelor
Dominican şi Franciscan.
Cultura feudală are un caracter religios şi prin aceasta, oarecum, sfidător faţă de persoana umană.
Renaşterea înseamnă o viziune laică asupra existenţei şi a umanului; ascetismul clerical din epoca feudală este
depăşit de prestanţa omului. Nota cea mai generală a civilizaţiei Renaşterii este caracterul laic: omul cu
nevoile şi aspiraţiile sale apare ca o valoare fundamentală, cu drept natural la fericire, înzestrat cu raţiune de
putere nelimitată.
Sursa tuturor forţelor sociale este individul: nu ascet şi abstinent, trîndav, obedient şi pedant; ci făuritor
al propriei existenţe. Individualismul, concurenţa, descoperirile geografice şi ştiinţifice, inventica
multiplicatoare a forţei de producţie sunt factorii ce imprimă omului Renaşterii acea nouă identitate care a fost
numită Subiectul virtuos.
1. Importanţa concepţiilor lui F. Bacon pentru psihologie.
Primul teoretician al noii ştiinţe a fost Francis Bacon (1561 – 1626), materialist şi naturalist, prin
opera sa face trecerea de la etapa de studiere a sufletului la psihologia conştiinţei. El respinge gîndirea
filosofică antică, ca speculaţie deşartă, îndepărtată de natură, falsificatoare. „Experienţa este cartea deschisă a
ştiinţelor, ce poate fi lecturată direct dacă învingem prejudecăţi şi neajunsuri specifice minţii noastre”.
Deformările generatoare de erori ţin de individ şi de societate; Bacon le defineşte şi le sistematizează în patru
clase:
 Idola2 tribus (fantomele neamului) – tendinţa de generalizare pripită şi comodă, de extindere a ceea ce
ştim şi vrem la ceea ce nu ştim (superstiţii, magia, alchimia etc.);
Idola specus (fantomele peşterii) – fixitatea propriilor deprinderi şi obiceiuri ne îngustează
posibilitatea de recepţionare şi abordare a noului;
Idola fori (fantomele pieţii) – desemnarea prin cuvinte convenţionale a unor realităţi doar presupuse
(ex. destinul, sfera cerească);
Idola theatri (fantomele teatrului) – prestigiul istoric al unor teorii, cum ar fi cazul unor filozofi antici
greci, teoriile cărora au fost preluate ca bază în explicarea naturii, deşi sunt saturate de teologie şi superstiţii.
Pentru a micşora influenţa acestor fantome, Bacon propune:
1. Recunoaşterea primordialităţii experienţei şi a experimentului – doar aşa ar fi posibilă facilitarea
cunoaşterii a ceea ce nu poate fi sesizat cu organele de simţ;
2. Cunoaşterea mijlocită – adică prin intermediul a cărorva mijloace intermediare.
F. Bacon a încercat să elaboreze propria clasificare a ştiinţelor („Despre demnitatea şi progresele
ştiinţelor”, 1632), pornind de la o ştiinţă universală – ştiinţa despre om, pe care o divizează în a) filozofia
omului (studiu propriu zis al omului) şi b) filozofia civilă (studiul omului în interacţiunea sa cu natura, alţi
oameni şi întreaga societate). În afară de aceasta nominalizează:
 ştiinţe despre corp (medicina, cosmetologia);
 ştiinţe despre suflet (teorii despre personalitate);
 ştiinţe despre suflet şi corp (fiziognomica, psihosomatica).
Tot în această lucrare întîlnim o încercare de inventică, prin care Bacon descrie o seamă de procedee
pentru crearea unui produs nou, valoros şi original: extinderea, transferul şi inversarea experienţei.
Concepţia despre suflet
Francis Bacon recunoaşte două feluri de suflet: sufletul raţional şi sufletul sensibil. Sufletul raţional,
sau dumnezeiesc este dat doar omului, el este responsabil de exercitarea următoarelor funcţii: memoria,
raţiunea, imaginaţia, dorinţa, sentimentul, voinţa. Sufletul sensibil sau neraţional aparţine atît omului cît şi
animalelor, asigurînd sensibilitatea şi mişcarea (spre stimuli favorabili şi evitarea celor nefavorabili).
Fr. Bacon rămîne părintele reformei ştiinţelor în zorii lumii noi, cînd omul aştepta fericirea ca
operă autentic pămîntească de invenţie şi descoperire.
2. Învăţătura despre suflet şi pasiuni la Descartes. Dualismul lui Descartes.
Rene Descartes (1596-1650) provine dintr-o familie de medici şi înalţi funcţionari, care i-a dat o
educaţie de vîrf: colegiul iezuit La Fleche, liceul la Rennes şi licenţa în filozofie la Poitiers.
A călătorit prin ţări, oraşe, medii culturale. A început ca soldat în Olanda (unită atunci cu Franţa
împotriva Spaniei). I-a plăcut această ţară cu burghezie prosperă şi religie protestantă, petrecîndu-şi aici 20 de
ani de viaţă, întreţinînd relaţii cu cei mai mari savanţi şi filozofi europeni. Deşi gîndea cu obsesie o cale a
adevărului în toate ştiinţele, studia animale şi plante, fizică, medicină şi matematică.
Opere scrise:
 Regulile pentru conducerea spiritului (1629)
 Tratat despre lume (prima parte: studiul lumii; a doua parte: studiul omului, dar nu a tipărit acest tratat
decît parţial, din cauza condamnării lui Galilei)
 Discursul despre metodă (1637)
 Meditations de prima philosophia (1641)
 Pasiunile sufletului (1649)
 Tratat despre om (publicat postum)
Expresia lui Descartes a devenit emblematică pentru sec. XVII – lea: Cogito ergo sum. Formula
aceasta exprimă şi esenţa vieţii sale: şi-a cucerit şi păstrat libertatea ideologică, economică, profesională
(niciodată nu a predat într-o universitate), pentru a cugeta asupra îndrumării minţii omeneşti „în orice
împrejurare a vieţii”.

Psihologia în sistemul cartezian

Materia şi spiritul: două „substanţe”, net distincte ca natură şi metodă de cunoaştere; prima se
defineşte prin întindere sau cantitate şi poate fi cunoscută prin matematică; a doua are drept notă esenţială
gîndirea, ce se poate identifica prin intermediul introspecţiei (observaţia interioară a trăirilor şi analiza
elementelor conştiinţei).
Dualismul corp – suflet: corp înseamnă un sistem automat organizat structural şi funcţional după
legile mecanicii. Acest sistem era prezentat de către Descartes în forma unor „tuburi” prin care se mişcau nişte

2
După F. Bacon, „idolii sunt un gen de malformaţii ale sufletului ce împiedică fuziunea dintre experienţă şi natură”.
particule uşoare aeriforme, pe care le-a numit „spirite animale” / ”sufluri vitale”. După Descartes stimulii
externi condiţionau mişcarea acestor particule prin tuburi care erau unite cu creierul, respectiv, în creier are
loc reflectarea lor în muşchii corpului. Acest proces mai tîrziu a primit denumirea de „reflex”. Deci
comportamentul corpului putea fi explicat şi fără intervenţia sufletului (impulsurile externe şi construcţia
materială sunt suficiente). Sufletul poate fi definit după un singur criteriu – conştientizarea (reflexia)
nemijlocită a manifestărilor sale (gîndire, senzaţii, afecte, reprezentări). Pentru prima dată Subiectul apare în
rolul său plenar de „administrator - observator”, care-şi stăpîneşte lumea interioară pentru a răspunde eficient
la solicitările vieţii.
Tratatul despre pasiuni: sunt definite şi descrise şase pasiuni simple (admiraţia, dragostea, ura,
dorinţa, bucuria şi tristeţea) şi derivatele lor (respect, gelozie etc). Pasiunile simple apar cînd sufletul
interacţionează cu corpul şi au rol de semnalizare pentru organism din perspectiva folositor – nefolositor
(periculos). Cînd pasiunile îl provoacă pe om spre acţiuni imediate este bine să se abţină de la luarea cărorva
decizii pripite, pentru aceasta omul ar trebui să se gîndească la altceva, pînă cînd se vor diminua trăirile. În
alte cazuri se recomandă de a aplica un efort voluntar pentru a aduce argumente de sens opus celor aduse de
pasiunea trăită.
Exemple de modele explicative: „Admiraţia este surprinderea sufletului de apariţia unor obiecte ce-i
par rare şi cu calităţi deosebite”. „Iubirea este o emoţie a sufletului determinată de mişcarea sufletelor animale
care-l provoacă să se unească deliberat cu obiectele ce-i par preferate”.
În scrisorile sale către regina Suediei Hristina, Descartes explică esenţa iubirii ca pasiune posibilă în
două forme: pasiune trupească fără dragoste şi iubire intelectuală fără pasiune. Prima poate fi explicată,
deoarece ea depinde de organism şi mecanica biologică. Cea de-a doua formă poate fi doar descrisă şi
înţeleasă.
Această separare a produs în secolul XX concepţia celor două psihologii – una explicativă, cauzală
legată de funcţiile organismului; şi una descriptivă, care consideră că corpul poate fi explicat, pe cînd sufletul
poate fi doar înţeles.
Conceptul de gîndire este central pentru Descartes. El recunoaşte trei feluri de idei:
 Idei produse de însăşi omul, în baza experienţei senzoriale;
 Idei primite ca moştenire, obţinute în baza unei experienţe colective (nu personale);
 Idei înnăscute, oferă omului cunoştinţe despre esenţa lucrurilor, sunt produsul raţiunii şi nu au nevoie
de contact nemijlocit cu obiectele. Doar acestea permit cunoaşterea legităţilor obiective ale lumii
înconjurătoare.
Asemenea abordare a primit denumirea de raţionalism, iar modul în care omul descoperă conţinutul
ideilor înnăscute a fost numit intuiţie raţională.
Interacţiunea psihofizică a fost numită explicaţia lui Descartes despre interacţiunea dintre suflet şi
corp. „Corpul influenţează asupra sufletului, care producea stări reflexive în baza senzaţiilor, emoţiilor etc.
Sufletul, posesorul gîndirii şi voinţei influenţează asupra corpului, impunînd această „maşină” să înceapă
activitatea sa, să se mişte”. Descartes căuta sediul sufletului şi îl descoperă în creier, într-o zonă singulară,
cum este epifiza
Din prea marea încredere în perfecţionarea minţii şi vieţii Descartes a acceptat să se deplaseze la
Stockholm în iarna 1649 – 1650 pentru a preda lecţii de filozofie tinerei regine a Suediei; din prea
marele zel al vîrstei de 20 de ani, şi trezită la 5 dimineaţa de dorul fericirii spirituale, ea obliga pe
distinsul dascăl să ia în piept frigul aspru între Ambasada franceză şi palat. A contracarat o pneumonie
de neînvis şi a decedat la 11 februarie, 1650.
3. Analiza afectelor după Spinoza.
S-a născut în 1632 la Amsterdam într-o familie de evrei portughezi refugiaţi. Studiile sale de tinereţe
le-a urmat în spiritul tradiţiiilor evreieşti sub îndrumarea lui Morteira, vestitul talmudist: a făcut cunoştinţă cu
cărţile Vechiului Testament, cu Talmudul, cu scrierile filosofilor medievali evrei, cu Kaballa. Alături de
acestea un medic liber cugetător l-a învăţat latina şi în felul acesta lui Spinoza i s-a dezvăluit nu numai lumea
scolasticii, ci i s-a deschis şi accesul la lucrările lui Descartes.
Din cauza concepţiilor sale a intrat în conflict cu capii sinagogii şi la vârsta de 23 de ani comunitatea
evreiască, aducându-i grave acuzaţii, l-a exclus din sînul ei. Persecuţiile de rasă şi de credinţă îi făceau viaţa
nesigură. Şi-a schimbat domiciliul şi a intrat în legătură şi cu creştinii, fără ca prin aceasta el însuşi să fi aderat
la o Biserică sau alta.
S-a dovedit de o mare putere sufletească şi un caracter lipsit de egoism. A dus o adevărată viaţă de
pustnic. A locuit sărac, adâncit în studiile sale, în mai multe oraşe din Olanda, în cele din urmă ani întregi la
Haga, unde se întreţinea ca optician, şlefuind lentile. Pentru a-şi putea menţine independenţa, ca o condiţie a
unei gândiri libere, a refuzat atât ajutorul unor prieteni bogaţi dispuşi să-l întreţină cât şi invitaţia făcută de
Universitatea din Heidelberg de a-i fi profesor. A suportat fără să se plângă lunga boală care i-a atacat
plămânii şi a murit la numai 45 de ani, în 1677.
Filosofia lui Spinoza abia dacă poate fi înţeleasă în afara trăsăturilor dominante ale vieţii şi ale
personalităţii sale. Acest sistem, în care istoricii filosofici văd de obicei încheierea logică a cartezianismului,
se înscrie pe linia de dezvoltare a gândirii modeme numai privit prin aspectul său exterior. Dacă urmărim
acele fire care coboară în straturile cele mai adânci ale panteismului spinozian, vom putea constata că, în
această concepţie construită în jurul ideii de Dumnezeu, trăiesc cu totul alte tendinţe decât acelea care au pus
în mişcare, în general, gândirea modernă. Cei mai mulţi dintre gânditorii moderni s-au lăsat atraşi de
cercetarea naturii, atingând problematica etică doar în treacăt şi numai în dependenţă de aceasta. Spinoza,
dimpotrivă, este pătruns în toată fiinţa sa de probleme de etică: recunoaşte puterea raţiunii, dar consideră
cunoaşterea teoretică nu drept un scop în sine, ci numai ca un mijloc pus în slujba eticii.
Judecat astfel, din perspectiva gândirii sale, Spinoza ne apare ca omul uitat al unei lumi vechi
dispărute şi al unei culturi vechi. Cu capacitatea rapidă de asimilare specifică geniului rasei sale şi-a însuşit
formele mediului său, dar sub mantaua modernităţii care îl acoperă bate un suflet moştenit peste veacuri de la
strămoşi şi tocmai acesta este acela care îi hrăneşte gândirea. Spinoza pare a fi mai degrabă copilul spiritual al
sufletului oriental şi medieval creator de mari religii. Dumnezeu şi lumea; mai cu seamă relaţia dintre acestea
două este ceea ce îl preocupă în primă linie. Este copleşit de conştiinţa principiului divin ce străbate în mod
unitar întreaga realitate şi ca adevăraţii săi strămoşi spirituali, ca Plotin cel cu o structură sufletească
asemănătoare cu el sau ca şi misticii medievali, întoarce totul înapoi la unitatea divină. Sistemul său doar în
aparenţă atârnă de lanţurile riguroase ale deducţiei, în fapt se hrăneşte mai mult din intuiţia, mai degrabă
afectivă, iraţională, a identităţii existenţei lui Dumnezeu şi a lumii
Spinoza a putut face din ideea de Dumnezeu coloana vertebrală a concepţiei sale cu atât mai uşor cu
cât această idee era menită să împlinească un rol central şi în concepţia lui Descartes. La acestea se mai
adaugă şi împrejurarea că pe vremea sa studiile teologice erau foarte larg răspândite în Olanda.
Dar spre deosebire de Descartes, care reprezenta dualismul, Spinoza apare ca un monist. Descartes
umblase mai mult pe urmele filosofiei antice greceşti, când îl resimte pe Dumnezeu mai degrabă ca şi
perfecţiune, iar infinitatea şi inteligenţa le concepe ca atribute ale esenţei divinităţii. Cel mai important atnbut
al lui Dumnezeu în concepţia sufletului oriental este însă infinitatea în toate privinţele. El creează lumea din
nimic graţie faptului că din bogăţia infinită a esenţei sale îi asigură acesteia totul, fie ca Plotin prin emanaţie,
fie ca Moise, în procesul unor acte de voinţă conştiente, voluntare. De aici este numai un pas până la afirmaţia
că lumea însăşi este Dumnezeu. Nu găsim în explicarea lumii nici un gând de finalitate, căci lumea constituie
manifestarea liberă a puterii creatoare Şi, într-adevăr, deja Plotin va înlătura ideea aristotelică de finalitate,
ceea ce va face, de altfel, şi Spinoza.
Cu această idee despre Dumnezeu, Spinoza se mişcă în întregime pe terenul misticii şi este firesc ca
ceea ce constituie deplinătatea vieţii, fericirea, nu poate fi în acest caz altceva decât viaţa în şi pentru
Dumnezeu. Acesta este şi conţinutul acelei amor intellectuallis Dei, care constituie totodată şi piscul eticii
spinoziste. Numai că premisele din care el încearcă să dovedească aceasta constituie tot atâtea constrângeri ale
timpului şi ale locului, tributul pe care Spinoza trebuie să-l plătească epocii şi mediului în care trăieşte şi
gândeşte. S-a observat în acest sens că jumătatea a doua a celei de-a cincea cărţi a „Eticii” nu urmează logic
din principiile, "clare şi distincte" ale părţilor anterioare.  
Demonstraţia devine aici greoaie, se poticneşte, e obscură, nu înaintează cu paşii siguri ai logicii, ci
procedează prin salturi ale sentimentului. Iar veşmântul eticii spinoziste cu care el acoperă corpul mistic al
doctrinei sale este în întregime stoicismul, reînnoit de mişcare umanistă din Ţările de jos, al cărei reprezentant
caracteristic este Justus Lipsius cu al său De Constantia (1582). Pe acest motiv filosofia lui Spinoza nu poate
fi considerată, fără a avea de înfruntat serioase rezerve, drept încheierea logică a cartezianismului, ci mai
degrabă ca cea mai perfectă manifestare a acelei culturi religioase vechi, care stătea în opoziţie cu tendinţele
de a explica realitatea cartezianismului, ce a evoluat pe calea cunoaşterii ştiinţifice. Din acest punct de vedere
putem aprecia că Spinoza nu a dus înainte cu nici un pas explicarea modernă, în spirit ştiinţific, a naturii, ci a
reelaborat într-o formulare nouă, modernă prin forma sa, îndatorată matematismului specific spiritului epocii,
plăcută minţii, nişte principii mai vechi. Această situaţie a spinozismului a fost comparată plastic cu o clădire
veche căreia i s-a adăugat un antreu nou, şi ca antreu această filosofie a folosit metoda de gândire matematică
a filosofiei secolului al XVII-lea
Conform determinismului lui Spinoza binele şi răul nu sunt decât concepte relative pe care le aplicăm
lucrurilor. Numim bine ceea ce ne apare ca fiind folositor, adică ceea ce serveşte existenţei noastre şi
perfecţionării sale. Întrucât, însă, existenţa noastră gânditoare se exprimă prin actul cunoaşterii, nici cea mai
înaltă virtute nu poate fi altceva decât cea mai înaltă formă de cunoaştere şi aceasta, pentru Spinoza, se
confundă cu cunoaşterea lui Dumnezeu. În cunoaşterea acestuia omul nu este pasiv, ci activ: în acest caz, de
fapt, Dumnezeu se cunoaşte şi se iubeşte pe sine prin om. Iubirea intelectuală a lui Dumnezeu - amor Dei
intellectualis - ne eliberează de pasiuni şi ne oferă bucuria unei vieţi pe deplin conştiente. Fericirea, de altfel,
nu este recompensa virtuţii, ci virtutea însăşi.
Raportul suflet – corp este definit în limbajul celor două atribute (cugetare şi întindere) inerente
aceluiaşi lucru, ca sistem cauzal închis.
Atît despre corp (obiectul sufletului), cît şi despre suflet (ideea corpului) putem, avea cunoştinţe de
patru grade de adecvare:
I – cunoaştere din „experienţă vagă” (opinii simple, confuzii);
II – cunoaştere pe bază de semne, asociaţii sau imaginaţie, încă neverificată de raţiune (se dă o formulare a
legii asociaţiilor);
III – cunoaşterea prin raţiune;
IV – intuirea ideilor clare şi distincte (după modelul matematicilor)
Teoria afectelor
Principala temă a psihologiei lui Spinoza este cea a afectelor (cărţile III – V din Etica). Spinoza
defineşte afectele ca stări ale corpului, care amplifică sau diminuează capacitatea de acţiune a organismului, o
favorizează sau limitează; tot afecte sunt şi ideile despre aceste stări.
Această viziune este complementară reprezentării despre corp ca sistem dinamic, supus schimbărilor
de progres sau regres. Cursul stărilor nu numai că reflectă schimbările în acest sistem, dar la rîndul lor, acestea
măresc disponibilităţile de acţiune.
Esenţa omului este pasiunea şi aceasta deoarece este fenomen psihofiziologic. Dorinţa este atracţie
conştientizată, dar derivată din conştiinţă. Satisfacţia (bucuria) şi insatisfacţia (tristeţea), formează cu dorinţa
grupul celor trei afecte fundamentale, din care derivă celelalte.
Puterea sufletului, după Spinoza, constă din fermitate (năzuinţa spre menţinerea existenţei conform
normelor raţiunii) şi generozitate (năzuinţa de a ajuta pe alţii şi de a se uni prin prietenie).
Diversitatea porneşte de aici: prezenţa de spirit, curajul, cumpătarea, sobrietatea etc. Sunt alternative
ale fermităţii; modestia, cardinalitatea, clemenţa (indulgenţa) etc. Sunt moduri ale generozităţii.
Bucuria ce ţine şi de suflet şi de corp se numeşte voluptate; aceasta poate fi bună, dar şi rea, cînd este
exagerată.
Analiza afectivităţii la Spinoza este meticuloasă, naturalistă, după regulile matematice ale
descompunerii, derivării şi compunerii; demonstraţia sa urmăreşte relevarea determinismului universal şi în
această sferă a vieţii sufleteşti.
Influenţa lui Spinoza este una dintre cele mai mari de care se poate vorbi în istoria filosofiei
(psihologiei). În gândirea sa şi-au dat întâlnire relativ destul de multe influenţe exterioare, ceea ce a făcut ca
atât discipolii, cât şi urmaşii spinozismului să fie destul de numeroşi. Dar construcţiile şi raţionalismul său
matematic nu pot rezolva problema realităţii. Intelectualismul Eticii lui Spinoza paralizează voinţa şi
pregăteşte drumul fatalismului. Şi totuşi unitatea desăvârşită a sistemului său, forţa sistematică şi doctrina
maiestăţii omului conştient care se manifestă prin ea, sunt asemenea trăsături ale gândirii sale care nu puteau
să nu-şi întindă influenţa în posternitate, pe de o parte asupra personalităţilor excesiv logice, pe de altă parte
asupra celor predominant religioase.
Lucru individual:
1. De studiat biografiile celor trei filozofi Bacon, Descartes, Spinoza. În baza biografiilor să se descopere
condiţiile sociale, economice, culturale ale secolului XVII care au contribuit la apariţia ideilor psihologice ale
timpului.
Tema 4. Scurtă referire la materialismul şi iluminismul francez din secolul al XVIII-lea
1. Secolul XVIII – lea - secolul luminilor. Premisele psihologiei asociaţioniste.
2. Reprezentaţii iluminismului francez şi contribuţiile lor pentru psihologie.

Literatura recomandată:
Schiţe din istoria psihologiei. Coord. A. Pospai. Chişinău, 1994
Петровский, А.В., Ярошевский, М.Г. История и теория психологии, том 1, Ростов га Дону: «Феникс»,
1996
1. Secolul XVIII – lea - secolul luminilor. Premisele psihologiei asociaţioniste.
În contextul bazei de producţie capitaliste şi al progreselor ştiinţelor naturale, gândirea psihologică
materialistă apare ca fenomen de suprastructură abordat de medici (La Mettrie şi Cabanis), chimişti (ca
d'Holbach) şi alţi savanţi din domeniile biologiei şi fiziologiei (cum este enciclopedistul Diderot).
„Secolul luminilor" a favorizat deschiderea spre o psihologie monist-materialistă. Teza centrală în
gîndirea umanistă din acest veac defineşte sufletul ca dimensiune a materiei superior organizată.
1.Teoria Kant - Laplace a însemnat explicarea materialistă a originii Universului şi o
confirmare a unităţii materie-mişcare din fizica lui Descartes.
2. Se traduc în franceză lucrările lui Newton, Franklin, Spinoza.
3. Chimia este un front al ştiinţei cu remarcabile descoperiri ce demonstrau că schimbările
caracteristicilor materiei se datoresc unor combinaţii dictate de legi ale naturii. Lumea naturală se lărgea
enorm prin descoperirea de noi elemente chimice şi a microorganismelor (o dată cu inventarea
microscopului).
4. Materia se dovedea unitară, dar diversificată.
Cu toate împrumuturile de la materialiştii antici, filosofii secolului al XVIII-lea i-au depăşit prin
afirmarea principiului unităţii dintre materie şi mişcare; aceasta devenind un atribut, deci nu mai este o
influenţă exterioară materiei.
În psihologia cunoaşterii, materialismul francez a însemnat o puternică reacţie atât împotriva idealismului
(Berkeley „lumea exterioară există numai în măsura în care o percepem”), cît şi a empirismului englez (ce
reducea cunoaşterea la senzaţii, excluzând funcţia de abstractizare şi generalizare a raţiunii, de
surprindere a relaţiilor şi legilor); tot raţiunea asistă şi un al treilea mijloc de cunoaştere - verificarea
experimentală.
2. Reprezentaţii iluminismului francez şi contribuţiile lor pentru psihologie.
Etienne Bonnot de Condillac (1715-l780), pe terenul filosofiei propriu zise, este un adept al teoriei
cunoaşterii a lui J.Locke, fiind un reprezentant al empirismului în sensul strict al cuvântului. Originalitatea sa
filosofică rezidă în exagerarea, dusă până la ultimele limite posibile, a empirismului „Nu există decât
senzaţii”. Condillac susţinând că orice cunoştinţă provine din exterior, de la lucruri, pe calea „simţului
extern”. De aceea, fiecare dintre ele este fie o senzaţie pură, fie o senzaţie transformată – „sensation
transformee”. Ea explică gândurile, sentimentele şi actele de voinţă: atenţia este o senzaţie unică sau mai
energică, iar judecata constă dintr-o împărţire a conştiinţei între mai multe senzaţii. În afară de senzaţiile
primite din afară, nu există nici un alt izvor de cunoaştere, respingându-se, prin aceasta, şi conceptul de
reflexie internă a lui Locke. Ceea ce acesta socotea drept cunoştinţe dobândite prin reflexie, prin simţul intern,
admis ca un alt izvor al cunoaşterii alături de senzaţii, pentru Condillac se reduce tot la senzaţii. Acestea sunt
elementul de bază care intră în componenţa întregii noastre vieţi sufleteşti.
În Tratat despre senzaţii (1754), pentru a ilustra plastic această origine unică a tuturor cunoştinţelor,
Condillac recurge la ficţiunea unei statui, care prinde viaţă şi devine om prin dobândirea succesivă a
senzaţiilor începând de la cele mai simple. La început această statuie devenită om este numai nas, iar sufletul
său este, din acest motiv, doar mirosuri. Treptat, intră în joc şi celelalte organe de simţ cu senzaţiile
corespunzătoare lor, prin prelucrarea şi folosirea datelor acestora fiind posibilă cunoaşterea întregii realităţi.
Între aceste senzaţii cele mai importante apar cele oferite de simţul tactil, care ne sugerează existenţa unei
lumi materiale, în afară de noi. Aceasta este schiţa, genetic realizată, a vieţii sufleteşti, elaborată în întregime
din perspectiva mecanicistă, în care activitatea voluntară a omului abia dacă îşi poate găsi un loc şi un rol. Un
empirism atât de consecvent nu putea să nu ducă la un anume scepticism colorat de nuanţe agnostice, chiar
împotriva dorinţei lui Condillac, de fapt omul nu cunoaşte decât senzaţiile din el şi nu şi realitatea din afara
lui.
În ultimă instanţă, Condillac afirmă existenţa unui suflet imaterial, descinzând cu aceasta, în
metafizică, poziţii spintualiste.
În plan metafizic propriu zis, senzualismul empirist din teoria cunoaşterii se împacă mult mai bine cu
materialismul decât cu spiritualismul. Trecerea de la senzualism la materialism se realizează prin întemeietorii
noului materialism, specific gândirii franceze a secolului al XVlII-lea: La Mettrie şi D'Holbach. Materialismul
acesta oferă o soluţie monistă a dualismului cartezian suflet-materie. Nu există decât materie, sufletul este o
manifestare materială, senzaţia fiind o vibraţie a substanţei cerebrale.
La Mettrie (1709-l751), medic ca formaţie, influenţat mai cu seamă de Descartes şi Locke în „Omul maşină”
(1748), apărută mai întâi anonim, aplică la cazul omului teoria carteziană a omului-maşină. Consideră omul
drept o maşină fără suflet. Din perspectiva unui materialism antropologic luptă, din toate puterile, contra ideii
de independenţă a sufletului, pe care îl reduce la un fenomen dependent în întregime de stări corporale, având
la bază procesele fizice şi fiziologice ale creierului. Senzaţiile constituie materia de bază a cunoaşterii
omeneşti, dar nu numai ele ci şi toate celelalte manifestări ale vieţii sufleteşti pot fi întoarse înapoi la
asemenea stari corporale. Unde nu există senzaţii, acolo nu există nici idei. Celelalte cunoştinţe se nasc din
asocierea mecanică a reprezentărilor mişcării.
Sufletul nu este altceva decât un nume separat, prin care desemnăm partea gânditoare a trupului nostru,
adică, creierul. Mobilul tuturor acţiunilor omeneşti este plăcerea, La Mettrie oprindu-se, astfel, în hedonism.
Dar cu această doctrină a unui materialism al sufletului, La Mettrie încă nu susţine că orice realitate
are doar un caracter material. Astfel, nu întâlnim la el un răspuns clar şi explicit la întrebarea, dacă existenţa
lui Dumnezeu ca realitate spirituală trebuie admisă sau respinsă.
J.G.Cabanis (l756 - 1808), tot medic, continuator novator al lui La Mettrie, cu o extinsă formaţie şi cultură
umanistă, prieten cu enciclopediştii, la sfatul lui Voltaire se consacră studiilor medicale şi mai ales fiziologice.
Concepţia sa se sprijină pe învăţătura lui Hipocrate şi sensualismul lui Locke. Complexitatea vieţii
psihice şi conceptul de lume exterioară se explică prin diversitatea senzaţiilor şi efectele rezistenţelor acesteia
faţă de actul volitiv.
Opera de referinţă este tratatul din 1802, Traite sur les rapports du physique et du morale de l'homme,
ce cuprinde 12 memorii despre: istoria fiziologică a senzaţiilor, influenţa vârstelor, sexelor, temperamentelor,
maladiilor, regimului de viaţă şi climei; despre instinct, simpatie şi somn; despre influenţa moralului asupra
fizicului; despre influenţa temperamentelor dobîndite. Numai din enumerarea acestor teme se vede cît de
extinsă a devenit intercondiţionarea dintre fizic (fiziologic), psihic şi mediu (se argumentează, de exemplu, că
stilul de viaţă influenţează temperamentul).
Cu o viziune materialist-naivă, el afirmă frecvent că în urma „digerării impresiilor, creierul secretă în
chip organic gândirea”. Psihopatologia (Cabanis are prioritate absolută în folosirea acestei metode) oferă
argumente că boala influenţează puternic ideile, afectivitatea şi morala, iar organul cerebral deserveşte atât
organismul în ansamblu, cât şi gândirea şi voinţa.
D'Holbach (1723-l789), baron de origine germană, stabilit în Franţa, prin „Sistemul naturii” (1776) lărgeşte
materialismul de la studiul omului la ansamblul realităţii, dând prin aceasta ceea ce s-a numit evanghelia
materialismului.
Natura este necreată şi eternă, alcătuită din atomi în mişcare, conform cu legile mecanice ale atracţiei
şi ale respingerii. Orice fenomen este un rezultat pe care mişcarea îl scoate la iveală din sânul materiei
veşnice, în care atomii închid în ei şi instinctul conservării lor în natură, totul apare ca fiind strict determinat
mecanic. Determinismul acesta izvorăşte din însăşi alcătuirea materiei: mişcarea nu se exercită din afară
asupra materiei, ci este inerentă acesteia. D'Holbach merge mai departe şi face şi acel pas pe care La Mettrie
s-a ferit să-l facă: neagă şi existenţa lui Dumnezeu. Sufletul nematerial, libertatea voinţei şi existenţa lui
Dumnezeu nu sunt decât nişte simple fantome ale închipuirii. În orice caz, nu există nimic dincolo de simţuri!
Helvetius (1715-l771) este un om jovial şi amabil, care a dat expresia formei etice a senzualismului şi a
materialismului. Fapta în aparenţă dezinteresată constituie şi ea doar un egoism deghizat, un interes bine
înţeles, căci omul făcând, fără nici un exces de zel, bine celorlalţi, cultivă, indirect, profitul personal. În
perspectiva vieţii, foarte adesea, acţiunea dezinteresată este singura acţiune din care omul poate scoate un
folos pe seama sa.  Egoismul reprezintă o pasiune omenească obştească, a-l înăbuşi înseamnă a extirpa din om
forţa creatoare de progres şi rafinament pe linia vieţii. Egoismul ca şi viciul sunt condiţii indispensabile ale
progresului omenesc.
Fericirea, după care aleargă toţi oamenii, este doar o plăcere a simţurilor, în această privinţă, oamenii
sunt toţi la fel, conform naturii, diferenţele care se pot constata între ei sunt numai de un caracter exterior, cele
mai multe provenind din educaţie, căci aceasta fixează şi direcţia de care depinde căutarea intereselor noastre.
Dacă doi oameni ar putea primi o educaţie perfect identică,  spune Helvetius, în marea sa încredere
manifestată în educaţie, atunci şi sufletele lor ar putea fi identice. Prin aceasta, Helvetius nu separă interesul
individual de cel colectiv, căci omul care trăieşte în societate participă atât la fericirea cât şi la durerea
colectivă. Cel care acţionează după interesul său bine înţeles - l'interet bien entendu - foloseşte nu numai lui ci
şi întregii colectivităţi. Tocmai acest lucru trebuie să-l primească tineretul ca un dar din partea educaţiei.
Acest teoretician fanatic al egoismului a dat, probabil, glas corupţiei morale a păturilor sociale
superioare ale Franţei, din vremea uşuraticului rege Ludovic al XV-lea. Ca o sancţiune etică a acestei stări s-a
declanşat şi potopul Revoluţiei, răzbunarea celor nenorociţi şi dispreţuiţi.
Diderot (1713-l784), sufletul Enciclopediei, cel mai periculos arsenal de arme spirituale ale epocii, s-a ridicat
de la materialism la un naturalism panteist, însufleţit de avânt poetic. Deşi gândurile lui Diderot nu sunt
turnate într-o formă sistematică, scânteia geniului străluceşte de multe ori printre ele. În univesrul înconjurător
procesul vieţii este resimţit ca o eternă mişcare circulară.
Opera ce „pregăteşte" darwinismul este Elemente de fiziologie (1774 – 1779) în care Diderot a
promovat ideea selecţiei naturale şi a influenţei mediului asupra organismului. Diderot consideră simplist
modelul lui La Mettrie, concretizat în Omul-maşină: creierul şi nervii formează un întreg care depinde simultan
de corp şi de lumea înconjurătoare. Ideile psihologice din tratatul citat cuprind o arie largă de teme,
depăşind sensualismul tradiţional (tocmai insuficienţele simţurilor au făcut ca gîndirea să se dezvolte; în acest
sens redă numeroase exemple de deficit senzorial şi compensări).
În Cugetarea a XV-a din Pensee sur l'interpretation de la nature, Diderot conchide „Avem trei
mijloace principale de cunoaştere: observaţia naturii, reflecţia şi experienţa. Observaţia culege faptele,
reflecţia le combină, experienţa verifică rezultatul”.
Astfel, lucrarea sa „Interpretarea naturii” se încheie, într-un mod semnificativ, în felul următor: „Am
început cu Natura, pe care ei au numit-o creaţiunea Ta şi voi sfârşi cu tine, cel care te numeşti pe pământ
Dumnezeu. O, Doamne! Nu ştiu dacă exişti, dar voi gândi ca şi cum tu ai vedea în sufletul meu şi voi lucra ca
şi când aş fi în faţa ta. Nu-ţi cer nimic pe lumea aceasta, deoarece cursul lucrurilor este necesar prin el însuşi
dacă tu nu exişti, sau prin voinţa ta, dacă exişti. Nădăjduiesc că voi fi răsplătit de tine pe lumea cealaltă, dacă
aşa ceva există, deşi tot ce fac pe lumea aceasta fac de la mine. Dacă săvârşesc binele, îl însuşesc fără ca să
fac eforturi, dacă urăsc răul îl urăsc fără să mă gândesc la tine. Nu m-aş putea opri să nu iubesc adevărul şi
virtutea şi să urăsc minciuna şi viciul, fie că aş şti că nu exişti, fie că aş crede că exişti şi că săvârşesc un păcat
faţă de tine. Iată cum sunt eu, o parte în chip necesar organizată a materiei eterne şi necesare, sau poate
creatura ta.” (Rugăciune).
Spiritul vremii era unul polemic, experimental, academic. La apariţia cărţii lui Helvetius, De l'Esprit
(1776), Diderot identifică paradoxuri şi formulează critici memorabile (deşi erau coautori la Enciclopedie).
Jean Jacques Rousseau (1712-l778) dă o întorsătură neaşteptată filosofiei luminilor. Este un cetăţean
genevez, cum îi plăcea să se declare, care în atmosfera parcurilor aristocratice franceze cu copacii lor perfect
aliniaţi, cu boschetele lor îngrijit tunse, a adus un sănătos spirit burghez ce a reuşit să păstreze amintirea
măreţiei Mont Blanc-ului şi a frumuseţilor peisajului elveţian.
Concepţiile filosofice ale iluminismului francez au ignorat, pe cât posibil, omul sensibil, fiind dispuse
să vadă în acestea numai latura sa raţională. Materialismul şi empirismul vremii s-au dovedit dintr-un anume
punct de vedere unilaterale, aducând o atmosferă rece şi tristă pentru toţi aceia care ar fi vrut să vadă viaţa
întregită cu o anumită căldură şi bunătate a inimii. Evoluţia gândirii a dus cu necesitate în direcţia unei
raţionalităţi integrale, dar a trebuit să sosească şi momentul când  sensibilitatea înnăbuşită până atunci, a
străbătut la suprafaţă. Aceasta s-a produs odată cu apariţia acelui mare nefericit, care a fost Rousseau. Prin el
raţionalismul luminilor dobândeşte căldură comunicativă şi o putere de viaţă vecină cu o adevărată explozie
vulcanică. Deşi idealul ce-l mişcă este împărtăşit de întreaga sa epocă, eliberarea omului de opresiunea
oricăror autorităţi despotice, totuşi împotriva epocii sale, Rousseau credea că această eliberare nu poate veni
ca un dar, primit din partea progreselor culturii.
Acestea, de fapt, au provocat numai coruperea moravurilor, iar prin apelul la forţă au creat nedreptatea
şi au consfinţit inechitatea socială. El a simţit, mai bine decât oricare altul, că cultura înseamnă acea lume a
raţiunii, în care omenirea trăieşte acum, în modul în care se petrece aceasta la Paris, adică o viaţă de un
caracter artificial, ce îl scoate pe om din acel mediu originar, natura, ce i-a fost destinată de către divinitate.
Întregul crez al lui Rousseau este acela de a protesta contra concepţiei după care omul este redus
numai la raţiune. Cultura raţiunii nu aduce fericirea, care este scopul iluminismului, ci doar rafinament şi
desfrâu, nedreptate socială. Cei săraci întreţin cultura stearpă a celor bogaţi, fără ca cei dintâi să se poată
bucura şi ei de binefacerile acesteia. Este convins că omul raţional, gânditor, reprezintă o fiinţă degenerată, un
fel de animal care, cu preţul pierderii fericirii sale originare, a cumpărat dreptul de a putea trăi în sânul unei
societăţi mari şi luminate. Din străfundurile cele mai tăinuite ale personalităţii sale se înalţă, victorios, o
dorinţă rar întâlnită de perfecţionare a fiinţei omului, condusă de credinţa sa de nezdruncinat că omul este la
origine bun, dar că societatea l-a stricat.
Cu nostalgia uneori violentă a sensibilităţii omului, Rousseau tânjeşte după fericirea vieţii naturale, iar
leacul contra oricărui necaz al omului îl vede în întoarcearea la o viaţă naturală. Este necesară o nouă
organizare socială, care să înlăture exploatarea şi nedreptăţile, de o nouă educaţie individuală care să realizeze
această întoarcere a omului la natură. Dar pe de altă parte, Rousseau este convins şi de faptul că vârsta
inocenţei primitive nu mai poate reveni niciodată în istoria omenirii. Deci, omul care trăieşte numai conform
cu preceptele raţiunii trebuie să caute asemenea condiţii în care să poată ieşi din nou la lumină fiinţa cea
originară, cu bunătatea şi libertatea sa. Nu vrea anihilarea cadrului social al vieţii, dar visează, în mod
conştient, la o asemenea societate, în care fiecare poate deveni cu adevărat om, poate fi într-adevăr el însuşi,
întemeiat pe credinţa mai mult sentimentală decât raţională, în perfectibilitatea omului, Rousseau construieşte
imaginea unei societăţi ideale, fericite, în care domneşte voinţa generală a poporului, societate pe care
revoluţionarii francezi vor căuta s-o realizeze zadarnic, deopotrivă prin forţa şi teroarea ghilotinei. Pentru a
realiza acest ideal social, Rousseau vede două mijloace posibile: pe de o parte educaţia, pe de alta statul.
 În „Emil sau despre educaţie” (1762), Rousseau înfăţişează principiile noii educaţii, care stau în slujba
dezvoltării naturale a sufletului tânărului. În bună parte, ideile sale pedagogice pot fi întoarse înapoi în
doctrina despre educaţie a lui Locke. Rousseau se arată ca un adept al educaţiei negative: tânărul trebuie să fie
cât mai departe de mediul social şi de influenţa sa distrugătoare, şi să- şi creeze pe seama sa un asemenea
mediu în care să se poată manifesta şi afirma adevărata sa fiinţă. Rousseau se află între cei dintâi pedagogi
moderni care vede în copil o asemenea realitate independentă pe care educatorul se simte obligat să o păstreze
în toată integritatea valorii sale.

Într-o anumită măsură, moraliştii iluminişti abordează probleme psihologice, în special, de afectivitate
şi personologie.
În decursul secolelor XVII - XVIII o pleiadă de moralişti francezi, prin opere literare, eseuri,
memorii şi maxime, au provocat şi întreţinut o mişcare de idei, care au favorizat o bună imagine şi respect
pentru cariera de psiholog din secolul al XIX-lea.
Totodată sunt regăsite şi excese de interpretare, ca aceea a medicilor, care au definit gîndirea drept
o secreţie a creierului, la fel cum fierea este o secreţie a ficatului.
În general, au fost anticipate psihologia experimentală, psihofizica (fiziologia organelor de simţ),
psihologia genetică.
Lucru individual:
De citit biografia lui J.J. Rouseau şi lucrarea „Emil sau despre educaţie” ; de selectat idei cu privire la
educaţie, societate, dezvoltare.

Tema 5. Paradigmele psihologiei moderne. Asociaţionismul.

1. Precursori ai asociaţionismul (T. Hobbes, J. Locke, G. Berkeley, D. Hume).
2. Paradigmele psihologiei asociaţioniste. D. Hartley.
3. Importanţa ideilor evoluţioniste a lui Spencer şi Darwin pentru psihologie.

Literatura recomandată:
Schiţe din istoria psihologiei, Bucureşti, 1994

1. Precursori ai asociaţionismul (T. Hobbes, J. Locke, G. Berkeley, D. Hume).

In timp ce Bacon a dat noi impulsuri gândirii filosofice mai ales prin  nişte planuri îndrăzneţe, urmaşul
său, Hobbes, elaborează deja un întreg  sistem. În gândirea lui Hobbes spiritul practic experimental englez îşi
dă mâna cu siguranţa elegantă a metodei matematice, şi această întovărăşire de calităţi îl fac superior lui
Bacon.
Fiu de preot de ţară, Hobbes se naşte în 1588 la Malmesbury. A studiat la Universitatea din Oxford,
unde se lasă pătruns de terminismul şi nominalismul scolasticii târzii. Lămurit cu limitele acesteia, nu îl mai
preocupă problemele religiei, iar în filosofie încă de timpuriu vrea să rupă nu numai cu religia, ci şi cu
metafizica de inspiraţie religioasă. În calitate de preceptor în familia aristocratică Cavendis şi apoi şi pe cont
propriu face lungi călătorii pe continent, stabilindu-se pentru mai mult timp la Paris. La Florenţa l-a cunoscut
pe Galilei, iar la Paris va intra în cercul de savanţi din jurul lui Gassendi şi Mersenne, în vremea când
Descartes abia începe să frământe spiritele cu ideile sale. După aceste călătorii ale sale tendinţele iniţiale ale
gândirii lui s-au fixat şi mai solid. Moare în vârstă de 91 de ani, în 1679.
Hobbes a fost un timp secretarul lordului cancelar Bacon, împrejurarea care ne-ar putea duce la
concluzia că în concepţia sa a suferit influenţa empirismului acestuia din urmă. De fapt, direcţia hotărâtoare a
gândirii sale este dată de concepţia matematică a naturii a lui Galilei şi metoda matematizantă a lui Descartes.
Astfel sub aparenţa unui materialist empirist, în Hobbes se ascunde un raţionalist, ce face din deducţie metoda
principală a gândirii sale, care încearcă să explice, astfel, coborând din principii matematice şi mecanice
generale, nu numai natura ci şi chiar viaţa sufletească a omului. Interesul principal al gândirii lui Hobbes se
îndreaptă către om şi societate, înspre domeniul politicii. Nu a fost un fizician cercetător ci un dialectician
cucerit de lumina călăuzitoare a noii ştiinţe matematice a naturii, încercând să aplice la cazul omului, care îi
stă în atenţie, principiile constitutive ale mecanicii lui Descartes. Cu aceasta îmbrăţişând întreaga realitate din
unitatea aceleiaşi perspective, face un uriaş pas înainte către explicarea unitară, modernă a existenţei. Pe când
la Descartes omul într-o oarecare măsură mai stăruie în afara realităţii. Hobbes îl supune aceloraşi legi
comune, care domină şi asupra naturii. În felul acesta, prin sistemul său Hobbes face trecerea de la
materialismul antic la pozitivismul modern.
În concepţia lui Hobbes filosofia reprezintă singura ştiinţă universală. Obiectul filosofiei în această
calitate a sa îl constituie expenenţa care constă din simţuri şi din gândire. Simţurile încă nu formează
cunoştinţe, pentru aceasta este nevoie de relaţionarea datelor mai multor organe de simţ.  Pentru cunoaşterea
faptelor este necesară, de asemenea, şi intervenţia amintirii, a memonei, la care mai colaborează şi
previziunea, convingerea că viitorul va semăna cu prezentul. Scopul filosofiei este, deci, cunoaşterea faptelor,
în corelaţiile lor şi în schimbarea lor, adică a mişcărilor lor, conform cu legităţile lor proprii. Această sarcină
revine gândirii ale cărei concepte sunt semne ale lucrurilor, iar operaţiile cu aceste concepte - asamblare şi
dezasamblare - nu sunt altceva decât numărare.
În mintea lui Hobbes, ştiinţa model este matematica, fiindcă ea singură este cea care îşi creează
conceptele şi formulele cu care operează. Pentru a susţine aceasta Hobbes afirmă că omul nu poate înţelege cu
adevărat decât ceea ce se produce chiar sub ochii săi în acest context, filosofia însăşi numai atunci va putea
deveni perfectă, dacă va ajunge la performanţa că ea singură să-şi producă obiectul, din elementele sale
componente.    Drept   asemenea   elemente   ni   se   oferă   determinaţiile permanente, senzorial perceptibile
ale lucrurilor; spaţiu, timp, număr, mişcare, care nu constituie principii şi idei înnăscute, ci imagini sesizate în
mişcarea lor, abstrase din corpuri.
Convingerea fundamentală a lui Hobbes este că fiecare realitate ocupă un spaţiu, adică este corp, şi că
orice întâmplare reală se înfăţişează ca mişcare cauzal necesară. Ceea ce numim suflet, de exemplu, nu este
altceva decât mişcarea ce se produce în anumite părţi ale corpurilor organice. De aceea, filosofia este de fapt
studiul corpurilor, idee pe care o exprimă, de altfel, şi titlul principalei sale lucrări metafizice „Despre corp”
(De corpore) (1655). Dar, în orice corp, este real numai ceea ce gândirea logică poate concepe, ca fiind
necesar în el, iar viziunea, concepţiile nu sunt decât fenomene subiective.
Concepţiile sale cu privire la om, Hobbes le înfăţişează în lucrarea sa „Despre om” (De homine)
(1658). Din principiile formulate până acum ca premise urmează drept o concluzie că el concepea omul ca un
mecanism, o maşină materială. Complicata viaţă sufletească a omului este făcută din elemente simple, cum ar
fi simţurile şi sentimentele de durere şi plăcere.
Fenomenele de conştiinţă sunt accidente produse de un corp oarecare. Senzaţia este o mişcare, venită
din afară, care vibrează în creier şi se întoarce înapoi ca şi mişcare musculară. Dacă această mişcare este
favorabilă pentru funcţiile noastre vitale, produce plăcerea, în caz contrar dă naştere durerii. Plăcerea produce
dorinţa, care este o mişcare de  expansiune, o căutare. Durerea dă naştere tristeţii, care este o mişcare de
restrângere, un refugiu. Voinţa este şi ea tot o mişcare, care trece din creier  la inimă, unde produce o
accelerare a sângelui - plăcere - sau o împiedicare  a mişcării - durere. Ea înseamnă dorinţa cea mai puternică,
ce le învinge pe toate celelalte, şi îndeamnă la acţiune. Libertatea voinţei pentru un determinist riguros ca şi
Hobbes nu înseamnă decât o fantomă a minţii noastre; suntem îndreptăţiţi să vorbim doar de o libertate de
acţiune, atunci când înfăptuim ceea ce ne dorim foarte mult.
În sine lucrunle nu sunt nici bune şi nici rele, nici valoroase şi nici nevaloroase. Dorinţele noastre sunt
cele care fac ca ele să se prezinte într-un fel sau altul. Omul doreşte cel mai mult puterea şi respectul; cel din
urmă, de fapt, nici nu este altceva decât recunoaşterea puterii dobândite. Mobilul conducător al acţiunilor
noastre este interesul. Dacă un principiu, de exemplu acela că suma unghiunlor unui tnunghi este egală cu
două unghiun drepte ar contraveni intereselor oamenilor s-ar fi încercat de mult ca acest pnncipiu să fie şters
şi uitat, iar cărţile de geometne ar fi fost distruse. Este o sarcină a eticii de a formula acea lege naturală după
care trebuie să căutăm plăcerile şi să ocolim durerile.
Ideile lui Hobbes au influenţat în mod deosebit gândirea epocilor care au urmat: Spinoza şi Rousseau
au stat în bătaia influenţei sale. Leibniz l-a apreciat în mod deosebit, iar Comte l-a considerat un precursor în
domeniul sociologiei. Dar din teoria sa a contractului social gânditori mai consecvenzţi decât el, şi mai puţin
partizani ai regalităţii, au aşezat în locul despotismului, principiul libertăţii.
John Locke (1632-l704). Cu el se produce o schimbare radicală a însuşi conceptului de filosofie: de la
înălţimile speculaţiilor metafizice cele mai ascunse, filosofia coboară la nivelul de înţelegere al raţiunii
cultivate a omului de rând, iar în locul problemelor de logică, ce făceau tradiţia de până atunci a gândirii
filosofice, păşesc în primul  plan  analizele  din  perspectivă  psihologică  asupra cunoaşterii,  pe terenul
cărora Locke va căuta, de altfel,  şi  soluţia problemelor de logică propriu zisă.  Cu aceasta va deveni unul din
întemeietorii psihologiei experimentale. Gândirea sa reprezintă un moment crucial în istoria spiritului
european modern, fiind primul care a privit lucrurile din punctul de vedere al relaţiei gnoseologice dintre
subiectul cunoscător şi obiectul de cunoscut. Întreaga sa preocupare filosofică se fixează aproape exclusiv
asupra acestei sfere a cunoaşterii, ocupându-se în mod special de  problema originii  cunoştinţelor omeneşti.  
Rezultatul îndelungatelor sale cercetări în acest domeniu apare într-o lucrare cu un conţinut puţin dispersat şi
pe alocuri chiar contradictorie, „Eseuri asupra intelectului uman” (An essay concerning human understanding)
(1689-l690). In această lucrare fundamentală pentru concepţia sa, Locke încearcă să explice cum poate să
ajungă raţiunea la conceptele sale cu privire la lucruri,  caută hotarul despărţitor dintre  ştiinţă  şi  credinţă,  
vrea  să stabilească câtă evidenţă şi certitudine se ascunde în cunoştinţele omului şi, mai departe, vrea să afle
acele principii fundamentale care sunt menite să ne conducă convingerea, chiar şi atunci când omul nu ştie
nimic sigur cu privire la lucruri.
Cunoaşterea constituie o funcţie a realităţii gânditoare şi a realităţii întinse, Locke încercând să
stabilească rolul celor doi facton. Pentru aceasta, întocmai ca şi Descartes, şi el va porni din examinarea
conştiinţei, dar cu menţiunea că în timp ce pentru cel dintâi conştiinţa prezintă un caracter obiectiv,
suprauman, în cazul lui Locke ea este conştiinţa individuală a omului real, care se examinează pe sine, cu
toate reprezentările, valorizările şi întreaga viaţă afectivă pe care conştiinţa acestuia le implică.
Locke dezvoltă în amănunţime concepţia că în intelectul omenesc nu există nici idei înnăscute şi nici
un fel de principii fundamentale având un asemenea caracter. S-a observat faptul că Locke dă un înţeles
deosebit de restrâns conceptului acesta de idei înnăscute, căci înţelege prin aceasta numai gândurile conştient
formulate. În felul acesta îi vine destul de uşor să demonstreze că atât cunoaşterea teoretică precum şi
cunoaşterea practică nu conţin astfel de principii fundamentale, care fiind anterioare expenenţei ar putea să-i
apară fiecăruia ca fiind cunoscute deja. Nici chiar ideea de Dumnezeu Locke nu o consideră ca fiind înnăscută
şi această părere o argumentează prin împrejurarea că, pe de o parte, ea nu poate fi întâlnită în cazul tuturor
popoarelor iar, pe de altă parte, prin aceea că ea prezintă un cu totul alt conţinut în cazul politeismului decât în
acela al monoteismului; mai mult chiar, ea înfăţişează diferenţe notabile chiar şi la reprezentanţii uneia şi
aceleiaşi religii.
Deci, întreaga noastră cunoaştere se înrădăcinează în experienţă, poate fi derivată din conţinutul
acesteia. Dar pentru Locke experienţa se înfăţişează sub două forme pe de o parte contemplaţia sensibilă -
sensation - pe de altă parte reflexia - reflexion - ce se petrece în interiorul subiectivităţii omeneşti. Cât priveşte
conceptul acesta din urmă al reflexiei el apare destul de neclar în cadrul gândirii lui Locke. În ce măsură
desemnează aceasta activitatea de sine a spiritului, câtă pasivitate şi câtă activitate anume se află în ea, cu
privire la aceasta Locke nu ne lămureşte pe deplin. Atâta este sigur doar, că reflexia urmează viziunii
sensibile, înregistrând datele acesteia, reţinându-le şi comparându-le între ele însă, atât senzaţiile cât şi
reflexia sunt izvorul numai al ideilor simple -simple ideas - care trebuie deosebite de ideile compuse -
complexed ideas - ce provin din activitatea raţiunii omeneşti.
Considerate din punctul de vedere al originii lor, ideile simple pot fi: 1) datele unui organ de simţ
oarecare cum ar fi culoarea, sunetul, gustul sau alte senzaţii: 2) datele mai multor organe de simţ cum ar fi
reprezentările de întindere, formă, mişcare: 3) datele reflexiei cum ar fi conceptele de gândire, voinţă, dorinţă
şi în sfârşit 4) datele comune ale viziunii sensibile şi ale reflexiei, cum sunt de exemplu reprezentările de
plăcere şi de durere, existenţă, forţă, etc
În aceste idei nu se exprimă cunoştinţe omeneşti egale ca valoare. Ideile care provin din reflexie,
împreună cu reprezentările de întindere, mişcare, număr, formă, soliditate. Locke le consideră drept asemenea
calităţi ale obiectelor care nu pot fi separate de acestea indiferent de starea acestor obiecte: în comparaţie cu
ele, celelalte cunoştinţe sensibile reprezintă numai senzaţiile sau impresiile subiectului cunoscător, cu alte
cuvinte stările sale de conştiinţă subiective. Primele formează calităţile primare - primanus - ale lucrurilor,
celelalte sunt declarate calităţile lor secundare – secundarius. Calităţilor secundare le corespund în lucruri
calităţi primare, de obicei procese de mişcare care acţionează asupra organelor de simţ ale omului.
Se pare că după concepţia lui Locke orice reprezentare simplă este rezultatul influenţelor suferite de
sufletul omenesc. Dar aceste reprezentări nu dispar fără nici o urmă, ci se păstrează şi în felul acesta, devin
materia primă a unor noi idei, pe care sufletul le scoate din acestea pe calea unei acţiuni cu totul spontane.
Aceste idei complexe, compuse după conţinutul lor se împart pentru Locke în trei categorii. Avem astfel: l)
moduri, adică asemenea relaţii şi legături ce provin din ideile simple care pot fi observate nu în ele însele ci
întotdeauna într-un obiect, cum ar fi frumuseţea, minciuna etc. 2) substanţe, adică asemenea combinaţii care
apar ca şi reprezentări ale lucrurilor. Aici aparţin şi "reprezentarea de substanţă ipotetică sau confuză" care
înseamnă acel "nu ştiu ce", care constituie suportul şi purtătorul modurilor. Tot aici, intră, între altele, şi
reprezentările lucrurilor (de exemplu om, plumb etc.) precum şi reprezentările colective (de exemplu armată,
lume etc), în sfârşit 3) relaţii pe care le dobândim atunci când privim lucrurile nu în existenţa lor în sine şi
pentru sine, ci în comparaţie cu existenţa altor lucruri. Amintim aici ideile de asemănare, diferenţă etc.
precum şi acelea de tată, bărbat, prieten etc.
Locke dezvoltă pătrunzător concepţia cu privire la importanţa gnoseologică a acestor reprezentări sau
idei compuse. În mod deosebit este subliniat faptul că toate, acestea sunt o creaţie a omului însuşi. La fel şi
ideea sau reprezentarea de Dumnezeu, în care - cum o spune el însuşi - îmbinăm ideile simple de existenţă şi
conţinut, ştiinţă şi putere, fericire, şi altele de acest fel, cu ideea de infinitate. Între relaţii consideră ca fiind
cea mai importantă relaţia de cauzalitate. Locke crede că cuvintele sunt semne ale reprezentărilor, ba chiar ale
lucrurilor. Lucrurile asemănătoare pot fi rezumate sub forma unor reprezentări generale: astfel se constituie pe
cale de abstracţie conceptele de gen şi de clasă, însă toate acestea nu sunt decât creaţiile spirtului nostru şi au
doar o valoare nominală.
Locke stabileşte trei grade ale cunoaştere. Cea mai mare certitudine se află în cunoaşterea nemijlocită
contemplativă, în intuiţie. Astfel este conştiinţa existenţei proprii care este atât de luminoasă şi de sigură, încât
nu are nevoie şi nici nu poate fi demonstrată. A doua treaptă o reprezintă cunoaşterea demonstrativă, care se
datorează unor alte reprezentări, cu rol de mijlocitoare. Acestea au nevoie deja de a fî demonstrate. Cea de a
treia treaptă a cunoaşterii, care constă în cunoaşterea sensitivă ce se sprijiină pe datele simţurilor, se situează
cât priveşte gradul ei de certitudine,  doar pe treapta probabilităţii. Obiectul acesteia sunt lucrurile materiale
existente în afară de om, pe care omul le cunoaşte numai prin intermediul simţurilor lui. Aici se poate observa
cel mai evident cât de mult lipseşte din teoria cunoaşterii a lui Locke fundamentarea logică mai adâncă. Deşi
empirist nu manifestă încredere deplină în cunoaşterea sensibilă şi afirmă că omul posedă o cunoaştere
adevărată cu privire la lucruri numai dacă esenţa lor interioară poate fi astfel prevăzută încât să se poată
dinainte scoate din aceasta calităţile şi influenţele lor. Cu alte cuvinte, idealul de cunoaştere al lui Locke
depăşeşte cu mult datele senzaţiilor şi ale reflexiei.
Educaţia nu poate avea un alt scop decât dezvoltarea individualităţii libere a tânărului - spune Locke în
„Gânduri despre educaţie” (1693). Educatorul nu are voie să introducă nimic din extenor în sufletul celui pe
care îl educă, ci trebuie numai să-l conducă în mod inteligent ca acesta să-şi dezvolte înclinaţiile naturale şi să
se trezească în el autoactivitatea. Educaţia fizică nu trebuie nici ea ignorată. Educatorul lui Locke nu este
decât prietenul şi sfătuitorul mai experimentat şi mai vârstnic al celui pe care îl educă.
Influenţa lui Locke asupra gândirii secolului al XVIII-lea a fost deosebit de mare, ideile sale au făcut
epocă mai ales în Franţa; aici s-au scos chiar şi acele consecinţe ale gândirii sale pe care singur nu ar fi
îndrăznit  să  o  facă.   Fără  el   ar   fi   de   neconceput  atât   fizica   lui Condillac, precum şi întreaga linie a
liber cugetătonlor. Ideile sale privind educaţia au dus la naşterea lui Emile al lui Rousseau, iar cele politice i-
au inspirat pe Montesquieu şi Rousseau. Numai că încăpute pe mâinile acestora, liberalismul moderat şi
practic al englezului Locke s-a transformat în doctrină franceză revoluţionară şi frământată
Gieorge Berkeley (1635-l753). Am văzut că Locke admitea încă faptul că în afara ideilor noastre mai există
şi lucruri pe care omul nu le poate cunoaşte. Berkeley se întreabă dacă aceste lucruri au cu adevărat realitate.
Căci noi nu avem niciodată cunoştinţa lucrunlor, ci numai a reprezentărilor noastre. Aceste reprezentări,
Berkeley vrea să le supună unei cerectări chiar mai severe decât cea întreprinsă de Locke. Acesta a ajuns prin
analizele sale la presupunerea că avem reprezentări abstracte. Berkeley neagă faptul că asemenea reprezentări
pot să apară în conştiinţă: nu reprezentările ci numai numele pot fi generale. Putem avea reprezentarea unui
om sau altul, a unui tnunghi sau altul dar niciodată nu avem reprezentarea Omului sau a Tnunghiului ca atare.
Ideile avute în vedere de Locke ca primare nu sunt altceva decât nişte nume comune şi, astfel, ipostazierea lor
nu este îngăduită.
Berkeley consideră că nu este cu putinţă să considerăm conceptul de materie drept o idee, el este un
cuvânt fără înţeles, iar credinţa în existenţa lumii materiale exterioare o simplă iluzie. Ceea ce noi numim
lucruri nu sunt altceva decât nişte complexe de idei. De exemplu, spune Berkeley, un măr este asamblarea
unei anumite forme, durităţi, culori, gust, miros etc. Dacă extragem toate aceste calităţi din măr nu mai
rămâne nici o substanţă sau materie ca suport invariabil, absolut, al acestor calităţi. Misterioasa substanţă nu
există deci nicăieri. Ideile noastre constituie singura realitate existentă pe care o putem cunoaşte. Întreaga
lume matenală nu este decât o reprezentare a eului subiectiv al omului.
Berkeley reuşeşte totuşi să ocolească idealismul subiectiv în varianta sa extremă, solipsismul, prin
aceea că pe lângă eul propriu, ca existenţă spirituală imaterială, fără întindere, activă, avem cunoştinţe
intuitive nemijlocite. Acest eu nu este idee ci, dimpotrivă, ideile sunt acelea care alcătuiesc conţinutul său
interior. Nu există, deci, altceva decât aceste realităţi sufleteşti şi reprezentările lor, Criteriul existenţei este
pentru Berkeley actul luării de conştiinţă, esse est percipi.
Berkeley crede că prin acest spiritualism al său e înfrânt definitiv materialismul. Între reprezentările
noastre există unele care apar ca rezultatul acţiunii sale voluntare, în timp ce altele apar în conştiinţa noastră
cu mare forţă, independent de noi, în mod necesar. Acest caracter necesar atestă faptul că ele sunt produsul
unei existenţe superioare nouă, adică a lui Dumnezeu. Aceste idei constituie realitatea propriu zisă. În timp ce
celelalte alcătuiesc lumea visului sau a reprezentării. Totalitatea ideilor produse de Dumnezeu, care depind
una de cealaltă, formează natura, în care legea naturii este armonia dinainte planificată, ordinea succesiunii.
Tot ceea ce există participă la spiritul universal creator, care le pătrunde pe toate, adică la Dumnezeu care a
dat naştere nu lumii corpunlor ci unei lumi a existenţelor spirituale. Berkeley se pare că crede, în mod serios,
în cuvintele Scriptuni - "Trăim, ne mişcăm şi suntem Dumnezeu".
David Hume (172l-l776), este cel mai mare gânditor pe care l-a dat Anglia, îndrăzneala gândirii s-a
împerecheat cu un spirit cntic activ, dar lipsa lui este că nu s-a putut desprinde din braţele psihologismului.
Prin credinţa investită în certitudinea experienţei şi prin neîncrederea faţă de creaţiile datorită cărora raţiunea
se înalţă deasupra simţurilor a devenit întemeietorul pozitivismului, care va deveni după el o permanenţă a
filosofiei. Ideile sale au fertilizat nu numai filosofia - fără Hume foarte probabil că nu ar fi fost nici Kant - ci
şi disciplinele speciale în atingere cu filosofia.
În locul vechii ontologii, ce îl încuraja pe om promiţându-i cunoaşterea lucrunlor în ele însele, Hume încearcă
să impună tema nouă a cercetării critice a conştiinţei însăşi, care să-i dezvăluie omului nu ce sunt lucrunle în
sine ci ce sunt ele pentru şi în conştiinţa sa. Reprezentările omului - ideas - se nasc din impresiile sale
sensibile – impressions, între stările de conştiinţă ale omului, impresiile constituie observaţiile şi sesizările
sale onginare, cum ar fi senzaţiile - to feel - de cald şi rece, plăcere şi durere, de exemplu. Ideile sunt deja
reproducea tocmai de aceea ele apar ca impresii de o intensitate mai redusă, cum ar fi, de exemplu, amintirea
frigului. "Toate ideile noastre nu sunt nimic altceva decât copii ale impresiilor noastre" („Cercetare asupra
intelectului omenesc”, paragraf 49). Aceste legături sunt supuse de Hume unei cercetări atente, care
descoperă, în felul acesta, trei asemenea legi ale asocierii reprezentărilor: a) asemănare - resemblance - care se
extinde şi asupra diferenţelor, de exemplu, când culoarea albastră provoacă imaginea culorii roşu, albul a
culorii negru: b) atingerea în spaţiu şi timp - contiguity - ca în cazul când asociem Vltava şi Dunărea: c)
succesiunea necesară - care în mod obişnuit se mai numeşte şi legea cauzalităţii.
Dacă Locke şi Berkeley au arătat că lucrunle materiale nu sunt altceva decât legături între percepţii, pe teza
acestei psihologii, Hume susţine că sufletul nu este nimic altceva decât o sumă a diferitelor conţinuturi de
conştiinţă - bundle or collection of perceptions - care se succed cu o iuţeală imperceptibilă. Ceea ce numim
eul unitar şi identic despre aceasta nu găsim niciodată în noi nici un fel de impresii. Şi dacă impresiile
alcătuiesc ceea ce numim lume exterioară, iar ideile lumea interioară, dacă eul ar fi o realitate, el ar trebui să
consiste, după Hume, din impresii sau din idei. Dar întrucât eul nu este nici una şi nici alta, el nu poate fi
altceva decât succesiunea ideilor, după cum non-eul, lumea, nu este altceva decât succesiunea impresiilor. Şi
cu aceasta orice realitate se dizolvă într-o relaţie funcţională, la Hume dispar lucrurile lumii externe şi interne
şi nu mai rămâne nimic altceva decât scena mişcătoare a aparenţelor.
Hume a avut o largă influenţă cât priveşte evoluţia ulterioară a gândirii filosofice. Pe urmele lui, Adam
Smith (1723-l790) continuă analiza lumii morale a omului. Prin intermediul analizei sentimentelor de
simpatie a ajuns, în cele din urmă, la întemeierea economiei politice. Tot pe urmele lui Hume s-a născut
psihologia asociaţionistă, atât de influentă după aceea, ai cărei principali reprezentanţi sunt David Hartley
(1705-l757) şi Joseph Priestley (1733-l804) care a legat psihologia de studiul sistemului nervos. Mai trebuie
amintit şi Erasmus Darwin (173l-l802), bunicul lui Charles Darwin, care pe baza studiilor sale privind
instinctele, a lărgit domeniul psihologiei asociaţioniste într-o teorie biologică generală a evoluţiei.
2. Paradigmele psihologiei asociaţioniste. D. Hartley.
Cel care a făcut primul pas reuşit în această direcţie a fost D. Hartley. Se spune că a fost predestinat ca
profesional să urmeze o asemenea carieră profesională. La început, ca un tânăr cuvincios, a ascultat de
îndemnul părinţilor şi porneşte spre a-şi clădi o carieră teologică. Aici însă în mod surprinzător renunţă la
cuvinciozitatea părintească, pentru a urma una cu totul diferită, cea medicală. Tot restul vieţii însă va rămâne
legat de ambele destine profesionale, atât de teorlogie, cât şi de medicină. Din complementarea celor două
direcţii va rezulta teoria sa asupra asociaţiei. Inspirându-se din ambele Hartley va conferi categoriei de
asociaţie putere explicativă pentru toate activităţile psihicului. În cartea sa “Constatări despre om” (1749) vor
fi aşezate fundamentele teoretice ale asociaţionismului clasic.
 Izvoarele teoretice
Hartley s-a străduit sa deducă şi să interpreteze ordinea după care se produce şi evoluează activitatea
organică şi comportamentală umană dependent de ordinea care guvernează elementele din lumea fără suflet a
fizicii. Numai că cu o asemenea învăţătură depre suflet gândirea lui Hartley urma a se înscrie pe cea a lui
Descartes. Spre deosebire de aceasta însă, în sistemul lui Hartley fenomenele sufleteşti nu se disting cu nimic
de cele organice, nu lasă loc ca fenomenele spirituale sau cele de reflexie să fie abordate într-altfel decât cele
trupeşti. La acea vreme, Descartes s-a bazat pe propria sa concepţie fizica; Hartley însă s-a bazat deja pe
fizica lui Newton. În cartea sa “Optica”, Newton a formulat următoarea intrebare: “Oare procesele desfăşurate
la nivelul nervului optic nu sunt cumva expresia vibraţiei aceloraşi particule din eter? “. De aici se poate
sesiza clar că sistemul nervos şi ceea ce se întâmpla în interiorul acestuia începea să fie considerat la fel ca
orice alt dispozitiv mecanic, care era acţionabil şi manevrabil, putea fi descris şi explicat ca oricare altul, în
acord cu legile newtoniene.
Numai ca influentele lui Newton asupra lui Hartley nu se limiteaza aici. Aceasta pentru că Hartley a
abordat din aceaşi prspectivă şi problema conştiinţei, pe care a încercat s-o explice cu aceleaşi procedee ale
analizei şi sintezei newtoniene, de a deduce principiile în cauză prin fenomenele observate. Pe această linie
Hartley ajunge să formuleze ipoteza naturii eterice a proceselor ce au loc la nivelul sistemului nervos. O
abordare cu care de acum se pătrunde direct la studierea fenomenelor psihice şi de conştiinţă cu procedeele
fizicii.
Aceaşi influenţă profundă asupra asupra lui Hartley l-a avut şi Spinoza. El a fost cel care l-a
determinat pe Hartley să insiste asupra caracterului de nedespărţit a fenomenelor psihice şi a celor corporale.
Inspirat, la fel, din Locke, a avut grijă să considere originea fenomenelor mentale din cele senzoriale. Pe
seama influenţei lui Leibniz a fost pusă separarea fenomenelor psihice de cele conştiente. In plus fata de
aceştia, Hartley s-a bazat pe rezultatele de atunci ale cunoaşterii medicale, ale cunoasterii fiziologiei
sistemului nervos. Toate acestea sunt cuprinse în sistemul său psihologic, care nu este unul oarecare, ci unul
care, propunându-şi să explice comportamentul social uman cu o exactitate matematică, sa aibă totodată în
vedere fundamentarea la om a unei conştiinte religioase, una menită să ducă la ameliorarea relaţiilor dintre
oameni.
Legile după care se defăşoară activităţile psihice nu au fost extrase din fenomenele psihice, ci din
influenţele materiale pe care se bazează. Adică, acolo unde au loc diverse procese asociative, acestea
corespund întru totul vibraţiilor substratului nervos. Era un sistem învăluit abil într-un balast politico-
ideologic. Astfel, acest sistem formal a rezistat întregii reacţiuni conceptuale conservatoare scolastice a
vremurilor sale.
 Paralelismul neuropsihologic
În acord cu teoria lui Hartley vibraţiile corporale reprezentative pentru viaţa psihică diferă între ele
prin natura lor, după cum ele sunt senzoriale sau mentale. El nu a mai precizează “cum primele le pot
fundamenta pe cele din urma sau cum se leagă de acestea”. Acest p.d.v. evidenţia cum ordinea fenomenelor
mentale, a ideilor şi a legăturilor ce se stabilesc la acest nivel este dictată de o ordine materială, de cea a
legăturilor dintre ele. În ceea ce priveşte procesele materiale, pe care bază sa fie explicate fenomenele psihice,
Hartley a avut în vedere toate fenomenele fiziologice care se produc la nivelul sistemului nervos. Un mod de
gândire cu care Hartley s-a înscris pe calea unui determinism paralelist. Căci relaţia dintre conştiinţă şi
materie o soluţionează asemenea lui Spinoza: psihofizic. Inter-relaţia cauzală dintre lucruri depăşind sfera
unităţii individuale psiho-fizice, influenţează şi hotăreşte atât asupra proceselor ce au loc in corp, cât şi asupra
celor ce au loc la nivel mental, al gândirii. Astfel, Hartley porneşte nu din unitatea naturii, ci din cea
individuală, pentru care a putut conferi doar un singur suport: pe cel al proceselor ce au loc în organism. O
perspectivă în fond paralelă cu ce se produce la nivelul propriu-zis al psihicului.
 Determinanţii asociaţiei
Hartley abordează problema asociaţiei în ansamblul celor care determină existenţa şi funcţionarea
psihiului. Aceştia sunt contactul senzorial şi experienţa. În ceea ce priveşte determinanţii asociaţiei, la Hartley
aceştia sunt: proximitatea temporală şi repetabilitatea practică. Adică, elementelor senzoriale A,B,C,…. le
corespund ideile a, b, c …; repetabilitatea ideilor a,b.c. … dobândeşte putere evocatoare, astfel că, într-o
situaţie proximă, prezenţa unui singur element senzorial A este deja suficientă pentru ca în suflet sa fie
evocate ideile b,c… .
 Introspecţia şi conştiinţa
Hartley acceptă şi preia de la Lock concepţia sa asupra asociaţiei şi a reflectări conştiente. În acord cu
această concepţie elementele odată împreunate în conştiinţă nu mai pot fi despărţite de cele simple. Dar
Locke, pe această linie, avea in vedere explicarea introspecţiei, în care sens spune: “se impreuneaza si se
descompune mereu doar acele manifestari despre care avem cunostinta. Dincolo de hotarele constiintei nu se
pot afla decat procese fiziologice”.
În sistemul lui Hartley, elementul primar al experientei nu este o “idee senzorială”, ci însăşi senzaţia,
ca un produs psihic anterior conştiinţei. Acesta se naşte ca rezultat al influenţelor exercitate de diverşi agenţi
stimulatori asupra diverselor părţi ale organismului. În interiorul organismului acţiunile neuropsihologice sunt
cele de care decid asupra posibilităţii de împreunare (asociere) sau despăţtirii elementelor ideatice. Apare
formulat aici inconştientul lui Leibniz, definitoriu pentru natura psihicului. Ori Hartley raportează acest
inconstient la substratul nervos. A formulat în acest sens o concepţie în acord cu care particulele ce dau
naştere unor forme se manifestă la nivelul sistemului nervos, a creierului deci, unde evoluează cu viteză mare.
Vibrarea particulelor la nivelul creierului serveşte ca bază fiziologică pentru apariţia ideilor, a
acţiunilor mentale, adică la aceea de a deven acte conştiente. Vibraţiile din diverse părţi ale creierului trezesc
senzaţii şi nu doar mişcări musculare.
Printr-o asemenea explicaţie, Hartley face un pas important înainte pentru reprezentarea reflectării
conştiente gradate, pentru explicarea a ceea ce se întâmplă anterior propriu-zisei reflectări conştiente.
3. Importanţa ideilor evoluţioniste a lui Spencer şi Darwin pentru psihologie.
 Herbert Spencer s-a născut în Derby şi a fost fiul lui George Spencer, un educator respectabil.
Provenind dintr-o familie de profesori (inclusiv bunicul şi unchiul său) el a fost încurajat să studieze de la o
vârstă fragedă. În timpul copilăriei sale a fost expus multor cărţi academice ale tatălui său. La vârsta de 13 ani,
tatăl sau l-a trimis la Hinton Charterhouse în apropiere de Bath, unde unchiul său, reverendul Thomas Spencer
îi putea oferi o educaţie mai formală. La început, Spencer nu s-a înţeles bine cu unchiul său, considerându-l
plictisitor şi împotrivindu-se lecţiilor sale de greacă şi latină. A fugit înapoi la casa tatălui său dar s-a reîntors
la unchiul său unde şi-a dezvoltat primele idei politice şi economice ca răspuns la viziunile reformatoare şi
radicale ale lui Thomas Spencer.
În 1836 unchiul său i-a obţinut o slujbă ca inginer de căi ferate, experienţă care l-a reţinut pe Spencer
de la urmărirea unui viitor în profesii unde el simţea că şefii exploatează munca oamenilor. Aşadar, Spencer a
început să se dedice aşternerii pe hârtie a gândurilor sale, iar în urma unei vizite făcute unchiului său la vârsta
de 22 de ani, a fost încurajat de acesta să îşi trimită lucrările la un ziar radical numit "The Nonconformist".
Acesta a fost începutul implicării sale în jurnalism.
În 1855, Spencer a scris "Principiile psihologiei" în care a explorat o teorie a minţii ca o parte
biologică a corpului. În acest model, inteligenţa umană reprezenta ceva care se dezvolta încet ca raspuns la
mediul fizic. Un astfel de punct de vedere evolutionist asupra originii omului i-a îndepărtat pe editori, Spencer
neavând de ales decât să îşi publice cartea prin costuri proprii. În timp ce scria "Principiile psihologiei",
Spencer a călătorit în Anglia şi în Franţa, iar în timpul unei asemenea călătorii s-a îmbolnavit, sănătatea
rămânându-i şubredă de atunci înainte. Cu toate că nu s-a diagnosticat boala, Spencer suferea de oboseală
constantă care îl făcea să doarmă puţin şi agitat, astfel reţinându-l de la scris. În timp ce el dădea vina pe stress
şi pe posibilitatea de a avea plămâni nedezvoltaţi, deteriorarea continuă a sănătăţii de-a lungul anilor l-a
determinat să consume şi să devină dependent de opiu şi de morfină.
In 1853, unchiul lui Spencer a murit şi i-a lăsat acestuia ca moştenire o sumă considerabilaă de bani.
Următorii ani din viaţă i-a trăit frugal. S-a împrietenit cu George Eliot şi după un timp se părea că se vor
căsători, dar, cu toate că ea părea dispusă să facă acest pas, Spencer a ales viaţa de burlac trăind singur până la
sfârşitul vieţii.
În ciuda oboselii sale constante, Spencer a continuat să scrie, în 1858 începând să lucreze la un proiect
care urma să acopere întreaga sa filozofie cu privire la evoluţie şi legile progresului. A încercat să îşi publice
lucrarea, dar nu a găsit garanţia nici unei edituri. În această perioadă, Spencer s-a integrat în comunitatea
intelectualilor din Anglia unde l-a cunoscut pe Thomas Henry Huxley, filozof englez proeminent care i-a
rămas prieten. Huxley l-a inclus pe Spencer în X Club, un club al intelectualilor unde aceştia se întâlneau
periodic şi îşi împărtăşeau viziunile şi opiniile. Printre membrii clubului se numărau filosoful John Tyndall,
arheologul Sir John Lubbock şi invitaţi de seamă precum Charles Darwin. Prin asocierea cu aceştia, Spencer
reprezenta o prezenţă puternică, creându-şi o audienţă puternică la opiniile sale.
În 1862, Spencer a publicat "Primele principii", o expunere a teoriei sale evoluţioniste cu privire la
principii din toate domeniile vieţii. Definiţia sa explică evoluţionismul ca fiind un proces continuu prin care
materia se rafinează într-o formă complexă şi coerentă. În acest timp, Spencer a obţinut o reputaţie bună şi era
foarte respectat. Este interesant de reţinut faptul că Spencer nu s-a dedicat în întregime unei singure ştiinţe sau
subiect, de aici şi numele pe care îl avea ca membru a-l X Club-ului - Exhaustive Spencer.
Când a atins vârsta de 60 de ani, sănătatea i s-a destrămat devenind invalid. În 1882 a participat la
înmormantarea lui Darwin încălcându-şi astfel o regulă proprie, aceea de a nu intra vreodată în biserică. În
1902, cu puţin timp înainte de a trece în nefiinţă, Spencer a fost nominalizat pentru premiul Nobel pentru
literatură. A murit la vârsta de 83 de ani.
Principiul evoluţiei pe care-l susţine Spencer îşi poate menţine pretenţia de universalitate numai în
măsura în care îi dăm o formulare suficient de generală. El e adecvat în măsura în care multe sisteme rămân
stabile numai într-un echilibru dinamic, ştiinţa modernă situându-se mult mai aproape de Heraclit decât de
Parmenide. Însă de aici nu se poate deduce nici o schemă a ordinii, utilizabilă din punct de vedere ştiinţific,
care să acopere toate sistemele, de la apariţia sistemului planetar până la dezvoltarea socială şi culturală.
Eroarea constitutivă a evoluţionismului lui Spencer constă în faptul ca el nu are nici o concepţie clară asupra
biologiei, de la care preia modelul evoluţiei. Urmându-l pe zoologul francez Lamarck, el consideră
dezvoltarea embrionară ca prototip al dezvoltării popoarelor şi ratează înţelegerea ideii lui Darwin, care spune
ca dezvoltarea indivizilor este un fenomen fundamental diferit de fenomenul dezvoltării popoarelor.
Slăbiciunea teoretică a evoluţionismului nu ne poate însă face să nesocotim însemnătatea pe care
acesta a avut-o în epocă. Evoluţia a fost prezentată ca o metaforă pentru existenţă, care poate fi utilă pentru
îmbinarea într-o concepţie unitară a credinţei pozitiviste în progres cu liberalismul şi cu teza libertăţii
nelimitate a indivizilor. Dealtfel, la Spencer se poate constata o interesantă revizuire a opiniilor. Iniţial el a
fost însufleţit de un optimism exaltat, fiind convins că evoluţia tinde spre un maximum de satisfacţie şi de
fericire, graţie concilierii individului cu statul. Între timp, descoperirea celei de-a doua legi a termodinamicii a
făcut să planeze spectrul morţii termice. Ca urmare, şi reflecţiile lui Spencer asupra stării finale a evoluţiei au
început să devină mai sumbre. El nu exclude posibiliatea ca disolutia să obţină pe termen lung supremaţia
asupra evoluţiei. Astfel, omniprezenţa morţii, temperează optimismul progresist, anticipând atmosfera
pesimistă de „fin-de-siecle”.
Spencer considera ca etica este partea cea mai importantă din întregul sau sistem. În acest domeniu,
sub influenţa lui John Stuart Mill, el adopta un punct de vedere utilitarist. Dar, distanţându-se de Mill, Spencer
nu considera că fericirea deplină, ca scop al acţiunilor umane, ar putea fi atinsă pur şi simplu printr-o
maximizare a plăcerii:
Punctul de vedere pe care îl susţin este acela că etica, în adevaratul ei sens - ştiinţa acţiunii bune -,
are ca obiect stabilirea modului în care şi a motivului din care anumite moduri de a acţiona sunt periculoase,
iar altele benefice. Aceste rezultate bune şi rele nu pot fi întâmplătoare, ci trebuie să aibă consecinţe
necesare ordinii lucrurilor; punctul meu de vedere este că problema de bază a ştiinţelor morale este aceea de
a deduce din legile vieţii şi din condiţiile existenţei care tipuri de acţiuni conduc în mod necesar la fericire,
respectiv la nefericire. Dacă reuşeşte să ofere răspunsul la această întrebare, atunci deducţiile sale vor fi
recunoscute ca legi ale actiunii şi trebuie urmate fără nici o referire directă la aprecierea fericirii sau a
suferinţei.
Din această remarcă la adresa lui Mill, reiese că Spencer pune etica în legatură nu cu acţiunile, ci cu
evenimentele. Sentimentul moral judecă felul în care ar trebui să se petreacă lucrurile în lume, astfel încât
plăcerea de a trăi să fie mai puternică decât durerea. Aspiraţia către plăcere este pusă în serviciul scopului
conservării vieţii, care, după Spencer, prevalează ascupra tuturor celorlalte scopuri. Urmând această linie de
gândire, el conferă eticii o fundamentare biologică, fără a cădea însă în biologism. Scopul este o etică
evoluţionistă care interoghează înainte de toate asupra apariţiei simţului moral în constituţia naturală a
umanităţii şi asupra formei în care acesta este legat de dezvoltarea socială.
Lucru individual:
De studiat biografia lui C. Darwin; de analizat opera „Originea speciilor”, făcînd comparaţie cu principiul
evoluţiei susţinut de Spencer.

Tema 6. Structuralismul ca curent pshologic.

1. Introspecţia ca metoda centrală de cercetare în cadrul structuralismului.
2. Gîndirea psihologică a lui W. Wundt.
3. E. Titchener şi alţi reprezentanţi ai psihologiei structurale.

Literatura recomandată:
Schiţe din istoria psihologiei, Bucureşti, 1994

1. Introspecţia ca metoda centrală de cercetare în cadrul structuralismului.

Introspecţionismul îşi are originea în Germania, în laboratorul de psihologie înfiinţat de Wilhelm Wundt
în anul 1879. Reprezentanţii lui concep psihicul ca un cerc de fenomene care îşi au sursa în ele însele, fără
nici o relaţie de determinare cu lumea exterioară (pentru detalii, vezi Zlate, 1994 şi 2000). Psihicul este
considerat ca o lume în sine, exclusiv interioară, formată doar din trăiri subiective. El nu are nici o legătură cu
lumea exterioară şi există numai în măsura în care se reflectă în conştiinţă, existenţa lui fiind redusă la trăirea
lui. Fiind rupt de lumea înconjurătoare, materială, psihicul apare ca o realitate primară, „pură", constituind,
astfel, o lume „închisă în ea însăşi", un bun personal al fiecărui individ. Psihicul este considerat ca o lume
suficientă sieşi, o existentă sui-generis.
Pentru a cerceta această lume interioară, psihologul trebuie să se dedubleze în obiect şi subiect al
cercetării. De exemplu, dacă vrem să studiem gândirea, susţin introspecţioniştii, atunci nu avem altceva de
făcut decât să-l punem pe subiect să gândească şi să-şi descrie propria existenţă. Pe scurt, a fi concomitent şi
obiect şi subiect al cercetării psihologice constituie exigenţa fundamentală a metodei introspecţiei. Aceasta era
considerată a fi un mod obiectiv şi analitic de a studia elementele conştiinţei. În cadrul acesteia, subiecţilor li
se solicita să descrie procesele mentale din momentul în care au trăit un anumit eveniment sau o anumită
experienţă de viaţă.
Metoda introspecţiei s-a dovedit a fi, însă, o sarcină dificilă şi inadecvată, în principal din cauza
diferenţelor existente între datele colectate de diverşi introspecţionişti în laboratoarele lor. Stabilirea unui
acord în ceea ce priveşte elementele de bâză ale unei anumite experienţe mentale s-a dovedit a fi o sarcină
dificilă, deoarece raportul asupra activităţii mentale nu era la fel de simplu de elaborat ca în cazul observării
într-o eprubetă a unei reacţii în care se amestecă două substanţe chimice. Totodată, dedublarea cercetătorului
în obiect şi subiect, nu dădea decât posibilitatea studierii propriilor funcţii psihice, nu şi pe acelea aparţinând
altor persoane. În acest caz, pentru a putea trece dincolo de lumea psihică proprie şi a avea acces la alte
orizonturi psihice, introspecţioniştii recomandau metoda empatiei, procedeu de transpunere a cercetătorului în
trăirile şi stările psihice ale altor persoane.
Introspecţioniştii au pus în centrul psihologiei studierea fenomenelor conştiente; de aceea, psihologia
introspecţionistă mai este numită şi psihologia conştiinţei. W. Wundt a recurs la introspecţie în studiul
conştiinţei ca fapt mental neobservabil direct şi nepretabil exprimării. Corelând cauzele şi efectele observabile
ale fenomenelor psihice cu descrierile şi relatările subiecţilor antrenaţi într-un exerciţiu introspectiv, el spera
să obţină date, concluzii valide despre fenomenele interne.
Cu toate contribuţiile şi provocările sale, introspecţionismului i s-au adus critici şi i s-au evidenţiat
neajunsurile:
a) faptul observat se alterează prin actul însuşi al observaţiei;
b) stările afective intense sunt mai puţin accesibile observaţiei interne, introspecţiei;
c) prin introspecţie nu se pot sesiza decât fenomenele psihice conştiente, procese care nu constituie, însă,
decât o parte din viaţa psihică a individului;
d) ideile preconcepute falsifică interpretarea fenomenelor psihice proprii într-o mai mare măsură decât în
observaţia îndreptată asupra altora.
2. Gîndirea psihologică a lui W. Wundt.
Wilhelm Wundt a fost psiholog german, s-a nascut în 1832, în Neckarau (acum parte a Mannheim-
ului). A studiat medicina, apoi şi-a îndreptat atenţia către probleme de fiziologie. A frecventat cursurile
Universităţii din Tübingen şi Heidelberg, precum şi ale Institutului de Psihologie din Berlin. În Universitatea
din Heidelberg îl regăsim şi ca profesor în perioada 1858 - 1874; la fel, a activat şi ca profesor de filosofie la
Universităţile din Zürich (1874 - 1875) şi, respectiv Leipzig (1875 - 1917). A oferit primul curs academic de
psihologie în 1862 şi a înfiinţat primul laborator de psihologie experimentală în 1879.
Cu această din urmă realizare, fostul elev al lui Johanes Müler şi asistent al lui Helmholtz, a devenit
fondatorul psihologiei moderne contemporane experimentale. Experimentele efectuate în laboratoarele de la
Leipzig au avut ca obiect senzaţiile, percepţiile subiective ale duratei, timpul de reacţie. În acest context, în
perioada 1857 - 1862, a publicat numeroase articole şi trei carti: “Despre mişcările musculare”, “Despre
senzaţii” şi “Despre psihicul uman şi animal”. Wundt a diferenţiat o desfăşurare de pocese mentale, dar şi un
"timp muscular" - necesar intrării muşchilor sub comandă.
In concepţia lui Wundt existau atomi ai spiritului. În laboratoarele sale au studiat numeroşi psihologi,
atît europeni, cît şi americani; de pildă: Stanley Hall, James McKeen Cattell (1880 - 1944), Edward Titchener
(1869 - 1979), G. Stratton, Kraepelin, G. Bourdon, A. Michotte. Rezultatele obţinute în laborator erau
publicate în revista Philosophischen Studien, de asemenea fondată de Wundt. În aceeaşi ordine de idei, printre
elevii lui s-au numarat C. Radulescu-Motru, Ed. Gruber, Fl. Stafanescu-Goanga.
Dacă în ceea ce priveşte procesele elementare, căile experimentale i-au fost de un real folos, nu acelaşi
lucru se poate spune despre procesele mai înalte de cunoastere, care i s-au părut inabordabile în laborator.
Asociaţia şi sinteza psihică constituie în conceptia lui Wundt instrumentele explicative ale proceselor psihice
complexe.
Una dintre cele mai ample lucrări ale sale a fost Psihologia popoarelor (1900 - 1920). A tratat aici
specificul etnic al popoarelor: miturile, prejudecăţile, superstiţiile, mentalităţile lor. Lucrarea demonstrează
spiritul enciclopedic şi excepţionala forţă de muncă care a stat şi la baza elaborării unei lucrări de logică
(1880), a uneia de etică (1889) şi a unui sistem de filosofie (1889). Una din opiniile dezvoltate în aceste
lucrări a fost ideea că senzorialitatea se distribuie diferenţiat prin trei dimensiuni complexe: plăcere-neplăcere,
excitare-linişte, opresiune-relaxare.
Mare şi multilateral erudit al vremii sale, Wundt a murit în 1920, dar opera sa a ramas de mare interes
în sondarea activităţii sale.
3. E.Titchener şi alţi reprezentanţi ai psihologiei structurale.
Unul dintre cei mai importanţi psihologi care s-au specializat în preajma lui Wundt a fost englezul
Edward B. Titchener. Acesta va continua ideile profesorului său german şi le va populariza în Statele Unite
ale Americii. El a generat o orientare psihologică ce poartă numele de structuralism. În consens cu W. Wundt,
Titchener concepea conştiinţa ca o structură globală subiacentă tuturor conduitelor, ea constituind unicul şi
autenticul obiect de studiu al psihologiei. În optica structuralismului, sarcina psihologiei era aceea de a
dezmembra structurile psihice complexe în elementele lor compo nente şi de a le studia pe fiecare după
anumite criterii (natura, conţinutul, calitatea, intensitatea, durata lor etc). Mai precis, psihologia trebuia să
abordeze procesele elementare ale experienţei conştiente.
 Astfel, structura conştiinţei şi experienţa mentală imediată pot fi divizate în componente şi elemente
primare, similar cu felul în care este descrisă, din punct de vedere chimic, structura aerului sau cea a apei. Se
consideră că elementele experienţei conştiente sunt de două tipuri:
 senzaţii: vizuale, auditive, gustative, olfactive, tactile, care provin din stimularea organelor de simţ;
 sentimente : dragoste, teamă, bucurie ş.a.m.d.
De asemenea, pentru a descrie experienţele din trecut ale individului, psihologii introspecţionişti au
utilizat termenul de imagine. Astfel, s-a considerat ca o experienţă de genul celei în care întâlneşti şi recunoşti
un vechi prieten este compusă dintr-o mulţime de imagini, sentimente şi senzaţii independente, sintetizate şi
combinate în minte.
Totodată, Titchener credea că psihologia nu trebuie să-şi formuleze scopuri practice, singurul ei scop
fiind doar acela al unei (cât) mai bune cunoaşteri a conştiinţei prin introspecţie. Această poziţie era îndreptată
împotriva a ceea ce el a numit funcţionalism, orientare psihologică practicată în epocă concomitent cu
structuralismul.
Lucru individual:
De elaborat lucrarea individuală „Primul laborator psihologic ştiinţific din lume”.

Tema 7. Funcţionalismul ca orientare psihologică.

1. Funcţionalismul ca sistem.
2. W. James ca fondator al funcţionalismului.

Literatura recomandată:
Schiţe din istoria psihologiei, Bucureşti, 1994

1. Funcţionalismul ca sistem.
În timp ce atenţia structuraliştilor se îndrepta, în principal, asupra structurii activităţii mentale,
funcţionaliştii erau interesaţi de scopul sau de funcţia proceselor mentale.
Contribuţiile funcţionalismului  :
- stimularea psihologiei ca ştiinţǎ experimentalǎ relativǎ la om şi animale;
- promovarea unei metodologii a studiului variabilelor empirice;
- instrumentarea conceptualǎ a Etologiei;
- formularea unei teorii asupra emoţiilor;
- s-a dovedit un sistem deschis la experimentalism, obiectivism, elementarism şi la raportul endogen-exogen.
Cunoscut sub denumirea de Şcoala de la Chicago, funcţionalismul a fost promovat de W. James (1842-
1910) şi de doi dintre studenţii săi, John Dewey (1859-1952) şi James R. Angell (1867-1949), sosiţi la
Universitatea din Chicago în 1894. Ca  promotori sunt recunoscuţi R.S.Woodworth şi H.Carr.
2. W. James ca fondator al funcţionalismului.
După James, conştiinţa nu este un simplu epifenomen, adică un produs derivat, secundar. Ca activitate a
organismului, ea îndeplineşte importante funcţii adaptative. Influenţat de ideile lui Ch. Darwin, James a
stabilit că funcţia conştiinţei este aceea de a-i face pe oameni capabili să se comporte în moduri care să
faciliteze supravieţuirea prin adaptarea la mediu. Comportamentele adaptative frecvent repetate devin apoi
deprinderi.
Luclui James în doua volume “The principles of psychology” (1890),  devenitǎ clasicǎ, a “facut epocǎ”
încǎ înainte de apariţie, fiind publicatǎ pe capitole în diferite periodice. Primele manifestǎri în câmpul
psihologiei au avut o tentǎ criticǎ la adresa structuralismului wundtian: îl vedea îngust, artificial, punctiform,
reductionist (“reduce grandoarea psihicului uman la scale numerice”).
Totuşi, în studiul fluxului conştiinţei, psihologul american preconiza, asemeni lui W. Wundt,
introspecţia. În aşa fel, chiar dacă par orientări total divergente (prima este abstractă şi teoretică, avându-şi
modelul în chimie; a doua concretă şi practică, cu modelul în biologie, în interacţiunea dintre organism şi
mediu), structuralismul şi funcţionalismul au totuşi un punct esenţial de întâlnire: concepţia şi metoda
introspecţioniste.
Cea mai provocatoare distanţare de structuralismul wundtian (promovat în America de fostul doctorand
la Leipzig, Ed.B.Titchener, profesor la Universitatea Cornell, care şi impusese termenul “structuralism”) a
fost definirea conştiinţei prin 5-6 caracteristici:
- este întotdeauna “personalǎ”, în sensul cǎ aparţine unui anumit individ;
- se afla în continuǎ schimbare, fiind un proces neîntrerupt (stream of consciousness);
- judicios continuǎ: în ciuda hiatusurilor, identitatea individualǎ se menţine întotdeauna;
 - selectivǎ: alege în continuu relevanţe;
- decurge atât în forme “tranzitive” cât şi “stabile” (în alţi termeni: forme centrale şi forme marginale);
- funcţia majorǎ a conştiinţei este de supravieţuire, de mai bunǎ adaptare, intervenind atunci când
problemele sunt noi (în comparaţie cu deprinderile şi obişnuinţele). 
Lucru individual:
De studiat biografia lui W. James; de descris teoria emoţiilor şi concepţia despre stima de sine după James.

Tema 8. Psihoanaliza şi neofreudismul

1. Fondatorul psihanalizei - S. Freud.
2. Psihanaliza ca paradigmă. Contribuţiile psihanalizei la dezvoltarea psihologiei. Alţi reprezentanţi ai
curentului psihanalitic.
3. Neofreudismul.

Literatura recomandată:
Schiţe din istoria psihologiei, Bucureşti, 1994
S. Freud, Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieţii cotidiene, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1990

1. Fondatorul psihanalizei - S. Freud.

Ca şi psihologia introspecţionistă, concepţia şi metoda psihanalitică se ocupă de viaţa psihică
interioară. Spre deosebire însă de prima, psihanaliza nu se centrează pe natura şi funcţiile conştiinţei. Ea apare
ca urmare a activităţii teoretice şi practice a lui Sigmund Freud (1856-1939), care propune o nouă perspectivă
de abordare a vieţii psihice, perspectivă bazată în principal pe noţiunea de inconştient. Tratând pacienţii cu
tulburări psihice, Freud s-a convins că multe dintre simptomele întâlnite la aceştia nu puteau fi explicate dintr-
un punct de vedere strict fiziologic. Legile sistematice şi raţionale/discursive nu puteau explica unele
comportamente iraţionale şi defensive cum sunt fobiile (temeri excesive) sau isteriile de conversie (simptome
fizice fără cauză fiziologică). Pe această bază, tânărul medic neurolog vienez va elabora cunoscutul tratament
psihanalitic al tulburărilor nevrotice. Activitatea sa terapeutică va duce la elaborarea unei teorii cuprinzătoare
asupra personalităţii şi a dezvoltării copilului, teorie care se centrează pe aspectele emoţionale ale funcţionării
psihicului uman. De aceea, termenul de psihanaliză se referă nu numai la teorie, ci şi la tratament. În ceea ce-
1 priveşte pe Freud, punctul de plecare a fost analiza minuţioasă a experienţei personale şi a studiilor de caz
realizate pe pacienţii săi.
În esenţă, cele mai semnificative aspecte ale teoriei lui Freud sunt:
a) Personalitatea umană conţine în structura sa o parte inconştientă, de care este puternic influenţată;
inconştientul determină gândurile şi comportamentele conştiente. Un al doilea nivel al vieţii psihice este
subconştientul, care conţine elemente ce nu sunt conştiente la un moment dat, dar care ne sunt oricând
accesibile.
b) Fiinţele umane se nasc cu pulsiuni instinctuale, care le motivează şi adaptează comportamentul încă din
copilărie. Sursa lor este energia psihică. Cea mai puternică, libido-ul, este de natură sexuală.
c) Experienţele dobândite în copilăria timpurie au o influenţă crucială asupra dezvoltării emoţionale a
personalităţii.
d) Viaţa psihică este constituită din trei structuri majore: id, ego şi superego.
Însă, la o privire mai analitică, opera freudiană ne dezvăluie aspecte pe cât de inedite, pe atât de interesante.
S. Freud introduce în psihologie conceptul de aparat psihic. Înainte de 1920, acesta era alcătuit din trei
niveluri suprapuse: inconştientul, preconştientul şi conştientul. Rolul esenţial revenea inconştientului. Sub
raport funcţional, inconştientul conţine pulsiuni, elemente dinamice, pe când conştiinţa observă şi permite sau
nu satisfacerea pulsiunilor inconştientului, în acest context (şi etapă a creaţiei lui Freud), conştiinţa are, mai
degrabă, o funcţie negativă, iar nu atât un rol în socializarea individului sau în adaptarea lui actuală la
solicitările mediului de viaţă. Ea nu face altceva decât să suprime, să refuleze (adică să trimită înapoi), să
cenzureze acele pulsiuni care nu concordă cu valorile şi normele sociale.
În ceea ce priveşte preconştientul, el este total nesemnificativ; acesta nu este altceva decât o „staţie de
tranzit", unde tendinţele, inconştientului şi ale conştiinţei vin şi poposesc temporar înainte de a trece în
structurile opuse fiecăruia dintre ele.
Inconştientul este sediul instinctelor sexuale înscrise în chiar structura biologică, somatică a
organismului. Singura lor raţiune de a exista este aceea de a se descărca, de a se manifesta. Consumarea lor
adecvată duce la reducerea tensiunii şi obţinerea plăcerii. Cum această descărcare nu se poate face oricând şi
oricum, ci în conformitate cu anumite reguli şi norme de convieţuire, de comportare în societate, satisfacerea
lor este barată, amânată sau chiar repudiată de conştiinţă (ele sunt trimise din nou în inconştient). În virtutea
acestui fapt, S. Freud considera că inconştientul funcţionează după principiul plăcerii, căruia îi acordă statutul
de principiu fundamental al vieţii, în timp ce conştiinţa funcţionează după principiul realităţii, principiu care
presupune gândire, adică reflexivitate, discernământ, reorganizarea acţiunii şi anticiparea consecinţelor.
Atâta timp cât între cele trei instanţe există un echilibru, viaţa psihică a individului este normală, se
desfăşoară firesc. Când intervin însă dezechilibre, schimbări de forţa, distorsiuni, apar noi modele
interacţionale, viaţa psihică însăşi se dezechilibrează.
După S. Freud, atunci când instinctele sexuale nu sunt satisfăcute în mod necondiţionat, ele sunt trimise
din nou în inconştient, sunt refulate. O dată refulate, însă, ele nu dispar, ci acţionează cu şi mai multă forjă
asupra individului, cer mai acut să fie satisfăcute. Ele se satisfac sub forma unor acte curioase, ciudate sau
absurde ale individului, numite de Freud acte ratate (precum: lapsus-urile, uitări totale de nume proprii, de
cuvinte străine, erori de citit şi de scris, stângăcii etc.); se satisfac sub forma visului, iar în cazuri şi mai grave,
sub forma unor stări morbide, nevrotice.
Prin urmare, în viziunea părintelui psihanalizei, actele ratate, visele şi nevrozele au o cauzalitate de
natură sexuală care nu se manifestă direct, ci indirect, prin intermediul a ceva care este prezent, dar rămâne
încă inaccesibil cunoaşterii şi înţelegerii raţionale. Pentru a putea fi înţeleşi (decodificaţi), aceşti substituţi ai
inconştientului trebuie, la rândul lor, interpretaţi cu ajutorul altor structuri substitutive, tot cu semnificaţie
sexuală (vezi, în acest sens, simbolistica sexuală a viselor alcătuită de S. Freud). Ca forme de manifestare ale
inconştientului (şi, implicit, ale sexualităţii), perturbările comportamentale se întâlnesc atât la adulţi, cât şi la
copii.
2. Psihanaliza ca paradigmă. Contribuţiile psihanalizei la dezvoltarea psihologiei. Alţi reprezentanţi ai
curentului psihanalitic.
Freud nu se opreşte numai la analiza şi descrierea funcţionării aparatului psihic, la sesizarea dinamicii
inconştientului şi a pulsiunilor pe care le conţine, la analiza echilibrărilor şi a conflictelor care au loc între
instanţele aparatului psihic, ci – în egală măsură – el este interesat de găsirea unei metode cu ajutorul căreia să
reinstaureze echilibrul, funcţionarea normală a acestui aparat. Această metodă psihoterapeutică este cunoscută
sub numele de metoda psihanalitică şi constă în readucerea în conştiinţa bolnavului a elementelor psihice
patogene în vederea înlăturării răului (vezi Zlate, 2000).
Psihanaliştii văd apariţia conflictelor în zona inconştientă a personalităţii. De aceea, scopul psihanalizei
este să exploreze inconştientul individului pentru a înţelege temeiurile şi dinamica comportamentului
anormal, în timpul tratamentului, individul (pacientul) este stimulat şi încurajat să retrăiască evenimente
traumatice şi sentimentele aferente acestora din timpul copilăriei, să le exprime într-un context securizant şi să
le readucă, lipsite de anxietate, în inconştient.
În psihanaliza clasică, terapia implică:
a) transferul, dislocarea gândurilor, a sentimentelor clientului şi proiecţia lor asupra (psih)analistului;
b) asocierea liberă, în care pacientul spune orice gând îi trece prin minte, indiferent cât de trivial, de
irelevant, banal, stupid sau inexact i s-ar părea; i se cere să readucă în memorie absolut totul, adică nu numai
faptele pozitive, dezirabile, plăcute, ci şi pe cele „murdare", neplăcute, indezirabile, degradante. Sufletul
frământat şi chinuit al pacientului trebuie scos la iveală, analizat cu atenţie, fără nici o rezervă, fără nici o
reticenţă şi reţinere, împotriva oricărui spirit critic sau pudori, a oricăror precepte morale: „Partea decisivă a
demersului constă în crearea unor noi ediţii ale vechilor conflicte, în aşa fel încât bolnavul să se comporte aşa
cum s-a comportat la vremea lor, dar punând de data asta în mişcare toate forţele psihice disponibile, spre a
ajunge la o soluţie diferită." (Freud, 1990, p. 366);
c) analiza visului, care implică interpretarea de către (psih)analist a conţinutului viselor pacientului.
De menţionat faptul că, deşi aparent simplu, procesul psihanalitic este foarte dificil şi necesită mult
timp.
Conştientizând o serie de limite ale analizei şi concepţiei sale de până atunci, manifestând un autentic
spirit de autodepăşire, fără a renunţa la ideile sale fundamentale, S. Freud îşi revizuieşte, după anul 1920, o
serie de postulate, accente şi concluzii. Dacă până atunci accentul căzuse, după cum am văzut deja, pe
inconştient şi sexualitate, o dată cu lucrarea Sinele şi Eul (1922) şi mai ales prin ultima sa lucrare, rămasă
neterminată, Abriss der Psychoanalyse (din 1938), el se orientează spre zonele superioare ale vieţii psihice, pe
care le analizează mult mai nuanţat (vezi Zlate, 2000).
În această etapă a creaţiei şi cercetării lui Freud, aparatul psihic este compus din trei organizări
structurale, denumite: Sine (sau Id), Eu (sau Ego), Supraeu (sau Superego). Ele sunt la fel de opuse, pe cât
sunt de unite în toate activităţile zilnice. Deşi interdependente, interactive, instanţele aparatului psihic
funcţionează totuşi pe baza coerenţei lor interne, având o logică proprie.
 Sinele este echivalentul inconştientului din vechea clasificare, este sediul instinctelor, sursa primară a
energiilor psihice ce trebuie consumate, fundamentul pe care se construieşte personalitatea individului. El
trăieşte intens, fierbe şi se agită fără ştirea noastră; se adresează Eului şi cere ca necesităţile sale să fie
satisfăcute imediat.
Eul este o „porţiune a Sinelui", care sub influenţa lumii exterioare, a mediului înconjurător suferă o
dezvoltare specială, în sensul că din simplu organ receptor şi protector în raport cu stimulii devine un
intermediar între Sine şi lumea exterioară, „o scoarţă de copac", după expresia lui Freud. Eul este cea mai
conştientă parte a propriei noastre personalităţi. Aceasta nu înseamnă că este în totalitate conştient. El
constituie partea care ne este cea mai familiară şi în numele căreia spunem „eu". Este organul nostru de con-
tact cu mediul exterior şi cu imperativele sociale, pe care le ia în seamă în funcţie de principiul realităţii.
Rolul esenţial al Eului este acela de a asigura coordonarea sau cel puţin o oarecare formă de „coabitare" între
impulsurile Sinelui (pe care trebuie să le perceapă şi să le înţeleagă) şi dispoziţiile categorice ale Supraeului.
Cu această ocazie, se va putea recurge la mecanismele de refulare a impulsurilor (aspect negativ) sau la
sublimarea lor (aspect pozitiv). Aşadar, este permanent necesară găsirea celui mai bun compromis între
exigenţele celor două instanţe (Sine şi Supraeu), pe de o parte; şi între constrângerile mediului exterior în care
evoluează persoana, pe de altă parte. „Funcţionarea Eului", scrie Freud, „stă în satisfacerea simultană a
cerinţelor Sinelui, Supraeului şi Realităţii, cu alte cuvinte, el trebuie să fie în stare să reconcilieze între ele
cerinţele acestora." (Freud, 1990).
În această situaţie, Eul îndeplineşte trei mari categorii de funcţii:
a) unele faţă de realitatea exterioară: percepe realitatea, memorează, învaţă, transformă lumea externă
conform avantajului propriu;
b) altele faţă de Sine: controlează instinctele, decide asupra satisfacerii, amânării sau suprimării lor, tinde
spre obţinerea plăcerii în conformitate cu principiul realităţii; mai mult, „Eul trebuie să expulzeze Sinele",
adică să elibereze omul din constrângerile inconştientului (de sub dominaţia instinctelor), funcţie prin
excelenţă pozitivă;
c) altele faţă de Supraeu: ţine seama de cadrul moral pe care acesta îl impune, de valorile şi de idealurile
tradiţionale ale societăţii, aşa cum sunt ele transmise de către părinţi (Zlate, 1994).
Pentru a-şi îndeplini cu bune rezultate dificila îndatorire de satisfacere simultană a cerinţelor Sinelui,
Supraeului şi Realităţii, pentru a fi în stare să concilieze şi reconcilieze între cerinţele acestora, Eul dispune de
două instrumente: aptitudinile intelectuale şi aptitudinile de realizare (vezi Jues, 1998).
După autonomia mai mare sau mai mică a Eului, adică după capacitatea sa de a gestiona cât mai bine un
întreg ansamblu de contradicţii, se poate vorbi despre forţa Eului (la fel se va spune şi despre bogăţia mai
mare sau mai mică a celor două instrumente ale sale, care contribuie activ la funcţionarea sa).
Eul slab capitulează în faţa exigentelor Sinelui sau caută o scăpare. Eul puternic armonizează exigenţele
Sinelui şi ale Supraeului cu posibilităţile mediului, după dorinţele sale. El are rolul conducător. Eul puternic
alege fie să(-şi) stăpânească impulsurile, fie să modifice mediul pentru a (şi) le satisface (vezi Jues, 1998).
Interesantă este şi distincţia pe care o face Freud între Eul real (care desemnează omul aşa cum este) şi
Eul ideal (care desemnează omul aşa cum ar trebui să fie). „Eul ideal", precizează Freud, „satisface toate
condiţiile pe care trebuie să le satisfacă esenţa superioară a omului". Desigur, Eul real nu poate ajunge la o
asemenea „esenţă superioară" decât dacă reuşeşte să ţină sub control Sinele (vezi Zlate, 2000). Eul evoluează
fără încetare pentru a ajunge la maturitate.
El are rolul conducător în raport cu celelalte componente ale aparatului psihic (şi nu inconştientul, ca în
vechea clasificare).
Supraeul este o structură specială ce se constituie ca un „precipitat" în perimetrul Eului, prin care se
prelungeşte influenţa paternă şi maternă, iar prin intermediul ei, influenţa mediului social mai larg (familial,
şcolar, rasial, naţional etc).
Supraeul este format din ansamblul normelor sociale şi morale, inoculate mai ales prin intermediul
educaţiei. Prin părinţi, copilul receptează idealurile sociale, modelele admirate de el din viaţa publică.
Supraeul are o parte conştientă şi una inconştientă. Pentru Freud, el nu are nimic natural, dar permite
indivizilor să trăiască în comun. Este „instanţa judiciară" a psihicului nostru. El păstrează normele primite din
copilărie atât timp cât nu sunt reactualizate de Eu, conţine multe interdicţii şi norme obligatorii venite din
copilărie, conţine modele adoptate de individ într-un mod mai mult sau mai puţin liber. Supraeul caută fără
încetare să-şi respecte normele, făcând presiuni asupra Eului; el îşi actualizează normele cu mai multă sau mai
puţină uşurinţă sub presiunea Eului.
Se pot distinge:
a) un Supraeu rigid, care corespunde unor receptori mici în raport cu cadrul. Dacă receptorii sunt retractili,
ceea ce demonstrează şi implică teama de contacte umane, atunci puţine norme penetrează personalitatea, iar
cele existente sau cele care totuşi pătrund sunt dificil de schimbat, de actualizat; altfel spus, acestea sunt
rigide;
b) un Supraeu invadator, care corespunde unor receptori mari în raport cu cadrul. Dacă receptorii sunt
dilataţi, contactele sociale, umane, interpersonale sunt frecvente, iar normele intră în număr mare şi sunt des
analizate sau modificate cu uşurinţă; prin urmare, ele au un caracter invadator;
c) un Supraeu echilibrat, care nu este nici rigid, nici invadator. Dacă dimensiunile receptorilor sunt în
armonie cu cele ale cadrului, Supraeul este echilibrat pentru că el acceptă cererile Eului de a recunoaşte că
unele norme nu (mai) sunt adaptate contextului. Apoi, pe lângă aceasta, normele Supraeului, nefiind rigide,
„acceptă" într-un anume fel să nu fie respectate, fără ca prin aceasta subiectul să-şi construiască o
culpabilitate, mai mult sau mai puţin intensă.
Chiar dacă teoria freudiană a avut mulţi adepţi, ea a generat şi numeroase controverse şi dezbateri.
Noţiunea de „sexualitate infantilă" a şocat societatea victoriană. Mulţi psihologi au considerat metodele sale
de studiu drept neştiinţifice, iar conceptele folosite de el drept vagi şi dificil de verificat. Chiar printre primii
săi discipoli au existat dizidenţi, dintre care cei mai mari, mai recunoscuţi sunt Carl Gustav Jung şi Alfred
Adler.
Teoria psihanalitică a lui Jung diferă de cea a lui Freud prin două elemente fundamentale:
a) Jung a extins conceptualizarea freudiană a inconştientului el a propus existenţa unui inconştient colectiv.
În concepţia lui Jung, aşa cum corpul revelează structuri vechi ce au aparţinut strămoşilor noştri, tot aşa
mintea umană conţine amintiri ale experienţei umane. Inconştientul colectiv nu este direct accesibil; este însă
revelat prin mituri şi simboluri artistice create de diferite culturi. Inconştientul colectiv conţine arhetipuri,
simboluri universale care revin frecvent în artă, literatură şi religie.
b) Pentru Jung, libidoul este în esenţă mai degrabă spiritual, decât sexual, aşa cum fusese el considerat de
către Freud.
Jung a fost interesat şi de „tipurile de personalitate". Lui îi aparţine distincţia pe care o facem între
oameni: persoane introvertite - centrate pe ele însele - şi persoane extrovertite - centrate spre exterior, spre
lumea din afară - (vezi Jung, Tipuri psihologice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996). În teoriile
contemporane ale personalităţii, introversia şi extroversia au devenit concepte importante.
Adler şi-a întemeiat teoria pe sentimentul de inferioritate. Pe parcursul experienţei şi al cercetărilor sale,
el ajunge la concluzia că sentimentul de inferioritate nu este un dezavantaj, ci un avantaj pe care trebuie să-l
fructificăm. El a considerat că cea mai importantă pulsiune umană este nevoia de putere şi de superioritate.
Fără a nega existenţa motivelor inconştiente, pentru el motivaţia umană apare ca extrem de conştientă.
Adler a tratat cu succes o serie de tulburări psihice; în special tulburări minore de adaptare ale tinerilor.
Metodele sale erau mai simple şi mai rapide decât ale lui Freud. Ordinea naşterilor, mai precis, ordinea în care
se nasc copiii într-o familie, era privită de A. Adler ca având o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării
personalităţii copilului respectiv (vezi A. Adler, Cunoaşterea omului, 1995, Editura Ştiinţifică, Bucureşti;
Psihologia şcolarului greu educabil; Sensul vieţii, Editura IRI, Bucureşti, 1995).
În timp, freudismul a generat mulţi post-freudieni / neo-freudieni. Între aceştia, reţinem doar câţiva.
3. Neofreudismul.
Anna Freud, fiica lui Sigmund Freud. În anii 1930 ea a început să aplice psihanaliza în cazul
problemelor copilăriei, lucrând mai ales cu copii şi adolescenţi. Prin publicarea în 1936 a lucrării The Ego and
the Mechanisms of Defense (Eul şi mecanismele de apărare) ea încurajează apariţia unei noi tendinţe în
psihanaliză, tendinţă care acordă o mare importantă eului. Ea şi-a exprimat, de asemenea, părerea că tatăl ei a
exagerat în ceea ce priveşte influenţa sexualităţii în prima copilărie şi a neglijat importanţa acesteia în
adolescenţă. Anna Freud consideră adolescenţa ca fiind perioada în care se înregistrează o creştere a activităţii
libidoului (energiei sexuale) şi în care tinerii trăiesc sentimente şi conflicte sexuale reînnoite. Ea a
concluzionat că intensitatea acestor impulsuri înnăscute se exprimă printr-o tulburare emoţională excesivă, pe
măsură ce adolescentul încearcă să facă faţă impulsurilor şi dorinţelor ce rezultă de aici.
Melanie Klein este una dintre cele mai importante reprezentante ale psihanalizei europene. Datorită
formaţiei sale de educatoare (în învăţământul preşcolar), ea a corelat multe dintre ideile lui Freud cu
dezvoltarea copiilor foarte mici. În această situaţie, Melanie Klein a inventat o tehnică terapeutică pentru
analiza jocului copiilor, tehnică datorită căreia principiile psihanalitice au fost aplicate la copii cu vârsta
cuprinsă între doi şi şase ani. Tehnica a fost numită ludoterapie sau terapie prin joc.
În versiunea terapiei prin joc a lui Klein sunt folosite jucării simple cum ar fi păpuşi, hârtie, sfoară, lut şi
apă. Copilul are acces la toate aceste jucării, în vreme ce analistul îngenunchează şi se apropie de perimetrul
jocului. Analistul poate interpreta jocul copilului şi poate încuraja transferul, adică încurajează copilul să-şi
transfere sentimentele pe care le are faţă de părinţi asupra analistului. Sunt interpretate fanteziile revelate în
jocul copilului. Aceasta metodă oferă noi semnificaţii dezvoltării din perioada copilăriei timpurii. S-a
constatat că metoda este eficientă în cazul copiilor autişti şi a celor cu mutism electiv (refuză să vorbească în
prezenţa anumitor persoane ca urmare a unor traume psihice).
Erik Erikson şi-a început pregătirea psihanalitică cu Anna Freud, al cărei interes pentru analiza
copilului i-a influenţat mult activitatea. După ce a părăsit Europa, va profesa în S.U.A. ca analist al copilului.
Erikson a apreciat că Freud a exagerat rolul pe care îl are sexualitatea în determinarea personalităţii, neglijând
importanţa forţelor sociale care influenţează dezvoltarea. De aceea, el va susţine existenţa unor stadii
psihosociale (şi nu stadii psihosexuale, ca în teoria lui Freud) pe care le parcurge individul în timpul vieţii
sale. De asemenea, în opoziţie cu părintele psihanalizei, care accentua importanţa anilor copilăriei pentru
formarea viitoarei personalităţii, Erikson a considerat că aceste stadii ale dezvoltării acoperă toată viaţa.
Fiecare stadiu este marcat de o criză centrală (de un conflict fundamental), a cărei bună rezolvare poate duce
la dezvoltarea şi menţinerea unei personalităţi echilibrate, creatoare.
Perspectiva lui Erikson (conform căreia criza centrală a întregii dezvoltări individuale este conflictul
dintre identitate şi confuzia de rol, conflict care se declanşează în adolescenţă) s-a bucurat de o largă susţinere
printre psihologi. E. Erikson a avut o contribuţie hotărâtoare în domeniul psihologiei dezvoltării, constituind
un reper pentru orice specialist în acest provocator şi actual domeniu de cercetare.
Din această sumară enumerare a post-freudienilor nu pot lipsi specialişti precum Karen Horney (A se
consulta, în acest sens, K. Horney, Conflictele noastre interioare, Editura IRI, Bucureşti, 1998; Personalitatea
nevrotică a epocii noaste: Editura IRI, Bucureşti, 1996.) sau Erich Fromm (E. Fromm, Opere alese. Editura
Politică, Bucureşti, 1983; Arta de a iubi, Editura Anima; Frica de libertate. Editura Teora, Bucureşti, 1998).
În consens cu S. Freud, ei susţin ideea conform căreia comportamentul uman este determinat de
impulsuri emoţionale inconştiente, numai că acestea nu sunt generate de instinctele sexuale înnăscute, ci de
factorii sociali. „Nevrozele sunt provocate de factori culturali" (în Horney, Conflictele noastre interioare,
1998), iar E. Fromm era convins că pasiunile şi grijile omului, caracterul lui sunt produsul culturii (vezi
Fromm, 1983).
Putem spune, în final, că psihanaliza a constituit în mod cert o nouă provocare în demersul complex de
aprofundare şi de înţelegere a psihicului uman, a fiinţei umane cu problemele sale lăuntrice.
Lucru individual:
De lecturat „Trei eseuri asupra sexualităţii” şi „Psihopatologia vieţii cotidiene” ale lui S. Freud.

Tema 9. Behaviorismul şi neobehaviorismul

1. Fondatorul behaviorismului - J. Watson. Concepţiile fundamentale cu privire la natura omului.
2. Neobehaviorismul. B.F. Skinner: condiţionarea operantă sau instrumentală.

Literatura recomandată:
Schiţe din istoria psihologiei, Bucureşti, 1994

1. Fondatorul behaviorismului - J. Watson. Concepţiile fundamentale cu privire la natura omului.

Chiar dacă a avut o largă audienţă în comunitatea ştiinţifică (cu deosebire, în cea europeană), psihologia
introspecţionistă a provocat totuşi şi reacţii adverse, de respingere. Cea mai puternică reacţie împotriva ei a
venit din partea zoopsihologului american John B. Watson.
În opinia lui, psihologia subiectivă promovată de E.B. Titchener nu a permis psihologiei să devină nici
mai ştiinţifică, nici să progreseze, datele ei fiind neverificabile. De asemenea, autorul articolului era
nemulţumit de sterilitatea şi de lipsa de aplicaţie practică a celor două orientări ale psihologiei tradiţionale,
structuralismul şi funcţionalismul.
După Watson, conştiinţa nu este altceva decât o ipoteză necontrolabilă, inaccesibilă cercetării,
neverificabilă. De aceea, dacă psihologia vrea să devină, într-adevăr, ştiinţifică, o ştiinţă practică, utilă,
deschisă, accesibilă tuturor, atunci ar trebui să atingă următoarele deziderate:
a) În primul rând, să-şi schimbe obiectul. El considera că psihologia ar trebui să studieze comportamentul
observabil, nu conştiinţa. Singur, comportamentul poate fi studiat în mod obiectiv. De aici şi numele de
behaviorism (sau de psihologie a comportamentului) dat acestei orientări psihologice. În opinia lui Watson,
„psihologii nu ar trebui să folosească termeni precum «conştiinţă», «stări mentale», «verificare introspectivă»,
«metafore» ş.a.m.d.". Aceasta nu înseamnă că behavioriştii resping ideea existenţei minţii şi a conştiinţei, aşa
cum au sugerat unii critici ai acestei orientări. Dar ei consideră aceste concepte ca fiind imposibil de observat
şi ca având o contribuţie minora în ceea ce priveşte abordarea ştiinţifică a psihologiei;
b) În al doilea rând, să-şi schimbe metoda de investigare: să renunţe la introspecţie şi să recurgă la metode
obiective capabile să satisfacă exigenţele unei ştiinţe pozitive, mature;
c) În al treilea rând, să-şi schimbe finalitatea, adică scopul ei ultim să fie descrierea, înţelegerea, predicţia
şi controlul comportamentului.
În opinia lui Watson şi a colegilor săi, comportamentul este modelat de experienţă. De aceea, el a fost
interesat de învăţare. Teoria lui despre învăţare se întemeiază în mare măsură pe condiţionarea clasică
pavloviană. Behavioriştii credeau că, oricât de complex ar fi un comportament, el poate fi analizat după
unităţile sale bazale stimul-răspuns. În plus, behavioriştii acceptau ideea conform căreia animalele şi oamenii
sunt înrudiţi din punct de vedere fiziologic şi comportamental.
Considerat de J.B. Watson noul obiect de studiu al psihologiei, comportamentul este conceput drept
ansamblul de răspunsuri date la stimulii care îl declanşează. Prin urmare, psihologia se va ocupa cu predilecţie
de studiul raportului S (stimul) – R (reacţie); scopul ei este acela de a prevedea răspunsul cunoscând stimulul
şi de a prevedea stimulul cunoscând răspunsul. Numai stimulul şi reacţia între care există o relaţie directă, şi
unilaterală sunt obiective, numai acestea pot fi studiate prin metode ştiinţifice, obiective.
În viziunea behavioristă clasică, întreaga sferă a vieţii psihice cuprinde următoarele moduri de
organizări comportamentale: viscerale (includ comportamentele prin care se exteriorizează emoţiile: frica,
furia, mânia); motorii (ce includ comportamentele manipulative, posturale, locomotorii); laringiane (ce includ
comportamentele verbale datorate mişcărilor laringelui). Unitatea acestor comportamente dă naştere
personalităţii umane.
Aşadar, toată viaţa psihică umană era redusă la cele trei organizări comportamentale. Numai în felul
acesta, credea Watson, psihologia poate scăpa de „coşmarul” subiectivismului şi poate fi transformată într-o
ştiinţă autentică, obiectivă, asemeni celorlalte ştiinţe ale naturii. Cele trei moduri de organizare
comportamentală se dezvoltă treptat, succesiv, de-a lungul ontogenezei. Individul este produsul unui proces
de condiţionare lentă şi, odată format, el este foarte greu de schimbat, întrucât ar trebui ca mai întâi să fie
decondiţionat şi, după aceea, reconstruit/recondiţionat.
Tendinţa lui Watson a fost aceea de a restrânge aria de studiu a psihologiei doar la aspectele exterioare
ale universului uman; el credea că observarea şi descrierea comportamentului erau suficiente pentru predicţia
şi controlul lui.
Fiind o psihologie a obiectului, a faptelor observabile, măsurabile, controlabile, a previziunii, a omului
viu în multiplele lui conexiuni cu mediul înconjurător, behaviorismul watsonian (numit mai târziu
„behaviorismul clasic") a avut încă de la apariţia sa un larg ecou în societatea americană. El leagă omul de
lumea obiectelor şi de lumea oamenilor de care este înconjurat şi cu care interacţionează, acţionând asupra lui
în calitate de stimul. Omul psihologiei behavioriste este omul concret, real, solicitat şi determinat în acţiunile
sale de mediul natural şi social în care trăieşte. Nu întâmplător întemeietorul behaviorismului afirma că
suntem ceea ce facem şi facem ceea ce mediul ne cere să facem. Psihologia acestui om este, de aceea, o
psihologie practică, centrată pe studierea omului în condiţiile lui fireşti de viaţă, pe anticiparea şi, eventual, pe
controlarea comportamentului său (vezi Zlate, 2000).
Nu este mai puţin adevărat şi faptul că behaviorismul are şi un punct slab, deloc de ignorat într-o
evaluare lucidă: el simplifică nepermis de mult omul şi viaţa lui. Astfel, sub raport psihic, omul este sărăcit:
sunt trecute cu vederea procese psihice importante precum: conştiinţa, sentimentele, motivaţia intrinsecă,
voinţa. Practic, behaviorismul face din om o maşină.
Deşi criticii au considerat că viziunea lui Watson asupra naturii umane este una mecanicistă şi mult prea
simplistă, concentrarea sa pe studiul comportamentului observabil i-a permis să formuleze ipoteze clare care
puteau să fie testate experimental. Mutarea accentului pe utilizarea unor metode mai obiective şi mai
sistematice reprezintă una dintre cete mai mari contribuţii aduse psihologiei.
2. Neobehaviorismul. B.F. Skinner: condiţionarea operantă sau instrumentală.
În urma criticilor formulate, de prin 1930, a început un proces de renovare şi de reformulare din interior,
ceea ce a condus la apariţia neobehaviorismului. Deşi aceasta nu renunţă total la postulatele iniţiale ale
behaviorismului tradiţional, noua orientare introduce totuşi multe modificări prin care încearcă să amelioreze /
să atenueze unele dintre exagerările sale iniţiale.
După Skinner, originea comportamentului trebuie căutată în mediul fizic şi social, şi nu în ideile,
sentimentele sau stările de spirit ale indivizilor. Singura libertate posibilă a omului se referă la gestionarea
multiplelor contingente de întărire cu care fiecare individ este confruntat cotidian. De aceea, B.F. Skinner dă o
mare importanţă proceselor învăţării (condiţionării) operante. Comportamentul omului – susţine el – are
efecte asupra lumii înconjurătoare, efecte care, la rândul lor, acţionează asupra organismului, modificând
probabilitatea producerii aceluiaşi răspuns de către acesta. Daca un tip de reacţie este însă întărit, el va
manifesta probabilitatea de a se repeta mai frecvent. Aceasta este ceea ce Skinner numeşte condiţionare
operantă (vezi Zlate, 2000).
 Psihologia stimul-răspuns, în forma condiţionării operante, aşa cum apare în lucrările celebrului
behaviorist modern, studiază stimulii care produc răspunsuri comportamentale, recompensele şi pedepsele
care influenţează aceste răspunsuri şi modificările aduse în comportament de manipularea acestor pattern-uri
de recompensă şi pedeapsă.
Cum se vede, această abordare nu ia în seamă procesele mentale care intervin între stimul şi răspuns; ea
este în mod esenţial interesată de influenţa mediului; ea pleacă de la premisa că fiinţele umane sunt modelate
prin interacţiunile constante cu mediul. În termeni mai simpli, învăţarea şi experienţa determină apariţia unui
anumit tip de persoană.
Plecând de la aceste premise, psihologia behavioristă a dezvoltat unele tehnici terapeutice (bazate pe
procesele de condiţionare). Ele sunt cunoscute sub numele de modificare a comportamentului sau de terapie
comportamentală.
Modificarea comportamentului este o tehnică folosită pentru a schimba sau a înlătura un comportament
nedorit. Conform principiului său central, preluat din condiţionarea operantă, un comportament având conse-
cinţe favorabile, cu alte cuvinte, comportamentul întărit pozitiv, va avea tendinţa de a se repeta, pe când un
comportament ignorat se va stinge. Comportamentul dorit este împărţit într-o secvenţă de paşi mici.
Realizarea fiecărui pas este imediat recompensată, însă, gradual, comportamentul dorit începe să fie cerut tot
mai mult înainte de a fi dată recompensa. Acest proces este cunoscut ca modelare a comportamentului prin
aproximări succesive. Această tehnică a fost şi este utilizată pe scară largă în clinicile pentru copii şi adulţi
deficienţi mintal şi, în special, în cazul copiilor autişti. De exemplu, Lovaas (1973) a iniţiat un program des-
tinat copiilor autişti, urmărind modificarea comportamentului de retragere a acestora din situaţiile de
comunicare verbală şi interacţiune socială. Răspunsurile adecvate au fost recompensate, iniţial, cu dulciuri.
Ulterior, pe măsură ce copiii deveneau mai receptivi, ca întărire a comportamentului „bun" (dezirabil) a
început să fie utilizată îmbrăţişarea.
Terapia comportamentală, este un termen aplicat, în general, tehnicilor bazate pe condiţionarea clasică,
vizând comportamentul reflex involuntar. Scopul ei este – ca şi în cazul tehnicii modificării comportamentului
– acela de înlăturare a comportamentelor nedorite şi înlocuire a lor cu cele dorite.
Un exemplu de aplicare a acestei tehnici se referă la desensibilizarea sistematică, folosită în special
pentru tratarea fobiilor. Astfel, un pacient având o frică iraţională va fi învăţat să se relaxeze. Pacientului i se
prezintă gradual obiectul fricii sale (să spunem, un păianjen, un şoricel etc.) până când poate tolera fără
anxietate contactul cu obiectul.
Prin urmare, abordarea behavioristă reprezintă o abordare influentă în psihologie, ea are o mare
contribuţie la înţelegerea funcţionării psihologice, oferind tehnici eficiente de schimbare a comportamentelor
nedorite. Cu toate acestea behaviorismului nu i se poate trece cu vederea faptul că îi tratează pe oameni doar
în aspectele lor exterioare/comportamentale, ca fiinţe, aflate la discreţia mediului lor.
Accentul pus pe determinismul exterior înlătură noţiunea de liber arbitru al individului. Teoretic, în
behaviorismul radical, comportamentul poate fi prevăzut şi controlat prin cunoaşterea completă a datelor
genetice ale persoanei, a experienţelor sale trecute şi a situaţiei sale actuale.
B.F. Skinner (1971) a respins liberul arbitru, susţinând că acesta este o iluzie. Numai admiţând
determinarea comportamentului de către factorii de mediu se poate modela mediul astfel încât să obţinem şi să
menţinem un comportament acceptabil social.
Libertatea nu înseamnă autodeterminare, ci eliberarea de un control dureros.
B.F. Skinner a considerat că aceasta se poate dobândi prin utilizarea atentă a întăririi pozitive şi prin
reducerea la minimum a întăririi negative şi a pedepsei.
Totodată, teoriile privind condiţionarea clasică şi operantă nu pot explica apariţia comportamentului
spontan, nou sau creativ. În acelaşi timp, psihologii clinicieni adepţi ai terapiei orientate comportamental au
fost criticaţi pentru faptul că tratează simptomele unei tulburări mentale şi nu cauzele acesteia.
Lucru individual:
De studiat aplicaţiile practice ale condiţionării operante; de descries experimentele în baza teoriei lui Skinner
întreprinse în penitenciare şi clinicile psihiatrice.

Tema 10. Gestaltismul ca orientare psihologică.

1. Fondatorii gestaltismului - M. Wertheimer, W. Kohler, K. Koffka.
2. Principiile gestaltismului. Paradigma gestaltistă. Problematica învăţării.
3. Contribuţiile gestaltismului.

Literatura recomandată:
Schiţe din istoria psihologiei, Bucureşti, 1994.
1. Fondatorii gestaltismului - M. Wertheimer, W. Kohler, K. Koffka.
Gestaltismul experimental datează din anul 1910 şi se leagă de numele lui Max Wertheimer: anecdota
ne spune că, aflat în tren spre a călători de la Viena în Renania şi reflectând intens la perceperea vizuală a
mişcărilor, i-a venit ideea de a face testări cu ajutorul caleidoscopului, drept care coboară în gara din
Frankfurt, cumpără o asemenea jucărie pentru copii şi o încearcă în camera de la hotel. Contactează apoi pe
profesorul Friedrich Schumann de la Academia Comercială din localitate, iar acesta îşi trimite asistentul –
anume, pe Wolfgang Köhler – să-l întâlnească, permiţându-i totodată să lucreze în laboratorul său. În 1912,
sunt publicate primele scrieri (inclusiv Despre perceperea mişcărilor) pe seama aşa-zisului fenomen Phi,
deschizându-se astfel o fecundă pistă de investigaţie. În 1916, se mută (spre a preda) la Universitatea din
Berlin, continuându-şi activitatea de cercetare. Contrar tezelor avansate de membrii Şcolii din Graz,
Wertheimer socoteşte forma (gestalt) drept ceva originar, nicidecum ca rezultat al travaliului intenţional-
productiv săvârşit de conştiinţă. Cu alte cuvinte, nu omul generează mental structurile fundamentale ale
obiectelor, ci ele aparţin constitutiv psihicului uman, fiind investite chiar cu un caracter aprioric (anterior şi
independent faţă de orice experienţă).
      În experimentele efectuate, subiecţilor (printre voluntari, se numără Köhler, Koffka şi soţia lui) li se
prezintă rapid şi alternativ două imagini, prima având în stânga o linie orizontală, iar secunda, o linie verticală
de aceeaşi lungime în partea dreaptă. Când dubla stimulare este realizată în intervalul ideal de circa 60 de
milisecunde, ia naştere impresia unei mişcări aparente (asemănătoare celei executate de ştergătoarele de
parbriz), în schimb, dacă durata expunerii este mai mică, se percepe simultaneitatea imaginilor, iar dacă este
mai mare (aproximativ 15 sutimi de secundă), recepţia are loc în regim de succesivitate. Forma de mişcare
percepută ideal a primit numele de fenomen Phi şi, departe de a constitui efectul unei simple iluzii optice, a
fost tratat drept dovadă irefutabilă a prezenţei configuraţiilor în procesualitatea noastră psihică. Cu ansamblul
relaţiilor constante subiacente, totalitatea precede şi precumpăneşte decisiv asupra părţilor care o alcătuiesc,
forma (căreia nu-i corespunde nici o senzaţie izolabilă) este un dat primar în perceperea oricărui lucru, aşadar,
o experienţă nemijlocită ce trebuie descrisă fără a fi descompusă în elemente.
      Wertheimer enunţă o serie de legi intrinseci (în sensul că acţionează independent de experienţa subiectului
şi, uneori, nici nu reclamă mobilizarea atenţiei) ale gestalt-ului vizual, precum: (a) legea pregnanţei sau a
„celei mai bune forme”, caracterizate prin proeminenţă, simplitate, constanţă, regularitate, simetrie etc.; (b)
legea unificării, potrivit căreia există structuri dispunând de elemente reciproc inclusive care se contopesc şi
închid; (c) legea inclusivităţii (atunci când componentele formează un întreg solidar, ele nu mai pot fi
decelate, discriminate); (d) legea continuităţii (formele dispunând de un contur neîntrerupt sunt mai clar
perceptibile decât cele prezentând un profil discontinuu); (e) legea proximităţii: în cazul unui şir de figuri sau
corpuri, dacă apropiem elementele două câte două, creăm condiţii pentru gruparea respectivelor unităţi; (f)
legea similitudinii: pentru acelaşi şir de figuri/corpuri, dacă distanţele se menţin constante, dar intervin
diferenţe de luminozitate, au loc regrupări de componente şi apar structuri diferite.
      Wolfgang Köhler a combătut mai vechea psihologie germană a simţurilor îndatorată lui Weber şi Fechner,
imputându-le respectivilor contributori că, în prezumtiva constanţă statornicită între stimul şi reacţia
senzorială prin celebra lor lege, au asumat în mod greşit o relaţie de unu-la-unu (sau bijectivă), când de fapt e
vorba de un raport mai complex. A dorit să extindă sfera de cuprindere a conceptului de gestalt asupra altor
dimensiuni, trăsături şi aspecte psihice sau comportamentale, apreciind că însăşi acţiunea („inteligentă”)
prezintă „calităţi ale formei”, iar repetatele experimente făcute pe seama maimuţelor antropoide în insulele
Teneriffe între 1914 şi 1920 erau destinate să probeze că scopul şi mijloacele întrebuinţate pentru a-l realiza
fuzionează într-un tot indisolubil ce mediază (favorizând) înţelegerea spontană a situaţiei şi soluţionarea unor
probleme practice. Asemenea idei întâlnesc fericit unele dintre tezele principale aparţinând lui Wertheimer în
legătură cu „gândirea productivă”, teze conţinute în lucrarea omonimă (Das Produktive Denken) editată însă
abia postum (1957): momentul central al învăţării este dat de intuiţia intelectuală (Einsicht) asimilată
concomitent unei percepţii dirijate şi unei cunoaşteri creatoare instantanee.
      Mai mult, pe aceleaşi baze investigaţionale pozitive şi obiective, Köhler a încercat să demonstreze că, în
genere, activitatea creierului se lasă ordonată şi condusă de principii sau norme integrativ-configuraţionale,
ajungând la concluzia – ardent disputată chiar în zilele noastre, bunăoară, pe fundal cognitivist, a – existenţei
unui veritabil izomorfism funcţional între procesele neurologice şi cele mentale. Ba încă, sistemele fiziologice
(la care, în ultimă instanţă, se reduc stările şi evenimentele lăuntrice) învederează izbitoare convergenţe,
analogii, similitudini cu fenomene de tip electric, termodinamic etc. În atare context, elaborează teoria
câmpului, înţeles ca distribuţie energetică dinamică către diferitele componente alcătuitoare şi manifestat
întreit, adică în plan fizic (real), cerebral (fiziologic) şi psihic (funcţional).
      După 1920, se stabileşte la Berlin, unde editează revista Cercetarea psihologică (1921) şi este numit
director al foarte bine utilatului Institut de Psihologie din urbe (1922). Competenta (dacă nu şi charismatica)
sa prestaţie didactică sporeşte constant numărul studenţilor (printre care mulţi străini provenind din ţările est-
europene şi, întrucâtva frapant pentru timpul cu pricina, destule fete ori tinere femei) sosiţi să-i audieze
cursurile, iar, cu toate că aceştia se recrutau de obicei din clasele superioare ale societăţii (sau, poate, tocmai
de aceea), nu rezistă tentaţiei de a le împărtăşi vederile-i social-politice puternic impregnate stângist (social-
democrat).
      Elev al lui Stumpf şi Schumann la Frankfurt, asistent al lui Külpe la Würtzburg, colaborator apropiat al lui
Wertheimer şi Köhler, profesor la Giessen (dar nu şi în Berlinul unde se născuse), Kurt Koffka este cel mai
productiv dintre gestaltişti pe linia operei publicate, revenindu-i însemnate merite atât inovativ-teoretice (de
pildă, relativ la invarianţii percepţiei spaţiale), cât şi doctrinar-sistematizatoare. Deviza după care şi-a
întreprins investigaţiile şi nu înceta să o repete studenţilor săi germani sau americani sună astfel: „Găseşte
fapte, fapte şi iar fapte; când eşti sigur de faptele tale, poţi încerca edificarea unei teorii, însă faptele sunt mai
importante”. Ca ştiinţă despărţită de viziunile materialistă, vitalistă şi naiv-empiristă, psihologia îndeplineşte o
funcţie epistemică prin excelenţă integratoare, din moment ce se situează la intersecţia a trei „provincii”,
anume natura inanimată, viaţa şi sufletul, implicit în matca de confluenţă a disciplinelor ce dau seamă de
cantitate, ordine şi semnificaţie (valoare). Ea va împleti armonios cercetările consacrate relaţiei cauză-efect cu
cele dedicate raportului întreg-parte. În 1924, a emigrat în Statele Unite 2, iar, predând la diferite universităţi şi
tipărindu-şi multiple lucrări, a iniţiat pe psihologii transatlantici în universul ideilor vehiculate prin noua
paradigmă. Fără a reuşi să o impună şi să alinieze prea mulţi adepţi, de vreme ce avea în behaviorism un
viguros şi influent contracandidat.
      Gestaltismul cunoaşte o deosebită înflorire interbelică în cadrul a ceea ce sălăşluieşte sub apelativul de „a
doua şcoală de la Leipzig”, întemeiată şi condusă în intervalul a două decenii de Felix Krüger, discipol şi
doctorand al lui Wundt, promotor (dimpreună cu Spearman şi Allport) al metodei analizei factoriale. Potrivit
opticii sale înfăţişate în Despre structurile psihice (1926), nu doar percepţia şi învăţarea, dar şi viaţa afectivă
este purtătoare a calităţilor de organizare în totalităţi complexe, întregul („trăirea” de ansamblu, Erlebnis)
subordonând şi determinând diversele componente de factura emoţiei, motivaţiei sau voliţiei punctuale, după
cum inflenţează chiar travaliul gândirii, inclusiv în ipostaza sa logică. Prin Friedrich Sadner – teoretician
controversat în virtutea opţiunilor sale pro-naziste, făcând astfel o figură aparte printre promotorii curentului
în atenţie, de covârşitoare majoritate evrei –, punctul de vedere holistico-emergentist se vede transpus în
domeniul psihologiei dezvoltării, vorbindu-se despre închegarea treptată, în ontogenie, a unor experienţe ale
formei din „germeni” (virtuali, încă nemanifestaţi, dar totuşi decelabili la cercetarea atentă) de gestalt, proces
desemnat prin sintagma geneză actuală.
2. Principiile gestaltismului. Paradigma gestaltistă. Problematica învăţării.
 Principiile gestaltismului:
a) Gestaltul-calitate esenţială a câmpului psihologic
   Se zice că raportarea gestaltiştilor la întreg este dificil de înţeles, deşi aserţiunea “întregul este altceva
decât suma părtilor” se găseşte şi la înţeleptul chinez Lao-Tzi, care trăise cu şase secole înaintea erei noastre;
simpla afirmaţie a diferenţei dintre suma părţilor şi întreg a fost considerată de B.F. Skinner în deceniul al
patrulea o pseudoproblemă, deşi gestaltiştii delimitaseră pe baza acestui criteriu “gândirea productivă” şi
“rezolvarea prin surprindere a legii de organizare internă” (prin Einsicht).
   Prin natura intrinsecă a experienţei lor cognitive, oamenii recepţioneaza şi procesează datele într-un
mod structurat, potrivit unor legi ale dependenţei parţii de întreg. Realitatea însăşi are organizare structural-
emergentă; exemplul apei, cu calităţile ei surprinzător de diferite faţă de elementele componente (oxigenul şi
hidrogenul); structura casei, structurile materialelor şi ale ţesuturilor vii, circuitul electric funcţional etc. (W.
Kohler tratează sistematic asemenea exemple în lucrarea “Die physichen Gestalten”,1920).
b) Raportul psihic-fiziologic
   Dacă în Fizică, noţiunea de câmp semnifică un spaţiu definit de mişcarea unor particule (ce poate fi
descrisă matematic), în accepţiunea psihologică realitatea este alta. Sa luăm exemplul mai frecvent utilizat al
câmpului perceptiv: cămpul semnifică un ansamblu de relaţii antecedent-consecvent, cu o descriere verbala
sau matematică, relativ la care comportamentul de orice fel nu depinde punctual de caracteristicile locale ale
situaţiei-stimul.
   Ipoteza unor câmpuri fiziologice a fost admisă de psihologi sub semnul izofuncţionalităţii epistemice:
dacă un anumit “model” fiziologic are o înaltă probabilitate de predictie a comportamentului, atunci el poate fi
considerat valabil. Ideea de câmp a captivat pe fiziologi şi i-a făcut să experimenteze interferenţe între forţe
electrice, schimbări fiziologice şi percepţie (în special cea vizuala). Dacă în această privinţă datele n-au fost
considerate edificatoare, relaţia dintre structurile cerebrale şi experienţă a fost definită sigur ca una de
izomorfism. În “Gestalt psychology”, 1947, W. Köhler afirmă: “Organizarea experenţială în spaţiu este
întotdeauna structural-identică cu organizarea funcţională în distribuţia proceselor cerebrale de bază” .
c) Atitudinea faţă de experienţa trecută
   Acest principiu, redat prin sintagma “simultaneitate” (între psihic şi fizic) este cu totul specific şcolii
gestaltiste. Fără a nega total rolul experienţei trecute în reactivitatea individului într-o situaţie inedită, valoarea
acesteia este diminuată in apariţia noii imagini perceptive sau soluţii; confruntarea concretă cu stimulul sau cu
situaţia problematică este atât de hotărâtoare pentru comportamentul adecvat, încât modifică experienţa
trecută. Precepţia este influenţată de trei tipuri de variabile: genetice, istorice şi situaţionale. Aceasta nu
înseamnă că unele legi de organizare a gestalt-ului nu pot fi învăţate (cum ar fi principiul proximităţii:
elementele apropiate aparţin aceluiaşi obiect).
Gestaltiştii sunt preocupaţi de “efectul productiv” al impactului cu prezentul, la care pot contribui şi
elemente native şi date ale experienţei trecute, fără însă a fi hotărâtoare.  W.Kohler explica aceasta prin figura:

Deşi figura conţine două litere “H”, cu care

suntem familiarizaţi, ansamblul nu este
perceput ca o completare a acestora, deci ca:

d) Principiile configuraţiilor
   Enunţate în 1923 de M.Wertheimer ca rezultate
experimentale, cu timpul au devenit cunoscute ca “legi
de organizare”. Autorii gestaltişti şi-au dat seama de dificultatea înţelegerii formulărilor verbale şi au ilustrat
fiecare principiu cu figuri.
1) Proximitatea: elementele dispuse împreuna în timp şi spaţiu tind sa fie receptate împreuna. Figura alăturată
este perceputa ca trei perechi de linii şi nu altfel:

2) Similaritate: elementele asemănătoare tind sa fie

percepute împreună într-o aceeaşi structura de lucruri
egale. De exemplu, şirul unor cerculeţe dispuse
alternativ, mare-mic:

3) Direcţia: tindem sa vedem figurile în

modul în care elementele sunt
orientate ca o curgere continuă. De exemplu:

4) Set-ul obiectiv: dacă se percepe un anumit tip de

organizare, se formează o disponibilitate (set) de a vedea
la fel şi elementele-stimuli ce nu au întocmai aceeaşi
dispunere. Vedem alăturat trei seturi de elemente: primul este
compus din perechi clar delimitate spaţial; în al doilea,
delimitarea este mai estompată, iar în al treilea lipseşte;
totuşi,întregul ansamblu tinde să fie perceput cu organizarea
primei serii:

5) ”Soarta

comună”: când elementele unei serii mai mari sunt dispuse altfel, ele tind să fie percepute grupat. Exemplu:

6) Pregnanţa: figurile tind să fie percepute ca “bune”,

complete, stabile, în ciuda unor lipsuri. Alăturat vedem “cerc” şi “triunghi”, deşi sunt figuri incomplete:
  
   Paradigma gestaltistă
   Obiectul Psihologiei: studiul experienţei imediate a
întregului organism. În contrast cu behaviorismul, gestaltiştii s-
au ocupat mai mult cu percepţia şi aceasta din
perspectiva condiţiilor situaţiei prezente şi a antecedentului.
   Postulate. Unul singur este formulat clar: întregul domină părţile şi constituie realitatea primara,
“unitatea elementară” de analiză, specifică şi profitabilă pentru psihologie. Mai sunt explicite alte patru
postulate secundare: 1) izomorfismul, 2) contemporaneitatea, 3) legile organizării, 4) noncontinuitatea
învăţării.
Datele analizei ştiinţifice. În aceastǎ privinţǎ se poate observa o apropiere de behaviorişti, care au
practicat acceptarea aceluiaşi gen de date privind învǎţarea şi rezolvarea de probleme. Dacǎ behavioriştii au
exclus conştiinţa şi introspecţia ca fapt al analizei ştiintifice, au acceptat totuşi comportamentul verbal;
gestaltiştii au fost mai toleranţi, acceptând relatǎrile subiectului despre ceea ce recepţioneazǎ şi gândeşte.
Selecţia şi conexiunea. Problema de studiu pentru gestaltişti a fost nu selecţia elementelor realului, ci
structurarea lor: unele elemente devin fond, altele “figurǎ pe fond”. Legile de structurare formulate de
M.Wertheimer sunt în fapt reguli de selecţie; alţi gestaltişti au definit unele proprietǎţi ale stimulilor care-i fac
“invarianţi” pentru procesarea cognitivǎ.
În ceea ce priveşte conexiunea (apariţia formaţiilor complete din elemente simple) trebuie remarcat
faptul cǎ principiile de organizare (ale gestalturilor) nu vizeazǎ conexiuni, ci raporturi dinamice dintre
antecedent şi consecvent şi raporturi funcţionale (cu efect emergent) dintre componente; principiul
izomorfismului, de asemenea, explicǎ aspectul productiv al procesǎrii cognitive, cum vor zice creatologii – “a
flexible use of knowledge”.
Problematica învăţării
   Dupa cum reiese din formularea acestor principii, Wertheimer admite prezenţa experienţei trecute (ca
set, ca tendinţă sau ca disponibilitate cognitivă); în general insă, gestaltiştii nu pun accentul pe “reproducere”,
ci pe “aspectul productiv”, adică pe procesarea cognitivă determinata de “vectorii” situaţiei prezente. Modul
de cooperare a celor două grupe de factori, putem spune acum, n-a fost dezvăluit de gestaltişti, dar a făcut
obiectul urmatoarei jumătăti de veac de cercetari în creativitate (inclusiv inventică).
   Încǎ din cartea “Mentality of apes”(1925), W.Kohler demonstrează experimental că formarea imaginii
perceptive este determinată de calitatea câmpului ca întreg. Rezolvarea unei probleme devine o restructurare
a câmpului perceptiv, în sensul unei conpletări pentru ca, în raport cu problema pusa, câmpul să devina
semnificativ. Cum configuraţiile “bune” sunt stabile, o data insightul (descoperirea, iluminarea) produs,
experienţa câştigată (deci învăţarea) este stabilă.
   În “Productive thinking”, M.Wertheimer sugerează metode gestaltiste eficiente în problem solving,
abordări în termeni holistici, diminuarea atenţiei pentru detalii, încercări oarbe şi căi înguste de dresaj (în
spiritul lui Thorndike).
   Un moment remarcabil în evoluţia concepţiei gestaltiste îl reprezinta cartea lui K.Duncker “On
problem solving”(1945), o dezvoltare a lucrării cu acelaşi titlu publicată în 1935, în germana (“Psychological
monographs”,58(270)). Aici, tânarul gestaltist (coleg de doctoratură cu cunoscutul psiholog român
Gh.Zapan), face o delimitare clară între două tipuri de situaţii problematice: “tipul Hume” şi “tipul Gestalt”.
Primul se pretează la o rezolvare după suma elementelor, al doilea se rezolvă prin “Einsicht”(engl. “insight”),
adica restructurare, surprinderea principiului de organizare holistică; într-un caz, rezolvarea este graduala,
metoda încercărilor şi erorilor poate fi adecvată; în celălalt, gânditorul învinge obstacole (cum este fixitatea
funcţională), trecerea de la neputinţă la reuşită este bruscă, performanţa este rapidă, procedeul este uşor
transferat.
3. Contribuţiile gestaltismului.
Mulţumită altor contribuţii, gestaltismul se va transfera de la individ în sfera instituirilor şi relaţiilor
psiho-sociale, pasul hotărât în inedita direcţie fiind întreprins de Kurt Lewin, un timp profesor la Berlin, apoi
mutat peste ocean după venirea la putere a lui Hitler, unde reuşeşte cu abilitate să obţină generoase finanţări
pentru cercetările sale de la persoane particulare şi instituţii (precum Rockefeller Foundation). Va aduce
dezvoltări înnoitoare teoriei köhleriene a câmpului, aşa încât să-i asigure permeabilitatea la procesele de grup
întinse între cooperare şi conflict, învăţare şi influenţare, ca şi la fenomenele frustrării şi regresului psihic,
plus pandantele lor în materie de conduită „deviantă”. Adăstând sub plurale denumiri (psihologie dinamică,
psihologie topologică, psihologie vectorială), noua viziune – vrută o amplă sinteză a feluritelor tendinţe
regionale de profil (văzute ca mult prea parcelare) – se focalizează nu atât pe realitatea brut-naturală ori
alcătuirea somatică (deşi le presupune tacit), ci pe aşa-zisul spaţiu vital, constituit potrivit „trăirii” întregului
circumstanţial şi angajând „zona”, „graniţa” şi „orientarea” drept termeni-cheie.
      Nerefuzând să se racordeze la surse psihanalitice, s-a străduit să remanieze conceptul analizei (obligatoriu
desfăşurată sub auspiciile şi finalitatea dezirabilei sinteze întregitoare), după cum a solicitat ca însuşi
comportamentul să fie abordat într-un orizont al „situaţiei complete”, aşadar luând în considerare deopotrivă
condiţiile cultural-ambientale şi „personalitatea totală” (cu toate dispozitivele sale native şi dobândite,
pulsionale şi intelectuale, motivaţionale şi voliţionale, afective şi discursive, atitudinale şi acţionale ş.a.m.d.).
Alături de analiză, descriere şi utilizarea definiţiilor operaţionale, se recurge la metoda constructivă, iar
prezentarea (dorită cât mai riguroasă şi precisă) este însoţită de formule matematice de inspiraţie topologică şi
vectorială. Răspunzând direct necesităţilor pragmatice ale psihologilor, pedagogilor, antreprenorilor şi
managerilor, politicienilor, sportivilor etc., teoria lewiniană şi-a aflat nu doar mulţi susţinători americani, dar
şi solide confirmări experimentale.
      În esenţă, încă din fragedă copilărie, orice individ este înconjurat de o multitudine de structuri cvasi-fizice
(încăperi, mobilier, ustensile ş.a.) şi cvasi-sociale (familie, şcoală, biserică, loc de muncă, cerc amiciţial etc.),
dar, mai important, dispune de felurite posibilităţi funcţionale care îl stimulează şi îi permit să desfăşoare o
varietate de acţiuni solitare ori coparticipante. Stările de fapt şi evenimentele ambientale sunt denumite
„caractere”, „forţe de chemare” sau „valenţe”, ponderea, tăria, impactul acestora fiind determinat(ă) de
trebuinţele momentane (deci schimbătoare) ale persoanei. Înglobând-o cu necesitate, spaţiul vital de existenţă
se supune el însuşi unei dinamici sui generis, lucrurile ce-l populează modificându-şi permanent semnificaţia
şi valoarea subiectivă, oscilând deconcertant pe întreaga gamă cuprinsă între atractiv şi dezagreabil, acceptare
şi dezavuare. Bunăoară (şi luaţi bine aminte, voi, studenţilor!), absolvirea – onorabilă? – a unei instituţii de
învăţământ superior („valenţă pozitivă”) reclamă parcurgerea obligatorie a unei regiuni de „caracter negativ”,
adică preocupare şi muncă susţinută, renunţări, chiar sacrificii (!). 
Tema 11. Psihologia umanistă – concepţiile fundamentale cu privire la natura omului
1. Concepţiile de bază ale psihologiei umaniste.
2. C. Rogers, A. Maslow şi alţi reprezentanţi ai psihologiei umaniste.

Literatura recomandată:
Schiţe din istoria psihologiei, Bucureşti, 1994

1. Concepţiile de bază ale psihologiei umaniste.

Considerată de unul dintre iniţiatorii ei, Abraham H. Maslow (1908-1970), a treia forţă în psihologie,
încă de la început psihologia umanistă a reprezentat o reacţie împotriva celorlalte două mari orientări
existente şi practicate în Occident: behaviorismul şi psihanaliza, taxate ca incapabile de a studia şi mai ales de
a soluţiona problematica reală, concretă a omului contemporan, aflat în faţa multor dileme şi contradicţii. „Eu
cred că psihologia umanistă”, scrie Maslow, „trebuie să se ocupe mai mult de problemele importante ale
poziţiei omului în lumea de azi şi spun acest lucru deoarece toate problemele importante ale omenirii – război
şi pace, exploatare şi fraternitate, ură şi dragoste, boală şi sănătate, înţelegere şi conflict, fericire şi nefericire –
conduc la o mai bună înţelegere a naturii umane şi la o psihologie cu aplicaţii directe pentru viaţa omului”
(Zlate, 2000). La rândul ei, Charlotte Bruhler (1893-1974) susţinea că: „psihologia umanistă se vrea a fi o
soluţie la problemele umane ale timpului nostru: cum să trăieşti o viaţă plină de succes şi cum să construieşti
relaţii mai satisfăcătoare între oamenii acestei lumi” (Zlate, 2000, p. 104).
Psihologii umanişti consideră că obiectul de studiu al psihologiei ar trebui să fie experienţa conştientă,
subiectivă a individului.
Ei consideră persoana umană ca fiind o fiinţă liberă şi generoasă, cu potenţial pentru creştere şi
dezvoltare. Ei pun accentul pe unicitatea fiinţelor umane, pe libertatea lor de a-şi alege propriul destin şi
consideră folosirea metodelor ştiinţifice, statistice, cantitative ca inadecvate pentru studiul fiinţei umane. În
fond, psihologia ar trebui, în primul rând, să încerce să îi ajute pe oameni să îşi maximizeze potenţialul de
creştere psihologică. Ea ţinteşte la a susţine maturizarea lor psihică şi socială. Perspectiva umanistă este o
perspectivă optimistă. Ea consideră că oamenii luptă să îşi atingă propriul potenţial, să atingă maximul
creşterii personale, în cadrul propriilor limite.
Aşadar, în centrul psihologiei umaniste este situat omul, cu viaţa sa personală şi relaţională, presărată cu
nimicurile cotidiene şi cu marile ei drame, cu ipostazele devenirii şi autoconstrucţiei omului şi experienţei
sale, cu atitudinea lui activă faţă de propria sa existenţă. Şi toate acestea nu doar cu scopul de a cunoaşte şi de
a înţelege mai bine omul, ci pentru a-i oferi mijloace specifice de acţiune în vederea depăşirii dificultăţilor cu
care se confruntă (vezi Zlate, 2000).
 Între cei mai importanţi exponenţi ai abordării umaniste se numără: A. Maslow (1908-1970), C.R.
Rogers (1902-1987), Charlotte Bruhler, J.F.T. Bugental, A. Combs, Th. Gordon, J. Cohen, A. Wellek, A. de
Peretti etc. Criticând atât behaviorismul (care postula o concepţie mecanicistă despre om, considerându-l ca o
maşină uşor manipulabilă în funcţie de scopurile propuse), cât şi psihanaliza (care reducea omul la instanţa sa
iraţională, la o fiinţă controlată irevocabil de trecut), Carl R. Rogers susţinea: „Omul nu are pur şi simplu
caracteristicile unei maşini, el nu este pur şi simplu o fiinţă sub controlul instinctelor inconştiente, ci este o
persoană care creează sensul vieţii, care încorporează o dimensiune a vieţii subiective” (Zlate, 2000, p.105).
Mai departe, celebrul psihoterapeut american subliniază: „Vreme îndelungată, omul nu s-a simţit pe sine decât
ca o păpuşă vie, determinată de forţe economice, de forţele inconştientului sau de forţele mediului
înconjurător. El a fost subjugat de persoane, instituţii, de teoriile ştiinţei psihologice. Dar el propune cu
fermitate o nouă declaraţie de independenţă. El denunţă alibiurile lipsei de libertate. El se alege pe sine
angajându-se, într-o lume extrem de dificilă şi adesea tragică, să devină el însuşi, nu o păpuşă, nu un sclav, nu
o maşină, ci Sinele său unic şi individual”.
2. C. Rogers, A. Maslow şi alţi reprezentanţi ai psihologiei umaniste.
C.R. Rogers. Psihoterapeut american, psihopedagog, profesor la Universitatea din Ohio, creator al
conceptului de nondirectivism, C.R. Rogers şi-a început cariera profesională ca psihanalist. Ca şi Freud, el a
fost psiholog clinician şi multe dintre concluziile sale au fost formulate în urma activităţii desfăşurate cu
persoane afectate de tulburări emoţionale. El a observat că multe dintre aceste probleme psihologice se nasc
din dilema „a trebui/a dori". Aceasta se referă la conflictul dintre ceea ce oamenii cred că ar trebui să facă şi
ceea ce simt că este mai bine pentru ei să facă. De exemplu, un individ poate simţi că i-ar plăcea să aibă o
activitate mai importantă la birou, dar ştie că ar trebui să petreacă mai mult timp cu familia. Disconfortul
provocat de această dilemă „a trebui/a dori" generează anxietate.
Conceptele-cheie asociate concepţiei umaniste a lui C.R. Rogers şi care întemeiază ceea ce am putea
numi „atitudinea rogersiană" sunt:
a) congruenţa sau autenticitatea persoanei;
b) empatia;
c) consideraţia necondiţionat pozitivă sau acceptarea fără rezerve a celuilalt, aşa cum este el.
Teoria lui Rogers asupra personalităţii umane pleacă de la premisa că oamenii sunt fundamental buni.
Fiecare individ este unic şi are o nevoie bazală, primară, de imagine pozitivă. Mai precis, fiecare individ are
nevoie în mod fundamental de respectul şi de admiraţia celorlalţi. În opinia lui Rogers, toţi oamenii se nasc cu
o tendinţă spre realizarea de sine, motiv care ne face să creştem şi să ne dezvoltăm ca fiinţe umane sănătoase
şi mature (psihic şi social). Conceptul central al acestei teorii este conceptul de sine, de perspectivă asupra
persoanei, dobândit în cursul experienţei de viaţă, prin intermediul tuturor percepţiilor, valorilor şi atitudinilor
care se constituie ca „eu". Acest sine perceput influenţează felul în care individul percepe lumea şi propriul
comportament. Conform teoriei lui C.R. Rogers, celălalt aspect al sinelui este sinele ideal, care reprezintă
percepţia modului în care individul ar dori să fie sau ar trebui să fie. Astfel, o femeie se poate percepe pe sine
ca fiind respectată şi având o carieră de succes, dar având lipsuri ca mamă şi ca soţie (lipsuri care pot să fie
sau nu adevărate). Sinele ei ideal ar putea cere un succes egal în ambele sfere al vieţii sale.
Aşadar, după Rogers, fiecare persoană are un sine perceput şi nu un sine ideal. În aceste condiţii, se
poate vorbi despre o sănătate psihică atunci când sinele perceput este relativ compatibil cu sinele ideal.
Problemele psihologice apar atunci când între sinele perceput şi sinele ideal, sau între sine şi experienţele din
lumea reală apare şi se manifestă o nepotrivire serioasă, semnificativă.
C.R. Rogers şi-a început cariera profesională ca psihanalist. Însă, treptat, el ajunge la concluzia că
perspectiva psihanalitică îi face pe oameni să pară neajutoraţi, indivizi care nu pot să se descurce în viaţă fără
ajutorul psihoterapeutului. Astfel că, în timp, Rogers va dezvolta o nouă tehnică psihoterapeutică pe care o va
denumi centrată pe client sau nondirectivă, pentru a accentua faptul că, mai degrabă, clientul (şi nu
„pacientul") trebuie să joace rolul principal în terapie şi nu psihoterapeutul. Această nouă abordare – cum se
vede – este opusă celei psihanalitice, unde în centru se găseşte terapeutul, care face interpretările şi oferă
prescripţii.
Prin urmare, în terapia centrată pe client, în condiţiile date, clienţii (şi nu „pacienţii") au puterea şi
motivaţia de a se ajuta singuri. Facilitatorul (şi nu „terapeutul") încearcă să creeze o atmosferă caldă, pozitivă,
de acceptare, în care acest lucru devine posibil. Spre deosebire de alte tipuri de terapie, facilitatorul nu este un
expert, o figură autoritară, iar terapia este una nondirectivă. Scopul este acela de a-i ajuta pe clienţi să îşi
clarifice gândurile despre problemele pe care le au şi să dobândească o mai mare înţelegere a acestora. Ca
urmare, clientul devine conştient de sine, poate să-şi recunoască propriile forţe şi limite, ceea ce adeseori duce
la creşterea autoacceptării. În acelaşi timp, o mai bună înţelegere a constrângerilor reale, aşadar nu imaginate
sau autoimpuse, poate ajuta clientul să decidă cum să acţioneze.
 Factorul-cheie în această terapie este cel conform căruia clientul îşi poate controla tot mai mult destinul
şi poate găsi soluţii satisfăcătoare la problemele sale. Facilitatorul nu apreciază cât de adecvate sunt soluţiile
găsite de client. În cadrul unei întrevederi nondirective demersul principal este empatia. Ea este acea ascultare
extrem de atentă pe care o practică cel care intervievează, tinzând să ignore propriile sale valori şi să integreze
momentan valorile celuilalt. Facilitatorul se află în acea situaţie care îi permite să înţeleagă motivele ce-l
determină pe intervievat să acţioneze, să gândească sau să se exprime aşa cum o face. Spre deosebire de
simpatie şi antipatie, care sunt două atitudini şi reacţii afective spontane, empatia presupune un demers
voluntar de înţelegere (cât mai) completă şi (cât mai) profundă a celuilalt.
Adeseori, C.R. Rogers şi alţi psihologi umanişti au apelat şi apelează la metoda terapiei în grup. Fiecare
membru al grupului îl acceptă pe oricare alt membru al grupului său aşa cum este. Grupul îi permite
individului să-şi exprime deschis problemele în faţa celorlalţi, iar feed-back-ul primit îl ajută să înţeleagă felul
în care este perceput de aceştia.
Autorul nondirectivismului a ajuns la concluzia că principiile sale psihoterapeutice pot fi aplicate cu
succes şi în educaţie. El va lansa, astfel, ideea educaţiei centrată pe elev, în care educatorii se vor preocupa
constant să asigure elevului aceeaşi atmosferă caldă, pozitivă şi de acceptare de sine. La fel, educatorul este
văzut şi va acţiona ca un facilitator al procesului de învăţare-dezvoltare, al cărui scop final este acela al
pregătirii elevului să se ajute singur, să(-şi) rezolve problemele şi dilemele fără ajutorul celor din jur. Desigur,
empatia rămâne un mediator psihologic constant în relaţia educator-elev.
Abraham H. Maslow. Maslow şi-a obţinut doctoratul într-un departament de psihologie în care era puternic
susţinută psihologia behavioristă. Pe parcursul activităţii sale, îşi dă seama că psihologii behaviorişti
americani au devenit atât de preocupaţi de obiectivitate şi de studiul comportamentului manifest, încât au
ajuns să ignore câteva dintre aspectele cele mai importante ale existenţei şi fiinţei umane. Totodată, el s-a
convins că abordarea freudiană asupra psihicului are limite, în special pentru că se bazează, cu deosebire, pe
comportamentul omului nevrotic. În această situaţie, Maslow începe să observe şi să se ocupe de
comportamentele oamenilor bine adaptaţi (autoactualizatorii, cum i-a numit el); el ajunge la concluzia că, pe
parcursul dezvoltării lor, copiii sănătoşi mintal caută experienţele de viaţă care le aduc satisfacţie. Ca şi
Rogers, Abraham Maslow consideră că ingredientele necesare unei stări de bine psihologic sunt conştiinţa de
sine şi capacitatea de a ajunge la o înţelegere cu şinele propriu. De asemenea, şi el acceptă faptul că fiinţele
umane luptă pentru realizarea propriului potenţial, pentru a atinge nivelul maxim al creşterii personale, în
cadrul dat de limitările individuale. Dar în vreme ce Rogers accentuează importanţa conceptului de sine,
Maslow este interesat, în primul rând, de motivele care îi impulsionează pe oameni. Studiind motivele
prezente într-un mare număr de situaţii, Maslow a observat că aceste motive au tendinţa de a se regăsi într-un
pattern specific, care poate forma o ierarhie, cunoscută în comunitatea ştiinţifică a psihologilor drept piramida
trebuinţelor sau teoria gratificării trebuinţelor.
În lucrarea sa, „Către o psihologie a fiinţei” (1968), psihologul american îşi prezintă cele 43 de
postulate de bază prin care îşi expune propriul punct de vedere. Dintre acestea reţinem:
– Fiecare individ se naşte cu o anumită natură interioară;
– Această natură interioară este formată şi influenţată de experienţe, de gânduri şi de trăiri inconştiente
(dar nu este dominată de acestea din urmă);
– Indivizii îşi controlează cea mai mare parte a comportamentului;
– Copiilor trebuie să li se ofere posibilitatea de a lua cât mai multe decizii privind propria lor dezvoltare;
– Părinţii şi educatorii sunt chemaţi să joace un rol important în a le oferi copiilor posibilităţi de a face
alegeri înţelepte;
– Prima cerinţă este aceea de a le satisface copiilor trebuinţele de siguranţă, de iubire, de confort şi de
stimă personală, lăsându-i să crească şi nu controlându-le strict căile de creştere (Lungu, Iacob, 1998).
Arthur W. Combs. Fiind şi el dezamăgit de psihologia behavioristă şi de psihanaliză, A. Combs, profesor de
psihologie a educaţiei şi consilier la Universitatea din Florida, a devenit un avocat entuziast al abordării
umaniste. El susţine că scopul fiecărui om este acela de a deveni o persoană autoîmplinită. După dr. Combs,
persoanele autoîmplinite au următoarele caracteristici:
a) sunt persoane îndrăgite, dorite, acceptate şi capabile;
b) sunt în stare, în mare măsură, să se accepte aşa cum sunt;
c) au senzaţia că împărtăşesc multe cu ceilalţi;
d) au o mare cantitate de informaţii şi de cunoştinţe înmagazinate.
Dacă Maslow şi-a întemeiat concepţia pe observarea comportamentelor reale şi pe analiza biografiilor
unor mari personalităţi, iar Rogers şi-a construit teoria pe experienţa de psihoterapeut, Combs a utilizat o
perspectivă cognitivă ca punct de plecare în teoria sa. El pleacă de la presupoziţia că „toate comportamentele
unei persoane sunt rezultatul direct al câmpului perceptiv din momentul comportării sale" (Lungu, Iacob,
1998, p. 282).
Rezultă de aici, între altele, că este esenţial ca educatorul să înţeleagă şi să privească orice situaţie de
învăţare-dezvoltare din unghiul elevului (sau al celui care este în ipoteza de a învăţa); mai precis, este
important ca formatorul să încerce să înţeleagă modul în care elevul se percepe pe sine în situaţia de învăţare-
dezvoltare creată.
Nu atât aspectelor psihologiei cognitive ale învăţării le acordă Combs o atenţie specială, cât percepţiei
personale a celui care învaţă. În acest sens, A. Combs crede că modul cum o persoană se percepe pe sine are o
importantă vitală, iar scopul educaţiei este acela de a-l ajuta pe elev să-şi dezvolte o imagine pozitivă despre
sine. Acelaşi punct de vedere îl aplică psihologul american şi educatorului. În caracterizarea psihopedagogică
a educatorului, el pleacă de la premisa fundamentală că psihologia specializată în percepţii arată că în orice
moment, comportamentul unui om este o reacţie la modul cum se vede pe sine şi (cum vede) situaţia în care
să află. În aceleaşi condiţii, comportamentul unui profesor, ca al oricărei persoane, este reacţia sa faţă de
conceptul de sine.
Astfel, profesorii/educatorii care se încred în forţele lor vor încerca, îşi vor asuma acţiuni/probleme, cei
care nu se încred în ele vor ezita, vor evita responsabilităţile. Profesorii care se simt (şi se cred) plăcuţi de
către elevi se vor comporta diferit în raport cu cei care se simt (şi se cred) respinşi de elevi. Este probabil ca
profesorii care cred că profesia lor este o profesie demnă şi cinstită să se poarte cu demnitate şi cu cinste.
Dimpotrivă, profesorii care au îndoieli în legătură cu importanta şi valoarea profesiei lor se pot comporta
agresiv şi îndoielnic în raport cu elevii, cu colegii lor sau cu persoane din afara sistemului educativ-formativ.
Profesorul este o persoană care manifestă tendinţa de a se recunoaşte în oamenii comunicativi, sociabili
şi nu în cei retraşi. El se vede pe sine ca pe o persoană care are tot ce-i trebuie pentru a-şi înfrunta şi rezolva
problemele, şi nu ca pe o persoană care nu este capabilă să facă faţă propriilor sale probleme.
Profesorul are încredere în sine. El se vede ca pe un om de care poţi să depinzi, în care poţi să ai
încredere, care poate depăşi orice fel de situaţie, iar nu ca pe o persoană care nu are încredere în ea şi în care
nu se poate avea încredere. Profesorul se vede ca pe o persoană atractivă şi dorită şi, în general, capabilă de a
da un răspuns corespunzător solicitărilor.
Profesorul îi ajută pe alţii într-un mod elegant, relaxant, facilitator, şi nu manipulându-i, inhibându-i,
controlându-i. El se vede pe sine ca pe o persoană deschisă, şi nu închisă în sine. El încearcă să-şi dezvăluie
personalitatea. Nu-şi ascunde sentimentele şi precarităţile. Simte, nevoia de a fi el însuşi; el încearcă să
încurajeze şi să înlesnească procesele de căutare şi de descoperire ale elevilor, apreciază A. Combs.
În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi, un profesor bun este sensibil la lumile în care trăiesc elevii şi colegii lui
şi le acceptă sentimentele, atitudinile, credinţele şi modurile de a înţelege ca pe nişte date importante pentru
relaţiile umane. Comportamentul eficient al profesorilor este legat de înţelegerea faţă de oameni, faţă de
semeni.
Ceea ce crede un profesor despre felul de a fi al elevilor lui va avea un efect foarte important în
comportamentul său faţă de ei. Dacă un profesor este încrezător în capacitatea de a învăţa a elevilor lui, atunci
el va avea un comportament diferit faţă de cel care are îndoieli foarte mari sau nu crede pur şi simplu în
capacităţile elevilor săi. Profesorul care se încrede în elevii lui îşi începe activitatea cu speranţa şi asigurarea
că atât el, cât şi elevii îşi pot desfăşura activitatea cu succes. Pe de altă parte, pentru profesorul care nu crede
în proprii săi elevi, datoria de profesor, de educator nu va fi deloc uşoară. Dacă nu crezi în capacităţile
copiilor, atunci nu este deloc sigur că ai putea să le dezvolţi si să reuşeşti.
Profesorul nu-i priveşte pe elevi ca pe nişte inamici, ca pe nişte duşmani/adversari, ci ca pe nişte oameni
apropiaţi, ca pe nişte colaboratori. Îi consideră nişte oameni cu intenţii bune, constructive, şi nu cu intenţii
rele, destructive. Profesorul vede în oameni şi în comportamentul lor o formă esenţială de dezvoltare; el îi
vede ca pe nişte persoane creative, dinamice, nu pasive şi inerte. El le vede ca persoane demne de încredere şi
nu le va eticheta în grabă comportamentul drept capricios, negativ (vezi Combs, 1975).
Cu prilejul unei conferinţe ţinute în 1962, intitulată Profesorii superiori, A. Combs formulează
trăsăturile unui bun educator:
 să fie bine informat în domeniul său;
 să ştie multe din domeniile cu care are legătură disciplina sa;
 să se adapteze uşor la noile cunoştinţe;
 să înţeleagă procesul de devenire;
 să recunoască diferentele individuale;
 să fie un bun interlocutor, să fie comunicativ;
 să dezvolte minţi curioase, problematice, iscoditoare;
  să fie disponibil;
 să se angajeze, să se implice, să-şi asume obligaţii şi responsabilităţi;
 să fie entuziast;
 să aibă simţul umorului;
 să fie modest;
 să-şi păstreze propria individualitate;
 să fie convingător;
 să fie sincer şi cinstit;
 să fie un om integru, de caracter;
 să arate tolerantă şi încredere;
 să fie grijuliu;
 să fie milos, să arate compasiune;
 să fie curajos;
 să se simtă în siguranţă;
 să fie creativ;
 să fie flexibil, multilateral, suplu, mobil;
 să fie doritor să încerce;
 să creadă în Dumnezeu;
 să fie sensibil la sentimentele elevilor şi ale colegilor;
 să creadă că elevii lui sunt capabili să înveţe;
 să aibă o imagine de sine pozitivă;
 să vrea să-i ajute pe elevi pentru ca ei să obţină cele mai bune rezultate.
Thomas Gordon. După Th. Gordon, dacă dorim ca generaţia tânără să preia valori pe care generaţia adultă le
consideră necesare, atunci esenţială devine relaţia părinte-copil, profesor-elev, mai precis, menţinerea acestei
relaţii.
Th. Gordon consideră că educaţia nu poate avea loc în afara iubirii, iar iubirea presupune a-i accepta pe
tineri aşa cum sunt: a fi acceptat înseamnă a fi iubit (Gordon, 1994). Tocmai dacă sunt acceptaţi aşa cum sunt,
ei se pot schimba pentru că sunt liberi să se gândească la modul în care vor s-o facă, sunt încurajaţi să se
destăinuie şi să-şi dezvăluie problemele, îşi pot dezvolta conştiinţa propriei valori şi puterea Eu-lui.
Dimpotrivă, atitudinea de neacceptare, exprimată prin mesaje în care adulţii au tendinţa să condamne, să
critice, să respingă, poate dezvolta la tineri complexe de inferioritate, retragere, respingere, o slabă evoluţie a
conştiinţei de sine.
Plecând de la ideile lui Carl R. Rogers referitoare la relaţiile interumane, Th. Gordon concepe o metodă
de interacţiune care urmăreşte aprofundarea relaţiei profesor-elev, creşterea intensităţii ei. Metoda este
cunoscută sub numele de Pregătirea Eficientă a Profesorului, pe scurt TET (Teacher Effectiveness Training,
1974) şi utilizează câteva principii de comunicare eficientă. Ea oferă un model pentru realizarea unei
comunicări deschise şi oneste în clasă, precum şi pentru rezolvarea conflictelor profesor-elev într-o direcţie
reciproc benefică şi democratică (vezi Dembo, 1991).
Programul de pregătire a lui Gordon pune accent pe libertate şi responsabilitate, pe ideea renunţării la
putere în favoarea negocierii reglementărilor, acordurilor în care nimeni nu pierde. Nu există învingători şi
învinşi. Nu este afectată nici poziţia adultului, nici încălcată demnitatea copilului şi subminată încrederea în
capacităţile proprii.
Gordon recomandă profesorilor să fie deschişi şi preocupaţi de problemele elevilor, să fie atenţi cu ei,
menţinându-le şi încurajându-le, totodată, individualitatea. El solicită reducerea la minimum a controlului
exterior asupra elevilor şi înlocuirea lui cu întâlnirea reciprocă a trebuinţelor acestora.
Viaţa înseamnă probleme. Orice am face, nu putem ocoli problemele ei. Copii şi adulţi, toţi avem
probleme. După Th. Gordon, premisa esenţială a rezolvării şi depăşirii lor este comunicarea. De ea depinde
atât confortul nostru interior, cât şi sănătatea noastră psihică. Ea nu se realizează, însă, întotdeauna firesc,
autentic. Pot să apară, oricând bariere comunicative, greşeli care blochează comunicarea interpersonală.
Psihologul detectează 12 reacţii tipice de blocare a comunicării:
1) a comanda, a da ordine, a porunci;
2) a avertiza, a ameninţa;
3) a predica, a face morală, folosind (inflaţionist) cuvinte precum „ar trebui", „ar fi bine";
4) a da sfaturi, a oferi propuneri, soluţii;
5) a povăţui, a ţine discursuri;
 6) a contrazice, a învinovăţi;
7) a certa, a eticheta;
8) a interpreta, a diagnostica;
9) a lăuda, a aprecia;
10) a întreba, a sonda, a interoga;
11) a consola, a compătimi, a linişti;
12) a atrage atenţia, a fi sarcastic.
Barierele sunt ineficiente deoarece transmit concomitent două mesaje. Al doilea este ascuns. Spunem
ceva despre celălalt, de genul: „vina este a ta, tu ai greşit, nu-ţi dai seama de situaţie, nu se poate avea
încredere în tine, nu eşti aşa de deştept ca mine, eşti cam prostuţ(ă)" sau „nu te descurci singur(ă)", „mă
îndoiesc de capacitatea ta". Cum se vede, în fond, mesajele barierelor comunicative sunt destructive. Ele dau
senzaţia că celălalt este considerat iresponsabil, într-o poziţie de inferioritate. Ele sugerează ideea că „tu nu
poţi rezolva problema fără mine sau fără ajutorul meu". I se ia celuilalt (în cazul nostru, copilului) dreptul de a
încerca să găsească singur o soluţie, în context, Gordon recomandă părinţilor, profesorilor să nu rezolve ei
problemele copiilor, ale elevilor, ci să aştepte, mai întâi, ca aceştia să(-şi) formuleze soluţii. Copiii au
posibilităţi nebănuite de a găsi soluţii. Dacă însă părinţii, educatorii se grăbesc mereu să le dea indicaţii, se
ajunge (şi se poate rămâne) la dependenţă. Maturizarea copiilor este stopată sau întârziată; li se compromite
plăcerea de a reuşi prin ei înşişi.
Totodată, ei nu-şi vor putea însuşi tehnici şi priceperi de rezolvare a problemelor (de care nu vor fi
scutiţi niciodată). Aceasta nu înseamnă privarea lor afectivă, privarea de aprecierile şi încurajările noastre.
Apar bariere atunci când adultul, educatorul ştie precis ce problemă are copilul şi când (mai) ştie că nu o
poate rezolva singur. Să nu uităm, ne atenţionează Gordon (1994), suntem alături de copil, nu în locul lui!
Desigur, copiii au nevoie de ajutor, însă cel mai bun ajutor este acela de a le lăsa răspunderea, ori de
câte ori este posibil, pentru găsirea soluţiei.
Gordon consideră că atunci când apar probleme în relaţia elev-educator, este important ca educatorul să
descopere cine „deţine" problema, deoarece, după el, rezolvarea problemelor începe cu identificarea
proprietăţii problemei. Găsirea soluţiilor este facilitată dacă părţile implicate identifică şi recunosc în mod
corect proprietatea problemei şi răspund în mod corespunzător. După psihologul american, ar putea exista
următoarele situaţii:
a) problema o deţine profesorul/educatorul;
b) problema o deţine elevul;
c) nu există nici o problemă (Lungu, Iacob, 1998).
El apreciază că ideal ar fi să predomine situaţiile în care să nu existe nici o problemă (privind predarea-
învăţarea) sau, dacă nu se poate altfel, cel puţin elevul şi/sau profesorul să aibă cât mai puţine probleme. Dacă
profesorului nu-i (mai) place să predea, nu este competent sau este preocupat de alte dificultăţi personale,
înseamnă că problema o deţine profesorul. Dacă elevii sunt atraşi mai mult de bârfă şi de şuşoteală decât de
conţinutul şi momentele lecţiei, dacă le este teamă că nu vor lua note suficient de mari pentru a-şi mulţumi
părinţii, atunci elevii deţin problema.
În general, problemele proprii elevilor se referă la anxietate, la inhibiţie sau la un concept de sine
nesatisfăcător; cele ale profesorilor se produc atunci când elevii au comportamente care-i frustrează, îi
enervează.
Gordon precizează că, adesea, educatorii, identificând greşit cine deţine problema sau chiar ignorând
faptul că ar exista o problemă, utilizează tehnici educaţionale inadecvate, ajungând (întotdeauna) să-i
învinuiască direct sau indirect pe elevi. El recomandă educatorilor ca ei să le transmită mereu elevilor mesaje
de încurajare, care să le arate că sunt acceptaţi de educatori aşa cum sunt, utilizând metode asemănătoare cu
cele folosite de C.R. Rogers în educaţia centrată pe elev. În acest caz, Gordon arată că pentru problemele pe
care le au elevii există tehnici de ajutorare în găsirea de soluţii, iar pentru problemele pe care le au profesorii
există tehnici de confruntare.
Ca tehnici de ajutorare există ascultarea pasivă şi, mai ales, ascultarea activă, iar ca tehnici (eficiente) de
confruntare există mesajele EU.
Atunci când problema aparţine educatorului, Gordon consideră că cea mai bună manieră de rezolvare a
ei este utilizarea mesajelor EU.
De obicei şi în mod spontan, în asemenea situaţii, educatorii formulează şi transmit mesaje VOI/TU
(you message), sugerând faptul că elevii deţin problema. Transferând problema în mod nejustificat, mesajele
VOI/TU sunt nu numai ineficace, dar au şi un efect dăunător. Ele sunt interpretate de către elevi ca fiind o
evaluare a cât de răi, de slabi şi de nepricepuţi sunt ei, au un efect dăunător asupra stimei lor de sine, îi fac pe
elevi să se simtă inferiori, umiliţi, inadecvati. Acest tip de mesaje transmite un mesaj ascuns, care deranjează
şi îi îngrijorează pe elevi: „e în neregulă ceva cu tine/cu voi". De aceea, atunci când profesorii/educatorii deţin
problema, cea mai eficace metodă este – după Gordon – utilizarea mesajelor EU. Prin această metodă
impactul negativ al mesajelor VOI/TU este evitat. De asemenea, este mult mai probabil ca elevii să se simtă
mai motivaţi să-şi schimbe atitudinea, comportamentul, de vreme ce sunt luaţi în seamă şi consideraţi utili,
valoroşi.
Mesajele EU transmit elevilor faptul că atitudinea, comportamentul lor au un efect direct asupra stării
profesorului; ele descriu ceea ce simte acesta în raport cu situaţia creată (în clasă). Iar pentru că acest tip de
mesaje se focalizează asupra stării sufleteşti a profesorului, este extrem de puţin probabil să genereze
răspunsuri negative ale elevilor (resentimente, furie, aversiune etc), decât ar putea s-o facă mesajele VOI/TU.
Plecând implicit de la premisa că tulburările interioare ale profesorului/educatorului lor nu le sunt indiferente,
Gordon pretinde că atunci când elevii îşi dau seama că atitudinea lor este cauza unei probleme autentice a
profesorului, ei vor fi motivaţi să şi-o schimbe. Mesajele EU sunt afirmaţiile prin care profesorul descrie
comportamentul elevului/elevilor, efectul concret, specific al acestuia asupra profesorului şi sentimentele pe
care le manifestă profesorul faţă de comportamentul lui/lor.
Prin urmare, mesajele EU bune cuprind trei părţi:
a) Fapta care deranjează sau precizarea comportamentului care este inacceptabil pentru educator în acel
moment. Exemplu: „Dacă mă întrerupeţi mereu ...";
b) Consecinţele pe care trebuie să le suporte profesorul din această cauză sau precizarea efectului concret al
acelui comportament. Exemplu: „ ... nu mă mai pot concentra şi obosesc ...";
c) Exprimarea sentimentelor pe care le are educatorul din cauza acelui comportament. Exemple: „ ... mă
simt frustrat(ă) ... " sau „ ... mi-e teamă că ... " (vezi Gordon, 1994).
Chiar dacă surprind efectele neplăcute ale comportamentului elevilor asupra sentimentelor profesorului,
mai precis surprind starea lui de disconfort subiectiv, mesajele EU menţin interesul pentru întreţinerea şi
creşterea apropierii dintre parteneri, descriind problema fără a-i pune pe elevi într-o postură nefavorabilă.
Chiar dacă elevii nu reacţionează întotdeauna pozitiv, mesajele EU au, după Th. Gordon, cele mai mari şanse
de a nu compromite relaţia profesor-elev. Ele menţin dialogul, deschiderea şi încrederea reciproce.
Când se transmit mesaje EU adultul nu are nevoie să facă uz de putere; astfel, nici celălalt nu trebuie să
riposteze, să se apere sau să atace. În cazul în care am ajuns să utilizăm mesaje EU şi ele au un efect pozitiv
asupra motivaţiei şi comportamentului elevului/elevilor, ar fi un mare păcat dacă am folosi forţa, puterea,
dând ordine şi utilizând pedepse. Relaţia riscă să se deterioreze rapid, distanţa dintre parteneri să crească fără
posibilitatea de revenire. Atunci când însă începe să se practice firesc şi constant tehnica mesajelor EU, se
produce, spune Gordon (1994), o schimbare atât în comportamentul copilului, cât şi în cel al adultului,
schimbare care se poate defini în trei cuvinte: mai multă sinceritate !
George I. Brown. În lucrările şi studiile sale, G.I. Brown propune, descrie şi analizează conceptul de educaţie
confluentă (vezi Brown, 1975).
Conceptul de educaţie confluentă este termenul pe care îl utilizează psihologul pentru a arăta că în
cadrul învăţării individuale şi/sau de grup există o integrare şi o derulare concomitentă a elementelor afective
şi cognitive. Conceptul formulat şi propus de Brown „descrie o filosofie şi un proces al predării şi învăţării în
care domeniul afectiv şi cel cognitiv se derulează concomitent, precum două curente de apă contopite într-un
singur râu, domenii integrate în învăţarea individuală şi de grup".
Termenul afectiv se referă la simţămintele sau la aspectul emoţional al experienţei şi învăţării. Ceea ce
simte un copil sau un adult despre nevoia/dorinţa de a învăţa, ce simte el când învaţă şi ce simte după ce a
învăţat, toate acestea sunt incluse în domeniul afectivităţii.
Termenul cognitiv, mult mai familiar profesorilor, se referă la activitatea minţii în cunoaşterea unui
obiect, la funcţionarea intelectuală. Atât ceea ce învaţă un individ, cât şi procesul intelectual al învăţării ar
putea intra în domeniul cognitiv, în afară de cazul în care ceea ce se învaţă este o atitudine sau o valoare ce-ar
putea fi considerată învăţare afectivă (vezi Brown, 1975, p. 50).
Contribuţia esenţială a lui Brown este aceea că el atrage atenţia asupra existenţei si implicării proceselor
afective în orice moment şi în orice situaţie de învăţare-comunicare. A ignora existenţa, prezenţa
sentimentelor / afectivităţii în învăţare-comunicare este, după psiholog, ca şi cum am construi o clădire fără
fundaţie.
Învăţarea contribuie nu numai la creşterea cantităţii şi profunzimii cunoştinţelor elevului, dar şi la
evoluţia (şi sensul) lumii lui afective. Un sistem educativ poate influenţa puternic sentimentele unui elev fie
spre putinţă, fie spre neputinţă. Dacă situaţia educativă iniţiază şi/sau întăreşte sentimente de nereuşită, de
eşec, de desconsiderare faţă de sine, atunci ea poate contribui la apariţia sentimentelor de neputinţă. Iar
sentimentele de neputinţă (pe lângă fenomenul de erodare a familiei / căsătoriei, pe lângă starea de criză a
legii) constituie – după Brown – principalele surse ale reacţiei primitive de violenţă. Dacă însă sistemul de
învăţământ priveşte elevul ca pe o entitate afectivă, dacă este receptiv la modul în care afectivitatea acestuia
influenţează experienţa lui cognitivă şi, în ultimă instanţă, comportamentul lui, şi dacă, încă sistemul de
învăţământ are metode şi o programă care să aibă în vedere nevoile evidente şi subtile afective ale elevului,
atunci el poate face ceva constructiv pentru diminuarea violenţei şi pentru o fiinţă umană mai sensibilă la
problemele celuilalt.
Până acum şcoala a fost (şi încă mai este) centrată aproape în exclusivitate pe învăţarea cognitivă.
Poziţia majorităţii educatorilor, la toate nivelele, este aceea că funcţia primordială a şcolii este aceea că
discipolul să dobândească o competenţă intelectuală, aceea de a forma – ca finalitate – un individ competent
intelectual. Era (şi mai este) ignorată aproape total componenta afectivă; erau (şi mai sunt) trecute cu vederea
simţămintele elevului.
Brown consideră că această poziţie didactică este nerealistă şi iluzorie. Experienţa intelectuală nu poate
fi izolată de experienţa afectivă/emoţională, în viată – deci şi în învăţare – componenta emoţională este inse-
parabilă de componenta intelectual-cognitivă.
Brown notează că „ar trebui să fie evident pentru oricine că nu există învăţare intelectuală fără prezenţa
şi intervenţia sentimentelor, aşa după cum nu putem avea sentimente fără ca mintea noastră să nu fie implicată
într-un anumit fel".
Întotdeauna, gândirea este însoţită de sentimente, de afectivitate şi invers; un lucru (un obiect, un
proces, o idee, o teorie etc.) este relevant atunci când are o semnificaţie personală, când simţim ceva pentru el,
oricare ar fi acel lucru. Atunci când se învaţă intelectual este prezentă şi o componentă, o dimensiune
emoţională inseparabilă. Prin urmare, relaţia dintre intelect şi afectivitate este indestructibilă, simbiotică. Este
momentul, după G.I. Brown, să înţelegem şi să folosim această intimă relaţie în educaţie, în şcoală.
William Purkey. Ca şi ceilalţi psihologi umanişti, Purkey şi-a construit punctul de vedere ca reacţie la
perspectiva prea tehnologizată a psihologiei educaţionale americane a timpului său. El a fost de la început
impresionat de cercetările privind impactul pe care îl au aşteptările educatorilor asupra performantelor
elevilor lor (cercetări legate de predicţia care se autoîmplineşte).
În volumul său, Invitând la succesul şcolar (1970), W. Purkey va insista foarte mult asupra
semnificaţiei relaţiei dintre imaginea de sine a elevului şi reuşita lui şcolară. El ajunge la concluzia că modul
în care se comportă elevii în şcoală depinde în foarte mare măsură de modul în care se percep pe ei înşişi, iar
percepţia de sine a elevilor este foarte mult influenţată de modul în care reacţionează educatorii faţă de ei. În
acest context, pentru a încuraja elevii să trăiască sentimente de încredere în sine, W. Purkey recomandă ca
educatorii să-şi dezvolte şi să utilizeze atitudinile învăţării invitaţionale. El menţionează următoarele atitudini
ale unui educator animat de solicitudine:
a) ia legătura cu fiecare elev în parte; îi învaţă numele (mic), are relaţii cu el de tipul unu-la-unu;
b) este atent la tot ceea ce spun elevii;
c) se acceptă aşa cum este;
d) este transparent faţă de elevi;
e) invită la o bună disciplină, ca semn al respectului elevilor;
Lucru individual:
De studiat concepţia lui Rogers despre dragostea necondiţionată în educaţia copiilor.

Tema 12. Trecut şi istorie în psihologia românească

1. Psihologia experimentală în România (N. Vaschide, C. Rădulescu – Motru, Gh. Marinescu). Primul
institut de cercetări psihologice din România.
2. Date biografice a renumiţilor psihologi români.

Literatura recomandată:
Bejat, M., Geneza psihologiei ca ştiintă experimentală în România, Editura didactică şi pedagogică, 1972
Ralea, M., Botez, C., Istoria psihologiei, Editura Academiei, Bucureşti, 1958
Roşca, Al.,Bejat, M., Istoria ştiinţelor în România. Psihologia, Editura Academiei, Bucureşti, 1976
Roşca, Al.(coordonator), Psihologie generală, ediţia a II-a, Editura didactică şi pedagogică, 1976

Psihologia experimentală în România (C. Rădulescu – Motru, N. Vaschide; Gh. Marinescu, C. Parhon).
Primul institut de cercetări psihologice din România.
În România psihologia începe să se constituie ca disciplină independentă, cu caracter experimental, la
puţin timp după ce ea începe să se dezvolte ca ştiinţă experimentală pe plan mondial. Pionierii psihologiei
experimentale din România (E. Gruber, C. Rădulescu-Motru, F. Ştefănescu-Goangă) îşi fac ucenicia în primul
laborator de psihologie experimentală, al lui W. Wundt, înfiinţat în 1879 la Leipzig.
 Din păcate, Eduard Gruber, fondatorul primului laborator de psihologie experimentală din ţara
noastră (la Iaşi,1893), se stinge din viaţă în 1896, la numai 35 de ani, regretat, printre mulţi alţii, şi de Dimitrie
Anghel şi Şt. O. Iosif. Ca să devină ştiinţifică, psihologia s-a dezvoltat iniţial ca o ''ştiinţă naturală'', pe
modelul biologiei sau fiziologiei, devenind experimentală, apoi şi-a lărgit câmpul de activitate spre cele mai
variate aplicaţii, devenind, pe lângă o ştiinţă teoretică, şi o ştiinţă aplicată, chiar o psihotehnică.
Nicolae Vaschide (n. 1874 - d. 1907) a fost un psiholog şi psihiatru român, care şi-a desfăşurat
activitatea de cercetare în Franţa. Colaborator al lui A. Binet, Ed. Toulouse şi H. Pieron, Vaschide a adus o
contribuţie preţioasă în domeniul psihologiei experimentale, studiind diverse procese senzoriale, somnul şi
visele, atenţia, funcţiunea psihofizică a mâinii. A colaborat sistematic la publicaţiile româneşti („Noua revistă
română”, „Revista idealistă”, la care a fost prim-redactor, etc.), contribuind, prin articolele în care pleda în
favoara psihologiei experimentale, la constituirea acestei discipline în România.

Opera principală:
 Tehnica psihologiei experimentale, în colaborare cu Ed. Toulouse şi H. Pieron, 1904
 Eseu asupra psihologiei mâinii, 1909
 Psihologia atenţiei, în colaborare cu R. Meunier, 1910
 Somnul şi visele, 1911
       După primul război mondial, în pofida condiţiilor grele create ca urmare a acestuia şi apoi ale crizei
economice prin care a trecut ţara noastră, activitatea ştiinţifică este reluată în cele două universitaţi din
Bucureşti şi Iaşi, la care se adaugă noul şi puternicul centru universitar de la Cluj. Psihologia românească
cunoaşte acum un avânt deosebit, datorită dezvoltării celor trei centre de cercetare de pe lânga catedrele de
psihologie ale celor trei universităţi. La Bucureşti, C. Rădulescu-Motru înfiinţează Laboratorul de psihologie
experimentală (la 1906), cu condiţii vitrege de dezvoltare, în timpul războiului, mare parte din aparatura cu
care a fost înzestrat fiind distrusă. Imediat după război, C. Rădulescu-Motru intervine în repetate rânduri
pentru obţinerea fondurilor necesare pentru refacerea laboratorului; intervenţiile sale se soldează cu
promisiuni care nu sunt respectate decât în parte şi cu mare întârziere. Laboratorul nu devine unitate de
cercetari ştiinţifice originale, decât după 1929, când au intrat în serviciul lui oameni ca I.M. Nestor, G. Zapan,
G. C.Bontilă, C. Georgiade, C. Zahirnic, care au fost întradevăr experimentalişti, adică psihologi de laborator,
axaţi predominant pe genul acesta de cercetări. Cartea lui C. Rădulescu-Motru, "Curs de psihologie" (aparută
în 1923, ediţia a II-a 1929), este - după mărturisirea autorului - "rezumatul cursului de psihologie" ţinut în anii
precedenţi la Universitatea din Bucureşti; cartea îşi propune să fie o carte cu caracter strict ştiinţific, care nu
este scrisă "în sprijinul unui sistem filozofic, sau al vreunei concepţii sociale", o carte care vrea "să lase celui
ce citeste, libertatea să-şi formeze singur o părere în problemele discutabile", o carte care, chiar atunci când nu
dă "răspuns la anumite întrebări", îl pregăteşte pe cititor "să aibă o înţelegere matură pentru a judeca şi primi
din altă parte răspunsurile pe care le caută". "Cursul de psihologie" duce mai departe, dezvoltă şi precizează
unele idei din "Problemele psihologiei" (carte aparută în 1898), confrutându-le în permanenţă cu ultimele date
ale ştiinţei şi completându-le cu altele noi, care nu intraseră în preocupările cărţii. "Cursul" conţine capitole
ample referitoare la corelaţiile biologice ale fenomenelor psihice, la rolul sistemului nervos în viaţa de relaţie
(organism-mediu), la fiziologia sistemului nervos central şi a organelor de simţ, la localizările cerebrale, la
chimismul intern dar şi capitole în legătură cu conditionarea socială a psihicului.
C. Rădulescu-Motru considera ca psihicul în toată complexitatea sa nu poate fi explicat numai prin
noţiuni biologice; în explicarea faptelor de conştiinţă trebuie să ţinem seama în plus de interveţia unei noi serii
de condiţionări şi determinări ale mediului social:"psihogeneza îşi are rădăcinile în biogeneză, după ale cărei
legi se explică diferenţierea sensibilităţii, iar vârful şi-l are în viaţa sociala, pentru întreţinerea căreia concură
toate manifestările conştiinţei individuale". În concepţia lui, personalitatea umană este rezultatul
"convergenţei condiţiilor materiale prin care a trecut întregul univers. Ea este produsă de corelaţiunile
organice, iar corelaţiunile organice de convergenţa condiţiilor materiale ale mediului extern". În problema
metodelor de cercetare, necesare pentru constituirea psihologiei ca ştiinţa care trebuie să descrie, să explice şi
să prevadă desfăşurarea fenomenelor psihice, pledează pentru utilizarea concertată a mai multor metode:
observaţie internă/externă, metoda experimentală, comparativă, patologică etc. Ideile psihologice promovate
în decursul întregii sale activităti didactice şi ştiinţifice, mai ales prin cărţile sale "Probleme de psihologie" -
1898, "Curs de psihologie" - 1923 şi prin multe dintre studiile şi articolele de psihologie publicate în revistele
pe care le-a înfiinţat "Studii filozofice" - 1897-1919, "Revista de filozofie"- 1923-1943; "Revista de
psihologie experimentală şi practică"-1931; "Analele de psihologie"- 1934-1943; "Jurnalul de psihotehnică"-
1937-1941 reprezintă una dintre cele mai importante contribuţii la constituirea psihologiei ca ştiinţă
experimentală în  România.
 Activitatea lui C. Rădulescu-Motru în domeniul psihologiei a fost precumpănitor pozitivă. Concepând
psihologia ca ştiinţă exactă, el a relevat legătura de dependenţă a proceselor psihice de cele fiziologice, a
încurajat dezvoltarea cercetărilor experimentale şi a luat în consideraţie acţiunea factorilor sociali asupra vieţii
psihice. El a înţeles importanţa cercetărilor experimentale pentru dezvoltarea psihologiei şi le-a sprijinit,
organizând un laborator de psihologie în cadrul catedrei sale şi contribuind la pregătirea unora dintre elevii săi
în această direcţie. A încurajat şi sprijinit aplicarea psihologiei în diverse domenii de activitate (şcoala,
industrie, armată etc.). Aportul lui principal în istoria psihologiei româneşti constă în ocuparea şi organizarea
celei dintâi catedre de psihologie specializată din România noastră, în formarea unor psihologi de profesie
prin mijloace didactice naţionale şi asigurarea unor cadre organizatorice, instituţionale (laborator, bibliotecă,
asociaţii, reviste etc.) pentru desfăşurarea unor activităţi permanente şi adâncite. De numele lui C. Rădulescu-
Motru se leagă primele eforturi de a asigura psihologiei condiţiile obiective ale trecerii de la speculaţia
filozofică spre ştiinţă, de la compilaţie spre cercetări originale.
      Adevăratul întemeietor al psihologiei experimentale din România, deci nu numai precursor ca Gruber şi
Vaschide, nici ctitor în toată puterea cuvântului, ca Rădulescu-Motru, a fost Fl. Ştefănescu-Goangă (1881-
1958), doctor în filozofie tot de la Leipzig cu teza "Cercetări experimentale cu privire la tonalitatea afectivă a
culorilor", susţinută în 1911 la W.Wundt (unde lucrase cinci ani). Goangă a ocupat apoi catedra de psihologie
de la Universitatea din Cluj  în  1919, pe lângă care a înfiinţat, în 1921, un laborator, transformat, în 1922, în
celebrul "Institut de psihologie experimentală, comparată şi aplicată". Abia de la această dată începe în chip
neîndoielnic o nouă perioadă, cea experimentalistă, în psihologia românească. La 1 noiembrie 1921 Institutul
obţine un local. Problema cea mai dificilă a fost cea a selecţionării şi pregătirii personalului. Munca de
pregătire a primelor cadre, alese dintre studenţii capabili şi pasionaţi de ştiinţă a durat pâna la sfârşitul anului
1925. În 1926 încep primele cercetări experimentale, "concepute însă mai mult în sensul unor cercetări de
probă, care durează până în  preajma anului 1927, dată la care a procedat la primele cercetări largi şi intense,
primele lucrări apărând după doi ani". Începând din 1928, colaboratorii institutului sunt trimişi pentru
specializare, în străinatate, pentru studii aprofundate. Sub conducerea lui Ştefănescu-Goangă, în decurs de un
deceniu, ca rezultat al neobositei sale activităţi, apar peste douăzeci de volume în colecţia "Studii şi cercetări
psihologice". Dată fiind înclinarea sa spre acţiune, spre practică, a fost preocupat de problemele "aplicării
psihologiei la viaţa economică şi socială", militînd neobosit pentru organizarea unor servicii de psihologie
aplicată într-o serie întreagă de domenii ale vieţii publice: la Calea Ferată, la Poştă şi telegraf, în armată, la
Ministerul Justiţiei, la Ministerul Sănătaţii şi Asistenţei Sociale şi Ministerul Muncii. Publică în 1929
"Selecţionarea capacităţilor şi orientarea profesională", iar în 1940 "Măsurarea inteligenţei". Problema
aptitudinilor şi a diagnozei acestora l-a preocupat în cel mai înalt grad tocmai datorită implicaţiilor ei practice.
În unităţile didactice şi ştiinţifice conduse de el, dar mai ales prin trimiteri sistematice în străinătate, s-au
format o serie întreagă de psihologi români: N. Mărgineanu, Al. Roşca, A.Chircev, M. Beniuc, M. Peteanu şi
alţii. Institutul de psihologie din Cluj a avut un periodic propriu, "Revista de psihologie", precum şi o colecţie
intitulată "Studii şi cercetări psihologice" şi alta "Teste, chestionare, fişe". Fl.Ştefănescu-Goangă şi-a
consacrat o mare parte din activitatea sa adaptării şi creării instrumentelor de lucru, a mijloacelor de
investigaţie: teste, chestionare, fişe de observaţie necesare pentru cunoaşterea personalităţii, pentru măsurarea
aptitudinilor.
Deşi elev al lui W. Wundt, el nu s-a situat pe poziţiile filozofice ale acestuia. În cursurile sale el
susţinea unitatea fiziologicului şi a psihicului precum şi unitatea dintre organism şi mediu, dar interacţiunea
dintre acestea era prezentată cu un accent insuficient pe condiţiile sociale ale existenţei omului. Meritul
deosebit al lui Ştefănescu-Goangă este de a se fi dedicat, pe plan ştiinţific, exclusiv psihologiei, pe care o
concepea ca pe o ştiinţă de sine stătătoare, de a fi promovat mai ales ramura ei experimentală, care este cea
mai sigură şi cea mai capabilă de a duce la rezultate originale şi de a contribui la dezvoltarea psihologiei
aplicate în România.
       Deşi nu a utilizat niciodată metoda experimentală în activitatea sa din perioada 1923-1938, timp în
care a fost profesor la Universitatea din Iaşi, Mihai Ralea a adus o contribuţie importantă la constituirea
psihologiei ştiinţifice în Romania, în special prin pertinentele analize critice ale unor curente din psihologia
vremii (behaviorism, structuralism) şi prin orientarea psihosociologică a unora din lucrările publicate. După ce
a obţinut licenţa în filozofie şi litere şi licenţa în drept la Universitatea din Iaşi (1918), Mihai Ralea a plecat
pentru desăvîrşirea studiilor în străinatate, la Paris unde a obţinut titlul de doctor în ştiinţe economice şi
politice. La revenirea în ţară în anul 1923 este numit conferenţiar de pedagogie socială şi legislaţie şcolară,
naţională şi comparată, la Facultatea de filozofie şi litere a Univesitaţii din Iaşi. În 1926 este numit profesor de
psihologie la aceeaşi facultate iar în 1938 este transferat la Universitatea din Bucureşti.
Dintre studiile publicate la Iaşi mai importante sunt "Formarea ideii de personalitate - studiu de
psihologie genetică" (1924), "Problema inconştientului" (1925)  "Asupra expresiei sociale a emoţiilor". În
concepţia psihologică a lui Mihai Ralea, problema individualitaţii şi a personalităţii ocupa o poziţie centrală.
Pornind de la unele idei ale lui Pierre Janet, Mihai Ralea defineşte inconştientul ca o regresiune, "ca o
deprimare, o cădere dintr-o fază sufletească superioară şi recentă [conştiinţa], într-o stare primitivă şi veche,
cădere datorită oboselii centrilor nervoşi".
În studiul "Pragmatism şi psihologie", Mihai Ralea analizează critic psihologia pragmatistă,
comportamentistă americană (behaviorismul watsonian) şi psihologia conduitelor a lui P. Janet.  În  "Ipoteze
şi precizări în ştiinţa sufletului"(1926), "Psihologia şi viaţa"(1938), se ocupă cu aplicaţiile practice ale
psihologiei în diverse domenii: organizarea ştiinţifică a muncii, orientare şi selecţie profesională, organizarea
reclamei comerciale, pedagogie, medicină şi justiţie. “Psihologia - scrie Mihai Ralea  în încheierea studiului
"Pragmatism şi psihologie" - aduce o contribuţie fecundă la adaptarea cât mai perfectă a omului modern la
complexul său mediu”. Această "adaptare" la care se referă, nu are numai un caracter pasiv, ci şi activ. Ideea
studierii psihologice a omului total, a omului concret, acţionând în contextul social căruia îi aparţine, ideea
dublei determinări, biologice şi sociale, a personalităţii, ideea condiţionării sociale a psihicului uman, a
proceselor psihice superioare şi a rolului activ al individului în societate sunt câteva din contextele activităţii
psihologice a lui Mihai Ralea, activitate care a constituit o contribuţie deosebit de importantă în procesul de
scientifizare a psihologiei româneşti.
Alături de preocupările de psihologie socială, un loc la fel de important însă, în opera lui Mihai Ralea,
îl ocupă preocupările de psihologia artei. În România, psihologia artei are vechi tradiţii. Preocupări sporadice
pentru unele probleme de psihologia artei găsim în opera filozofică a lui Vasile Conta, ca şi în studiile de
estetică şi critică literară a lui Titu Maiorescu şi C. Dobrogeanu-Gherea. În perioada dintre cele două războaie,
o contribuţie dintre cele mai importante o va aduce însă, în domeniu, Mihai Ralea. Psiholog, sociolog,
estetician şi critic literar, Mihai Ralea ocupă în istoria acestor preocupări una dintre poziţiile cele mai
interesante, el abordând atât problemele psihologie creaţiei cât şi pe cele ale receptării operei de artă. El
pledează pentru o explicare ştiinţifică a procesului de creaţie, a unor fenomene mai misterioase în aparenţă ca
de pildă cele cunoscute sub numele de inspiraţie. A contribuit la crearea Institutului de psihologie al
Academiei, a "Revistei de psihologie", la înfiinţarea Asociaţiei psihologilor din România, la afirmarea
psihologiei româneşti pe plan internaţional.
       Între cele două războaie se dezvoltă simţitor activitatea şi în laboratoarele de psihologie aplicată
înfiinţate pe lângă diferite instituţii, laboratoare conduse de reputaţi psihologi: conf. dr. P.Tomescu,
dr.V.Atanasiu, C.Rădulescu-Motru, Vl. Ghidionescu, G.G. Antonescu, G.Zapan, G. Bontilă, I.M. Nestor, şi
alţii. Lucrările de psihologie al căror număr creşte simţitor în special în deceniul al patrulea, vor fi cu
precădere lucrări de psihologie aplicată .Nu vor fi neglijate însa nici problemele teoretice fundamentale. Vor
apărea lucrări care pun ipoteze, emit teze şi se străduiesc să generalizeze şi să sistematizeze rezultatele
obţinute în România cît şi în alte ţări,  sub forma unor studii mai vaste sau a unor lucrări cu caracter
monografic. Dintre acestea amintim lucrări de informare asupra dezvoltării psihologice contemporane
semnate de L.Rusu, L.Bologa, N.Mărgineanu, Al.Roşca, D. Todoranu, I.M. Nestor, A. Manoil, C.Georgiade,
V.Pavelcu, M.Peteanu.
       În aceasta perioadă este realizată prima scară românească de inteligenţă (Fl. Ştefănescu-Goangă
"Măsurarea inteligenţei" - 1940) şi sunt publicate lucrări privind: alcătuirea şi utilizarea testelor (G. Bonţilă
-1935, G. Bonţilă, A. Chiappella, G .Zapan - 1939); măsurarea temperamentului şi caracterului (M. Peteanu,
N. Mărgineanu, D. Todoranu); folosirea metodei evaluării (N. Pârvu) şi autoevaluării (Al. Roşca); studiul
emotivităţii (G. Marinescu, L. Copelman). Opera interesantă a lui C.Rădulescu-Motru şi Fl. Ştefănescu-
Goangă, sinteză originală a diferitelor orientări din psihologia contemporană, a fost continuată, dezvoltată şi
diversificată de elevii lor. Psihologii români au realizat în operele lor sinteze originale ale diverselor orientări
din psihologia modernă. O serie de idei psihologice au fost formulate concomitent şi uneori chiar înainte de a
fi fost formulate în alte ţări cu mai vechi tradiţii culturale. O bună parte din aceste idei îşi păstrează interesul şi
astăzi. Valorificarea critică a activitătii psihologice desfăşurate în această perioadă, activitate care are multe
aspecte pozitive, valoroase în general nu numai din punct de vedere istoric, utilizarea experienţei acumulate,
în special în anii 30-40 ai sec. 20, se impune cu necesitate, căci din experienţa trecutului, cu umbrele şi
luminile lui, putem deopotrivă să învăţăm. 
2. Date biografice a renumiţilor psihologi români.
Constantin Rădulescu-Motru (n. 15 februarie, 1868, Butoieşti, judeţul Mehedinţi - 6 martie, 1957, Bucureşti),
a fost un filosof, psiholog, pedagog, om politic, dramaturg, director de teatru român, academician şi preşedinte al
Academiei Române între 1938 - 1941, personalitate marcantă a României primei jumătăţi a secolului XX.

Constantin Rădulescu-Motru s-a născut pe 2/15
februarie, 1868, în comuna Butoieşti, judeţul
Mehedinţi, fiul lui Radu Poppescu şi al Juditei
Butoi. Tatăl său, născut în 1837, a fost fiul
egumenului mânăstirii Gura Motrului, Eufrosin Poteca.
Descendenţa este sugerată direct de Constantin
Rădulescu-Motru însuşi în Revizuiri şi adăugiri ... ,
indirect de schimbarea numelui său de familie şi
confirmată fară echivoc de fiica filozofului,
Margareta, în 1993. Mama, Judita Butoi, s-a născut
în 1847 şi a murit, din cauza complicaţiilor avute la
naştere, la câteva zile după naşterea lui Constantin.
Ulterior, Radu Poppescu s-a recăsătorit cu
Ecaterina Cernăianu, cu care a avut nouă copii.
Averea mamei, moşia din Butoieşti, măsurând
aproximativ 300 de pogoane, administrată de bunicul
matern al lui Constantin, Ion Butoi, care a fost şi
proprietarul acesteia, va reveni ca moştenire copilului,
slujindu-i ca suport material constant în viaţă.
Radu Poppescu a fost, printre altele, secretar al
tatălui său, ierarhul Eufrosin Poteca. Prin testament,
acesta îi lăsase tatălui lui Constantin fonduri pentru o
bursă în străinătate, de care Radu Poppescu nu a putut
beneficia datorită unor dificultăţi birocratice create de
ministrul Instrucţiei Publice. Mult mai târziu, când
problemele birocratice legate de folosirea fondurilor au
fost rezolvate, Constantin Rădulescu (încă nedevenit
Rădulescu-Motru), moştenitorul de drept al bursei, o
refuză considerând că îşi poate acoperi cheltuielile
legate de studierea în străinătate cu ajutorul veniturilor
moşiei de la Butoieşti. Bursa respectivă a fost, în final,
"destinată" lui Gheorghe Ţiţeica, viitorul mare
matematician.
Între 1880 - 1885, Constantin urmează liceul la
Craiova, pe care îl va termina şi absolvi la vârsta de 17
ani.
Scrieri
 F.W.Nietzsche. Viaţa şi filosofia, 1897
 Problemele psihologiei, 1898
 Ştiinţă şi energie, 1902
 Cultura română şi politicianismul, 1904
 Psihologia martorului, 1906
 Psihologia industriaşului, 1907
 Puterea sufletească; Psihologia ciocoismului, 1908
 Poporanismul politic şi democraţia conservatoare; Naţionalismul cum se înţelege. Cum trebuie să se înţeleagă,
1909
 Sufletul neamului nostru. Calităţi bune şi defecte, 1910
 Din psihologia revoluţionarului, 1919
 Rasa, cultura şi naţionalitatea în filosofia istoriei, 1922
 Curs de psihologie, 1923
În 1885 se înscrie simultan la Facultatea de
Drept şi la Facultatea de Litere şi Filosofie, ambele din
cadrul Universiţii Bucureşti. Cu Titu Maiorescu, care îi
este profesor, şi care îl remarcă imediat, stabileşte
legături spirituale puternice şi de durată. Frecventează,
de asemenea, cursurile profesorilor Constantin
Dumitrescu-Iaşi, Bogdan Petriceicu Haşdeu, V. A.
Urechia, Grigore Tocilescu.
În 1888, obţine licenţa în drept cu teza "Despre
contracte", cu menţiunea magna cum laude.
În 1889, trece examenul de licenţă în filosofie
cu lucrarea "Realitatea empirică şi condiţiile
cunoştinţei".
În vara anului 1889, în lunile iulie şi august îl
însoţeşte pe Titu Maiorescu într-o călătorie în Austria,
Germania şi Elveţia. În Austria şi Germania, vizitarea
Vienei şi a München-ului, a universităţilor prestigioase
din aceste centre culturale şi contactarea personală a
unor personalităţi marcante ale momentului au fost
scopurile esenţiale ale vizitelor.
Între 1890 şi 1893 se stabileşte în Germania.
După ce a studiat un semestru la München, fiind student
al lui Carl Stumpf, se mută la Leipzig. Acolo, timp de
trei ani, lucrează în laboratorul vestitului psiholog
Wilhelm Wundt. Alături de studiile psihologice, pe care
le face sub îndrumarea profesorului Wundt,
frecventează şi alte cursuri, dintre care cele de fizică,
fiziologie, chimie, psihiatrie şi matematică sunt cele pe
care le frecventează regulat. De asemenea, frecventează
cursul de filologie română, ţinut de profesorul Gustav
Weigand. Se căsătoreşte cu o germană, care refuză să-l
însoţească în România. Ca atare, această căsnicie
nereuşită va fi desfăcută ulterior.
În 1892, îşi adaugă numele de Motru la cel de
Rădulescu.
Un an mai târziu, devine doctor în filosofie cu
teza Zur Entwickelung von Kant's Theorie der
Naturkausalität. Henri Bergson a citat teza lui
Rădulescu-Motru în lucrarea Introduction a la
Metaphysique. În 1897 înfiinţează „Studii filosofice”
care va deveni "Revista de filosofie". În 1918 devine
director al Teatrului Naţional din Bucureşti. În 1923
este primit în Academia Română pentru ca în 1938 să
devină preşedintele acestei instituţii, funcţie exercitată
până în 1941.
 Ţărănismul. Un suflet şi o politică, 1927
 Învăţământul filosofic în România; Centenarul lui Hegel; Psihologie practică, 1931
 Vocaţia, factor hotărâtor în cultura popoarelor, 1932
 Ideologia statului român, 1934
 Românismul. Catehismul unei noi spiritualităşi, 1936
 Psihologia poporului român, 1937
 Timp şi destin, 1940
 Etnicul românesc. Comunitate de origine, limbă şi destin, 1942

Gheorghe Marinescu (n. 28 februarie 1863, Bucureşti - d. 15 mai 1938, Bucureşti) a fost un medic neurolog
român, profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti, membru al Academiei Române, fondatorul Şcolii Româneşti
de Neurologie.
În 1882 - după absolvirea Seminarului Central - se înscrie la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Cu sprijinul
lui Victor Babeş, în al cărui laborator de Anatomie Patologică şi Bacteriologie începuse să lucreze ca preparator, îşi
continuă studiile începând din 1889 la Paris în clinica de maladii ale sistemului nervos din spitalul Salpetrière condusă
de Jean-Martin Charcot. Aici cunoaşte pe Pierre Marie, cu care va întreţine strânse legături în viitor, pe Joseph Babinski
şi Fulgence Raymond. Mai târziu va lucra cu Carl Weigert în Frankfurt a.M. şi cu Emil du Bois-Raymond în Berlin.
Încurajat de Pierre Marie prezintă în 1890 în Berlin la un congres international rezultatul cercetărilor asupra substratului
morfopatologic în acromegalie.
Între 1890 şi 1896 întreprinde călătorii de studii în Germania, Anglia, Belgia şi Italia.
În 1897 susţine la Facultatea de Medicină din Paris teza de doctorat cu titlul Mâna suculentă în siringomielie. În
acelaşi an - întors în ţară - primeşte funcţia de şef al serviciului de boli nervoase la spitalul Pantelimon; un an mai târziu
este numit profesor la clinica bolilor nervoase a Facultăţii de Medicină din Bucureşti.
Tot atunci, în 1898, cu ajutorul operatorului Constantin M. Popescu, realizează primul film ştiinţific din lume:
„Tulburările mersului în hemiplegia organică”. Însuşi Auguste Lumière recunoştea, într-o scrisoare din 29 iulie 1924:
„Comunicările dumneavoastră asupra utilizării cinematografiei în studiul bolilor nervoase mi-au trecut, într-adevăr,
prin mână, într-o vreme când primeam «La Semaine médicale», dar atunci aveam alte preocupări de ordin industrial,
care nu-mi permiteau să mă consacru cercetărilor biologice. Mărturisesc că uitasem aceste lucrări şi vă sunt
recunoscător de a mi le fi amintit. Din păcate, puţini savanţi au urmat calea deschisă de dumneavoastră”.
La 25 octombrie 1899, medicul Alexandru Bolintineanu a susţinut la Paris o teză de doctorat despre
coxotuberculoză care se baza pe studiul mersului bolnavilor din filmele realizate la Spitalul Pantelimon.
Considerate pierdute multă vreme, o bună parte din acestea au fost descoperite în 1975, de către reporterul TV
Cornel Rusu, într-un fişet de-al profesorului.
Devine din ce în ce mai cunoscut şi apreciat în
cercurile ştiinţifice de specialitate internaţionale; în
1912 este ales membru corespondent al Academiei de
Medicină din Paris.
În 1919 clinica de boli nervoase se mută la
Spitalul Colentina, unde va rămâne timp de 41 de ani.
Aici se înconjoară cu o echipă de colaboratori valoroşi,
care vor constitui nucleul Şcolii Româneşti de
Neurologie.
Marinescu a menţinut un contact strâns cu foştii lui
Întreprinde cercetări pe teme foarte variate, ale
colegi din Paris, cele mai multe din numeroasele sale
căror rezultate apar în numeroase lucrări ca Cercetări
publicaţii au apărut în limba franceză. Împreună cu
histo-chimice asupra fermenţilor oxidanţi în
patologul francez Paul Oscar Blocq a publicat un atlas
fenomenele vieţii (1924), Bătrâneţe şi reîntinerire
cu aspectele anatomopatologice ale maladiilor
(1929), Reflexele condiţionate (1935, împreună cu
sistemului nervos central. Descrierea sa împreună cu
Arthur Kreindler), Tonusul muşchilor striaţi (1937,
Blocq a unui caz de tremurătură parkinsoniană la un
împreună cu Nicolae Ionescu-Siseşti, Oskar Sager şi
pacient cu leziuni ale substantiei nigra a constituit baza
Arthur Kreindler, prefaţată de celebrul neurofiziolog Sir
de lucru a lui Edouard Brissaud în demonstrarea rolului
Charles Sherrington), Determinism şi cauzalitate în
acestei formaţii în patogenesa parkinsonismului.
domeniul biologiei (1938). În afara monografiilor a
În 1906 este ales membru al Academiei
publicat peste 1000 de articole în reviste de specialitate.
Române, unde rosteşte discursul de recepţie Progresele
La această activitate se adaugă participarea la
şi tendinţele medicinii moderne.
numeroase congrese şi reuniuni ştiinţifice, la care de
În anul 1909 apare la Paris monografia La
multe ori a fost raportor principal.
Cellule Nerveuse, cu o prefaţă elogioasă a renumitului
La 15 mai 1938 Gheorghe Marinescu încetează
histolog spaniol Santiago Ramón y Cajal.
din viaţă în Bucureşti.
 Medalia comemorativă Gheorghe Marinescu
Gheorghe Marinescu a fost printre primii medici din lume care a aplicat în domeniul neurologiei metode
histochimice şi electrofiziologice în cercetarea ştiinţifică. Reţin atenţia contribuţiile sale originale asupra unor fenomene
ca troficitatea reflexă, cromatoliza, neuronofagia, degenerescenţa retrogradă ca urmare a secţiunii axonilor. Prin
cercetări la ultramicroscop a aplicat datele teoriei coloizilor la structura neuronului.
Gheorghe Marinescu a fost şi un foarte preţuit profesor. În prelegerile sale aducea totdeauna idei noi şi dezvolta
ipoteze de perspectivă.
În 1925 la aniversarea a 100 de ani de la naşterea lui Charcot, dintre toţi discipolii a fost ales Gheorghe
Marinescu să evoce personalitatea marelui maestru.
Dintre studiile sale de neurologie clinică sunt de menţionat descrierea Reflexului palmo-mentonier în afecţiunile
sistemului piramidal (împreună cu Anghel Radovici) şi izolarea unei boli eredodegenerative a sistemului nervos
cunoscută în literatură sub numele de Sindrom Marinescu-Sjoegren.
Din testamentul lui Gheorghe Marinescu: ... Plecând în lumea din care nimeni nu s-a întors vreodată, n-aşi voi
să supăr pe nimeni, dar adevărul totuşi trebuie spus: prea multă nedreptate este în blagoslovita Ţară Românească.
Dintre cei mai importanţi psihologi români sunt de menţionat:  Ion Anastasiu
 Alexandru Roşca, academician si profesor universitar la Cluj
 Gheorghe Marinescu
 Paul Popescu-Neveanu, autor al unui Dicţionar de psihologie Societăţi şi Institute de Psihologie
 Mielu Zlate, prof. univ. dr., seful Catedrei de Psihologie din Universitatea  Asociaţia Psihologilor din România
Bucuresti, autor al unei monumentale opere psihologice  Asociaţia de Psihologie Industrială şi Organizaţională
 Nicolae Mitrofan, prof. univ. dr., specialist in psihodiagnistic, psihologie
 Asociaţia de Psihologie Aplicată în Domeniul Securităţii Naţionale din
judiciara, presedintele Colegiului Psihologilor din Romania.
România
 Nicolae Mărgineanu, autorul unei impozante monografii, Psihologia
 Asociaţia de Psihoterapii Cognitive şi Comportamentale din România
persoanei.
 Vasile Pavelcu, profesor la Iaşi, mentor al psihologiei "distincte".
 Asociaţia Psihologilor din Transporturi

 Ion Petrovici, elev al lui Titu Maiorescu, unul dintre creatorii şcolii româneşti
 Federaţia Română de Psihoterapie
de psihologie.  Asociaţia Română de Psihologie Transpersonală.
 Constantin Rădulescu-Motru, studii asupra spiritualităţii naţionale  Asociaţia Psihologilor din Banat
("românismului").
 Asociaţia Română de Psihologie Analitică
 Daniel David, profesor de psihologie clinica si psihoterapie
 Asociaţia pentru Psihologie si Psihoterapie Adleriană din România
 Mircea Miclea, profesor de psihologie cognitivă
 Societatea Română de Analiză Tranzacţională
 Eduard Gruber, înfiinţează primul laborator de psihologie, la Iaşi şi deschide
 Societatea de Psihoterapie Experienţială Română
primul curs de psihologie experimentală din România.
 Nicolae Vaschide, directorul adjunct al Laboratorului de Psihologie  Asociatia Psihologilor Practicieni "Noua Paradigma
Patologică, de pe lângă Sorbona.  E-psiho.ro - bază de date online
 Dimitrie Nădejde