~1~

Schema logică a cursului de fundamente ale psihologiei conţine trei componente esenţiale:

1. O componentă generală, abstractă, introductivă, în care se prezintă aspectele metodologice,
epistemologice, filosofice şi semantice ale psihologiei ca ştiinţă.
2. O componentă analitică, întemeiată pe operaţiile de descompunere şi delimitare a sistemului
psihic în procese şi funcţii individuale specifice, precum şi pe analiza acestor funcţii şi procese psihice
luate una cîte una, din punctul de vedere al conţinutului, al mecanismelor de realizare şi al rolului pe
care îl joacă în ansamblul sistemului psihocomportamental.
3. O componentă logic concretă (integrativă), prin care se face restabilirea tabloului iniţial al
vieţii psihice în diversitatea şi specificitatea determinărilor sale interne de structură şi funcţionare.
Această porţiune a cursului va sta sub egida unui concept nou, cu valoare integrativă supraordonată,
conceptul de personalitate. Acest concept subordonează şi circumscrie conţinutul tuturor celorlalte
noţiuni din psihologie, inclusiv pe cea de sistem psihic.  

Unitatea de curs 1: Repere epistemologice ale psihologiei

Competențe:
la nivel de cunoaștere:
- să reproducă, conceptele cheie, teoriile, noţiunile, psihologiei generale cât și aplicativă;
- să diferenţieze limbajul psihologiei ştiinţifice de limbaj psihologiei simţului comun;
- să cunoască ramurile aplicative ale psihologiei;
- să precizeze obiectul de studiu al psihologiei.
la nivel de integrare:
- să analizeze dezvoltarea psihologiei sec. XX-XXI;
- să argumenteze rolul psihologiei în domeniul educației fizice;
- să generalizeze şi particularizeze cunoștințele generale despre psihologie.
la nivel de aplicare:
- să identifice perioadele de dezvoltare a psihologiei;
- să compare teoriile marilor psihologi ai sec. XX, cu teoriile din sec. nostru.
- să aplice secvențe din psihologie în efectuarea cercetărilor științifice în domeniul educației
fizice și sportului.
Surse bibliografice:
1. Pospai A. Schițe din istoria psihologiei. Chișinău:Lumina.1994.
2. Popescu-Neveanu P. Dicţionar de psihologie. Bucureşti: Universul. 1978.
3. Freud S. Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieţii
cotidiene. Bucureşti: Didactică şi Pedagogică.1980.
4. Pospai A. Schiţe din istoria psihologiei. Chişnău. Lumina. 1994.
Structura unității:
1. Conceptele de bază ale psihologiei.
2. Apariţia şi dezvoltarea psihologiei ca ştiinţă, orientări şi şcoli psihologice.
3. Psihologia contemporană şi locul ei în sistemul ştiinţelor; creşterea rolului psihologiei în
domeniile de activitate a educaţiei fizice şi sport.
4. Structura psihologiei şi ramurile ei.
 ~2~
1. Conceptele de bază ale psihologiei.
Termenul psihologie provine din greacă: „psyche” – înseamnă „suflet”, şi „logos” – înseamnă
„ştiinţă”. Psihologia - ştiinţa despre suflet, ştiinţa despre lumea infinită şi extrem de complicată a
propriului „eu” a vieţii interne umane.
S-a constatat că totul ce se petrece în mintea noastre se manifestă în exterior (în
comportament). Comportamentul este cea mai fidelă oglindă a sufletului.
Psihologie – o ştiinţă umanistă (despre om) ce studiază psihicul reflectat în comportament,
adică activitatea psiho-comportamentală umană.
Problemele psihologiei sunt multiple:
1. studierea resurselor psihicului uman cu scopul evidenţierii posibilităţii de
protejare a psihicului. Secolul XX - secolul catastrofelor psihice, care va duce la scurtarea vieţii
omului: bărbaţii 45-55, femeile 50-60, în secolul XXI situaţia se va agrava.
2. dezvăluirea şi descrierea a diferitor mecanisme fiziologice cu scopul protejării
influienţării mecanismului fiziologic
3. dezvăluirea căii dezvoltării psihice a omului cu scopul preîntîmpinării rămînerii
în urmă a dezvoltării psihice
4. dezvăluirea particularităţii psiholgice ale oaminilor alienaţi cu scopul protejării
şi recuperării lor psihice.

2. Evoluția cunoașterii psihologiei și a devenirii ei ca știință. Orientări şi şcoli

psihologice.
Psihologia este o știință foarte veche, care în același timp e și foarte tânără. Pe de o parte vârsta
ei numără cca 2400 ani, iar pe de altă parte, abia în sec. XIX ea se constituie ca știință independentă.
Prima expunere sistematică a fenomenelor psihice a fost efectuată de către Aristotel în tratatul său
”Despre suflet”. Sufletul se manifestă în diverse capacități spre activitate: hrănitor, simțitor, mișcător,
gânditor. El a făcut primele referiri consistente asupra psihicului.
Termenul Psihologie s-a difuzat într-o concepție modernă începând abia cu sec. al XVIII-lea
datorită filosofului german Cristian Von Wolff (1679-1754), pentru a desemna știința sufletului. Acest
termen a fost utilizat în cartea sa ”Psychologia Raționalis”.
Istoria psihologiei drept știință experimentală începe cu an. 1879, odată cu întemeierea
primului laborator de psihologie experimentală, la Leiptizig, Germania, de către psihologul german
Wilghelm Wundt.
Psihologia s-a constituit ca știință independentă desprinsă de filosofie abia în sec. al XIX-lea,
odată cu extinderea metodelor experimentale în studiul fenomenelor psihice (Erns Weber, Gustav
Fechner, Hermann Ebbingaus, Herman L. Helmholtz, Wilghelm Wundt) și a devenit naturistă.
Recurgem la o periodizare a evoluţiei istorice a cunoaşterii psihologice, în patru etape
principale, astfel:
1. Etapa preştiinţifică;
2. Etapa filosofică;
3. Etapa ştiinţifică, analitică şi intern contradictorie;
4. Etapa ştiinţifică sistemică integrativă. 
1.  Etapa preştiinţifică începe din momentul cînd omul a început să-şi pună explicit întrebări şi
probleme despre natura, esenţa şi locul fenomenelor psihice. Etapa se numeşte preştiinţifică întrucît la
acea vreme nu se constituiseră încă ştiinţele ca forme riguroase de cunoaştere. Răspunsurile date la
întrebările privind natura şi fenomenele psihice erau naive şi întemeiate pe admiterea principiului
animismului (de la lat. anima = a însufleţi).
 ~3~
2.  Etapa filosofică începe din antichitatea tîrzie (sec. V-IV î. Hr.) şi durează pînă în 1879, la
independența psihologiei de filozofie. Toate marile sisteme filosofice vor avea în structura lor un
spaţiu special dedicat psihologiei, respectiv descrierii şi explicării fenomenelor psihice ale omului şi,
anume problema raportului dintre spirit şi materie, dintre gîndire şi corp, dintre conştiinţă şi creier.
Răspunsul la această problemă a dus la desprinderea iniţială a două mari direcţii de gîndire
filosofică: linia materialistă şi cea idealistă.
  Linia materialistă se va caracteriza prin admiterea materiei ca unic început primordial. În
antichitate, reprezentanţii acestei linii au fost Democrit, Epicur şi Heraclit. Ei formulează concepţia
atomistă de explicare a lumii, punînd la baza existenţei Universului cea mai mică unitate materială
imaginată atunci: atomul. În concepţia atomistă, sufletul este material. Se considera că un mecanism al
dinamicii psihicului îl constituie actul respiraţiei, prin care sunt eliminaţi din corp atomii uzaţi şi sunt
introduşi atomii integri, “nobili”, acesta fiind “principiul primenirii sufletului.
Concepţia atomistă a fost înlocuită cu concepţia funcţionalistă despre suflet, care afirmă că
sufletul apare ca rezultat al funcţionării sistemului nervos central, a creierului. Considerarea psihicului
ca reflectare ideală.
3.  Etapa ştiinţifică, analitică începe în anul 1879, an în care savantul Wilhelm Wundt înfiinţa
la Leipzig primul laborator de psihologie experimental elaborând posibilităţii de aplicare sistematică a
metodei experimentului obiectiv în studiul fenomenelor psihice. Înfiinţarea acestui laborator
marchează desprinderea psihologiei de filosofie şi constituirea ei în ştiinţă independentă. Din acest
moment se va înregistra un proces accelerat de desfăşurare a cercetărilor psihice concrete şi de
acumulare a unor date şi fapte experimentale obiectiv constatate privind conţinutul, dinamica şi
mecanismul diferitelor funcţii şi procese psihice particulare.
4. Etapa ştiinţifică sistemică integrativă.  Este o continuitate a etapei III-a, din punct de vedere
al apariției diverselor teorii despre studiul psihologiei.  În legătură cu problema obiectului de studiu,
divergenţele de păreri s-au constituit în trei orientări sau şcoli principale: şcoala
introspecţionistă, şcoala behavioristă şi şcoala psihanalitică s.a.
Potrivit şcolii introspecţioniste, întemeietori R.Descartes, J.Lock. Psihicul uman era integral
redus la sfera conştiinţei: psihic=conştiinţă. Ca urmare, cunoaşterea psihologică nu putea să se
întemeieze decât pe utilizarea unei singure metode, care era denumită introspecţie (de la termenii
greceşti. intro=interior şi spectos=privire). Introspecţia avea sensul de privire de către subiect, cu
ochiul său interior, pe scena conştiinţei, pentru a constata fenomenele care se produc la un anumit
moment dat.
Psihologul american John Watson, întemeietor al școlii Bihavioriste care, în 1912-1913 a
publicat în jurnalul american de psihologie un amplu articol în care propunea ca obiect de studiu al
psihologiei manifestările comportamentale exterioare ale subiecţilor, care, după părerea sa, se produc
în mod logic şi necesar la acţiunea diferiţilor stimuli din mediu. Referindu-se la conştiinţă aşa cum era
ea definită de introspecţionişti, Watson afirma că ea nu există, că este o fantezie. Singura realitate
psihologică existentă este comportamentul, ca sumă a unor reacţii specifice de răspuns ale
organismului la stimulii din afara lui. Schema după care se derulează reacţiile comportamentale ca
răspunsuri la stimulii de tip exterior va fi una de tip stimul - răspuns.
 Psihologia activităţilor este o formulare mai largă a interacţiunilor dintre planul interior şi cel
exterior, al comportamentului; a fost fundamentată de J. Piaget, Henry Wallon, Leon Vîgoţki, A.
Leontiev şi s-a impus ca dominantă la începutul secolului XX. Activitatea este considerată o formă
fundamentală de manifestare a omului, care defineşte specificul relaţiei sale cu mediul, de-a lungul
principalelor etape ale evoluţiei sale ontogenetice. Activitatea este o structură funcţională unitară între
organizarea psihică internă a individului şi exprimarea exterioară prin intermediul diferitelor acţiuni.
Ea are caracter finalist sau orientat în vederea obţinerii unui anumit rezultat sau produs care să
 ~4~
satisfacă aşteptările, trebuinţele sau interesele subiectului respectiv. Se disting trei forme de activitate:
1) Activitatea de joc; dominantă pentru vîrsta copilăriei, preşcolară; 2) Activitatea de învăţare:
dominantă pentru perioada şcolarizării individului (7-14-16    ani). 3) Activitatea de muncă; are două
componente: munca fizică (executivă) şi munca intelectuală (creativă).
Fondatorul psihanalizei, Sigmund Freud, este primul care, în istoria psihologiei, intercorelează
şi adună toate referirile şi datele concrete care vorbeau despre existenţa şi a unei alte componente a
psihicului în afară de conştiinţă componentă care, prin manifestările sale interne, se deosebeşte de
conştiinţă şi i se opune acesteia; ea a fost denumită inconştient.
Introducerea inconştientului va determina modificarea sferei iniţiale a noţiunii de psihic: psihic
= conştiinţă (conştient) +  inconştient. Şi cum între aceste componente, trecerea nu se face direct,
Freud a introdus noţiunea de subconştient. Freud nu se opreşte la solicitarea ca inconştientul să fie
introdus în componenţa obiectului de studiu al psihologiei. Inconştientul este declarat factor
determinant al întregii dinamici psihologice a individului, cauzalitate a manifestărilor sale psihice:
“Orice act comportamental îşi are rădăcina în inconştient). Astfel se naşte psihanaliza.
Definiţie: după S.Freud, Psihologia este ştiinţa care se ocupă cu descoperirea şi formularea
legilor şi mecanismelor organizării psihice interioare în raporturile dialectice dintre conştiinţă,
subconştient şi inconştient şi interacţiunile acestora cu manifestările lor exterioare în comportament.  
 Şcoala umanistă (psihologia umană). Psihologia umanistă capătă răspândire îndeosebi în
SUA. Adepţii şcolii: G. Allport, K. Rogers, A. Maslow. Adepţii psihologiei umaniste încearcă să
orienteze psihologia spre interpretarea personalităţii sănătoase (înlăturării încordării a autorealizărea,
autoactualizarea (T. Maslow). Ei se adresează valorilor tradiţional omeneşti – libertăţii, creaţiei,
dragostei, compasiunii etc.
Maslow afirmă că fiecare dintre noi are natura lui proprie şi o puternică motivare pentru a-şi
exprima această natură. Primordial pentru om este asigurarea nevoilor ale supravieţuirii-nevoile
biologice. Ierarhic urmează nevoile de securitate şi stabilitate. Apoi nevoia de dragoste şi apartenenţă,
nevoia de stimă. Ultima treaptă a acestei ierarhii o constituie afirmarea de sine.
La baza teoriei lui K. Rogers stă ideia că în devenirea sa omul poate ajunge la cel mai înalt
nivel al posibilităţilor fiind apreciat, stimat.

3. Locul psihologiei în sistemul ştiinţelor. Rolului psihologiei în domeniile de

activitate a educaţiei fizice şi sport.
”Psihologia ocupă o poziție centrală nu numai ca produs al tuturor celorlalte științe, ci și ca
sursă posibilă de explicare a formării și dezvoltării lor” (Piaget, 1966).
Rolul psihologiei în domeniile de activitate a educaţiei fizice și sport.
În mod deosebit menţionăm rolul psihologiei pentru pedagogia educaţiei fizice, deoarece
cunoaşterea legităţilor dezvoltării personalităţii, particularităţilor de vârstă şi individuale ale copiilor
constituie fundamentarea teoretică şi indică căile practice de creare a metodelor eficiente de instruire a
activităţilor de educaţie fizică.
Cunoaşterea psihologiei în permite profesorului de educaţie fizică să observe la timp apariţia
deprinderilor psihomotrice avansate la elevi, a noilor sentimente, trăsături volitive, caracterului aflat în
formare.
Studiul psihologic al copiilor oferă pedagogilor posibilitatea de a evidenţia perspectiva
dezvoltării elevului şi permite proiectarea obiectivă a procesului de formare a personalităţii elevului,
selectarea celor mai eficiente strategii didactice de activitate cu elevii.
Cunoștințele psihologiei pot fi utile și pentru antrenori sportivi începători cât și de mare
performanță, în vederea obținerii și depășirii performanțelor, unde psihologia a inovat antrenamentul
 ~5~
modelat, psihoton, tehnici de asistență psihologică, prin aceasta contribuind dezvoltarea științei
psihologice a activităților corporale.
Studiul fenomenelor psihologiei generale conduce la:
- Cunoașterea cât mai adecvată a mecanismelor de declanșare, manifestare, dezvoltare a
proceselor, însușirilor psihice la cei care participă la activitatea sportivă.
- Cunoașterea trăirilor și comportamenelor indivizilor în condițiile activităților de
educație fizică și sport.
- Dobândirea de către persoana ce practică activitățile corporale a unor cunoștiințe utile
pentru dezvoltarea unei imagini pozitive despre sine și pentru aplicarea în întreaga activitate și viață a
mecanismelor de autoreglare a stărilor psihocomportamentale.

4. Ramurile fundamentale ale psihologiei.

Ştiinţa psihologică reprezintă astăzi un sistem complex şi ramificat de discipline ştiinţifice.
Ramurile psihologiei luate aparte sunt strâns legate între ele pot fi elucidate în: fundamentale şi
aplicative (la baza cărora este obiectul studierii psihologiei).
Psihologia generală este considerată a fi ramura centrală a psihologiei, care oferă baza
teoretică şi metodologică pentru abordarea, înţelegerea şi explicarea proceselor şi şi forma în care s-a
constituit istoriceşte psihologia ca ştiinţă independentă. Abia tîrziu au început să se desprindă,
succesiv, ramurile ei (psihologia muncii, educaţională, clinică, socială, organizaţională, a artei etc). În
prezent, tabloul psihologiei trebuie reprezentat sub forma unui arbore, avînd ca tulpină solidă
psihologia generală, iar ca crengi, psihologiile de ramură (particulare). Abordarea problemelor
specifice ale psihologiilor de ramură trebuie să se întemeieze pe premisele din psihologia generală. 
Ramurile applicative.
Psihologia comparată - evidenţiază similitudinile psihologice, punând în paralel omul şi
animalul, oamenii sau grupurile umane în funcţie de rase, niveluri sociale.
Psihologia vârstelor - studiază legităţile dezvoltării psihice a omului. Sarcina psihologie
vârstelor este de a dezvălui particularităţile de vârstă, stabilirea legităţilor de trecere de la o vârstă la
alta, găsirea perioadelor celor mai favorabile de formare a diferitelor însuşiri psihice a personalităţii.
Psihologia pedagogică – se axează pe bazele psihologice ale conţinutul instructiv şi educativ
(selectarea celor mai eficiente strategii didactice, ţinându-se cont particularităţile individuale şi de
vârstă.
Psihologia socială – studiază manifestările psihice ale diferitor comunităţi sociale: grupuri,
colective, caracterul relaţiilor reciproce la nivelul de grup.
Psihologia sportului – studiază comportamentele psihologice ale pregătirii sportivilor: afective,
volitive, a trăsăturilor de personalitate, dezvoltarea capacităţii de auto reglaj, necesare pentru obţinerea
succesului în competiţii sportive.
Psihologia medicală (kinetoterapeutică) – studiază problemele psihoterapiei, psihoigienei,
aspectele comunicării între medic şi bolnav.
Psihologia muncii – studiază bazele psihologice ale activităţii de muncă, calităţile de
importanţă profesională ale personalităţii în raport cu specialitatea.
Psihologia comparată – studiază psihicul animalelor, şi se efectuează o dezvăluire în preistoria
conştiinţei omului.
Enumerarea şi caracteristica ramurilor ştiinţe psihologice, vorbesc despre aceea că are loc
continuarea procesului de apariţie a noilor direcţii în psihologie, deoarece o importanţă tot mai mare
capătă cunoaşterea particularităţilor psihice ale omului în cele mai diferite domenii ale activităţii
umane.
Meditați asupra subiectelor:
 ~6~

 Comparați psihologia din viziunea curentelor psihologice.

 Argumentați problemele fundamentale ale psihologiei.
 Analizați rolul psihologiei în activitățile educației fizice și sportului.

Teme de referat de documentare științifică independentă:

 Relația dintre baza psihologiei generală și disciplinele educației fizice și sportului.
 Schițe din istoria psihologiei sec. XX.
 Dezvoltarea psihologiei moderne.
Însărcinări pentru seminar:
 Realizați schema cronologică a dezvoltării psihologiei ca știință.
 Realizați o caracteristică mai amplă cu referire la istoria psihologiei.

Unitatea de curs 2: Psihicul uman – obiectul de studiu al psihologiei

Competențe:
la nivel de cunoaștere:
- să precizeze obiectul de studiu al psihologiei;
- să definească noțiunea de psihic;
- să relateze natura psihicului uman prin raportare la expresiile relaţionale ale psihicului
(psihic şi neurofiziologic, psihic şi fizic, psihic şi sociocultural);
la nivel de aplicare:
- să analizeze funcţiile psihicului;
- să compare ipostazele psihicului (conștient, inconștient, subconștient);
- să argumenteze evoluția psihicului în ontogeneză și filogeneză.
la nivel de integrare:
- să explice funcţionarea neurofiziologică a psihicului;
- să transpună rolul activității psihice în activitățile de educație fizică și sport;

Surse bibliografice:
5. Pospai A. Schițe din istoria psihologiei. Editura Lumina. Chișinău. 1994.
6. Popescu-Neveanu P. Dicţionar de psihologie. Bucureşti. 1978.
7. Piėron Henri. Vocabularul psihologiei. București: Univers Enciclopedic. 2001. (trad. din l.
franc.).
Structura unității:
1. Noţiune despre obiectul disciplinei
2. Psihicul în viziunea diferitelor şcoli psihologice.
3. Dezvoltarea psihicului şi a conştiinţei.
4. Conţinutul psihicului.
5. Elemente de neurofiziologie ale psihicului uman.
2.1. Noţiune despre obiectul disciplinei
 ~7~
Obiectul psihologiei ca ştiinţă îl constituie psihicul şi legităţile manifestării şi dezvoltării lui.
Psihicul – reflectarea realităţii de către creier a mediului înconjurător. Psihicul este reflectarea
subiectivă a realităţii obiective. În felul acesta conţinut al psihicului sunt imaginile obiectelor,
fenomenelor existente independent de noi şi în afara noastre, adică imaginile realităţii obiective. Însă
aceste imagini apar la fiecare om în mod specific, în funcţie de experienţa de viaţă acumulată, de
interese concepţie despre lume . anume aceasta ne permite să spunem că psihicul este reflectarea
subiectivă a realităţii obiective.
Aceste particularităţi ale psihicului stau la baza unui astfel de principiu pedagogic important,
cum este necesitatea luării în consideraţie a particularităţilor de vârstă şi individuale ale copiilor
(sportivi) în procesul instruirii şi antrenamentelor sportive. O particularitate importantă a reflectării
psihice este caracterul de anticipare – este rezultatul acumulării şi fixării experienţei.
Sistemul psihic uman (SPU) este un sistem de funcţii şi procese psihice senzoriale, cognitive
care sunt dispuse ierarhic şi se află într-o interacţiune permanentă.
2.3. Dezvoltarea psihicului şi a conştiinţei.
Activitatea psihică este produsul complex al unui tot atât de complex proces evolutiv, fie că
privim de-a lungul epocilor istorice (dezvoltarea filogenetică) sau de-a lungul vieţii individului
(dezvoltarea ontogenetică).
Analizând dezvoltarea filogenetică a psihicului şi conştiinţei umane putem pune accent pe
activităţile omului de-a lungul epocilor, pe trebuinţele de alimentare care marchează apariţia atitudinii
cognitive faţă de realitate, ceea ce a condus la lărgirea orizontului şi la dezvoltarea creierului.
O condiţie hotărâtoare, datorită căreia a apărut conştiinţa – este activitatea prin muncă. În
procesul activităţii de muncă omul şi-a dezvoltat aparatul locomotor, aptitudini psihomotorii. În
activitatea de muncă a apărut comunicarea.
Aşadar, dezvoltarea şi modificarea conştiinţei omului este condiţionată de muncă.
Conştiinţa omului este un produs al dezvoltării social – istorice a omenirii, ea are un caracter
dinamic în dezvoltare deoarece produsul de reflectare a lumii înconjurătoare nu rămâne neschimbat şi
pe parcursul vieţii fiecărui om, adică conştiinţa se modifică în plan ontogenetic.
Odată cu vârsta se dezvoltă şi se modifică şi conştiinţa datorită experienţelor acumulate.
Conştiinţa omului este o reflectare activă a realităţii obiective, ea nu numai reflectă lumea
obiectivă dar şi o creează.
Transformarea activă a realităţii este accesibilă omului de aceea că el cunoaşte legile ei
obiective şi în corespundere cu ele determină scopurile activităţii sale.
Factorii dezvoltării psihice.
Principalii factori responsabili de dezvoltarea psihică a individului sunt:
Ereditatea – reprezintă acea însuşire a fiinţelor vii de asemenea între antecesori, pe baza
transmiterii caracterelor morfofiziologice prin intermediul genelor.
Însemnătatea eredităţii constă în faptul că asigură fiinţei umane condiţii de bază ale dezvoltării
somato-psihice, premise şi predispoziţii din cele mai diverse, care sub influenţa mediului şi a
educaţiei se vor transforma în trăsături şi caracteristici definitorii pentru individul uman.
Mediul – prin mediu se înţeleg toţi factorii exogeni care acţionează asupra individului, atât
naturali, biologici, cât şi social-istorici (economici, politici, culturali).
Educaţia – este cel mai important în dezvoltarea psihică şi formarea personalităţii.
Ipostazele activității psihice
Conştiinţa: expresia activităţii întregului SN.
Funcţiile conştiinţei:
Conştiinţa a apărut odată cu unificarea omului în diferite grupe Frecvent se spune că
specificul psihicului uman este apariţia conştiinţei. Dar există două
 ~8~
feluri de conştiinţă:
- conştiinţa implicită – primitivă, nediferenţiată, care există şi la animalele superioare;
- conştiinţa reflexivă – conştiinţa de sine, de „eu”, într-adevăr specific umană.
Conştiinţa îndeplineşte 5 funcţii fundamentale:
1. Cognitivă - a cunoaşte mediul înconjurător
2. Orientativă – planurile, scopurile propuse
3. Anticipativă – a merge înainte de; sau predictivă – conştiinţa încearcă să
prevadă cum vor evolua evenimentele, acţiunile noastre
4. Autureglaj – conştiinţa stopează sau concentrează unele obstacole sau scopuri
5. Creativă – conştiinţa după ce a însuşit modelele sociale încearcă să creeze ceva
propriu.
Preconştientul este orientat asupra lumii noastre interne. Preconştientul constă din anumite
imagini, priceperi, deprinderi de muncă percepute cândva, este ca un fel de depozit. Este ca un album
de familie, tot ceea ce am învăţat cândva şi nu avem nevoie se păstrează.
Preconştientul conţine şi informaţia biologică - simţim că cunoaştem un anumit loc cu toate că
nu am fost acolo niciodată; informaţia socială – amintiri din copilărie.
Sinele sau inconştientul – cea mai întunecată parte a psihicului uman, fiindcă ştim foarte
puţin despre el. Se supune foarte greu cenzurii conştiinţei. El constă dintr-o serie de conştiinţe sau de
o serie de dorinţe, vise, stări afective, sentimente trăite cândva, o serie de gânduri ascunse.
afectivitatea este în mare măsură inconştientă: scopuri, dorinţe, sentimente, care n-au legătură cu
momentul prezent.
În ce priveşte sentimentele, chiar când sunt actualizate, când intervin în conduită, ele nu sunt
conştiente în întregimea lor (îmi dau seama că ţin la tatăl meu, dar nu ştiu ce sacrificii aş fi în
stare să fac pentru a-l şti mulţumit.)
Toate procesele psihice au o parte ce se desfăşoară în inconştient (sunt acele acte psihice ce nu
le controlăm conştient, manifestându-se spontan, neintenţionat.
Inconştientul are următoarele roluri:
- rol de energizare şi dimizare a întregii vieţi psihice;
- rol de asigurare a unităţii eu-lui, prin faptul că este principalul depozitar al
informaţiei.
Teoria inconştientului a fost multă vreme dominată de concepţia lui S. Freud, acesta are
meritul incontestabil de a fi subliniat rolul important al inconştientului, dar a ajuns la mari exagerări şi
unilateralitate. În ultima sa teorie asupra structurii psihicului, el a descris trei instanţe.
1. Sinele („id”) – care ar fi principalul sediu al inconştientului, imaginat ca un rezervor unde
„clocotesc” dorinţele noastre, instinctele. Freud a caracterizat două instincte esenţiale:
- instinctul vieţii – tendinţa spre plăcere („Libido”), pe care mereu a identificat-o cu tendinţele
sexuale;
- instinctul morţii – („Thanatos”), tendinţa spre distrugere.
2. Supraeul „superego” – acesta este alcătuit din normele, imperativele morale, din idealul
eului. El se formează datorită intervenţiei părinţilor, care înfrânează tendinţele copiilor neconforme cu
moralitatea;
3. Eul („ego”) – principalul sediu al conştiinţei. El ţine cont de dorinţele prezente în „sine”, de
interdicţiile supraeului, căutând un compromis între ele, în funcţie de realitate. Acest compromis
obligă eul să alungă în inconştient (sinele) toate tendinţele, aspiraţiile, care nu se pot realiza (fenomen
numit de Freud „ refulare”).

2.4. Conţinutul sistemului psihic

 ~9~
Fenomenele psihice (FP) – forma de existenţă a anumitor cazuri a sistemului psihic
uman. FP se împart în trei componente:
1. procese psihice
2. stările psihice
3. însuşiri psihice
Procesele psihice – sunt fenomenele psihice datorită cărora omul cunoaşte mediul.
Procese psihice sunt:
- senzaţiile şi percepţiile
- memoria
- gândirea cu limbajul
- imaginaţia
Stările psihice – fenomenele care uşurează decurgerea proceselor psihice din ele fac
parte :
- atenţia
- stările afective ( emoţiile)
- voinţa
Însuşirile psihice – fenomenele care apărând pe baza primelor două creează irepitabilitatea
individuală a unui om.
- temperamentul caracterul aptitudinile

2.5. Elemente de neurofiziologie ale psihicului uman.

Organismul omului este un mare sistem alcătuit din sisteme şi subsisteme.
Creierul se plasează pe cea mai înaltă poziţie făcând parte din Sistemul Nervos Central – el
este responsabil pentru activitatea mintală, pentru coordonarea interacţiunilor cu mediul natural şi
social.
S.N. este structurat pe niveluri (de la elementul de bază neuronul până la scoarţa cerebrală).
Organizarea S.N.C.: S.N.C. este organizat pe nivele ierarhice constituite de la inferior la
superior. S.N. este format din:
Activitatea psiho-neurologică a creierului se realizează prin conlucrarea a trei blocuri
funcţionale:
- blocul energetic (trunchiul cerebral şi diencefalul);
- blocul gnostic (partea posterioară şi mediană a emisferelor cerebrale – lobul
occipital, parietal, temporal), aici se găsesc proiecţiile sistemelor senzoriale, verbo –
semantice;
- blocul dinamic reglator-frontal – blocul de programare, coordonare a actelor
motorii.
Sistemul nervos acţionează în baza a două procese nervoase fundamentale:
- excitaţie – ce îndeplineşte funcţii active de declanşare şi mobilizare;
- inhibiţia – care frânează excitaţia, o reţine;
inhibiţia poate fi:
necondiţionată:
- de protecţie – se instalează când anumite zone neuronale sunt suprasolicitate
prin eforturi îndelungate;
- prin inducţie negativă – apare spontan în jurul punctelor de excitaţie pentru a o
îngrădi pe aceasta şi a realiza o anume economie în consumul de energie nervoasă;
 ~ 10 ~
III. Creierul cerebral (CC) – este organul principal al activităţii psihice, mecanismul
fiziologic determinant al fenomenelor psihice. pe suprafaţa creierului uman se află centrele fiecărei
perceperi.
Meditați asupra subiectelor:
1. Analizând informația cuprinsă în acestă temă, încercați să propune-ți o definiție
proprie privind obiectul de studiu al psihologiei.
2. Încercați să evidențiați și să analizați factorii ce influiențiază la dezvoltarea
psihicului.
3. Identificați procesele psihice superioare.
4. Interpretați organizarea Sistemului neuropsihic.
Teme de referat de documentare științifică independentă:
- Fenomenul modern de dezvoltare a activității psihice;
- Cea mai ascunsă parte a psihicului-inconștientul;
- O minte sănătoasă întru-un corp sănătos.
Însărcinări pentru seminar:
- Prezentați în formă de tabel metodele eficiente de dezvoltare a activității
psihice.

Unitatea de curs III: Activitatea ca fenomen psihic

Competenţe:
la nivel de cunoaştere:
- să definească corect procese şi activităţi reglatorii;
- să valorifice limbajul psihologic în comunicarea cu semenii;
- să precizeze înţelesurile noţiunii de activitate umană;
- să explice structura ierarhică a activităţii umane;
- să înţeleagă etapele de formare a deprinderilor şi obişnuinţelor;
- să identifice principalele activităţi umane şi, rolul lor în dezvoltarea psihică.
la nivel de aplicare:
- să analizeze legătura dintre tipul de activitate dominată şi perioada de vârstă;
- să compare tipologia activităţilor umane;
- să aplice cunoştinştinţele acumulate în alte activităţi;
la nivel de integrare:
- să propună noi metode de planificare eficientă a unei activităţi;
- să demonstreze capacităţi de organizare a activităţilor.
Surse bibliografice:
8. Mielu Zlate, Întroducere în psihologie, Ed. Polirom, Bucureşti, 2007.
9. Pospai, A., Schiţe din istoria psihologiei, Editura Lumina, Chişnău, 1994.
10. Popescu-Neveanu P., Dicţionar de psihologie, Bucureşti, 1978.
11. Platon C., Focşa-Semionov S., Ghid psihologic, Ed., Lumina, Chişinau, 1994.
Structura unităţi:
1. Cncepte fundamentale despre activitate.
2. Particularităţile activităţii omului, structura activităţii: scopuri, necesităţile,
voinţa, motivele, acţiunile, operaţiile.
3. Tipurile principale de activitate umană: jocul, învăţare, munca.
 ~ 11 ~
4. Deprinderile şi structura lor. Bazele fiziologice ale deprinderilor. Felurile
deprinderilor: motrice, senzoriale, intelectuale, comportamentale.Etapele formării
deprinderilor: analiza, sinteza, automatizarea.
5. Obişnuinţele.

1. Cncepte fundamentale despre activitate.

Activitatea este un ansamblu de acţiuni interne (mentale) sau externe care îndeplinesc o
anumită funcţie se realizează prin conştiinţă şi ia naştere în urma necesităţilor.
Orice activitate a omului este determinate de scopurile şi sarcinile pe care el şi le
propune.
2. Particularităţile activităţii omului, structura activităţii: scopuri, acţiunile,
operaţiile
Suntem complect conştienţi de acţiunile noastre când este determinat scopul, când este
fixată ordinea şi succesiunea mişcărilor şi când presupunem anumite rezultate a acţiunilor.
Orice activitate organizată conştient parcurge următoarele etape:
- et. de elaborare a scopului,
- et. de planificare a lucrului,
- et. de selectare a procedeelor mai eficiente pentru realizarea activităţii,
- et. realizării activităţii,
- et. controlului activităţii,
- et. comparării rezultatelor căpătate cu cele planificate,
- aprecierea rezultatelor.
Aceste etape decurg consecutiv sau se pot suprapune.
3. Tipurile activităţii umane
Jocul este activitatea fizică sau mentală realizată din plăcere. Acest fel de activitate este
dominantă la vrsta preşcolară dar se practică şi la alte vrste ca distracţie, relaxare etc.
După evoluţia sa ontogenetică sunt cunoscute cteva tipuri de joc:
- cu obiecte,
- de rol,
- j. de rol instructiv şi formativ (elevii şi adulţii),
- proiectiv ( folosit în psihoterapie).
Comunicarea
Reprezintă ansamblul proceselor prin care se efectuiză schimburi de informaţii între
persoane. Orice comunicare este o interacţiune.
Cognitivă
Este o activitate cu scop de căpătare a cunoştinţelor, abilităţilor, deprinderilor,
priceperilor, necesare pentru viaţă
Cunoaşterea poate fi:
Neorganizată- se realizează concomitent cu îndeplinirea activităţii.
Organizată – se desfăşoară în instituţii de învăţământ specializate este determinată de
programele speciale aprobate de Ministerul Educaţiei.
Procesul educaţional organizat corect influienţează pozitiv dezvoltarea personalităţii
şi pregătirii ei către viaţă orientarea ei, responsabilitatea, activismul.
Munca.
Este o activitate specific umană spre crearea valorilor materiale. Este benefică munca
în colectiv în cadrul ei la copii se dezvoltă deprinderi de coperare, se transmite experiența
avansată predescensorilor.
 ~ 12 ~
Rolul activităţii în dezvoltarea intelectuală
Între psihic şi orice fel de activitate există o interacţiune complexă: pe de o parte,
psihicul se formează şi se manifestă în activitate, iar pe de altă parte, psihicul dirijează
activitatea, ridicând -o la un nivel calitativ. În procesul comunicării se formează sistemul de
trebuinţe al personalităţii. În orice fel de activitate individul are să rezolve diverse probleme, în
procesul căreia se dezvoltă percepţia, gândirea, imaginaţia, limbajul.

4. Deprinderile şi structura lor. Felurile deprinderilor: motrice, senzoriale,

intelectuale, comportamentale
Procesul de însuşire a activităţii implică formarea deprinderilor, priceperilor şi
obişnuinţelor.
Deprinderile sunt acţiunile relativ stabile totalmente automatizate, generate de un
exercuţiu prelungit fiind realizate la nivelul controlului subconştientului.
Deprinderile se clasifică după:
-Procesualitatea psihică pe care o antrenează în mod dominant, există deprinderi
senzoriale, motrice comportamentale, intelectuale.
-forma de activitate: deprinderi de învăţare, de activitate artistică, tehnică etc.
Definiţia cea mai complexă a deprinderilor motrice este aceea de "componente ale
activităţii voluntare a omului care, prin exersare, ating un randament înalt pe baza perfecţionării
indicilor de execuţie (viteză, coordonare, precizie, uşurinţă, automatizare).
Formarea deprinderilor motrice sau învăţarea motrică este un proces complex
intelectual-motric, caracterizat de prezenţa permanentă a conştientizării actelor motrice
efectuate .
Din punct de vedere psihologic, în învăţarea motrică, un rol important îl joacă formarea
acţiunilor mentale care parcurge trei faze: familiarizarea cu sarcina motrică, executarea acţiunii,
transformarea ei în limbaj interior.
În general, cei mai mulţi specialişti în psihologie disting următoarele etape de ordin
psihologic în formarea unei deprinderi de mişcare:
a. Etapa învăţării, a iniţierii în bazele tehnice de execuţie a unei deprinderi, având ca
obiective:
- formarea unei reprezentări ideomotorii cât mai fidele a deprinderii pe baza demonstraţiei şi
explicaţiei specialistului;
- formarea ritmului general de execuţie cursivă a mişcării;
- descompunerea mişcărilor complexe în elementele componente şi însuşirea separată a
acestora;
- preîntâmpinarea sau corectarea greşelilor tipice de execuţie;
b. Etapa, consolidării - a formării stereotipului dinamic, cu următoarele obiective:
- unificarea elementelor componente ale mişcărilor şi formarea tehnicii de execuţie în
concordanţă cu caracteristicile spaţiale, temporale şi dinamice ale mişcării;
- întărirea legăturilor temporare din scoarţa cerebrală prin exersarea independentă repetată, în
condiţii standard, a deprinderii motrice;
- includerea deprinderii într-o înlănţuire cu alte deprinderi motrice însuşite anterior, în condiţii
specifice probelor şi ramurilor sportive şi efectuarea lor în condiţii relativ constante;
-înlăturarea greşelilor atipice de execuţie;
c. Etapa perfecţionării - având ca obiective următoarele:
- exersarea deprinderii în condiţii variate, neobişnuite sau îngreuiate (micşorarea suprafeţelor,
mărirea tempoului, adversar activ, etc);
 ~ 13 ~
- exersarea deprinderii în condiţii tehnice întâlnite în practica sportivă şi în condiţii apropiate
sau identice cu cele regulamentare;
- exersarea deprinderii în condiţii de întrecere (ştafete, parcursuri aplicative, etc] şi de concurs
[competiţii neoficiale sau oficiale).
Tipologia deprinderilor motrice în aspect psihologic
Clasificarea deprinderilor motrice se poate face în funcţie de mai multe criterii :
1. în funcţie de aria de automatizare se clasifică în:
a. elementare, care sunt complet automatizate. Cuprind mişcări cu caracter fazic, care se repetă
în aceeaşi succesiune – cele cu caracter ciclic: mers, alergare, ciclism;
b. complexe, care sunt parţial automatizate (aciclice). Sunt formate din cele elementare şi alte
mişcări neautomatizate sau incomplete automatizate.
2. în funcţie de finalitatea folosirii lor se clasifică în:
a. de bază şi utilitar aplicative, folosite în viaţa cotidiană, dar şi în sport (mers, alergare, sarituri,
aruncare-prindere, transport de greutăţi, căţărare-escaladare, târare);
b. specifice ramirilor şi probelor sportive (elementele şi procedeele tehnice).
3. în funcţie de nivelul participării sistemului nervos la formarea lor, se clasifică în:
a. propriu-zise, care se obţin prin exersări stereotipe, cu numar mare de repetări (gimnastica,
patinaj, sărituri de la platformă etc.);
b. perceptiv-motrice, la care învăţarea este influenţată de ambienta (oina, tir, tir cu talere, jocuri
dinamice);
c. inteligent-motrice, unde apare adversarul (jocuri sportive, lupte, box,
Priceperile. Reprezintă executarea exactă şi cu eficienţă calitativă şi cantitativă a unei
activităţi.
Deosebim priceperi:
Elementare –acţiunile care se formează în baza cunoştinţelor acumulate.
Complexe- evaluiază în urma îndeplinirii activităţilor însuşite în baza deprinderilor şi
cunoştinţelor căpătate.
Pentru consolidarea deprinderilor şi priceperilor se impune exersarea lor sistematică,
care contribiue la automatizarea tuturor acţiunilor ce realizează activitatea în cauză.
6. Obişnuinţele.
Obişnuinţele.- reprezintă acţiunea ce a devenit trebuinţă , ritual.
Obişniunţele nu au scop bine determinat. La baza formării obişnuinţelor stă educaţia
şi moralitatea omului.
Obişnuinţele sunt pozitive şi negative.
Pentru a educa obişnuinţe pozitive este nacesară o moralietate înaltă o gândire
pozitivă şi responsabilitate. ( pentru unii oameni gimnastica de dimineaţă prezintă anumite
incomodităţi. Dar totuşi se impun să o practice o perioadă de timp, ea devine obişnuinţă
pozitivă.
Obişnuinţele negative sunt un fenomen cu care omul luptă, depune eforturi pentru a
se dezbăra de ele.
Meditaţi asupra subiectelor:
1. Stabiliţi etapele de realizare a unei activităţi;
2. Caracterizaţi activitatea de muncă, şi rolul ei în dezvoltarea psihică a omului;
3. Analizaţi psocesul de formare a deprinderilor şi priceperilor;
4. Stabiliţi rolul obişnuinţelor în activiatea omului.
Teme de referat de documentare ştiinţifică independentă:
- ”Rolul activităţilor de comunicare, muncă, joc, instruire”;
 ~ 14 ~
- ”Aspecte metodice de formare a deprinderilor motrice”.
- “Activitatea sportivă”.
Însărcinări pentru seminar:
1. Prezentaţi schematic etapele de formare a deprinderilor motrice.

Tema IV. Procese psihice senzoriale: senzaţiile, percepţia, reprezentarea

Competențe:
la nivel de cunoaștere:
- să stabilească corelaţii între procesele senzoriale;
- să distingă înţelesul ştiinţific al termenilor „senzaţie” „percepţie”, „reprezentare ”;
- să stabilească, pe baza definiţiei, caracteristicile senzaţiilor;
- să explice formele complexe ale percepţiei;
- să caracterizeze mecanismul de formare a reprezentărilor.
la nivel de integrare:
- să analizeze legătura proceselor cu alte fenomene psihice;
- să determine rolul legii adaptării a senzațiilor în activitățile umane;
- să determine, pe baza unor imagini, factorii care provoacă iluziile perceptive;
- să argumenteze rolul reprezentărilor în învăţarea motrică;
- să analizeze reprezentarea ideomotrică.
la nivel de aplicare:
- să aplice probe simple la autocunoaşterea sensibilităţii;
- să se exerseze în dezvoltarea sensibilităţii;
- să stabilească diferențele perceptive;
- să propună metode de cercetare a proceselor senzorile.
Surse bibliografice:
1. Popescu-Neveanu P. Dicţionar de psihologie. Bucureşti. 1978.
2. Cosmovici A. Psihologie generală. Iaşi: Polirom. 1996.
3. Bolboceanu A., Vrînceanu M. Ghid de psihologie. Chişinău. 1996.
Structura unității:
1. Noţiune de senzaţie, percepţie, reprezentare;
2. Tipologia individuală a proceselor psihice senzoriale;
3. Mecanismul de formare a senzațiilor, legile senzațiilor.
4. Complexitatea mecanismelor de percepția;
5. Formarea reprezentărilor.

1. Noţiune de senzaţie, percepţie, reprezentare

Senzația Percepția Reprezentarea

Este reflectarea Este reflectarea obiectelor Sunt procese cognitive -
însuşirilor separate ale şi fenomenelor în totalitatea senzoriale de semnalizare în
obiectelor la influienţa lor însuşirilor şi părţilor lor la forma unor imagini unitare, dar
nemijlocită asupra organelor influenţa lor nemijlocită asupra schematice, apărute în creier în
 ~ 15 ~

de simţ. organelor de simţ. absenţa influenţei obiectelor şi

fenomenelor asupra
analizatorilor.
Cu ajutorul senzaţiei Percepţia este imposibil Reprezentările reflectă în
cunoaştem: mărimea, forma, fără senzaţii totodată pe lângă imagini concrete, intuitive,
culoarea, temperatura, senzaţii percepţia include particularităţi obiectelor şi
mirosul, gustul obiectelor din experienţa precedentă a omului fenomenelor percepute anterior.
jurul nostru, facem cunoştinţă sub forma de reprezentări include
cu sunetele produse de ele. experienţa precedentă a omului
sub forma de reprezentări şi
cunoştinţe anterioare păstrate în
memorie.

2. Tipologia individuală a proceselor psihice senzoriale

Senzația Percepția Reprezentarea

I.Senzaţie exteroreceptive: Percepţia involuntară. Este Clasificarea reprezentărilor
Senzaţii vizuale: sînt senzaţii de provocată de particularităţile se face în baza mai multor
lumină şi culoare undele de lumină se specifice ale obiectelor, nu este criterii:
reflectă trecând prin cristalin şi se determinată de un anumit scop. -după analizatorul
focalizează pe retină sub formă de Percepţia voluntară. Este predominant: vizuale,
imagine. condiţionată de activitatea auditive, olfactive,
Retina conţine două tipuri de celule perceptivă intenţionată orientată gustative, kinestezice;
fotosensibile: celule cu conuri, spre un scop. Percepţia spaţială - după gradul de
adaptate pentru reflectarea culorii, 6 –Însuşirile spaţiale ale obiectelor generalizare: reprezentări
mil., bastonaşe care reflectă lumina sunt reflectate prin: formă, individuale, reprezentări
– 115 mil. mărime, distanţă, direcţie. generale;
Pot fi distinse senzaţii vizuale: Trebuie să subliniem încă de la - reprezentările care
acromatice -omul vede culorile început, că percepţiile spaţiale reflectă un obiect anumit
cenuşii reflectată trecerea de la alb – sînt strâns legate de percepţiile de pe baza percepţiei este
negru, cromatice - reflectă gama cu timp. individuală iar cea care
multiple nuanţe ale culorilor. Percepţia mărimii şi formei reflectă în mod generalizat
Senzaţiile auditive - organele obiectelor obiectelor se un şir de obiecte
senzoriale al auzului este urechea. realizează prin colaborarea semănătoare este
Iritante pentru analiza auditive sunt analizatorilor vizual şi kinestezik, reprezentare generală.
undele sonore. imaginea obiectului pe retină, - după tipul de activitate în
Deosebim 3 feluri de sunete: variabilă după distanţa obiectului care sunt implicate
verbale, muzicale, zgomote. faţă de subiect, este însoţită de o reprezentările pot fi:
Analizatorul auditiv distinge serie de componente chinestezice, literale, artistice, muzicale,
următoarele calităţi ale senzaţiilor Perceperea timpului. Perceperea sportive etc.;
auditive intensitatea sunetelor, timpului constă din aprecierea - după obiectul reflectat
înălţimea timbrului, durata sunetului, duratei şi a schimbărilor poate fi: spaţiale, (imagini
tempoul sunetului. momentelor acţiunilor întreprinse geometrici), şi de timp
Pentru a sesiza un sunet este nevoie de om. Coordonarea mişcărilor în (anotimpuri, ani,luni);
ca vibraţia lui să aibă o frecvenţă exerciţiile de gimnastică, alegerea - după prezenţa sau
între 16-20 mii vibraţii pe secundă. celui mai bun moment pentru absenţa intenţiei şi a

Cînd sunetele recepţionate de ani
creează o senzaţie plăcută vorbim de
consonantă auditivă. Dacă impresia
este neplăcută, avem de a face cu o
disonaţă auditivă.
Senzaţii olfactive - sunt recepţionate
de cavitatea nazală.
Receptorii olfactivi transmit
informaţia dintre proprietăţile
chimice ce pătrund împreună cu aerul
în fosele nazale, apoi spre zona
corticală.
Senzaţii olfactive se divizează în 6
categorii. parfumate, (florile); eterate
(fructele); aromatice (condimentele);
balsamatice; apidermatice; putrede
(sulfură de carbon).
Senzaţiile cutanate receptorii aflaţi în
piele provoacă senzaţiile cutanate.
Există enzaţii cutanate tactile şi
termice.
Senzaţiile tactile aparca rezultat al
acţiunii directe a excitantului asupra
pielii prin intermediul lor putem
opţine informaţii privind unele
însuşiri ale obiectelor cum ar fi
netezirea, duritatea. Cele mai
sensibile zone tactile sunt: vîrful
degetelor, buzele, şi vîrful limbii.
Senzaţiile termice sunt sesizate prin
terminaţiile nervilor din piele ele
permit sesizarea proprietăţilor
termice ale obiectelor.
Senzaţiile gustative apar în
momentul când substanţele
acţionează asupra organului gustativ
limba. Se ivedenţiază patru categorii
gustative: dulce, acru, amar, sarat.
Diferite porţiuni ale limbii
sesizeză diferit gust durcele la vârful
limbii, săratul la partea anterioară,
amarul la bazaei, acrul la marginea
limbii.
Senzaţiile ortostatice şi echilibrul
receptorii car reflectă poziţia corpului
în spaţiu sunt localizaţi în aparatul
vestibular al urechii. Schimbarea
~ 16 ~
intensificarea efortului în timpul efortului voluntar:
unui joc sportiv, a tempoului voluntare şi involuntare.
alergării, prezintă diferitele
aspecte ale percepţiei timpului în Reprezentările
actele motrice. ideomotorii: Ne referim la
La aprecierea exactă a elementele senzoriale,
intervalelor temporale contribuie: musculo-articulare.
-sistemul biologic, care reglează Reprezentările mişcărilor
ritmicitatea funcţiilor au caracter preponderent
organismului (stări de somn). vizual, în special atunci
-sistemul fizic şi cosmic când omul îşi reprezintă
(succesiunea zilelor, lunilor, forma exerciţiului şi
anotimpurilor etc.). condiţiile desfăşurării lui,
-mijloacele tehnice de măsurare a când memorează
timpului. succesiunea unor elemente
Percepţia duratei timpului este dintr-un exerciţiu pe care
indisolubil legată de conţinutul încă nu l-au executat
activităţii omului. Perioadele de practic. O reprezentare mai
timp petrecute în ocupaţii complexă a mişcărilor se
interesante, trec rapid, iar clipele formează pe baza
pline de satisfacţie, emoţii experienţei anterioare la
neplăcute ne par o veşnicie. care se adaugă experienţa
Asupra percepţiei duratei dobândită în timpul
timpului influienţiază scopurile, încercărilor de execuţie, în
stările emoţionale, vârsta omului. timpul repetărilor.
Percepţia mişcării. Percepţia
mişcării intervine în două situaţii:
cînd urmărim cu ochiul obiectul
în mişcare; ochii sunt imobili, iar
imaginea corpului respectiv se
deplasează pe retină. Unele
mişcări prea lente sau prea repezi
nu sunt sesizate vizual.
Percepţia mişcărilor include atât
elementele ei spaţiale, cât şi pe
cele temporale. felul mişcării,
forma, amplitudinea, direcţia ei,
ţin de desfăşurarea fenomenelor
în spaţiu, în timp. Problema
percepţiei mişcării trebuie să se ia
în vedere faptul că ea poate fi:
a) percepţia mişcării obiectelor.
În acest caz rolul principal este
jucat de percepţiile spaţiale, la
care se adaugă componente
specific motrice. Mişcarea
obiectelor este apreciată în primul
 ~ 17 ~

funcţionării aparatului vestibular rând prin intermediul aparatului

duce la modificări emoţionale,
senzaţie de frică, senzaţie de bucurie
şin plăcere.
II. Senzaţiile proprioceptive
semnalizează scoarţa despre postură
părţilor corpului şi despre
modificarea ei: sunt de două feluri
Senzaţii somatoestezice informează
scoarţa cerebrală despre postura
corpului şi despre modificările ei.
Senzaţiile kinestezice ransmit
informaţiile despre activitatea în
muşchi, articulaţii ele au rol în
informarea scoarţei despre puterea
vitezei, intesităţii, efortului depus
pentru realizarea mişcării.
III. Senzaţiile interoceptive apar în
receptorii situaţi în organele interne.
Disfuncţia organelor interne
produce senzaţii de durere. Aceste
senzaţii provoacă senzaţii de foame,
sete. Senzaţiile organice îndeplinesc
o funcţie adaptativă ele contribuie la
menţinerea stării sănătăţii.
vizual: mişcarea imaginii
obiectului să rămână în
permanenţă în câmpul vizual.
Obiectul perceput în spaţiu -
raportarea dimensiunilor spaţiului
la cele de timp creând tocmai
percepţia de mişcare.
b) Percepţia propriilor mişcări
se poate referi la aprecierea
mişcărilor părţilor corpului în
întregime, precum şi a acestuia în
raport cu spaţiul înconjurător.
Iluziile perceptive. Uneori în
procesul percepţiei intervin unele
erori (erori senzoriale) dacă
privim drumul de fier la distanţă,
îl percepem îngustat la spre
orizont.

3. Caracteristici esențiale ale proceselor psihice senzoriale

3.1. Mecanismul de formare a senzațiilor. Legile senzațiilor
Volumul de informaţii receptat de organele senzoriale ajunge până la 100.000 de biţi pe
secundă (bitul este unitatea de informaţie exprimată printr-un logaritm în baza doi; un bit este
egal cu 21 deci cu o alternativă a două posibilităţi). Din această cantitate nu ajung în conştiinţă
decât 25-100 de biţi pe secundă. Senzaţiile apar în urma influienţei excitantului asupra
organelor senzoriale, care au fost numite de I.P.Pavlov analizatori.
Analizatorul reprezintă un mecanism nervos complex alcătuit din: receptor, nervi de
conducere, zona corticală.
Receptorul – este alcătuit din terminaţiile nervului senzitiv. Rolul lor este de a
recepţiona informaţia excitantului, transformînd-o în impuls nervos.
Nervii de conducere (calea aferentă şi calea eferentă)- a impulsului nervos, alcătuit din
fibre nervoase senzitive, şi o serie de centri subcorticali, care fac posibilă analiza şi sinteza
influxurilor nervoase. Nervii aferenţi au rol de a transmite informaţia la anumite sectoare ale
scoarţei emisferelor mari ale creierului prin . Reacţia de răspuns se transmite prin nervul
eferent.
Zona corticală-este sectorul superior al analizatorului. Transformă impulsurile
nervoase în fenomen psihic. Anume aici se produc senzaţiile.
Fiecare analizator are zona sa corticală cel vizual-lobul occipital; auditiv- lobul
temporal; taktolo-kinestezic-circumvoluţiunea posterioară, şi este adaptat la un anumit stimul:
vizual-lumină, auditiv- sunete, etc.
 ~ 18 ~
Apariţia senzaţiilor solicită ca:
- excitantul să influienţeze asupra analizatorului;
- toţi componenţii analizatorului să fie nevătămaţi.
Proprietăţile senzaţiilor :
- reprezintă o stare a nervilor ce apare în urma excitantului asupra receprorului generînd
impulsul nervos, care se transmite prin nervul senzitiv în anumite sectoare ale scoarţei
cerebrale.
- unul şi acelaş excitant poate provoca în organele senzoriale senzaţii corespunzătoare
fiecărui organ.
- Impulsurile nervoase ce ajung în creier prin nervul senzitiv nu transmit totalitatea de
însuşiri ale excitantului, ci reprezintă doar o stare a nervului senzitiv.
Mecanismul fiziologic al senzaţiilor poate fi caracterizat ca mecanism al activităţii
reflex- condiţionat a analizatorilor, ce apar pe baza numărului redus de reflexe necondiţionate.

Sensibilitatea:
Capacitatea de a avea senzaţii, în manifestarea elementară, este înăscută şi este reflex-
necondiţionat. Reprezentările contemporane despre reflex ca mecanism inelar dezvăluie
complexitatea proceselor nervoase, care duc la apariţia senzaţiilor.
Legităţile de formare a sensibilităţii:
- Dezvoltarea sensibilităţii este legată de elaborarea unui număr mare de legături reflex-
condiţionate atît în cadrul unui analizator pe baza inhibiţiei, ( mişcările mîinilor şi picioarelor
învaţă omul să vadă).
- Un alt factor este cuvîntul. Prin intermediul cuvîntului care denumeşte însuşirile
obiectului se sugerează senzaţiile respective. Operarea activă cu obiectele în timpul activităţilor
reprezintă sursa principală de formare a senzaţiilor.
Legile senzaţiilor:
1. Legea adaptări. Adaptarea este acomodarea sensibilităţii la un excitant ce
acţionează permanent.
Acomodarea se manifestă prin micşorarea sau mărirea pragurilor absolute. În urma
adaptării se măreşte pragul sensibilităţii analizatorului, iar sensibilitatea faţă de excitant se
micşorează.
Gradul adaptării diferitor sisteme de analizatori este diferit: gradul înalt de adaptare se
distinge la senzaţii olfactive, tactile ( nu observăm presiunea hainelor asupra corpului).
Adaptarea la întuneric se se realizează în primele 10-15 min. Adaptarea olfactivă se realizează
în primele 1-3 min.
Omul nu se adaptează la stimulul de durere. Adaptarea la acest stimul ar agrava sau
duce la pieirea organismului.
2. Legea intensităţii. Presupune că un anumit excitant produce o senzaţie numai
dacă are o anumită intensitate.
Producerea senzațiilor este legată de prezența și acțiunea directă a unui stimul. Daca stimulul e
slab, unii îl percepem (sunt mai sensibili) altii nu. De aici s-a definit:
pragul absolut – intensitatea cea mai mică a unui stimul capabilă să determine o senzație
specifică; (prag minim absolut de la care începem să simțim și un prag maxim, de la care
apare durerea).
 ~ 19 ~
pragul diferențial – variația minimă ce trebuie produsă în intensitatea unui stimul pentru a
produce o variație minimă (dacă ai o sacoșa cu 3 kg de mere nu o să simți dacă ți se pune un
măr; o nouă senzație va apare când cantitatea pusă e de min.30% din cea inițială
Între pragul absolut minim şi sensibilitatea absolută există un raport invers
proporţional: cu cît pragul absolut este mai mic, cu atît sensibilitatea este mai mare, cu cît este
mai mare cu atît sensibilitatea este mai mică.

3.2. Complexitatea mecanismelor de percepție

Cunoașterea lumii inconjurătoare se realizează prin precepții, care ca și procese au loc urmând 4
faze:
1. DETECTAREA – orientarea spre stimul
2. DISCRIMINAREA – diferențierea stimulului între alții înconjurători, fără a ști ce e
3. IDENTIFICAREA – recunoașterea stimulului – cu ajutorul memoriei
4. INTERPRETAREA – numirea stimulului, înțelegerea cauzelor apariției lui – prin gîndire și
limbaj (implicarea proceselor superioare – gândire, limbaj, memorie – dovedește complexitatea
psihicului uman)
Percepțiile sunt influențate de experiența anterioară a subiectului, de integritatea și
particularitatea simțurilor fiecaruia și nu se reduce la mecanismul producerii imaginilor
senzoriale specifice (atunci cand întîlnim un obiect necunoscut se produce un blocaj în faza
identificarii și procesul se blochează, nu mai putem percepe respectivul obiect – dovada a
importanței experienței anterioare în producerea acestui proces… naturalistul va vedea mai
mult decât un copil într-o floare…).

Unele desene geometrice, cu figuri destul de simple, pot provoca percepţii eronate, care
nu corespund realităţii măsurate cu echerul şi compasul. Observate de multă vreme, acestea au
fost studiate şi de şcoala gestaltistă, care şi-a putut întemeia unele concluzii pe diferite iluzii
optico-geometrice.
Sunt şi altele care ar putea fi explicate prin acelaşi fenomen (influenţa întregului asupra
părţilor). De exemplu, în figura 16, desenul „a" în care cele două liniuţe orizontale, deşi sunt
egale, par inegale datorită influenţei figurii în ansamblul ei. De asemenea iluzia „b", a lui
Miiller-Lyer, ar putea fi explicată în felul următor: datorită orientării liniilor terminale, linia
orizontală de sus face parte dintr-un ansamblu delimitând o suprafaţă mai mare decât linia
paralelă de jos, care astfel pare mai scurtă, înglobată fiind într-o suprafaţă mai mică (dar nu toţi
psihologii admit această explicaţie).
Celelalte două desene - iluziile lui Zollner - „c" unde liniile mari nu par paralele. Aici,
se susţine, intervine o tendinţă a noastră de a vedea unghiuri drepte, ceea ce modifică poziţia
reală a liniilor auxiliare, transformare afectând şi aspectul celor două linii principale. într-
adevăr, iluziile presupuse a se explica prin acest mecanism sunt mult mai slabe, dacă supunem
la probă oameni dmtr-o populaţie de zuluşi care trăiesc în colibe ovale (pereţii nu sunt
verticali). Aceasta ar confirma şi influenţa experienţei asupra constituirii iluziilor.
J. Piaget explică unele iluzii prin efectul „centrării" (ceea ce se află în centrul atenţiei
tinde să fie supradimensionat). în alte cazuri, el îşi aplică teoria sa cu privire la tendinţele de
echilibrare a imaginii.
Fig.
 ~ 20 ~

Diferite iluzii optico-geometrice

a b c

3.3. Percepţia şi alte fenomene psihice.

Procesul percepţiei decurge în strânsă legătură cu alte fenomene psihice, şi anume:
sentimentele, (atitudinea faţă de acela ce percepe), limbajul (numim obiectul), voinţa
(organizăm intenţionăm procesul perceptiv), gândirea (sesizăm obiectul perceput prin conceptul
lui), reprezentările memoria.
Reprezentările obiectului face percepţia mai bogată.
Putem recunoaşte un obiect din altele dacă avem o idee cum arată el.
Imaginea a unui obiect se păstrează în memorie. Totalitatea însuşirilor caracteristice
pentru alte obiect reflectă o comparaţie făcută rapid în minte dintre el (obiect) şi altele obiecte.
Comparaţia implică o analiză a acestei imagini, adică observaţia unor detalii privind
forma, culoarea, mărimea şi sinteză-legătura dintre cunoştinţele din trecut şi obiectul perceput
în prezent. Comparaţia, analiza şi sinteza sunt operaţii ale gândirii.
În percepţia obiectelor şi fenomenelor intervin serie de atitudini
- atitudinea motoră;
- poziţia corpului când percepem ceva;
- atitudinea afectivă este o predispoziţie de a reacţiona pozitiv sau negativ faţă de o
situaţie, o persoană sau obiect. Obiectele importante pentru noi le percepem cu mult mai repede
decât cele mai puţin importante.
- atitudinea intelectuală – este starea de pregătire cognitivă se formează în timpul
practicării diferitelor activităţi prin formarea unor convingeri.

3.4. Percepțiile – legi și regularități

Un stimul este perceput ca fiind intreg, chiar daca el se prezintă doar parțial simțurilor
noastre (citiți repede: INDEPENDNȚĂ, INTEGRALITATE) = LEGEA INTEGRALITĂȚII
PERCEPTIVE
În percepția obiectelor acordăm prioritate elementelor care se mențin stabile și ne permit
să recunoaștem obiectul (o carte față de un caiet o recunoaștem prin faptul că foile sunt prinse în
cotor, nu dupa mărime, grosime, culoare…) = LEGEA STRUCTURALITĂTII
PERCEPTIVE
Din multitudinea obiectelor/fenomenelor care ne înconjoară îl selectăm doar pe cel care
ne interesează, care e important în acel moment = distingem obiectul percepției de fondul
percepției (elevul la ora are ca obiect persoana profesorului, colegii și restul ramîn în fondul
perceptiv; când scrie în caiet, caietul devine obiectul percepției si restul e doar fond; nu le putem
percepe simultan) = LEGEA SELECTIVITĂȚII PERCEPTIVE
Implicarea experienței anterioare în percepție face ca forma, mărimea și culoarea
obiectelor să fie aceeași, chiar dacă în anumite condiții acestea sunt modificate (poza cu atletul
și stâlpii, “noaptea toate pisicile sunt negre…) = LEGEA CONSTANȚEI PERCEPTIVE
Un obiect important pentru subiect e perceput mai ușor (căutăm un nasture mic, îl gasim
mai ușor între toți nasturii) = LEGEA SEMNIFICAȚIEI PERCEPTIVE
 ~ 21 ~
Intre subiectul cunoscător și obiectul percepției nu este o relație mecanică, ci subiectul
intervine și proiectează imaginea înapoi, la nivelul sursei care a provocat-o (proiecția
cinematografică: imaginea filmată în cadrul ei natural e proiectată acum de aparat și se
reintoarce în mediul ei…) = LEGEA PROIECTIVITĂȚII PERCEPTIEI

3.5. Reprezentarea ca proces cognitiv secundar.

Reprezentările reflectă în imagini concrete, intuitive, particularităţi obiectelor şi
fenomenelor percepute anterior.
Sunt influențate de 3 factori:
1. activitatea cu obiectul (cu cât l-am perceput mai activ, cu atât mai clar îl putem
reprezenta în minte)
2. experiența anterioară cu obiectul (chipul mamei îl reprezentăm mai bine ca al unei
vecine)
3. limbajul – provoacă și transformă imaginile din reprezentare
Caracteristica :
 se formează pe baza unei serii de percepţii;
 apar ca urmare a unei anumite intensităţi a excitantului;
 reflectarea este selectivă, eliminându-se particularul, păstrându-se
generalul unei categorii de obiecte sau fenomene;
 fac trecerea de la primul la cel de-al doilea sistem de semnalizare
îmbinând concretul cu logicul, abstractul;
- se produc în absenţa obiectului;
- aspectul subiectiv al reprezentărilor este confirmat de caracterul volitiv al subiectului.
Caracteristica esenţială ale rezentărilor este capacitatea de a achiziţiona însuşirile
generale ale obiectelor şi fenomenelor şi de ale stopa pe cele neimportanete. Reprezentarea
constituie rezultatul interacţiunii celor două sisteme de semnalizare. Limbajul evocă din
memorie reprezentările deja formate şi dirijată formarea unor imagini mai bogate, limbajul are
ponderea cea mai mare în formarea reprezentărilor generale.
Reprezentarile si motricitatea. În literatura de specialitate psihologica si metodica,
problema reprezentarii ocupa un loc deosebit. În literatura psihologica, pentru ca
reprezentarile, ca imagini mai mult sau mai putin generalizate ale realitatii reflectate in
creierul omului, fac trecerea de la senzorial la logic; in literatura metodica a educatiei
fizice, pentru ca reprezentarile sunt considerate ca elemente de baza in executia si
invatarea actelor motrice.
Reprezentarea, ca proces psihic al cunoasterii, se naste din senzatii si perceptii si
oglindeste lucrurile si fenomenele lumii materiale. Reprezentarea nu se reduce insa la
elementele de ordin senzorial; in ea se reflecta si caracteristicile generale ale fenomenelor. Pe
masura dezvoltarii, reprezentarile capata un caracter tot mai generalizat, astfel facandu-se
trecerea la notiune.
Reprezentarea apare, asadar sub dublu aspect: senzorial si logic. În ea se intrepatrund
intuitivul si generalul, ceea ce constituie temeiul trecerii dialectice de la senzatie la idee.
În educatia fizica si sport are o deosebita importanta caracterul voluntar al
reprezentarilor ideomotorii. Nu sunt rare cazurile cand se face apel si la
reprezentarile ideomotorii declansate spontan, involuntar, profesorul activand
mecanisme reflex - conditionate prin diferite procedee (punere in pozitie initiala,
semnale de incepere etc.). O reprezentare clara a actiunii de indeplinit reduce efortul
de atentie si vointa, scurteaza momentul deliberarii si constituie o conditie a
 ~ 22 ~

oportunitatii actului voluntar.

Reprezentarea miscarii este activata de gandire. Deci reprezentarea voluntara  a miscarii
determina excitarea centrilor care o dirijeaza, asigurandu-le tocmai acele caracteristici pe care
le stimula inainte executia fizica. Acelasi rol il joaca reprezentarile si in mentinerea capacitatii
de executie in cazul intreruperii activitatii din cauza imbolnavirilor sau accidentarilor.
Reprezentarea intentionata a miscarii este un mijloc de formare, perfectionare si restabilire a
deprinderilor motrice. Înca din 1955, A.T.Puni a stabilit ca reprezentarile au o actiune de
antrenare a miscarilor, reprezentarea mentala a exercitiului si pronuntarea lui in vorbirea interna
contribuind la o executie mai precisa si mai corecta.
Caracterul complex, plurisenzorial al reprezentarilor miscarilor. În actele motrice,
reprezentarile miscarilor nu sunt numai vizuale sau musculare, ci au un caracter deosebit. În
mod corect se foloseste termenul de reprezentari ale miscarilor, adica ale actelor motrice care
se efectueaza, si nu de reprezentari kinestezice, intrucat acest termen este mai sarac in continut,
nu oglindeste in intregime fenomenul, obligandu-ne sa ne referim in special la elementele
senzoriale, musculare-articulare (proprioceptive) si sa eliminam componentele vizuale,
auditive, tactile si de orientare a corpului in spatiu.
Reprezentarile miscarilor au un caracter preponderent vizual, in special atunci cand
subiectii isi reprezinta forma exercitiului si conditiile desfasurarii lui, cand memoreaza
succesiunea unor elemente dintr-un exercitiu pe care inca nu l-au executat practic. În metodica
instruirii se insista in mod deosebit asupra acestui moment in crearea reprezentarilor miscarilor,
recomandandu-se folosirea tuturor mijloacelor intuitive (demonstratie, fotografie, film, desene
etc.).
Procesul formarii reprezentarilor nu se opreste insa aici. O reprezentare mai completa a
miscarilor se formeaza pe baza experientei anterioare a subiectilor, la care se adauga experienta
dobandita in timpul incercarilor de executie, in timpul repetarilor. Executia proprie este
perceputa mai mult sau mai putin clar de catre cei care invata. Perceptia propriilor miscari se
dezvolta in procesul invatarii, fara a se putea afirma ca se desavarseste. Reprezentarile
miscarilor urmeaza acelasi proces. În cazul unor exercitii simple, subiectul percepe cu claritate
miscarile sale si calitatile acestora (forta, directia, ritmul etc.). El poate relata verbal despre ele.
Reprezentarile sunt si ele clare.
În cazul unor exercitii neobisnuite, in care corpul se afla in pozitii speciale si executa
actiuni cu efect de excitare intensa a analizatorilor (in special a celui vestibular), perceptia
miscarilor proprii nu mai este posibila; subiectul nu poate sa spuna ce si cum a facut.
Reprezentarile unor asemenea miscari sunt lipsite de componenta proprioceptiva.
Caracterul dinamic si stadial al reprezentarilor. Dezvoltarea reprezentarilor este
dependenta de activitatea practica a omului. Se considera, de regula, ca reprezentarile joaca un
rol important doar in prima faza a formarii deprinderilor motrice, cand, in realitate, ele insotesc
permanent modificandu-se procesul invatarii.
Caracterul dinamic si stadial al reprezentarilor miscarilor trebuie inteles ca o trecere de
la reprezentarile cu caracter intuitiv, nediferentiat, la reprezentari generalizate, ca o trecere de la
reprezentarea unei miscari in forma primei executii sau inaintea executiei, la reprezentarea
miscarii corespunzatoare executiei corecte si apoi, la reprezentarea executiei cu maiestrie.  În
cele din urma, alaturi de reprezentarea cu caracter general, se ajunge la formarea unei
reprezentari individualizate, in care elevul se reprezinta pe el insusi executand exercitiul propus
(reprezentarea de lucru).
Reprezentarea miscarii trebuie privita ca o componenta dinamica, ce insoteste intregul
proces al formarii deprinderii motrice si nu ca o prima etapa. Desigur ca in prima etapa, aceea a
 ~ 23 ~
insusirii exercitiului, reprezentarea are un rol important; nu trebuie uitat insa faptul ca, pe
masura ce se perfectioneaza executia, se modifica si reprezentarea. Executia se reflecta in
creierul elevului prin componentele sale proprioceptive, vizuale, tactile s.a., si precizeaza
componentele senzoriale formate anterior. (schema nr.5.2.)
Reprezentarea miscarii poate fi privita, asadar, ca punct de plecare in invatarea
exercitiului fizic si, totodata, ca un fond in continua miscare, provenit din executiile anterioare,
pe care se proiecteaza cele urmatoare. Întalnirea dintre componentele reflectate ale executiei
constituie momentul diferentierii, moment precizat, clarificat prin interventia specialistului
care, prin corectare (in care pot intra in proportii variate elementele de intuitie si cuvant)
usureaza perceptiile proprioceptive, indica elementele de baza ale executiei, il face pe elev sa
inteleaga si mai bine ceea ce este corect sau gresit, dezvoltand reprezentarea si implicit
posibilitatile unei executii ulterioare, mai aproape de ceea ce reprezinta sarcina motrica.
Formarea si modificarea reprezentarii nu pot fi considerate incheiate odata cu obtinerea
executiei perfecte. În orice stadiu s-ar afla subiectul, reprezentarea sa despre un anumit
exercitiu poate suferi modificari. Din punct de vedere pedagogic, se poate aprecia ca buna o
anumita executie, fara ca prin aceasta sa spunem ca a atins culmea perfectiunii.
În sport, executiile se pot perfectiona nelimitat. Tehnica unui anumit procedeu
este supusa permanent modificarilor. Exista un concept general asupra unui exercitiu,
insa in practica, acesta se efectueaza diferit de catre executanti, potrivit
particularitatilor anatomo-fiziologice. Reprezentarea la diferiti sportivi cuprinde
elemente generale din conceptul exercitiului si elemente individuale din
particularitatile individuale ale executiei.
Analiza rolului reprezentarilor in motricitate si in invatarea motrica evidentiaza diferite
modalitati existentiale: reprezentarea scopului, reprezentarea operatiilor, reprezentarea
mijloacelor, reprezentarea efectelor secventiale ale actiunilor etc. Toate acestea nu pot fi
gandite decat ca parti sau momente (structuri) integrate in proiectul si realizarea (sistemul)
miscarii si actiunii umane, unde functiile de abstractizare si generalizare sunt foarte importante
in luarea deciziilor. (cf. M. Epuran, 1979)

Meditați asupra subiectelor:

- Analizând definițiile proceselor senzoriale, încercați să faceți o interrelație între ele.
- Determinați tipologia senzației, percepției.
- Încercați să exemplificați legea adaptării senzației, din activitatea practică.
- Exemplificați legea constanței perceptive.
- Explicați rolul limbajului în formarea reprezentărilor.
Teme de referat de documentare științifică independentă:
1. Cunoașterea lumii prin senzații.
2. Percepția – proces psihic important în formarea mișcării.
3. Iluziile perceptive.
4. Formarea reprezentărilor de mișcare.
Însărcinări pentru seminar:
 Încercați să explicați experimental legea intensității senzațiilor, și explicați
fenomenul experimental.
 Realizați o schemă a formării reprezentărilor motrice.
 Propuneți metode de cercetare a fenomenului perceptiv.
 ~ 24 ~

Tema: Imaginația și creativitatea – procese psihice de cunoaștere

Competențe:
La nivel de cunoaștere:
- să precizeze înţelesurile conceprului de imaginație și creativitate;
- să relateze relațiile imaginației și creativității cu alte fenomene psihice;
- să descrie formele procesului imaginative și creative;
- să evidențieze legătura dintre progesul imaginației și procesul creativ.
La nivel de aplicare:
- să stabilească relații ale procesului imaginativ cu alte procese psihice;
- să argumenteze rolul imaginației și creativității în activitățile de educație fizică și sport;
- să indentifice procedeele imaginative în prisma aplicabilității lor în diferite domenii de
activitate;
La nivel de integrare:
- să dea exemple de atitudini creative;
- să aprecieze importanţa stimulării creativităţii în activitatea şcolară;
- sa elaboreze probe de cercetare a creativității și imaginației în domeniul educației fizice.
Surse bibliografice:
1. Dicționar encyclopedic. vol.1. Ed. Enciclopedică.București.1993.
2. Cosmovici Andrei. Psihologie general. Iași: POLIROM. 1996. 253 p.
3. Piėron Henri. Vocabularul psihologiei., București: Univers Enciclopedic. 2001 (trad.
din l. franc.).
4. Landau Erika. Psihologia creativităţii. Bucureşti: Didactică şi Pedagogică. 1979.
Structura unității:
1. Aspecte specifice procesului imaginativ
1.1. Noțiuni generale ale procesului de imaginativ.
1.2. Formele imaginației.
1.3. Procesele fundamentale și însușirile imaginației.
1.4. Rolul imaginației în sistemul psihic uman.
2. Aspecte generale ale creativității.
 ~ 25 ~
2.1. Noțiuni generale ale procesului creative.
2.2. Nivelurile și factorii creativității.
2.3. Legătura creativității cu alte fenomene psihice.
2.4. Metodologia măsurării creativității.

1. Aspecte specifice procesului imaginativ

1.1. Noțiuni generale ale procesului imaginativ.
Una din particularităţile activităţii psihice a omului este abilitatea de prelucrare a
impresiilor trăite, a capacităţilor de combinare a reprezentărilor şi de configurare a lor în forme
noi. Procesul de prelucrare a reprezentărilor şi de creare a unor imagini noi pe baza experienţei
cognitive anterioare este numit imaginaţie.
Prin imaginaţie înţelegem procesul psihic de obţinere a unor reacţii sau fenomene
psihice noi, prin combinarea şi recombinarea unor experienţe anterioare.
Specifică imaginaţiei este prelucrarea raporturilor realităţii într-o combinaţie nouă, cu
exprimarea lor într-o formă deosebită, proprie individului - de regulă într-o formă plastic
intuitiv-concretă. Se spune că imaginaţia nu are un profil psihic propriu ci este o combinare a
altor procese psihice.
1.2. Formele imaginaţiei
- Cea mai frecventă formă de imaginaţie solicitată aproape zilnic şi la care se face apel
în mod curent în învăţământ este imaginaţia reproductivă. Ea constă în capacitatea de a
reprezenta diferite locuri, fenomene, întâmplări numai pe baza unor relatări verbale, fără
sprijinul unui material concret, intuitiv.
- Imaginaţia creatoare este cea mai importantă formă a imaginaţiei şi este, la rândul ei,
de două feluri:
Imaginaţie creatoare voluntară care se referă la creaţie (artistică, ştiinţifică, tehnică,
etc.). În mod evident, pe noi ne interesează imaginaţia creatoare voluntară.

Imaginaţie creatoare involuntară care include: visarea, imaginile hipnogocice

(imaginile care apar în timpul adormirii), imaginile hipnopompice (imaginile care intervin la
începutul trezirii din somn), visele, halucinaţiile.
Visele - Imaginile visului se succed într-o strânsă legătură, constituind „o aventură" (în
cel mai larg sens al cuvântului) la care participăm afectiv, intens. În cadrul viselor predomină
imaginile vizuale (cea 90% din total), dar numai 20% din ele sunt colorate. Cele auditive sunt şi
ele prezente în 60% din cazuri, dar celelalte, tactile, termice, olfactive apar mult mai rar (cam în
proporţie de 10%). Aşa cum ştim, visele apar în somnul paradoxal (somnul REM) şi durează
20-25% din timpul total al somnului. 15% dintre bărbaţi şi 5% dintre femei susţin că nu visează
niciodată. De fapt, nu-şi amintesc visele, fiindcă visele par să fie indispensabile. Trezite din
somnul REM, 80% dintre persoane îşi amintesc ce visau; cei treziţi în afara perioadei, cu rapide
mişcări oculare, şi care relatează un vis nu reprezintă decât 7% din total. Desigur, ar putea să
fie amintirea unui vis din perioada REM anterioară. Totuşi, somnul lent pare a fi şi el
întovărăşit de vise, dar constând mai mult în reflecţii verbale abstracte, cu slabă participare
afectivă şi având multe relaţii cu starea anterioară de veghe. De aceea acestea nu impresionează
şi se reţin mult mai greu.
Visele pregnante durează între 3 şi 60 de minute, în medie 20 de minute. Se derulează
ele mai repede sau mai încet decât evenimentele reale? Ambele situaţii sunt cu putinţă. În
legătură cu rapiditatea posibilă a unui vis e interesantă relatarea unui om de ştiinţă. Excitanţii
externi foarte puternici provoacă trezirea. Ceilalţi pot influenţa visele dacă se produc în timpul
 ~ 26 ~
somnului REM.
1.3. Procesele fundamentale şi însuşirile imaginaţiei
Imaginarea unor noi obiecte, simboluri, idei implică două procese fundamentale ale
gândirii: analiza şi sinteza. Prin analiză se realizează o descompunere a unor reprezentări, care,
mai apoi, prin sinteză, sunt reorganizate în alte structuri deosebite de cele percepute sau gândite
anterior. Sinteza are loc în diferite moduri numite de obicei procedeele imaginaţiei:
a) Aglutinarea se produce când părţi descompuse din diferite obiecte sunt recombinate
astfel, dând naştere unor noi obiecte cu aspect eterogen. Aglutinarea, în traducere din limba
greacă „încleiere”, se referă la unirea părţilor a două sau mai multe obiecte sau procese care se
reunesc în aşa fel încât se obţine imaginea unui nou obiect. Aglutinarea nu cunoaşte neapărat o
largă răspândire: cu ajutorul ei se reuşeşte destul de rar crearea unei imagini care mai apoi se
materializează într-un obiect real, de exemplu „Sfinxul”.
b) Modificarea dimensiunilor iniţiale ale obiectului sau fenomenului. De exemplu,
modificarea dimensiunilor umane a adus, în mitologie, la imaginea de uriaşi şi de pitici.
c) Multiplicarea obiectelor este relativ asemănătoare cu modificarea dimensiunilor;
multiplicarea şerpilor a creat în mitologie imaginea balaurului cu şapte capete.
d) Analogia este un procedeu prezent mai ales în ştiinţă şi tehnică. În perioada
interbelică, la începutul descoperirilor din microfizică, structura atomului a fost imaginată ca
fiind similară cu aceea a sistemului solar.
e) Imaginile creatoare se pot obţine prin intermediul accentuării. Aceasta se referă la
faptul că în imaginea nou creată se evidenţiază o anumită parte, specifică, ce-i oferă nota
distinctă (de exemplu caricatura).
f) Procedeul de supraapreciere (subapreciere) se deosebeşte întrucâtva de accentuare.
Dacă accentuarea este sublinierea unei părţi a obiectului, atunci sub ori supra-aprecierea
se răsfrânge asupra întregului obiect.
g) Există opinii care consideră că unul dintre cele mai complicate procedee ale
imaginaţiei este tipizarea. Pictorii şi scriitorii se bazează în mare măsură pe acest procedeu.

1.4. Rolul imaginației în sistemul psihic uman

Faptul că imaginația este strâns legata de toate celelalte funcții psihice a fost
conștientizat de timpuriu. „Imaginația este implicată în toate funcțiile psihice sau, mai bine
zis, ea este ansamblul acestor functii, constând în fecunditatea dezvoltării lor și în
complexitatea combinațiilor lor reale și posibile" (Dugas, 1903, p. 7). Pentru Vîgotski,
imaginația reprezintă „o combinație a câtorva funcții prin intermediul unor relații specifice"
(Vîgotski, 1971, p. 252). Bernis declară că „ceea ce este dincolo de orice îndoială este faptul
că imaginația reprezintă psihismul în ansamblul său, cu tot dinamismul sau orientat spre
posibil și câteodată spre ireal" (Bernis, 1945, p. 28). Dupa cum am văzul, filosofii aveau
tendința de a-i diminua rolul său de a o exclude pur și simplu din sfera cunoașterii- Cât îi
privește pe psihologi, acestia îi dadeau de fiecare dată o altă interpretare. Pentru a înțelege
mai bine atât specificul psihologic al imaginației, cât și locul și rolul ei în sistemul psihic
uman, este necesară parcurgerea relațiilor sale cu fiecare dintre celelalte funcții psihice.
Imaginația și gândirea
In plan funcțional, imaginația se integrează în structura gândirii abstracte, iar gândirea
abstractă are drept suport imaginarul; în felul acesta, imaginile se impregnează de
semnificatie, iar noțiunile (cu semnificatiile lor) conduc la imagini. Se pare chiar că între
demersul acțional (operational) al gândirii și cel imagistic (al imaginatiei) există o strânsă
interacțiune. Atât imaginile, cât și noțiunile se formează în procesul interiorizării acțiunilor
 ~ 27 ~
materiale (obiective) sau materializate. Putem conchide ca imaginația se construiește
înlăuntrul gândirii, ca o latură absolut necesară a acesteia, iar gândirea se articulează într-o
zonă centrală a câmpului imaginativ, ambele mijlocindu-se una pe alta.
Imaginație și memorie
Faptul că cele doua funcții psihice sunt distincte între ele a fost intuit de multă vreme.
Platon, de exemplu, compară memoria cu un scrib care fixeaza amintirile în suflet, iar
imaginația cu un pictor sau un desenator care da formă ideilor. Pentru Dugas, imaginația este
o memorie ce reînvie cu intensitate particulară percepțiile trecute, pe când memoria obișnuită
le aruncă într-un
trecut mort.
Așadar, imaginația nu este o capacitate de sine stătătoare, ci o simplă
modalitate a unei alte capacități psihice. Amintirile își proiectează umbrele lor asupra
realității, o ascund. Atât imaginația, cât și memoria se supun la două logici interne diferite:
memoria, care se referă la imagini și deopotrivă la cunoștințe, este centrată pe restituirea
amintirilor așa cum erau ele în momentul achiziției, în timp ce imaginația are tendința de a
acompania reprezentările trecute cu elemente proiective actuale (vezi Wunenburger, 1995, p.
34).
Imaginație și afectivitate/motivație
Conjugarea proceselor imaginative cu cele afective este surprinsă și redată de Ribot în
urmatoarele cuvinte: „Emoția este fermentul fără de care nici o creație nu este posibilă".
Așadar, la baza asocierilor și disocierilor dintre imagini stau relațiile emoționale de tip
preferențial sau repulsiv. Freud raportează imaginația exclusiv la afectivitate, ea nefiind
altceva decât proiecția libidoului, a conflictelor inconștiente în sfera cunoașterii, iar diversele
forme ale imaginației (visul, reveria) - fie dramatizări ale trăirilor afective, fie modalități de
satisfacere sau compensare a tendințelor refulate. în genere, Freud concepe imaginația ca pe o
realizare în plan mintal a dorințelor refulate sau frustrate. Adler si Jung deriva și ei imaginația
din pulsiunile emoțtionale inconștiente, din raționalizarile ulterioare sau complementare ale
creațiilor fantastice care emerg din forțe lăuntrice.
Stările afective (emoțiile, sentimentele, pasiunile) declansează, facilitează sau inhibă
imaginația. Uneori influența tensiunilor emotive asupra imaginației este atât de mare, încât
aceasta se supune unei alte logici decât celei raționale, și anume logicii afective, fapt care
permite depășirea schemelor rigide ale gândirii. Procesele afective reprezintă o sursă
energetică majoră pentru imaginație, în condiții de indiferență sau de neutralitate afectivă
nereafi-zându-se produse imaginative de calitate. Imaginația produce sentimente de placere,
neplacere, teamă, durere etc. Imaginația poate transforma sentimentele în pasiuni oarbe, pâna
la a-1 priva pe individ de orice judecată critică în legatură cu adevaratele lor cauze.
În imaginație se exprimă însă nu numai segmentul energizor al afectivității, ci și cel
direcțional al motivației. Interesele, ca forme și structuri motivaționale complexe, își
recrutează imaginativ obiectele. Obiectele dorinței, speranței, dragostei, urii, geloziei, fricii
pot fi „construite" tot imaginativ. Omul își creează sau își ajustează lumea dupa nevoile sale.
Imaginație și personalitate
Imaginația nu trebuie raportată numai la diversele procese psihice ale individului, ci și
la personalitatea acestuia. Demersurile imaginative țin și sunt întreprinse de cineva anume,
așa încât este firesc ca ele să poarte amprenta personalității. Trăsăturile caracte-riale ale
omului influentează atât evoluția, cât și productivitatea imaginației. Autoritarismul
caracterizat prin atitudini rigide și intolerante inhibă imaginația.
 ~ 28 ~
2. Aspecte generale ale creativității.
2.1. Noțiuni generale ale procesului creative.
Creativitatea este un proces mental și social care implică generarea unor idei sau
concepte noi, sau noi asocieri ale minții creative între idei sau concepte existente.
În Dicționarul enciclopedic creativitatea este definită ca "trăsătură complexă a
personalității umane, constând în capacitatea de a realiza ceva nou, original".
O definiție a creativității dată de National Advisory Committee on Creative and Cultural
Education din Anglia este următoarea: "O activitate imaginativă adaptată astfel încât să producă
rezultate care sunt atât originale cât și de valoare". Această definiție accentuează rezultatele,mai
degrabă decât procesele de creație.

Dicționarul Webster (1996) [3] oferă trei semnificații ale creativității:

‫٭‬starea sau calitatea de a fi creativ;
‫٭‬abilitatea de a transcende ideile, regulile, modelele, relațiile tradiționale și de a crea noi
și semnificative idei, forme, metode, interpretări etc.; originalitate sau imaginație;
‫٭‬procesul prin care se utilizează abilitatea creativă.
Astăzi sunt recunoscute trei criterii pentru definirea unui comportament creator:
a) acest comportament trebuie să se caracterizeze prin noutate ;
b) comportamentul şi produsul rezultat în urma acestuia trebuie să îndeplinească un
scop
recognoscibil;
c) creaţia trebuie să implice o elaborare a unei intuiţii neaşteptate, care sa fie dezvoltată
adecvat.
La cealaltă extremă, unii cercetători susţin că fenomenul creativităţii poate fi echivalent
cu o gândire flexibilă. Cu toate acestea, chiar dacă o gândire divergentă este un factor
component al comportamentului creator, ea nu poate fi confundată cu acest comportament.
Există multe aspecte ale creativității în funcție de domeniul de creație, însă o definiție ar
include abilitatea de a combina cunoștințe din domenii anterior disparate, de a lua obiecte sau
idei existente și a le combina în moduri diferite pentru noi scopuri. Astfel, o definiție simplă a
creativității este: "acțiunea de a combina elemente anterior necombinate".
Cercetătorii asupra creativității, majoritatea lor din domeniul psihologiei, pretind, de
obicei, că a fi creativ înseamnă a produce ceva nou (original, neașteptat) și adecvat (adaptiv,
referitor la constrângerile sarcinii date). Subsumate criteriului de adecvanță sunt calitățile de a
fi corespunzător, a fi util și a avea valoare, conform cu unele criterii externe.
Cea mai obișnuită metodă pentru măsurarea creativității produselor utilizează rating-uri
ale unor experți în domeniul dat. Tehnica evaluării consensuale (CAT) este un exemplu al
acestei abordări.
Gândirea creativă poate fi divizată în raționamentul divergent și cel convergent.
Gândirea divergentă este aptitudinea intelectuală de generare creativă, cu fluență și
viteză,a unor soluții multiple,originale,neobișnuite,diverse și elaborate la o problemă stabilită.
J.P. Guilford (1954) a considerat această trăsătură cognitivă ca fiind cel mai important
ingredient al creativității; creativitatea se bazează pe gândirea divergentă. Cele mai importante
caracteristici ale gândirii divergente sunt: flexibilitatea mentală, originalitatea, fluența și
inventivitatea. Gândirea divergentă este exemplificată de bogăția ideilor și originalitatea
acestora.
 ~ 29 ~
Gândirea convergentă este aptitudinea intelectuală de a evalua în mod logic idei/soluții,
de a critica și a opta pentru soluția cea mai avantajoasă a unei probleme date, dintr-o selecție de
soluții. Gândirea convergentă este raționamentul analitic, măsurat prin teste de inteligență.
Răspunsul formulat este unic și riguros determinat, reprezentând cea mai bună soluție
potențială. Acest tip de gândire este utilizat după evaluarea unui set de idei, informații sau
alternative.
Ambele aptitudini par să fie necesare pentru rezultatul - output-ul creativ. Gândirea
divergentă este esențială pentru noutatea produselor creative, în timp ce gândirea convergentă
este fundamentală pentru a ajunge la concluzia adecvată, specifică pentru situația dată. Gradul
de predominanță variază în funcție de sarcină sau ocupație: un matematician poate manifesta
mai multă gândire convergentă, pe când un artist va prezenta mai multă gândire divergentă.

2.2. Nivelurile şi factorii creativităţii

Nivelurile creativităţii
Creativitatea îmbracă mai multe forme de manifestare, în funcţie de specificul
domeniului de activitate. Ba, mai mult, chiar în acelaşi domeniu, creativitatea prezintă mai
multe faţete diferite. Daca ne ghidăm după domeniul de activitate, atunci putem distinge o
creativitate: tehnică, didactică, artistică, militară, etc.
Calvin W. Taylor (1915-2000) propune existenţa a cinci niveluri de creativitate:
• expresivă, caracterizată printr-o exprimare liberă fără o preocupare accentuată pentru
calitatea produsului-constă în esenţă în urmărirea unei anumite idei;
implicata predominant în artă; poate fi prezentă de la cele mai fragede vârste;
• tehnică sau productivă, manifestată printr-o serie de priceperi şi deprinderi cu totul
deosebite care permit realizarea unor produse apropiate de perfecţiune; în cadrul acestora
elementele de spontaneitate expresivă sunt extrem de reduse.
• inventivă, care se referă la o utilizare ingenioasă a diverselor materiale sau la utilizarea
unor produse deja existente în maniere cu totul noi; acest tip de creativitate face posibile
invenţiile – produse noi şi utile care însă nu reprezintă contribuţii noi la idei teoretice sau
practice de bază;
• inovativă, care se referă la abilitatea de a depăşi unele principii de bază formulate de
anumite şcoli de gândire sau care deschid căi noi de interpretare a realităţii;
acest tip de creativitate este specifică unei minorităţi;
• emergentă care se manifestă la genii şi care încorporează calitatea excelenţei
deosebite; realizările acestora depăşesc graniţele unui singur domeniu de activitate, putând
dobândi caracter de universalitate şi de perenitate.

Factorii creativităţii
T. Amabile vorbeşte despre trei factori de care depinde creativitatea unei personae într-
un anumit domeniu:
Deprinderile specifice domeniului
Aceste elemente sunt "materia primă"pentru talentul, educaţia şi experienţa într-o
anumită sferă a cunoaşterii; într-o anumită măsură, aceste elemente sunt înnăscute; evident,
copiii se nasc cu diferite niveluri de talent. Educaţia şi experienţa pot face mult pentru
dezvoltarea unor talente; pe de altă parte, chiar şi talentele de nivel foarte înalt trebuie să fie
dezvoltate.
Gândirea creativă şi deprinderile de lucru
 ~ 30 ~
Există anumite stiluri de lucru, stiluri de gândire şi trăsături de personalitate care le dau
posibilitatea oamenilor de a-şi folosi deprinderile dintr-un domeniu în mod diferit. Se pare că
unele facultăţi de gândire sunt înnăscute, dar există şi alte aspecte ale gândirii creative - aşa
cum sunt stilurile de lucru - care pot fi ameliorate prin educaţie şi prin experienţă. Un stil de
lucru creativ este marcat de:
- dăruirea de a face lucrurile bine;
- capacitatea de concentrare a eforturilor şi a atenţiei pe perioade lungi de timp;
- capacitatea de a abandona ideile neproductive şi de a lăsa temporar deoparte
problemele mai dificile;
- tenacitatea în faţa dificultăţilor;
- dorinţa de a munci cu perseverenţă.
Unele persoane sunt în mod natural mai înclinate spre gândirea creativă. Trăsăturile
cheie
ale persoanelor cu niveluri înalte de creativitate sunt:
- autodisciplina în raport cu munca;
- perseverenţa, chiar şi în caz de frustrare;
- independenţa;
- netolerarea situaţiilor neclare;
- nonconformismul în raport cu stereotipurile societăţii;
- motivarea proprie pentru o muncă de calitate;
- dispoziţia de asumare a riscurilor.
Motivaţia intrinsecă
Aceasta reprezintă energia ce pune în mişcare activitatea creativă. Motivaţia intrinsecă
poate fi şi ea, într-o anumită măsură, înnăscută. Dar acest element depinde foarte mult şi de
mediul social. Motivaţia intrinsecă a unei persoane poate să varieze puternic de la o sarcină la
alta. depinzând de cât de interesantă este activitatea respectivă pentru acea persoană, dar şi de
contextul social. De exemplu, un băiat cu aptitudini pentru matematică s-ar putea să nu
manifeste nici un interes pentru rezolvarea problemelor de matematică pe care profesorul i le dă
ca temă în fiecare zi. Dar s-ar putea să petreacă ore în şir făcând cu plăcere aceleaşi calcule, ca
statistici sportive. Totul depinde, în acest caz, de interes. Interesul reprezintă astfel cel mai
important semn distinctiv al motivaţiei intrinseci, un altul, la fel de important este competenţa
într-un anume domeniu.
Factorii creativităţii pot fi grupaţi şi după alte criterii după cum urmează:
A. Factorii de mediu se referă la aspecte cum ar fi:
- existenţa unei cereri sociale, în direcţia creaţiei tehnice, ştiinţifice, artistice;
- un stadiu corespunzător al dezvoltării disciplinelor sau domeniilor ştiinţifice, tehnice,
artistice;
- existenţa unor şcoli de gândire pe anumite domenii, în cadrul cărora există o
influenţă a predecesorilor şi a profesorilor, a „numelor mari” asupra celor tineri.
B. Factorii individuali (psihici) se referă la aspecte care ţin de personalitatea
individului. Din această categorie pot fi amintite:
1. Volumul cunoştinţelor înmagazinate, respectiv al memoriei individuale, precum şi
volumul experienţei au o mare influenţă mare asupra posibilităţilor de creaţie. În acest
context este importantă şi varietatea acestor cunoştinţe. Se cunosc multe cazuri când
soluţionarea unor probleme într-un domeniu s-a realizat prin analogie cu fapte constatate în altă
disciplină.
 ~ 31 ~
Acesta este unul din argumentele importante ale educaţiei, pentru formarea unei solide
culture generale în învăţământ.
Pot fi distinse două feluri de experienţe:
- experienţa directă, acumulată prin observarea fenomenelor sau prin discuţii personale
cu specialiştii;
-experienţa indirectă, obţinută prin lectura unor cărţi ori audierea de expuneri.
2. Un alt factor ce poate influenţa creativitatea unei persoane este inteligenţa şi nivelul
gândirii sale. Deşi inteligenţa nu se identifică cu creativitatea, aceasta are un rol destul
de semnificativ în cadrul actului creator. În general însă, inteligenţa este mai importantă în
domeniul creaţiei ştiinţifice, având însă un rol mai redus în artă.
3. Un al treilea factor individual este o voinţă fermă şi perseverenţă. Cine se
descurajează uşor şi nu e capabil să dea piept cu greutăţile nu poate ajunge la realizări notabile.
Nici în artă, nimeni, chiar marile talente, n-au creat nimic remarcabil fără o luptă îndârjită
pentru îmbogăţirea mijlocului de expresie, fie el cuvântul, culoarea sau armonia sunetelor.
4. Un alt factor intelectual ce influenţează creativitatea este stilul perceptiv,
Acest factor care desemnează modalitatea de reacţie cognitivă la problemele care
urmează a fi rezolvate este important deoarece poate oferi perspective noi de interpretare a
realităţii
5. Existenţa unei motivaţii puternice constituie un alt factor individual extrem de
important în cadrul actului creator.
6. În sfârşit, cel mai important factor individual al creativităţii este considerat a fi
imaginaţia.

2.3. Legătura creativității cu alte fenomene psihice.

Creativitate și inteligență
Relația dintre creativitate și inteligență a fost studiată, între alții, de Robert J. Sternberg
(1999) în manualul Handbook of Creativity. Sternberg afirmă că există trei aspecte principale
care sunt fundamentale pentru creativitate: abilitatea sintetică, abilitatea analitică și abilitatea
practică. Aceste trei aspecte decurg din teoria "triarhică" (formată din trei aspecte) a inteligenței
umane, promovată de R. J. Sternberg.
●Abilitatea sintetică (creativă): abilitatea de a genera idei care sunt noi, de înaltă calitate
și adecvate pentru sarcina prescrisă. Această abilitate include gândirea divergentă. O
caracteristică a acestui aspect este abilitatea de a redefini problemele într-un mod complet
diferit și de a gândi în mod intuitiv și pătrunzător.
● Abilitatea analitică: gândirea critică/analitică este implicată în creativitate ca abilitate
de a judeca valoarea propriilor gânduri și soluții posibile, de a evalua punctele lor tari și slabe și
de a sugera căi de îmbunătățire a acestora.
● Abilitatea practică: abilitatea de a aplica competențele intelectuale în contexte
cotidiene și de a "vinde" sau a comunica ideile creative la alții. Este abilitatea de a traduce
abstracțiile și teoriile în aplicații realiste.
Inteligența superioară este comună multor persoane creative. Totuși, multe studii ale
relației creativității cu inteligența au arătat că inteligența generală extremă nu stimulează, în
mod necesar, creativitatea. "Ipoteza de prag" propusă de Ellis Paul Torrance[6] susține că un
grad ridicat de inteligență pare să fie o condiție necesară dar nu și suficientă pentru o
creativitate superioară.
Un coeficient de inteligență sau IQ "de prag" ar avea valoarea de 120, adică:
● sub IQ= 120, creativitatea este dependentă de inteligență;
 ~ 32 ~
● peste IQ= 120, creativitatea este independentă de inteligență.
Deasupra nivelului "de prag" inteligența se corelează destul de slab cu creativitatea -
adică o persoană foarte inteligentă poate avea slabe rezultate la testele de creativitate. Insă
subiecții cu performanțe ridicate la testele de creativitate aveau la testele de inteligență cote cel
puțin mijlocii, de unde rezultă necesitatea inteligenței pentru o creativitate superioară. Există
diferențe specifice ale gradului de inteligență necesar: inteligența este mai importantă în
creativitatea științifică, având un rol mai mic în arte (pictură, muzică etc.). Se întâlnesc însă și
semnificative excepții față de această aserțiune! In științe este esențială "sensibilitatea la
probleme" care stimulează spiritul de investigație; în arte este importantă sensibilitatea ca ecou
afectiv al evenimentelor care animă ideile și succesiunea imaginilor.
Caracteristici ale persoanelor creative
Persoanele creative posedă multe caracteristici/trăsături distincte care le diferențiază
semnificativ de persoanele mai puțin creative sau chiar noncreative. Davis (1999)[19] a
"inventariat" peste 200 trăsături de personalitate ale atitudinii creative, găsite în literatură
asupra creativității, și le-a împărțit în trăsături pozitive, social dezirabile și trăsături negative,
potențial supărătoare. Dintre acestea, în ordinea caracteristicilor importante sunt: imaginația,
sensibilitatea la probleme, curiozitatea, intuiția, descoperirea ideilor, toleranța pentru
ambiguitate, independența (autonomia), originalitatea etc.
Independența (autonomia). Persoanele creative tind să fie independente, nonconformiste
în gândire și acțiune, sunt relativ neinfluențate de alții. Autonomia este o trăsătură care
înglobează și alte dispoziții sociale: introversiunea, motivația intrinsecă, autoîncrederea.
Imaginația constituie o aptitudine importantă și se bazează pe anumite predispoziții ereditare,
pentru sinteza unor noi imagini, noi idei.
Originalitatea. Persoana creativă prezintă originalitate în gândire și idei, vede lucrurile
în modalități noi. Originalitatea se exprimă și prin aptitudinea de a lăsa la o parte sistemele
ferm structurate și stabilite, de a dizolva sintezele existente și de a utiliza elementele și
concepțiile în afara contextelor inițiale, pentru a crea noi combinații, noi sisteme de relații.

2.4. Probe de măsurare a creativității

Există multiple instrumente și metode de măsurare a creativității, însă nu a fost
elaborată până acum o măsură standardizată, general acceptată.
Metode bazate pe gândirea divergentă. In categoria metodelor de gândire divergentă,
Houtz și Krug (1995) includ Testele Torrance ale Gândirii Creative (TTCT), prezentate mai sus
în secțiunea Creativitate și inteligență, Testele Wallach și Kogan (Wallach and Kogan,1965),
Bateria de teste Guilford. Testele Torrance se bazează pe modelul Structurii Intelectului (SOI)
al lui Guilford (Guilford, J.P., 1962), care includea unele măsuri ale gândirii divergente. Deci,
acestea măsoară creativitatea prin gândirea divergentă.
Bateria de teste Guilford a diferențiat circa 180 de tipuri diferite de gândire, incluzând
multe forme de gândire divergentă.
Bateria Guilford constă din zece teste individuale care măsoară diferite aspecte ale
producției divergente.Aceste teste sunt: 1) Titluri ale unor povestiri (producția divergentă de
unități semantice); 2) Ce este de făcut cu aceasta (producția divergentă de clase semantice); 3)
Semnificații similare (producția divergentă de relații semantice); 4) Scrierea unor afirmații
(producția divergentă de sisteme semantice); 5) Tipuri de oameni (producția divergentă de
implicații semantice); 6) A face ceva în afara uzualului (producția divergentă de unități
figurative); 7) Grupe de litere diferite (producția divergentă de clase figurative); 8) Execuția de
obiecte (producția divergentă de sisteme figurative); 9) Litere ascunse (producția divergentă de
 ~ 33 ~
transformări figurative); 10) Adăugarea de decorațiuni (producția divergentă de implicații
figurative). Fiecare dintre aceste sarcini este notată în ceea ce privește fluența și originalitatea.
Khatena și Torrance (1977) au dezvoltat un test de creativitate denumit Inventarul
Percepției Creative, care cuprinde două măsuri ale percepției creative și anume: Ce tip de
persoană ești (testul WKOPAY) și Ceva despre mine însumi ((testul SAM). Dintre acestea,
SAM măsoară înclinațiile artistice, inteligența, individualitatea, sensibilitatea, inițiativa etc., iar
WKOPAY măsoară imaginația disciplinată, auto-încrederea, atracția pentru autoritate,
curiozitatea etc.

Temă de reflexie:
- Explicați rolul afectivității în activarea procesului imaginative.
- Exemplificați procesele imaginației.
- Stabiliți, care ar fi criteriile de identificare a unui comportament creator?
- Evidențiați, ce tip de creativitate credeţi că este caracteristică activităţilor de educație
fizică și sport?
Teme de referat de documentare științifică independentă:
 Visele din timpul somnului.
 Rolul emoțiilor în formarea imaginilor.
 Imaginația ca factor important în învățarea motrică.
Însărcinări pentru seminar:
 Găsiţi exemple practice pentru fiecare dintre factorii creativităţii.
 Stabiliți prin metode de cercetare nivelul imaginative și creativ al unui coleg.
 Propuneți metode de dezvoltare a creativității și imaginației.

Tema: Memoria – proces psihic cognitiv

Competențe:
la nivel de cunoaștere:
- să definească conceptul ”memorie”, după mai mulți autori;
- să descrie esența proceselor de memorie în succesiune;
- să specifice însemnatatea tipurilor de memorie;
- să descrie probe de masurare a memoriei.
la nivel de aplicare:
- să stabilească și să exemplifice factorii procesului de encodare;
- să determine care este rolul uitării în viața omului;
- să compare tipurile de memorie;
- să cunoască metodele de dezvoltare a memoriei.
la nivel de integrare:
- să argumenteze rolul memoriei în activitățile de educație fizică și sport;
- să facă legătură a procesului de memorie cu alte fenomene psihice;
- să realizeze cercetări pentru determinarea dezvoltării memoriei;
 ~ 34 ~
Surse bibliografice:
1. Dicționar encyclopedic. vol.1. București: Enciclopedică. 1993
2. Piėron Henri. Vocabularul psihologiei. Ed. Univers Enciclopedic. București.
2001. (trad. din l. franc.)
3. Zlate Mielu. Memoria senzorială // psihologia mecanismelor cognitive. Iași:
Polirom. 2004. p. 414.
4. Rusu Elena –Claudia. Psihologia cognitivă. București. 2007.
5. Cosmovici A., Iacob L. Psihologie şcolară. Ed. Polirom. Iaşi. 1998.
Structura unității:
1. Definirea procesului cognitiv memorie.
2. Procesele procesului cognitiv memorie.
3. Tipologia procesului cognitiv memorie.
4. Optimizarea procesului cognitiv memorie.
5. Peioratologia memoriei.
6. Metode de cercetare a procesului cognitiv memorie.
1. Definirea procesului cognitiv memorie
Memoria - este un proces psihic care face posibilă fixarea, stocarea şi reactualizarea
experienţei anterioare [2].
Memoria este mijlocul prin care reținem și extragem experiențele noasrte trecute pentru
a utiliza această informație în present [4].
Memoria poate fi văzută ca fiind o bibliotecă în care se păstrează toate informaţiile şi
care ne poate ajuta în prezent între prezent şi trecut asigurând un viitor.
Rolul memoriei în viaţa şi activitatea omului.
Memoria constituie un proces ce asigură continuitatea vieţii psihice a omului.
Fără memorie omul ar trăi în continuu prezent. I.M.Secenov spunea că, „fără memorie
senzaţiile şi percepţiile dispar fără urme şi omul va rămâne veşnic în situaţia nou-născutului”,
memoria face posibilă crearea noului.
Ca şi alte procese psihice, memoria se remarcă prin caracterul ei activ şi selectiv.
Caracterul activ al memorie se manifestă prin insistenţa omului de a memora anume informaţia
de care are nevoie.
Caracterul selectiv al memoriei prevede selectarea informaţiei mai utile, informaţia nu
se păstrează dacă ea nu este utilă pentru subiect. Fiinţa umană memorează mai rapid informaţia
ce prezintă interes, corespunde aspiraţiilor ei.

2. Procesele procesului cognitiv memorie

Procesele memoriei se desfăşoară atât în legătură cu reflectarea senzorială cît şi în
legătură cu procesele de gândire şi de limbaj, la unii oameni predominând memoria senzorial-
intuitivă, la alţii cea verbal-abstractă.
Memoria presupune o multitudine de etape din a căror succesiune se închegă
continuitatea ei. Astfel mai întâi are loc:
Memorarea (encodarea) - se caracterizează prin întipărirea informaţiilor.
Memorarea eficientă este în funcţie de necesităţile, interesele aspiraţiile subiectului
orientate spre atingerea scopului, de nivelul de inteligenţă, de motivaţia memorării de
importanţă informaţiei pentru subiectul, de repetiţia informaţiei.

Un rol deosebit pentru memorare îl deţine înţelegerea de către subiect a conţinutului

informaţiei, interpretarea lui logică.
 ~ 35 ~
H.Ebbinghaus susţine că obiectele şi fenomenele interdependente în realitate se leagă
prin asociaţii şi în memorie, (o informaţie auzită, prin intermediul asociaţiei, ne face să ne
amintim de altă informaţie).
Conservarea (stocarea ) – reprezintă reţinerea în memorie a informaţiei. Durata
păstrării informaţiei depinde de gradul de înţelegere, interesul faţă de informaţie şi de
importanţa acesteia pentru subiect.
Evenimentele cu un caracter personal, informaţia semantică se păstrează în memorie pe
perioadă de timp mai îndelungată.
Reactualizarea - se realizează prin recunoaşterea, reproducere, reamintire, reânvăţare.
a) recunoaşterea – reprezintă cunoaşterea informaţiei cândva cunoscut.
b) reproducerea – este un proces de apariţie în conştiinţă imaginilor, mişcărilor
perceptive, ale reînvierea informaţiei din trecut fără un suport extrem.
c) reconstituirea - este un tip de reactualizare a informaţiei în mod natural prin
restabilirea ordinii celor memorate.
d) reamintirea - este o parte componentă a reactualizării care cere efort volitiv în
reactualizarea celor cunoscute odată.
e) reânvăţare – repetare conştientă a informaţiei ( dacă informaţia învăţată odată a fost
fragmentar uitată, reînvăţarea ei este mai rapidă.
Uitarea - este un proces de inhibiţie a legăturilor formative, imposibilitatea de a
reproduce informaţia asimilată cândva.
Este ştiut că multe dintre datele experienţei noastre anterioare se diminuează, se
dezagregă, dispar din mintea noastră. Intervine aşa-numitul fenomen al uitării care de cele mai
multe ori a fost interpretat ca fiind reversul păstrării informaţiilor.
Aşadar, caracterul necesar al uitării decurge din faptul că ea are importante funcţii de
reglare şi autoreglare a sistemului mnezic al individului, în sensul că dă posibilitatea
„descărcării” şi „eliminării” din memorie a ceea ce este fie inutil, pentru a face loc noului
material informaţional ce trebuie să fie însuşit. Între memorie şi uitare există deci relaţii
dinamice, fiecare dintre ele acţionând una asupra alteia prin intermediul (a legăturii inverse) şi
completându-se sau sprijinindu-se, dar şi împiedicându-se uneori reciproc.
În literatura de specialitate sunt descrise trei forme de uitare.
Una dintre ele este uitarea totală, bazată pe ştergerea, dispariţia integral a datelor
memorate şi păstrate, care implică, de regulă, imposibilitatea de a reactualiza informaţiile
pierdute. Această formă este mai rar întâlnită în cazurile normale şi mai mult în cele patologice.
Ea apare uneori şi la indivizii normali dar nu sub forma uitării totale şi complete ci, mai
degrabă, fragmentar, insular, adică se uită total, fragmente sau întâmplări; cu toate acestea, nu
se poate vorbi despre o ştergere totală a memoriei.
Mai răspândită este o altă formă a uitării şi anume aceea care presupune realizarea unor
recunoaşteri şi reproduceri parţiale a cunoştinţelor, respectiv o reamintire mai puţin adecvată
sau chiar eronată.
O altă formă de uitare, momentană, care ţine doar o anumită perioadă de timp (pentru ca
apoi să ne reamintim ceea ce ne interesează) şi care poartă denumirea de reminiscenţă.
Fiecăruia dintre noi i s-a întâmplat uneori să uite ceva exact atunci când ar fi trebuit să ştie,
pentru ca, după o anumită perioadă de timp, să îşi aducă aminte cu uşurinţă informaţiile
necesare.
Ce uităm? De obicei, uităm informaţiile care îşi pierd actualitatea, care se
devalorizează, care nu mai au semnificaţie pentru noi şi nici pentru rezolvarea problemelor
practice, care nu mai răspund deci unor necesităţi. De asemenea, uităm informaţiile neesenţiale,
 ~ 36 ~
amănuntele, detaliile, ceea ce, de obicei, reprezintă un balast. Se uită informaţiile care sunt
dezagreabile şi care, prin continua lor reamintire, ar produce disconfort psihic; se uită ceea ce
nu este utilizat frecvent, ceea ce nu este repetat. Din păcate, noi uităm nu numai astfel de
informaţii ci şi unele care ne sunt necesare, utile, care au mare semnificaţie pentru „reuşita”
noastră.
De ce uităm? Una dintre cauzele cele mai importante o reprezintă proasta organizare a
procesului de învăţare. O învăţare neraţională care ia frecvent forma subînvăţării sau forma
supraînvăţării este la fel de periculoasă pentru memorie ca şi lipsa ei. De asemenea, unele
aspecte funcţionale care ţin de vârstă, de starea individuală, de aspecte personale trebuie avute
in vedere ca factori explicativi ai pierderii informaţiilor.
Care este ritmul uitării? Ebbinghaus, care s-a ocupat printre primii de această
problemă, desenat (pe baza unor experimente ce vizau memorarea unui material fără sens)
curba uitării.
Potrivit cestui grafic, uitarea este destul de mare, masivă chiar, imediat după învăţare
şi apoi din ce în ce mai lentă, până se ajunge la un nivel de cunoştinţe care rămâne aproape
stagnant pentru o lungă perioadă de timp.
O serie de factori, cum ar fi: volumul materialului, lungimea, semnificaţia lui,
particularităţile de vârstă şi individuale ale oamenilor vor face ca această curbă să ia forme
diferite. Când materialul cu sens şi cel fără sens sunt fie de mici proporţii, fie prea extinse,
atunci curbele uitării tind să se asemene; când însă cele două categorii de material au un volum
mijlociu, cel fără sens se uită mai repede decât cel cu sens. Intervine apoi şi vârsta: copiii uită,
de regulă, evenimentele recent întâmplate, dar le pot evoca bine după câteva zile sau săptămâni;
bătrânii uită evenimentele recente, dar le pot evoca pe cele îndepărtate. Uitarea are deci ritmuri
diferite, fie în funcţie de particularităţile materialului, fie în funcţie de trăsăturile individuale.

3. Tipologia procesului cognitiv memorie

În funcţie de analizatorul care recepţionează informaţia distingem memoria senzorială,
vizuală, auditivă, gustativă, alfactivă.
După durata păstrării se delimitează:
Memorie senzorială sau imediată - reprezintă stocajul senzorial întrucât excitaţia
provocată se păstrează în organizarea senzorială câteva secunde pentru până cînd informaţia
ajunge la centrii de cortex. Durata stocării senzoriale poate dura 500 milisecunde – imaginea
vizuală (iconică), memoria imediat auditivă (ecoică) - 2 sec. .
Memoria de scurtă durată - asigură o păstrare a imaginii, a informaţiei timp de 18
sec. este necesară la efectuarea unui calcul mintal sau la memorare numerelor de telefon etc. –
până le fixăm.
Canalul perceptual uman este saturat, în aproape toate domeniile senzoriale, la
aproximativ 7 elemente de informaţie. Astfel, volumul memoriei de scurtă durată, stabilit în
mod experimental (Miller,1956), este de 7+ 2 elemente ale unui şir. Altfel spus, dintr-un şir de
cuvinte care nu au relaţii logice între ele, un individ uman mediu, poate reţine între 5 şi 9
cuvinte.
Există opinii care leagă memoria de scurtă durată şi de o aşa-numită memorie de lucru
(Baddeley, 1998). Memoria de lucru constituie în esenţă un cadru teoretic ce se referă la
structurile şi la procesele utilizate temporar pentru stocarea şi manipularea informaţiei. Există
opinii care leagă memoria de lucru de o aşa-numită atenţie de lucru.
Memoria de scurtă durată se referă la o stocare a informaţiilor într-o manieră mai
degrabă neutră în timp ce memoria de lucru vizează o modalitate activă de a prelucra
 ~ 37 ~
informaţia. În cadrul modelului memoriei de lucru propus de către Baddeley, pot fi amintite
două mecanisme de stocare a informaţiei pe termen scurt: mecanismul fonologic (bazat pe
sonorităţile cuvintelor) şi mecanismul schemelor vizuale.
Memorie operaţională - prevede păstrarea informaţiei pentru o anumită perioadă de
timp . perioada păstrării informaţiei depinde de sarcinile şi scopul propus. Ulterior informăm
pentru să dispară din memorie parţial sau total.
Memorie de lungă durată - cuprinde totalitatea informaţiilor percepute care pot fi
păstrate ore, zile, ani sau chiar toată viaţa. Memoria de lungă durată ne permite să utilizăm un
vast bagaj de semnificaţii, adică toate evenimentele vieţii noastre creându-ne posibilitatea să
ajungem la realitatea unui eveniment strict individualizat în timp şi spaţiu.
În cadrul memoriei de lungă durată pot fi distinse două structuri importante:
􀂃 memoria episodică ce presupune reamintirea unor episoade şi întâmplări personale
􀂃 memoria semantică, legată în principal de cunoştinţele asupra lumii şi de informaţiile
din orice domeniu pe care le deţinem.
Memoria eriditată - păstrarea informaţiei la nivel de genotip. Prin ea se transmite
informaţia referitoare la mecanismele biologice mutaţiile la nivel de celulă.

4. Optimizarea procesului cognitiv memorie

Factorii ce optimizează memoria:
1. Stabilirea scopului şi conştientizarea motivului de a memora informaţia.
Trebuinţele, interesele, aspiraţiile individului asigură atât caracterul selectiv al memoriei, cît şi
trăinicia ei. Emoţiile mai intense se memorează mai bine.
2. Intenţia de a ţine minte un timp îndelungat.
3. Repetiţia informaţiei ce contribuie la conservarea ei pe un termen mai îndelungat
„repetiţia este mama învăţării”. Repetiţia este necesar să se efectueze nu mai mult de trei ori,
numărul sporit de repetiţii poate dăuna calităţile memoriei.
4. Sistematizarea informaţiei ce urmează a fi însuşite. Dacă acestea sunt ordonate şi
clasificate, ierarhizate, organizate pe baza unui plan unitar şi coerent, vor fi cu atât mai bine şi
mai uşor de reţinut.
Filozoful englez David Hume considera că organizarea experienței cunoștințelor
omenești ar putea fi explicată prin legăturile dintre evenimentele conștiente, între care se
stabilesc relații permanente temporo-spațiale. El a denumit acest fenomen "legea asociațiilor",
fiind de părere că extragerea cunoștințelor din memorie s-ar baza pe asemănări sau legături
stabilite în timp și/sau spațiu.

5. Patologia memoriei
Un fenomen rar îl constituie hipermnezia, când, în urma unui accident ori a unei boli, o
persoană îşi reaminteşte fapte, cunoştinţe de mult uitate. Am citat un asemenea exemplu în
relaţie cu memoria de lungă durată.
Mai frecvente sunt amneziile, deficienţe ale memoriei. Există amnezii anterograde şi
amnezii retrograde. în cele anterograde, apare un deficit de fixare: bătrânii, care ţin minte multe
detalii din trecut, nu mai ştiu ce-au făcut acum câteva minute, unde şi-au pus ochelarii etc.
Acestea sunt forme normale. în cazurile acute, bolnavul nu ştie dacă adineauri a mâncat sau nu,
ori salută sora medicală cu „bună dimineaţa" de câte ori intră în salon, uitând că a văzut-o de
mai multe ori în acea zi.
Amneziile retrograde survin în urma unor accidente sau afecţiuni ale creierului şi
constau în uitarea trecutului, de obicei pentru o perioadă scurtă, de câteva zile. în cazurile
 ~ 38 ~
grave, uitarea poate fi foarte vastă: bolnavul nu mai ştie cine e, trebuie să reia totul de la
început.
Sunt cazuri în care pacientul nu-şi poate aminti printr-un efort voluntar anumite noţiuni,
evenimente, fiindu-i afectată memoria „explicită", dar poate utiliza aceleaşi cunoştinţe într-o
activitate obişnuită (se păstrează memoria „implicită").
Există şi amnezii de recunoaştere, când bolnavii nu recunosc obiectele şi utilizarea lor, e
vorba de „agnozii".
Amneziile extinse constituie tulburări foarte grave, întreaga viaţă psihică este afectată,
memoria fiind o funcţie fundamentală; fără ea construcţiile psihice complexe sunt imposibile.

6. Metode de cercetare a memoriei

Sarcină de reproducere în serie:
Activitate practică: Care este volumul memoriei de scurtă durată?
La sfârşitul sec. al XIX-lea, J Jacobs a imaginat
3 8 2 5 tehnica şirului limită pentru a determina
6 5 1 4 experimental care este volumul memoriei de
9 4 3 1 8 scurtă durată. Subiectului i se prezintă un şir
6 8 2 5 9 de cifre şi i se cere să le reproducă în aceeaşi
3 8 1 4 7 ordine. Lungimea şirului este continuu mărită
9 1 3 8 2 5 până când subiectul va greşi. Lungimea şirului
6 4 8 3 7 1 pentru care subiectul îşi reaminteşte corect
5 9 6 3 8 2 cifrele în cazul încercărilor admise este
7 9 5 8 4 3 2 definită ca fiind şirul său limită.
5 3 1 6 8 4 2 Încercaţi singuri!
7 9 1 8 5 4 6 Citiţi cu voce tare succesiunea de cifre din
9 6 9 5 1 3 7 2 stânga. După fiecare şir închideţi ochii şi
5 1 7 3 9 8 2 6 repetaţi, în gând cifrele, în ordinea corectă.
5 1 3 9 8 2 4 7 Observaţi de fiecare dată dacă puteţi sau nu să
7 1 9 3 8 4 2 6 1 reproduceţi întregul şir. Dacă reuşiţi, treceţi la
1 6 3 8 7 4 9 5 2 următorul şir care conţine mai multe cifre.
6 2 5 9 4 3 8 2 6 Dacă greşiţi, citiţi şirul următor care are ace-
9 1 5 2 4 3 8 1 6 2 laşi nr. de cifre. Continuaţi până când atingeţi o
7 1 5 4 8 5 6 1 9 3 lungime unde aţi greşit de două ori la rând.
1 5 2 8 4 6 7 3 1 8 Şirul dumneavoastră limită este cel mai lung
3 2 8 4 3 6 7 8 9 1 2 şir care poate fi repetat fără greşeală. Repetaţi
6 3 9 3 7 2 4 8 5 2 1 testul cu voce tare. Ce observaţi?
5 9 4 6 2 7 3 1 5 8 3 (după Baddeley, 1998).
Sarcini privind informații declarative:
Trebuie să ne amintim fapte.
Sarcini de recunoaștere liberă:
Trebuie să repetăm o listă cu cuvinte în orice ordine: pisică , stilou..., realizăm acest tip de
sarcină dacă expunem exact cuvintele fără ajutor.
Meditați asupra subiectelor:
- Descrieți cite două caracteristici pentru memorie senzorială, memorie de scurtă și
lungă durată.
- Argumentați, de ce uităm?, ce uităm?
- Evidențiați psihologii ce au studiat intens memoria.
 ~ 39 ~
- Descrieți factorii implicați în memorare?
Teme de referat de documentare științifică independentă:
1. Rolul uitării în viața omului.
2. Memoria și sportul.
3. Rolul reproducerii în activitatea omului.
Însărcinări pentru seminar:
1. Realizați un eseu ”Cum ar fi viața voastra dacă ați putea să vă îmbunătățiți capacitatea
de memorare?”
2. Determinați nivelul de dezvoltare a memoriei iconice, după proba de reproducere în
serie, a colegului.
3. Elaborați noi metode de dezvoltare a memoriei.

Tema: Gândirea proces psihic cognitiv

Competențe:
la nivel de cunoaștere:
- să analizeze gândirea ca proces psihic cognitiv;
- să utilizeze corect concepte specifice procesului gândirii (analiza, sinteza, comparaţia,
abstractizarea etc.);
- să identifice modalităţile de operare a gândirii în contexte variate;
- să explice latura relațională a gândirii și latura operatorie a gândirii.
la nivel de aplicare:
- să argumenteze calitatea gândirii ca proces psihic central;
- să exemplifice strategiile algoritmice şi procedeele euristice prin activităţi cunoscute;
- să realizeze corelaţii între formarea noţiunilor, învăţarea cognitivă şi rezolvarea de
probleme;
- să realizeze corelații între formele operaționale ale gândirii;
- să stabilească legături între laturile de operare a gândirii.
la nivel de integrare:
- să aprecieze rolul gândirii pentru desfăşurarea activităţii umane;
- să demonstreze rolul operațiilor de gândire în rezolvarea de probleme;
- să analizez situații de utilizare a gândirii reproductive.
Surse bibliografice:
4. Cosmovici A. Psihologie generală, Iaşi: Polirom. 1996.
5. Kant I. Critica raţiunii pure (trad.). Bucureşti:Ştiinţifică. 1969.
6. Piaget J. Biologie şi cunoaştere (trad.). Cluj:Dacia. 1971.
 ~ 40 ~
Structura unității:
1. Caracterizarea generală a gândirii.
2. Operaţiile gândirii (latura relațională).
3. Activităţile gândirii (latura operațională).
4. Tipurile de gândire.

a. Caracterizarea generală a gândirii.

Gândirea prezintă un flux de idei ce dezvăluie esenţa problemelor şi fenomenelor [3].
Gândirea – nivelul cel mai înalt de prelucrare şi integrare a informaţiei.
Gândirea este definită ca o „reflectare generalizată şi mijlocită a realităţii" [1]. Desigur,
aici sunt incluse aspecte importante ale ei. De exemplu, când mă scol dimineaţa, mă uit pe
fereastră şi constat că pământul grădinii e ud şi plin de bălţi, îmi spun: „astă noapte a plouat".
Acest act presupune un proces de gândire care e mijlocit, findcă nu văd ploaia, ci numai
efectele ei. Este şi o cunoaştere generalizată, întrucât deducţia are la bază convingerea că ploaia
abundentă udă totdeauna pământul din faţa ferestrei mele. Caracterizarea nu e însă specifică
deoarece şi o simplă imagine constituie „o cunoaştere mijlocită" de existenţa unor percepţii
prealabile şi, adesea, conţine generalizări. Şi mai nepotrivit este termenul de reflectare, el
sugerând un fenomen pasiv, similar constituirii imaginii într-o oglindă, pe când gândirea
implică acţiuni, poate fi descrisă ca o activitate de mare complexitate, în ea intervenind întreg
psihismul, îndeosebi voinţa de a soluţiona o problemă [1].
Gândirea este o succesiune de operaţii care duc la dezvăluirea unor aspecte importante
ale realităţii şi la rezolvarea anumitor probleme. Când vorbim de probleme ne gândim la
dificultăţile întâmpinate în calea atingerii unui obiectiv propus (sau impus) [2].

Structura psihologică internă a gândirii

• Din punct de vedere structural:
Gândirea –sistem de noţiuni, judecăţi,
raţionamente (latura de conţinut)
–sistem de operaţii (latura relaţională)
–sistem de produse (latura operatorie)

b. Operaţiile gândirii (latura relațională)

În procesul gândirii se evedenţiază următoarele operaţii de gândire: comparaţia,
analiza, sinteza, abstractizarea, generalizarea şi concretizarea. Ele reflectă semnele esenţiale ale
gândirii.
Comparaţia constă într-o apropiere pe plan mental al unor obiecte sau fenomene cu
scopul stabilirii asemănărilor şi deosebirilor dintre ele. Ea participă la clasificarea obiectelor.
Comparaţia este doar momentul iniţial al reflecţiei pentru a constata dacă floarea întâlnită în
grădina botanică este aceeaşi ca şi cea din grădina noastră trebuie să ne o amintim, şi să o
alătură cele percepute. Apoi suntem atenţi la detalii, deci facem o analiză, vom examina forma
petalelor, frunzelor.
Analiza este dezmembrarea mentală a unui întreg în părţile lui componente.
Dacă vom găsi asemănări la floare vom spune că este aceeaşi specie de plantă, ceea ce
presupune sinteza.
Sinteza este unificarea mentală a părţilor, laturilor, izolaturilor, reconstruirea lor în
întreg.
 ~ 41 ~
Conexiunea şi interdependenţa dintre analiză ţi sinteză constituie esenţa procesului de
gândire.
Abstractizarea. Reprezintă o operaţie de evidenţiere a însuşirilor şi relaţiilor generale
comune pentru mai multe obiecte şi fenomene. Abstractizarea constă în cunoaşterea unui aspect
comun pentru o grupă sau clasă de obiecte. Cu ajutorul abstractizării se formează noţiuni
abstracte de: înălţime, grosime, mărime, formă.
Generalizarea. Este o operaţie de îmbinare a obiectelor şi fenomenelor după relaţiile lor
comune într-o clasă sau categorie. Extindrea rezultatului asupra cazurilor particulare (ex.
fructele conţin vitamine – merele, perele, cireşele conţin vitamine)
Concretizarea. Reflectă trecerea conştientă de la general la particular. Prin concretizare
se subînţelege o argumentare a cunoştinţelor teoretice şi practice.
Operaţiile mintale specifice se formează atunci când acţiunile interiorizate se grupează
în aşa fel, încât ele pot fi gândite când într-un sens, când în cel contrar lui. De exemplu: elevul e
conştient că dacă 2 + 5=7, atunci şi 7-5=2. Sau dacă 4x3 = 12, şi 12 :3 =4. J. Piaget defineşte
operaţia astfel: „ceea ce transformă o stare A într-una B, lăsând măcar o proprietate invariantă
în cursul transformării şi cu reîntoarcerea posibilă a lui B în A, anulând transformarea".
Grupările operatorii asigură gândirii o , mare plasticitate şi astfel creează posibilitatea
soluţionării unei varietăţi de probleme. Cercetările psihologului elveţian arată lungul drum,
complexitatea experienţelor necesare pentru a se constitui şi sistematiza nenumăratele grupări
de operaţii specifice. De la o gândire implicată în mişcare şi percepţie, se ajunge la posibilitatea
reflecţiei în plan verbal-abstract, în limbaj interior, creându-se ample posibilităţi de prevedere şi
organizare a activităţii, în vederea unei optime adaptări.

3. Activităţile gândirii (latura operatorie a procesului)

- înţelegerea – constă în stabilirea unei relaţii importante între ceva ce este necunoscut
şi ceva ce este bine cunoscut. Este un proces analitoco- sintetic ce evidenţiază elementele
esenţiale ale informaţiei, şi culminează cu reunirea lor într-un întreg. Modul de gândire
conştiente este înţelegerea - funcţia esenţială a gândirii - se poate realiza spontan şi treptat
- noţiunea – este o posibilitate de a formula numeroase judecăţi cu privire la o clasă de
obiecte sau fenomene, exprimate prin cuvânt.
Omul, folosind limba, utilizată conform unor prescripţii sociale, realizează abstractizări,
adică sesizarea unor relaţii esenţiale. Acestea sunt denumite relaţii semantice. Cristalizarea unor
serii de relaţii semantice în jurul unui cuvânt duce la apariţia noţiunilor. Noţiunile încorporează
două categorii de relaţii semantice :
a) relaţii de predicaţie, referitoare la caracteristicile conceptului (că balena naşte pui
vii, respiră prin plămân, trăieşte în oceane etc.);
b) relaţii de subordonare, privind raportul noţiunii cu altele mai generale (balena este
mamifer, vertebrat, animal).
De aici decurge după [ 3 ]proprietatea unei caracteristici conceptuale de a se găsi şi la
noţiunile subordonate ei (fiind mamifer, balena are corpul acoperit cu păr etc). Datorită acestei
organizări, fiecare concept poate intra în relaţie cu multe altele, în cadrul acelor forme de
gândire numite judecăţi.
Noţiunea este o virtualitate care conţine în ea posibilitatea enunţării caracteristicilor
esenţiale, dar şi a celor variabile, secundare. Având noţiunea de lebădă, noi ştim nu numai că
lebedele sunt păsări, dar şi că unele lebede sunt negre, încât judecăţile explicitând conţinutul
unei noţiuni.
 ~ 42 ~
Dacă o noţiune este indisolubil legată de cuvânt, relaţiile ei cu imaginile variază. Din
acest punct de vedere, ele pot fi împărţite în două categorii:
a) noţiuni concrete, care se pot ilustra printr-o imagine (noţiunea de casa, de trandafir
etc.);
b) noţiuni abstracte - nereprezentabile: nu ne putem imagina absolutul, libertatea,
infinitul etc.
Chiar în cazul conceptelor concrete, nu putem confunda imaginea cu noţiunea: eu îmi
reprezint o casă, nu casa în general. Casa din mintea mea este cu etaj sau fără, e mare sau mică,
este o anumită casă, pe când noţiunea de casă desemnează posibilitatea imaginării existenţei
unei mari varietăţi de case, deosebindu-se prin dimensiuni, prin arhitectură.
Noţiunea implică posibilitatea formulării unor judecăţi, a evocării unor imagini şi,
totodată, pe aceea a efectuării unor operaţii mintale specifice. De exemplu, elevul care ştie ce
este o fracţie ordinară e capabil nu doar să o definească, să arate deosebirile ei faţă de numerele
întregi, ci să şi efectueze anume operaţii legitime cu expresii fracţionare. Ceea ce înseamnă că
noţiunea implică şi numeroase scheme, în multe cazuri chiar şi scheme senzorio--motorii.
Formarea noţiunilor este iniţial în strânsă relaţie cu experienţa, cu organizarea şi
complicarea schemelor, cu formarea de relaţii semantice. E un proces de lungă durată, greu de
abordat pe cale experimentală.
- judecata – reflectă raporturile dintre obiectele şi fenomenele lumii
înconjurătoare prin afirmarea sau negare.
Judecata adevărată este bazată pe o convingere întemieată raţional prin argumentări
verificate deja, dovezi.
Ea presupune totdeauna o generalizare. Chiar dacă aflându-mă într-o grădină spun 1
prietenului, arătându-i două flori: „asta e la fel cu asta", înseamnă că le subsumez totuşi
conceptului de asemănare. Judecata presupune o analiză, întrucât aserţiunea vizează un aspect
al subiectului şi, totodată, o sinteză, prin relaţia stabilită cu o anumită categorie. Când este
vorba de temeiurile convingerii persoanei care face o afirmaţie, problema se complică.
Judecata adevărată, act de gândire, este bazată pe o convingere întemeiată raţional. R.
Descartes scria „Acţiunea gândirii prin care credem un lucru este diferită de aceea prin care
cunoaştem că-1 credem". Aici se reliefează specificul conştiinţei reflexive de a putea cunoaşte
şi verifica actele gândirii proprii. Într-o judecată, eu am conştiinţa unor temeiuri pe baza cărora
fac o afirmaţie. Dacă e nevoie, pot enunţa aceste argumente raţionale.

-Rezolvarea de probleme – constă în găsirea de soluţii pentru rezolvarea problemelor.

Problema este un obstacol cognitiv în relaţiile dintre subiect şi realitate.
J.Piajet consideră că problema intervine, de obicei, atunci când subiectul se confruntă
cu o situaţie necunoscută. Astfel de situaţii duc la mobilizarea gândirii, după care conţinutul
problemei este raportat la cazurile cunoscute, clasificat, apoi rezolvat.
La modul general considerăm că rezolvarea problemelor parcurge tre etape:
1. înţelegerea problemei;
2. elaborarea ipetezelor şi selecţia soluţiilor de alternativă;
3. evaluarea şi testarea soluţiilor.
Pentru rezolvarea problemelor este necesar de a ţine cont de următoarele reguli:
- selectaţi esenţa problemei;
- simplificaţi-o până o veţi înţelege;
- elaboraţi ipoteze, mai întîi mai simple apoi mai somplexe;
- implimenaţi ipoteza;
 ~ 43 ~
- explicaţi problema unei alte persoane, aceasta vă va ajuta la înţelegerea
profundă şi găsirea soluţiilor de abordare a ei;
- dacă nu găsiţi soluţii, lăsaţi problema pe o perioadă, apoi reveniţi.
-raţionamentul – este o activitate de gândire în procesul căreia, analizând şi comparând
diverse judecăţi, se obţine o altă judecată (exemplu: demonstrarea teoretică a teoremelor
geometrice).
Aprecierea potrivirilor sau excluderilor presupune anumite criterii, anumite reguli şi
principii. Ansamblul acestora constituie ceea ce se numeşte raţiune.
Immanuel Kant a dezvoltat această chestiune în capitolul „Dialectica transcendentală"
din Critica raţiunii pure : „Orice cunoaştere a noastră începe cu simţurile, înaintează de aici
spre intelect şi sfârşeşte cu raţiunea" (Kant, I., p. 283).
Reţionamentul inductiv este un procedeu de judecată prin care prornind de la o serie
de păreri particulare, se formulează concluzia generală ce rezultă din ele.
Raţionamentul deductiv este concluzia formulată în baza legilor, regulilor eleborate
pentru un caz particular.
Contribuţia lui J. Piaget privind operaţiile specifice ale gândirii
Conform concepţiei marelui psiholog elveţian, dezvoltarea mintală este văzută ca un
proces de construcţie continuă, ca un şir de echilibrări progresive. În decursul construcţiei
mintale a cunoaşterii există ceva care se menţine constant, comun pentru toate stadiile şi
vârstele. Elementele care sunt constante sunt, după Piaget, funcţiile gândirii, iar elementele care
se modifică sunt structurile acesteia. De exemplu, pentru toate vârstele este comună funcţia
interesului, ca factor declanşator al acţiunilor.
Piaget a demonstrat faptul că operaţiile specifice ale gândirii provin din interiorizarea
treptată a unor acţiuni pe care copilul le realizează mai întâi în mod real, în activitatea de zi
cu zi şi apoi prin dezbaterea mentală. Astfel, această dezvoltare a operaţiilor gândirii se
realizează, spune Piaget, de-a lungul unor stadii de evoluţie.
1. Stadiul senzoriomotor (0-2 ani) este primul stadiu în evoluţia copilului; primele
manifestări ale inteligenţei şi gândirii copilului apar în urma activităţii perceptive şi a
activităţilor motorii. Copilul va deprinde treptat că el este o entitate diferită de lumea
exterioară, va realiza faptul că obiectele pot fi mişcate cu mâna (va deprinde
conceptul de cauzalitate), va învăţa să experimenteze (în special prin mişcări) pentru a
descoperi lumea şi pentru a-şi atinge scopurile.
2. Stadiul preoperaţional (2-6 ani) este caracterizat printr-o gândire egocentrică; copilul
va înţelege greu viaţa din altă perspectivă decât cea proprie. De asemenea, gândirea
copilului este dominată de animism (lumea este creată pentru copil şi tot ceea ce-l
înconjoară este viu şi controlabil) şi de artificialism (fenomenele naturale sunt create
de oameni). Realismul este, la această vârstă, o noţiune absolută, de exemplu numele
sunt reale pentru copii, ei neînţelegând că acestea sunt doar nişte „etichete” verbale.
Tot în acest stadiu copiii încep să utilizeze simbolurile (nu să le manipuleze). Copilul
începe să înţeleagă obiectele ca părţi ale unor grupuri mai largi, face unele clasificări
simple, dar cu toate acestea ei nu pot gândi într-o manieră logică. Spre sfârşitul
stadiului, încep să facă diferenţa între realitate şi fantezie şi, de asemenea, încep să
înţeleagă rolurile de sex. Reversibilitatea, considerată de Piaget principala
caracteristică a gândirii umane exprimă capacitatea de reîntoarcere pe plan mental, la
punctul de plecare, de a face drumul invers. În această perioadă copilul nu este capabil
de reversibilitate, deoarece el rămâne încă legat de percepţiile imediate. Acest lucru a
 ~ 44 ~
fost demonstrat prin experimentele privind conservarea substanţei, greutăţii şi a
volumului.
Dacă se toarnă apa dintr-un pahar mai scund şi mai larg într-unul mai înalt şi mai strâmt
(care are aceeaşi capacitate), copilul va judeca că este mai mult lichid în cel de-al doilea
pahar pentru că nivelul lichidului este mai ridicat.
3. Stadiul operaţiilor concrete (7-12ani) În acest stadiu copilul începe să gândească logic
şi să-şi organizeze gândurile în mod coerent; gândirea lui este una situaţională, el
neputând să opereze cu unele concepte abstracte. Treptat, dispare perspectiva
egocentrică.
4. Stadiul operaţiilor formale (abstracte) Acest stadiu durează de la aproximativ ani
până la maturizarea individului. Uneori, spune Piaget, unii indivizi nu ajung la acest
stadiu, gândirea lor nedepăşind etapa operaţiilor concrete. În această etapă, individul
poate formula ipoteze, le poate testa şi poate da răspuns problemelor. Dezvoltarea
intelectuală este deplină, individul fiind capabil de orice operaţii ale gândirii.

4. Tipurile gândirii
În psihologie se evidenţiază o multitudine de forme de gândire de aceea a şi criteriile de
clasificare sunt multiple:
Conform criteriului ce reflectă legătura gândirii cu practica deosebim: gândire teoretică,
şi practică.
Gândire teoretică - ce rezolvă problemele care apar în domeniile teoretice, cum ar fi
explicarea unui fenomen neobişnuit sau necunoscut.
Gândirea practică - este gândirea ce realizează comenzile practice.
După noutatea produsului gândirii deosebim:
Gândire reproductivă- în procesul acestui tip de gândire omul nu recurge la propria
ingeniozitate, ci utilizează cunoştinţe acumulate anterior.
Gândire creativă- elaborează soluţii, ipoteze, idei noi pentru soluţionarea problemelor.
Gândire critică- se caracterizează prin testarea şi evaluarea soluţiilor posibile.
J.P.Guilford propune modelul intelectual al gândirii:
Gândire convergentă (algoritmică)- presupune că informaţia iniţială nu sunt suficiente
pentru a obţine un răspuns. Ea lucrează după un algoritm strict.
Gândire divergentă -se caracterizează prin originalitate, flexibilitate, creativitate. În
gândirea divergentă informaţia iniţială nu este suficientă pentru rezolvarea problemei.
După gradul de predominare a operaţiilor de analiză şi sinteză deosebim:
Gândire analitică – gândind analitic pătrundem în detalii, analizăm minuţios orice
procedeu de rezolvare a problemelor.
Gândire sintetică - elaborarea de concepte globale, este gânditor ce judecă de „sus”.
Pe baza raportului dintre concret (intuitiv) şi abstract (formal) tip de gândire:
a. intuitiv-concret;
b. abstract-formal;

Meditați asupra subiectelor:

- Explicați ce deosebiri există între operaţiile generale şi operaţiile specifice ale gândirii?
- Explicați caracterul mijlocit și general-abstract al gândirii.
- Exemplificați fiecare operație a gândirii, în contextul activităților de educație fizică și
sport.
- Argumentați rolul gândirii în activitățile de învățare și comunicare.
 ~ 45 ~
Teme de referat de documentare științifică independentă:
 Gândire și comunicare.
 Fenomenul de dezvoltare a gândirii în concepțiile filosofilor.
 Activitatea de rezolvare a problemelor.
 Gândirea ca proces principal al activităților sportive.
Însărcinări pentru seminar:
• Observați cum influiențiază nivelul de dezvoltare a gândirii sportivilor în rezultatele
sportive.

Tema: Limbajul – proces psihic cognitiv

Competențe:
la nivel de cunoaștere:
- să identifice concepul limbajului după mai mulți autori;
- să specifice tipurile de limbaj în procesul de exprimare;
- să descrie fenomenul tehnic al funcției principale al limbajului ”funcția de
comunicare”;
- să nominalizeze tipurile de patologii ale limbajului;
- să relateze despre relațiile procesului de gândire și limbaj.
la nivel de aplicare:
- să determine specificul limbajului intern la diferite etape de vârstă;
- să compare funcțiile principale ale limbajului din perspectiva activităților;
- să deducă ipoteze referitor la raportul dintre limbaj și gândire;
- să stabilească și diferențieze tulburările specific de limbaj;
- să aplice cunoștințele acumulate referitor la aspectele limbajului, în activitatea
profesională.
la nivel de integrare:
- să analizeze structura cognitivă a limbajului;
- să argumenteze rolul limbajului în transmierea stărilor efective și, reglarea lor;
- să explice vasta problemă înscrisă în ecuaţia comunicare-limbă-limbaj;
- să analizeze și să exemplifice situaţii în care subiectul poate fi diagnosticat cu tulburari
de afazie.
 ~ 46 ~
Surse bibliografice:
1. Dicționar encyclopedic.vol.1. Ed. Enciclopedică. București. 1993.
2. Cosmovici A. Psihologie general. Iași: Polirom. 1996. p. 253.
3. Sillamy N. Dictionnaire de la psychologie. Paris: Larousse. p.167.
4. RusuE. Psihologia cognitivă. București: Fundația România de mâine. 2007. p. 227.

Structura unității:
1. Repere conceptuale ale limbajului
2. Relațiile limbajului cu gândirea
3. Formele limbajului
4. Funcțiile principale ale limbajului
5. Etapele de dezvoltare a limbajului
6. Patologia limbajului
1. Repere conceptuale ale limbajului
Limbajul este definit, cel mai adesea, ca fiind activitatea psihică de comunicare între
oameni, cu ajutorul limbii.
În timp ce limba este un fenomen social, care apare la nivelul societăţii, limbajul este un
fenomen individual.
Limbajul presupune transformarea elementelor limbii în elemente proprii, iar pentru
aceasta este necesară conştientizarea laturii fonetice, grafice şi semantice a cuvintelor. Cu
ajutorul limbajului, subiectul uman trece de la structuri semantice simple (cuvinte izolate) la
structuri semantice complexe (propoziţii, fraze, texte) [1].
Preocupat de vasta problematică înscrisă în ecuaţia comunicare-limbă-limbaj, [4]
consideră că între comunicare şi limbă există relaţii de coincidenţă parţială a sferelor lor.
Limbajul depăşeşte limitele comunicării propriu-zise, desfãşurându-se într-un fel sau altul când
nu are loc comunicarea interumanãă (limbajul continuã sã fiinţeze chiar şi atunci când subiectul
nu comunicã exterior cu nimeni). Totodată, comunicarea depăşeşte limitele limbajului verbal,
angajând o serie de comportamente specifice umane (imitaţia, contaminarea, repetiţia).
Deşi cuvintele n-au nici o asemănare cu obiectele sau fiinţele pe care le desemnează,
totuşi unele aspecte sonore par a fi mai legate de anumite forme decât altele. În experienţele
organizate de D. Uznadze, folosindu-se două imagini net deosebite (vezi fig....) şi două cuvinte
fără sens: „maluma" şi „takete", s-a observat că marea majoritate a persoanelor atribuie primul
cuvânt figurii cu forme largi şi rotunde (1) şi pe cel de-al doilea, imaginii cu figuri înguste şi
colţuroase (2), în limbile primitive, s-au putut observa unele analogii de acest gen între nume şi
proprietăţile unor obiecte (Kohler, W.).

1 2
Fig. .... Forme asociate unor sonorităţi
2. Relațiile limbajului cu gândirea
Raportul dintre gândire şi limbaj a fost subiect de controversă, existând puncte de
vedere deosebite. Conform unei concepţii, ar exista o singură realitate, limbajul fiind aspectul
exterior al gândirii, iar gândirea fiind latura lui interioară. Unii cercetători psihologi [3, 2]
consideră gândirea şi limbajul ca fiind funcţii esenţial diferite, vorbirea folosind doar în a
 ~ 47 ~
exterioriza, a comunica rezultatele obţinute de gândire în mod independent.
L.Vîgotski în lucrarea sa Gândire și limbaj, publicată după moartea sa, consideră
cuvântul ca unitatea de bază a gândirii şi limbajului şi arată că dezvoltarea limbajului şi a
gândiriisunt aflate într-o strânsă legătură. Limbajul are funcţia de a organiza percepţiile şi
procesele de gândire, fapt care îi conferă o mare impor-tanţă în structurile gândirii. De
asemenea, el accentuează ideea că limbajul trebuie studiat în contextul socio-cultural în care se
dezvoltă  individual [4].
Mai întâi, în ce priveşte lipsa de identitate a gândirii cu limbajul, ne dăm seama că
uneori avem o idee şi nu găsim cuvintele pentru a o exprima. Apoi, în timp ce vorbim, există un
control al gândirii care supraveghează ceea ce spunem, pentru a fi coerenţi şi logici.
Rolul cuvântului în formarea gândirii.
La început, cuvintele nu spun nimic copilului, fiind simple sonorităţi. Asociindu-se
mereu cu aceleaşi obiecte sau fiinţe, ele direcţionează atenţia şi înlesnesc operaţiile gândirii:
analiza, sinteza, comparaţia. Treptat, fiecare termen devine un punct de cristalizare, de fixare a
semnificaţiilor, fiindcă spre deosebire de imagini, care sunt variabile, el este un complex de
sunete stabil.
Cu cât un cuvânt se află în relaţie cu mai multe fapte, imagini, noţiuni, cu atât mai bogat
îi este înţelesul. Termenii, o dată cu noţiunile, sunt în strânse raporturi, ei formează ceea ce s-ar
putea denumi „memoria fonetică", indisolubil legată de memoria semantică.
Limbajul obligă la raţionalizarea şi socializarea gândirii. Pentru a ne face înţeleşi
trebuie să eliminăm ceea ce e prea individual, afectiv, personal, exprimarea trebuie să fie clară,
precisă. Un cuvânt permite o preciziune pe care imaginaţia nu o poate furniza : numărul 999
este deosebit de 1000.
Progresul învăţării limbajului se realizează concomitent cu progresul gândirii,
omunicând, încercând să elucidăm altora o noţiune, ne precizăm nouă înşine înţelesurile,
eliminăm neclarităţile.

3. Formele limbajului
Am amintit mai sus despre existenţa unui „limbaj neverbal", constând din expresiile
emoţionale ce însoţesc comportamentul. La om, el joacă un rol auxiliar în raport cu limbajul
propriu-zis, limbajul articulat, verbal. Acesta poate fi împărţit în două mari forme: limbajul
exterior, cel prin care comunicăm cu semenii noştri şi limbajul interior, însoţitor nedespărţit al
gândirii abstracte, desfăşurându-se aproape fără întrerupere cât suntem în stare de trezie.
Limbajul exterior poate fi oral sau scris. Cel oral este dialogat, când luând cuvântul,
alternativ, schimbăm tot felul de păreri cu una sau mai multe persoane, şi monologat, atunci
când o persoană se adresează unui auditor tăcut (în cazul lecţiilor, conferinţelor sau al
discursurilor). în cazul dialogului, se mai pot distinge două forme : limbajul situativ, care nu
poate fi înţeles decât dacă te afli în situaţia la care se referă locutorul. De obicei, este întâlnit în
cazul copiilor mai mici de 6-7 ani, ei închipuindu-şi că ceilalţi „văd" ca şi ei persoanele şi
împrejurările vizate. Limbajul pe deplin evoluat este contextual, el fiind deplin accesibil, fără a
se recurge la date percepute, întrucât propoziţiile şi denumirile sunt suficiente pentru
imaginarea corectă a situaţiilor şi a evenimentelor avute în vedere.
Monologul pune probleme mai grele vorbitorului, pentru că acesta nu poate controla în
orice moment dacă auditorul a înţeles exact ceea ce i s-a comunicat. El se ajută observând
reacţiile mimice, atenţia celor cărora li se adresează. în cazul exprimării scrise lipseşte şi acest
ghidaj extraverbal, cel ce scrie fiind nevoit să dea toate precizările necesare, ţinând cont de
nivelul cultural al adresantului, pentru a nu apărea confuzii sau greşeli în modul de interpretare
 ~ 48 ~
a textului.
Limbajul interior este o continuă comentare a situaţiilor ce se ivesc, a intenţiilor şi a
mijloacelor ce pot fi utilizate în atingerea scopului urmărit. El se dezvoltă prin interiorizarea
treptată a dialogurilor şi controverselor exterioare desfăşurate în realitate. Evoluţia limbajului
interior este lentă, el ajungând la maturitate abia o dată cu vârsta adolescenţei. Limbajul interior
este mai rapid decât cel exterior: multe propoziţii sunt eliptice, comprimate, înlocuite cu simple
titluri, simboluri verbale. De aceea, uneori, trecerea de la vorbirea interioară la explicitarea ei
exterioară e dificilă, mai ales dacă analiza conceptuală n-a fost destul de aprofundată.
Până la vârsta de 5 ani se dezvoltă   limbajul intern, structurat pe baza mecanismelor vorbirii
sonore. Are o funcţie cognitivă, dar şi de reglaj [4]. Dezvoltarea limbajului intern se face prin
eliberarea vorbirii de legă-tura ei nemijlocită cu acţiunea concretă. La început, limbajul
interneste mai puţin automatizat, restrângerea lui având loc în perioada școlarității.

4. Funcțiile principale ale limbajului

A. Funcţia de comunicare
Dezvoltarea umană şi existenţa în societate presupun schimbul de informaţii între
indivizi, folosind diferite sisteme de semne (coduri) comune tuturor membrilor unei societăţi.
Teoria comunicării rezumă fenomenul comunicării, reducându-1 la câteva elemente
principale, aşa cum apar ele în fig. [4].
Emiţător- receptor

~""~^-» repertoriu
Fig.. Componentele actului de comunicare
Comunicarea interumană este mult mai complexă decât ar sugera schema de mai sus:
informaţiile pot fi gânduri, trăiri, intenţii, formulate explicit, în cuvinte sau implicit, în gesturi,
intonaţie ş.a. Rolurile celor doi agenţi, E (emiţător) şi R (receptor) se schimbă permanent,
fluxul de informaţii funcţionând, de fapt, concomitent în ambele sensuri, fiecare folosind mai
multe canale pentru a transmite mesaje intercorelate, formulate în coduri diferite (cuvinte,
gesturi, expresii emoţionale, alte forme de comunicare nonverbală).
Sistemul comunicării interumane presupune existenţa unuia sau mai multor coduri
comune emiţătorului (E) şi receptorului (R), sisteme de semnificaţii convenite pentru fiecare
simbol sau element component. Emiţătorul îşi formulează gândurile şi sentimentele -
semnificaţie intenţionată în simboluri pe care le emite sub forma unui mesaj (M) folosind
anumite mijloace sau canale de transmitere (C) existente între el şi receptor. Canalul de
comunicare (vizual, auditiv) ales de emiţător (E) declanşează funcţionarea organelor de simţ
ale receptorului (R).
Dacă există diferenţe importante între repertoriile emiţătorului şi receptorului,
transmiterea informaţiilor poate deveni imposibilă. Cu cât bagajul de informaţii este mai
asemănător, cu atât mai uşor se pot înţelege doi interlocutori. Vorbitorul e nevoit, adeseori, să
evoce la auditor numeroase imagini şi concepte cunoscute, pe care să le pună în variate relaţii
cu conţinutul expunerii sale pentru a fi bine înţeles. Mai multe gânduri gravitează în jurul
propoziţiilor pe care oratorul le pronunţă şi asistenţa le aude, decât înjurai cuvintelor
înregistrate efectiv.
 ~ 49 ~
B. Funcţia dialectică
Termenul dialectică este luat aici în sensul pe care-1 avea în antichitate: arta discuţiei în
contradictoriu, cu scopul descoperirii adevărului. Într-adevăr, prezentarea de argumente pro şi
contra unei teze, în cadrul unei dezbateri colective, este calea principală prin care teza poate fi
pe deplin elucidată. Comunicările şi mai ales discuţiile animate ce urmează sunt mijloace
importante ale progresului în ştiinţă şi tehnică. După cum vom vedea, gândirea abstractă
presupune o discuţie interioară, în limbaj intern, iar formarea acestei capacităţi are la bază
participarea la controverse reale.
Nu e suficientă precizarea iniţială a unor definiţii, în timpul argumentărilor se impune,
în mod evident, necesitatea modificării (lărgirii sau îngustării) unor concepte. Pentru a se păstra
un consens, e foarte necesar ca tezele, afirmaţiile generale, abstracte să fie însoţite de precizări,
de exemplificări, evocându-se fapte ori experimente concludente.
C. Funcţia practică
Limba este o unealtă. Prin limbaj noi acţionăm asupra altora, asupra celor din jur în
special. Dar acţiunea nu constă numai în comunicarea de informaţii, cuvintele noastre pot incita
imediat la fapte. Nu împing o persoană, ci îi spun: „pleacă ! ". Nu o trag, ci o chem: „vino ! ".
Tot aşa : „stai! ", „ridică-te", „hai! " Toate imperativele urmăresc declanşarea unor acţiuni sau a
unor reacţii. Limbajul ajută şi la coordonarea activităţii mai multor persoane. Când trebuie urnit
un buştean greu, cei 4-5 muncitori îşi sincronizează efortul prin binecunoscutul „hei! rup ! ".

D. Funcţia afectivă
Este funcţia cea mai veche, întâlnită şi la animalele superioare: prin diferite expresii (de
aceea unii o denumesc „funcţia expresivă"), se comunică celor din jur stările afective, îndeosebi
emoţiile. Ţipătul unei păsări alertează un întreg stol de gâşte sălbatice. Mimica unei persoane
ne comunică, adesea, bucuria ori enervarea: acesta e „limbajul nonverbal". Dar şi limbajul
vorbit ne comunică atitudinile şi sentimentele persoanei care vorbeşte. Tonul unei replici poate
avea (în funcţie de situaţie) sensuri afective opuse. Spunând cuiva „caraghiosule", el se poate
înfuria ori, din contra, se poate amuza în raport cu momentul şi relaţia dintre parteneri. Prin ton
se transmite atitudinea atât faţă de ceea ce povestim (ca fiind important sau fără nici o
consecinţă), cât şi faţă de persoana căreia ne adresăm. „Vă salut" poate exprima respectul,
admiraţia sau ostilitatea (aici intervine pe lângă ton şi ţinuta corpului, postura). Arta de a
transmite, în afară de informaţii, emoţii şi sentimente este o componentă esenţială a oratoriei.
E. Funcţia ludică
Vorbirea poate fi prilej de joc. Copiii, mai ales în primii ani când învaţă limbajul, se
joacă repetând la nesfârşit un cuvânt sau inventând sonorităţi inexistente în limba lor maternă.
Dar şi adulţii utilizează termenii în joacă: rezolvarea de cuvinte încrucişate, jocuri de cuvinte
(calambururi), căutarea de rime ş.a. Tot un fel de joacă este şi sporăvăiala întreprinsă din
plăcerea de a se auzi vorbind.
F. Funcţia cathartică
Ca şi reprezentările, vorbirea ne ajută uneori să ne eliberăm sau, cel puţin, să diminuăm
o stare de tensiune. Persoanele necivilizate îşi „descarcă nervii" înjurând sau blestemând. Omul
„bine crescut" înjură de obicei numai în gând.
Psihanaliştii au constatat că relatarea de către un nevrotic a faptelor care l-au şocat în
trecut, poate duce chiar la dispariţia unor simptome supărătoare. în general, când povesteşti
cuiva necazurile, grijile, temerile te simţi mai uşurat: scade tensiunea nervoasă. De aceea, dacă
nu avem cui să ne mărturisim motivele de îngrijorare, se recomandă să le scriem. Chiar dacă
ulterior rupem hârtiile cu însemnările făcute, exprimarea în sine duce, mai întotdeauna, la
 ~ 50 ~
oarecare stare de acalmie, chiar dacă e doar temporară.

5. Etapele de dezvoltare a limbajului

Ca și alte procese de cogniție, limbajul se dezvoltă stadial, sub influiența factorului
social-educativ. Astfel am încercat să caracterizăm periodizarea în dezvoltarea limbajului în
dependență de vârstă evidențiate în tab. ....

Etapele evoluției ontogenetică a limbajului

Tabel
Vârsta Caracteristica limbajului
Perioada postnatală Răspunde la vocea umană
0-1 an  Gânguritul,care cuprinde vocale Lalaţiunea cuprinde foneme
distincte – vocale şi consoane – carecaracterizează
Limbajul primar al bebelușului.

Perioada Rostirea 1-2 cuvinte. Vorbirea telegrafică (mama sus).

antipreșcolară Cuvântul denumeşte un obiect o persoană o însuşire, iar înţelegerea
1-3 ani lui de către copil se face prin perceperea situaţiei. Copilul începe să
rostească corect şi inteligibil cuvintele uzuale. Se păstrează însă
caracteristica vorbirii copilului mic, care stâlceşte anumite consoane
sau inserează anumite silabe în cuvânt. În această perioadă copilul
îşi verbalizeză toate curiozităţile şi de aceea este foarte folosită
întrebarea „ce este asta”. Concomitent el îşi verbalizează, dorinţele,
intenţiile, voinţele, sentimentele.
Perioada preșcolară La această vârstă modul la care se dezvoltă limbajul este puternic
3-7 ani influenţat de mediul în care trăieşte copilul, de relaţiile sale cu
adultul, intensificarea de către adult a stimulării folosirii limbajului
în comunicare. Din această cauză la această vârstă se evidenţiază
diferenţe în dezvoltarea comunicării între copii. Privind din
perspective generale dezvoltarea limbajului la această vârstă
vocabularul copilului trebuie să cuprindă la 4 ani 1000 de cuvinte, la
7 ani 4000 cuvinte. Raportul între vocabularul pasiv (cel înţeles) şi
cel activ (folosit) se modifică astfel încât limbajul pasiv se apropie
de cel activ ca valoare de comunicare – devenind instrument activ în
relaţionare.

Perioada școlară Școlarilor mici se dezvoltă intens sub influenţa procesului citit
mică 7-11 ani – scris Vocabularul cuprinde 4500 de cuvinte pe la sfârşitul
perioadei. Limbajul constituie unul dintre cele mai accentuate
fenomene cei diferenţiază pe copii la întrarea în şcoală. Diferenţele
apar mai evident pe latura exprimării. În cursul micii şcolarităţi se
formează capacitatea citit – scrisului şi acestea impulsionează de
asemenea procesele limbajului. Lecturile literare fac să crească
posibilitatea de exprimare corectă. Copilul se obişnuieşte ca prin
limbaj să-şi planifice activitatea, să exprime acţiunile pe care le au
 ~ 51 ~

de făcut, ordinea în care vor lucra, contribuind astfel la formarea

capacităţii de a raţiona, de a argumenta, demonstra.
Perioada Procesul de dezvoltare a limbajului se face din punct de vedere
preadolescentă cabtitativ şi calitativ. Vocabularul înregistrează o evolutie esentială,
11-14 ani iar posibilitatea puberului de al folosi creşte evident. Debitul verbal
ajunge la 60-120 de cuvinte pe minut faşă de 60-90 de cuvinte la
şcolarul mic. Se dezvoltă capacitatea de a folosi asociaţii verbale cu
semnificaţii multiple şi de a exprima idei ample. Însuşirea regulilor
gramaticale, studiul literaturii, duc la îmbunătăţirea modului de
exprimare a puberului. Mediul socio-cultural în care trăieşte copilul,
familia, grupul de prieteni pot influienţa comunicarea verbală a
puberului.
Perioada adolescent Dezvoltarea limbajului este evidentă şi devine din ce în ce
14-18-22 ani mai mult un instrument de exprimare a propriei personalităţi.
Adolescentul caută cuvinte şi expresii, îşi nuanţiază vorbirea pentru
a putea face faţă solicitărilor specifice acestei perioade. Studiul
literaturii, al gramaticii, dorinţa de a citi şi descoperi lumea prin
lectură, modelele verbale folosite în familie, iată câţiva factori ce
influienţiază şi condiţionează dezvoltarea limbajului.

Activitatea verbal are componente cognitive, afective şi motorii. Învăţarea limbii depinde de
factori genetici, de starea fiziologică şi experienţa acumulată de copil şi de tipul de mediu la
care a fost expus.

6. Patologia limbajului
Vorbirea este o activitate foarte complexă, necesitând mişcări fine şi coordonări foarte
exacte ale organelor vocale : laringe, limbă şi buze. Chiar pronunţarea corectă a unei vocale
necesită o extremă precizie, lucru de care ne dăm seama atunci când învăţăm o limbă străină.
Se pare că e mai uşor să înveţi a merge pe sârmă decât să pronunţi corect o frază. Noi facem
exerciţii de vorbire zilnic, perseverente, de la vârsta de un an, pe când încercările de a merge pe
un cablu suspendat sunt făcute mult mai târziu şi nimeni nu face un exerciţiu continuu în acest
sens, cum îl facem vorbind (limbajul interior, implicând şi el uşoare contracţii musculare ale
organelor fonatoare, se desfăşoară aproape neîntrerupt). Nu e de mirare că există un număr
mare de centri nervoşi controlând şi declanşând limbajul.
Primul care a localizat centrul ce face posibilă rostirea cuvintelor a fost P. Broca,
identificându-1 în circumvoluţiunea a IlI-a frontală. Există însă mai multe feluri de tulburări ale
limbajului. După A. Ombredane, ele trebuie împărţite în 2 grupe :
a) Cazuri de afectare izolată a doar unuia dintre instrumentele implicate în vorbire :
Astfel există tulburări ale centrilor reglând înţelegerea limbajului (numite agnozii), surditatea
verbală, când bolnavul nu înţelege ce i se spune, centrul responsabil aflându-se în lobul
temporal; alexia - incapacitatea de a citi un text (dar dacă acoperi cu o hârtie mâna bolnavului,
el poate scrie), al cărei focar principal se află în occipital; în fine, tulburarea motorie în ce
priveşte scrisul: agrafia (pacientul poate citi, dar nu poate -scrie).
b) A doua grapă de tulburări cuprinde o disociere între operaţiile de nivel diferit: între
acţiunea automată şi cea voluntară. O asemenea situaţie o găsim în unele afazii- Dacă îi ceri
bolnavului să pronunţe cuvântul „uşă", el nu o poate face. Dar dacă pe uşa deschisă vine un
curent de aer rece, el spune unui coleg: „închide uşa î " - exprimarea automată este posibilă.
 ~ 52 ~
Aici sunt lezate mecanismele superioare, în relaţie cu caracterul voluntar al unor acţiuni şi nu e
vorba de o paralizie musculară de origine centrală.
Astfel, vorbirea se dovedeşte a fi o activitate extrem de complexă, în strânsă relaţie cu
gândirea şi reacţiile voluntare. De aceea şi tabloul tulburărilor de limbaj este chiar mai
complicat decât cel schiţat mai sus, depăşind însă preocupările inerente psihologiei generale.

Temă de reflexie:
- Care sunt stadiile dezvoltării limbajului uman şi ce legături există între acestea şi
dezvoltarea gândirii?
- Cum influiențiază limbajul modul în care gândim?
- Care sunt caracteristicile etapelor de dezvoltare a limbajului?
- De ce limbajul este un process psihic cognitive?
- Credeți că influiențiază noile tehnologii în dezvoltarea limbajului?
- Cum ai diferenția o persoană cu tulburări de limbaj?

Însărcinări pentru seminar:

 Concepeţi un scurt monolog despre propriul dv. ”Eu”.
 Realizați o schemă de cercetare a limbajului.
 Analizați și caracterizați limbajul unui antrenor sportive în cadrul antrenamentului
sportiv.

Teme de referat de documentare științifică independentă:

 Sfera emoțională a limbajului.
 Neuropsihologia limbajului.
 Procesul de dezvoltare a limbajului.
 Specificul limbajului în activitățile de educație fizică și sport.

Tema: Personalitatea ca structură integratoare a

mecanismelor psihice.
Competente:
La nivel de cunoaştere:
 să precizeze înţelesurile conceptului de personalitate;
 să descrie personalitatea ca parte componentă a activităţii psihice;
 să descrie Eul ca nucleu al personalităţii;
 să prezinte teorii ale personalităţii.
La nivel de aplicare:
 să analizeze componentele personalităţii şi modul lor de relaţionale;
 să recunoască în contexte diferite, manifestări ale trăsăturilor de personalitate;
 să distingă elementele de unitate şi diversitate psihologică a personalităţii;
 să compare diverse tipuri de personalitate;
 să determine trăsăturile de personalitate prin prisma contemporanietăţii.
 ~ 53 ~
La nivel de integrare:
 să explice dimensiunea dinamică a personalităţii;
 să argumenteze rolul factorului social în formarea personalităţii;
 să adapteze tipologia personalităţii la activitatea profesională.

Surse bibliografice:
1. Dicţionar encyclopedic.vol.1. Bucureşti: Ed. Enciclopedică. 1993
2. Cosmovici A. Psihologie general. Iaşi:Ed. Polirom. 1996. p. 253.
3. Gordon Allport. Structura şi dezvoltarea personalităţii. 1967.
4. Rusu E. Psihologia cognitivă. Bucureşti: Ed. Fundaţia România de mâine. 2007. p. 227.
5. Bogoslovschi V. Psihologie generală. Moscova. 1981.
6. Golu M., Dicu A. Introducere în psihologie. Bucureşti. 1972.

Structura unităţii:
1. Delimitări conceptuale ale personalităţii (individ, individualitate);
2. Teorii ale personalităţii;
3. Trăsăturile şi caracteristicile personalităţii;
4. Dimensiunile personalităţii: dinamico-energetică; instrumental-
operaţională; relaţional-valorică).

1. Delimitări conceptuale ale personalităţii (individ, individualitate);

Dex. PERSONALITÁTE  Ceea ce caracterizează o persoană şi o deosebeşte de oricare
alta; caracterele proprii ale unei persoane; originalitate, individualitate. Om de seamă,
important, persoană cu calităţi şi merite deosebite într-un domeniu de activitate (ştiinţă, artă,
viaţă social-politică etc.). 
Personalitatea e un termen larg răspândit al cărui sens este cunoscut limbajului comun.
În psihologie, el ar putea fi definit ca trăsăturile emoţionale, cognitive şi comportamentale
unice fiecărui individ, învăţate şi dezvoltate prin experienţă şi relativ consistente de-a lungul
timpului.
Interesul acordat azi studiului personalităţii este deosebit şi acest lucru reiese cu
uşurinţă din abundenţa studiilor prezente în literatura de specialitate. Teoria personalităţii
reflectă aşadar o parte esenţială a eforturilor continue ale psihologiei de a înţelege natura
umană.
Există desigur şi motive personale de a studia teoriile personalitatii: De ce ne
comportăm gândim şi simţim într-un anumit fel? De ce o persoană este agresivă iar alta
inhibată, una plina de curaj iar alta fricoasă, una sociabilă iar alta timidă? Desigur nevoia de a
ne cunoaşte pe noi înşine, curiozitatea de a descoperi dedesubturile motivelor şi temerilor
noastre este foarte puternică în cei mai mulţi dintre noi. Examinarea variatelor perspective
asupra personalităţii ne va permite sa dobândim cel puţin un modest bagaj de informaţii pentru
dificila şi nesfarşita sarcină de a ne cunoaşte pe noi inşine.
Importanţa studierii personalităţii rezidă în principal din faptul că atât progresele
omenirii, cât şi regresele acesteia sunt determinate de oamenii însăţi. De asemenea, importanţa
studierii personalităţii devine evidentă atunci când privim omul ca fiinţă socială prin excelenta,
deoarece indiferent de profesia, locul de munca, organizarea familială, mediul şi nivelul de trai,
omul traieşte printre alţi oameni. Prin urmare înţelegerea naturii personalităţii umane devine un
factor esenţial atât în cunoaşterea de sine, dar şi în cunoaşterea celorlalţi.
 ~ 54 ~
Termenul de „personalitate” este des utilizat în limbajul cotidian, astfel încât el apare în
situaţii foarte diverse. Din punct de vedere psihologic însă, acest termen a pus şi pune probleme
numeroase. Definirea personalităţii umane a evidenţiat o diversitate de opinii şi de concepţii,
definiţiile oferite fiind uneori complet divergente. Un punct asupra căruia există o convergenţă
de opinii se referă la o serie de elemente caracteristice ale personalităţii umane.
Varietatea comportamentelor umane ne indică faptul că fiecare om este unic în felul lui.
Într-o lucrare celebră – „Structura şi dezvoltarea personalităţii” [ 3 ] „Personalitatea este
organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină
gândirea şi comportamentul său caracteristic”.
Concept fundamental al psihologiei: Personalitatea defineşte ansamblul sistemic şi
deosebit de complex ce are el original, individual, relativ stabil şi âl deosebeşte de alţi oameni
[1].
Concepte cheie:
-Fiinţă umană
-Personalitate,
-Individualitate.
Omul, fiinţă umană este un produs biologic, eriditar. El se caracterizează prin totalitatea
trăsăturilor distinctive pentru om, indiferent de faptul dacă unele din acestea lipsesc la o
persoană anumită.
Omul ca fiinţă socială este particularitatea lui cea mai însemnată, viaţa şi munca socială
nu numai că au perfecţionat organizarea naturală a omului dar şi au perfecţionat-o.
Personalitatea reprezintă fenomenul dezvoltării sociale a unui om concret înzestrat
cu conştiinţă şi autoconştiinţă, cu anumite calităţi şi manifestări de adaptare originală la
mediu, ceea ce conturează identitatea lui specifică.
Pentru a desemna fiinţa umană, în limbajul curent alături de personlitate, se foloseşte
termenul de individualitate.
Individualitate este individul luat în ansamblul trăsăturilor sale distinctive şi
originale ce-l deosebesc de alţi oameni.
Individualitatea se poate manifesta în sfera intelectuală, emotivă, volitivă sau
concomitent în toate activităţile psihice.
1.1. Eul – nucleul personalităţii:
S-a ajuns la concluzia că ‘’nucleul’’ personalităţii îl reprezintă Eu-l, cu toate laturile
lui: sinele, supraeul..
Eu-l include 3 compoenente intercorelate şi reciproc integrate:
 Eul corporal – imaginea valorizantă a mediului intern al organismului şi a
constitutiei fizice, trăirile afective legate de acestea.
 Eul psihologic – imaginea despre propria organizare psihică internă, trairile
afective legate de aceasta, motivaţia – nevoia de autorealizare, de autoperfecţionare.
 Eul social – imaginea despre locul şi rolul propriu în societate, sistemul valorilor
sociale interiorizate şi integrate, motivele sociale, motivele de statut, sentimentele sociale,
voinţa de integrare socială.
2. Teorii asupra PERSONALITĂŢII
Istoria psihologiei consemnează diferite teorii care îşi propun explicarea
personalităţii prin prisma determinării ei de un anumit factor sau chiar de mai mulţi. Dintre
acestea se detaşează teoria SPIRITUALISTĂ, care consideră primordiale proprietăţile pur
spirituale ale individului, teoriile BIOLOGISTE, punând accent pe factorii genetici,
fiziologici sau constituţionali .
 ~ 55 ~
Dintre acestea sunt de amintit teoria psihanalitică (FREUD) care accentuează fondul
abisal al individului.
Sigmud Freud a susţinut că personalitatea se compune din trei elemente: ego, id,
supraeul.
Egoul corespunde cel mai bine cu eul pe care îl cunoaştem.
Prin id el a cuprins instinctele primare, care stau de fapt la baza oricărui
comportament uman.
În concepţia lui Freud, rolul superegoului era să controleze activitatea egoului şi
idului. De exemplu: idul ne va îndemna să ne satisfacem foamea, egoul ne va spune în acest
caz să mâncăm, iar supereul ne va controla comportamentul, astfel încât o persoană
normală va mânca respectând o serie de standarde socialmente acceptate.
Teoria umanistă
Reprezentanţii acestei teorii au o viziune generală, asupra dezvoltării umane, susţinând
că omul este mai mult decât o colecţie de instincte, fiecare persoană fiind unică şi demnă de
respect. Cei mai importanţi oponenţi sunt Maslov, Carl Rogers.
Maslow afirmă că fiecare dintre noi are natura lui şi o puternică motivare pentru a-şi
exprima această natură. Primordial pentru om este asigurarea nevoilor bazice ale supreveţuirii -
nevoile biologice, nevoile de securitate, de dragoste, de stimă, de autoactualizare. Armonia
dezvoltării este rezultatul satisfacerii tuturor acestor trebuinţe.
C.Rogers afirmă că omul poate ajunge la un nivel înalt în dezvoltare, însă are necesitate
de ajutorul persoanelor apropiate, trebuie să-l iubească, respecte indiferent cine este el.
Personalitatea umană este influenţată, în evoluţia sa de trei factori principali şi anume
zestrea ereditară, structura biologică a individului şi factorii sociali. Personalitatea umană este
un univers fascinant şi, în acelaşi timp, poate cel mai complicat obiect al cunoaşterii
psihologice.
Primul grup de teorii concepe tipurile de personalitate ca fiind configuraţii specifice în
care se îmbină aspecte psihice diferite. S-au născut astfel, o serie de tipologii ale personalităţii
umane care încearcă să combine parametri fizici cu cei psihici pentru a realiza o clasificare a
indivizilor umani. De obicei, aceste teorii ale personalităţii accentuează latura temperamentală a
acesteia şi din acest motiv vor fi prezentate în subcapitolul corespunzător.
Grupul teoriilor trăsăturilor psihice pune în relief acele caracteristici relativ stabile ale
unei persoane. Din punct de vedere acţional o trăsătură se traduce printr-o predispoziţie de a
răspunde relativ la fel în situaţii diferite, printr-o probabilitate mare de apariţie a unui
comportament în circumstanţe diferite şi de-a lungul unei perioade mari de timp. Trăsătura de
personalitate se referă la modul de a fi al unei persoane şi la relaţiile pe care le dezvoltă cu
ceilalţi. Unele trăsături pot fi observate direct, în timp ce altele nu sunt evidente dar pot fi
deduse din comportamentul unei persoane. Reţinem drept caracteristici importante ale
trăsăturilor: stabilitatea pentru o perioadă lungă de timp şi capacitatea de a explica şi evalua
comportamentul.

3. Trăsăturile şi caracteristicile PERSONALITĂŢII

Unele trăsături generale le integrează pe cele particulare, unele fiind supraordonate şi
altele subordonate. Psihologul american A. Maslow [4] consideră că personalitatea
contemporană trebuie să fie înzestrată cu următoarele calităţi:
- să perceapă adecvat pe sine şi pe alţii, să nu ignore opinia cuiva fără argumente.
- să perceapă activ realitatea, şi să posede abilităţi de a se orienta în ea.
 ~ 56 ~
- să fie la curent cu ceea ce are loc în mediul său de existenţă, să reacţioneze adecvat la
cele întâmplate.
- să posede simţul umorului.
- să dispună de capacităţi creatoare, să creeze bunuri pentru prosperitatea oamenilor.
- să înţeleagă sensul vieţii, să întreţină relaţii de prietenie, să preţuiască viaţa.
- să se inclidă activ în muncă, să elaboreze noi căi de dezvoltare.
- să depună efort în atingerea scopurilor propuse.
- să fie cinstită, să accepte insuccesul, să fie responsabilă de acţiunile sale.
Trăsăturile de personalitate se manifestă constant în conduită, indiferent de situaţiile
tranzitorii, şi caracterizează omul în ansamblul său, nu într-o situaţie concretă.
Exemplu : despre o persoană putem spune în linii generale că este inteligentă, onestă,
echilibată.
Concomitent trăsăturile de personalitate dispun de o oarecare plasticitate, având
posibilitatea de a se schimba sub influenţa factorilor personal, psihologic, educaţional, cultural
şi social.

3. Tiuri de PERSONALITATE
In personalitatea omului există mai multe faţete:
1. personalitatea reală PR
2. personalitatea autoevalută PA
3. personalitatea ideală PI
4. personalitatea percepută PP
5. personalitatea proiectată Ppro
6. personalitatea manifestată PM
1. Personalitatea reală PR
 ansamblul proceselor, funcţiilor, însuşirilor şi stărilor psihice de care dispune
omul la un moment dat şi pe care le poate pune oricând în disponibilitate.
 totalitatea elementelor biologice, psihologice şi sociale, relaţionate şi integrate
între ele – fiinta biopsihosocială:
2. Personalitatea autoevaluată PA.
 totalitatea reprezentărilor, ideilor, credinţelor individului despre propria
sa personalitate – imaginea de sine.
 există situaţii de suprapareciere şi de subapreciere a propriilor însuşiri şi
trăsături, de dilatare sau de îngustare a lor.
3. Personalitatea ideală PI
 cea pe care individul doreşte să o obţină.
 reprezintă personalitatea proiectată în viitor, idealul ce trebuie atins, modelul pe
care individul şi-l propune să-l construiască în decursul vieţii sale.
 îl impulsionează pe individ spre cautare.
4. Personalitatea percepută PP
 imaginea despre altul şi mai ales corectitudinea sau incorectitudinea
acesteia sint în funcţie de capacitatea persoanei cunoscute de a se exterioriza şi de
capacitatea persoanei cunoscatoare de a descifra esenţialul în informaţiile care i se
oferă.
 imaginea despre alţii este o creaţie proprie a persoanei cunoscatoare, deci
ea va fi influenţată şi va depinde maximal de posibilităţile şi limitele psihofiziologice
ale celui ce cunoaşte, de scopul, motivaţiile, de felul de selecţionare şi structurare a
 ~ 57 ~
indicilor perceptivi, de clişeele şi stereotipiile perceptive ce deformează judecata
personală.
5. Personalitatea proiectată PPro
 ansamblul gîndurilor, sentimentoler, aprecierilor pe care crede un individ că le au
ceilalţi asupra sa.
 ce cred eu că gândesc alţii despre mine.
6. Personalitatea manifestată PM
 ansamblul trăsăturilor şi însuşirilor ce-şi găsesc expresia în modalităţile
particulare, proprii, specifice de exteriorizare şi obiectivare comportamentală.
 este punctul de intersecţie între individual şi social, între interioritatea psihică a
individului şi normativitatea societăţii; se pot produce confluenţe, armonizări, dar şi disocieri,
dezacorduri.
In urma procesului de cristalizare şi solidificare a faţetelor personalităţii apar
urmatoarele tipuri de personalitate :
1. tipul unitar şi armonios dezvoltat
2. tipul instabil
3. tipul dedublat
4. tipul accentuat
1. Tipul unitar şi armonios dezvoltat
 omul a carui personalitate autoevaluată este în concordanţă cu cea reala,
îşi elaborează imagini corecte, foarte apropiate de adevăr, despre ceilalţi.
2. Tipul instabil
 instabilitate generalizată între faţetele personalităţii şi în interiorul fiecăreia
dintre ele.
 uneori imaginea de sine este mult şi nejustificat dilatată, alteori este nepermis de
ingustată, tendinţele de supraapreciere şi cele de subapreicere înlocuindu-se cu rapiditate unele
pe altele.
3. Tipul dedublat
 marcante discrepante între interior şi exterior, latent şi manifest, real şi imaginar,
esenţă şi aparenţă.
4. Tipul accentuat- se caracterizează prin accentuarea uneia sau alteia dintre faţetele
personalităţii, care uneori le subordonează pe toate celelalte, alteori le anulează.

4. Dimensiunile personalităţii: dinamico-energetică

Dinamica personalităţii prezintă în principal două aspecte care nu vin în contradicţie
cu caracteristicile de sistem şi relativă stabilitate a acesteia. Primul aspect priveşte suma
factorilor interni sau externi, care produc prin mecanisme diferite, modificări în manifestările
şi conţinutul structural al personalităţii. Al doilea aspect al dinamicii personalităţii este ilustrat
de psihologia dezvoltării, de descrierea şi explicarea fiinţei umane în devenire până ce atinge
stadiul armoniei adulte. Desigur, aici se pot invoca şi mecanismele genetice al căror program
determină în mare măsură manifestările biologice ale temperamentului sau aptitudinilor, dar
hotărâtoare în dinamica personalităţii rămân influenţele sociale şi mai ales, dintre acestea, cele
de tip educaţional care acţionează în dublă direcţie: facilitarea procesului de maturizare, izvor
genetic, şi structurarea, organizarea, modelarea trăsăturilor de personalitate atitudinale,
caracteriale şi altele. Analizând amplu procesul dezvoltării psihice a omului [ 3 ] consideră că
aceasta se realizează şi trebuie apreciată în lumina a trei criterii: tipul de activitate în care este
angajat subiectul; tipul de relaţii ambientale şi sociale şi tipul de contradicţii dialectice între
 ~ 58 ~
cerinţele socioculturale şi cerinţele subiective. Copilăria este vârsta “în care se formează
conduitele importante adaptative, se pun bazele personalităţii, se constituie structurile mai
importante energetice, intelectuale, creative, inclusiv sociabilitatea, o serie de aptitudini,
caracteristicile comportamentelor de bază reacţiile afective – voliţionale ( multilateralizarea
aspiraţiilor etc.). “ Dezvoltarea psihică poate fi privită ca un proces de inserţie tot mai largă în
viaţa socială, proces ce tinde spre echilibrare în structuri ce se decentrează din dizarmonic,
identificându-se prin numeroase însuşiri şi expresii cu obiectivele sociale în contextul cărora
se exprimă prin comportamente ……” această idee este asimilată în asemănarea psihicului cu
un sistem deschis, complex, de tip cibernetic”. Principalele aspecte care se desprind din
diacronia dezvoltării fiinţei umane - şi care sunt aspecte de formare, dezvoltare structurare şi
restructurare, ierarhizare decentrare, diferenţiere integrare, sunt considerate de autorii citaţi
următoarele :
- stabilirea relaţiilor cu obiectele; explorarea şi integrarea în ambianţă prin joc;
comunicarea verbală de tip informaţional şi apoi afectiv; sociabilitatea; însuşirea regulilor;
identificarea cu alţii; formarea imaginii de sine; adaptarea la cerinţele şcolare; formarea
trăsăturilor caracteriale operative; socializarea afectivă; integrarea socială-şcolară; dezvoltarea
conştiinţei de sine a identităţii proprii ( prin imagine corporală, independenţă, identificare
raţională). Caracteristicile şi specificitatea dezvoltării personalităţii se sistematizează în
diferitele etape de vârstă sub forma unor constante relative exprimate în structură şi sistem,
dinamism, forţă, expresie, stil etc.( U. Schiopu şi E. Verza). Personalitatea sportivului este şi ea
un produs al interacţiunii factorilor interni cu cei externi între care instruirea şi educaţia
realizează dezvoltarea ei la nivel superior.

Meditaţi asupra subiectelor:

1. Cum se manifestă Eul ca nucleu al personalităţii în diverse componente
psihice?
2. Care sunt elementele caracteristice ale personalităţii umane?
3. Care este concepţia lui C.Rogers despre personalitate?
4. Cum ati explica dinamica personalităţii?

Referat de investigare ştiinţifică independentă:

1. Rolul sportului în formarea personalităţii.
2. Personalitatea sportivului luptător.
3. Manifestările Eului în activităţile sportive.

Însarcinări pentru seminar:

1. Determinaţi tipul de personalitate reieşind din manifestările comportamentale a unui
sportiv.
2. Realizaţi schematic structura integră a personalităţii.
3. Selectaţi metode psihometrice de studiu al personalităţii.
4. Faceţi o diferenţiaţă personalitatea unei persoane ce practică sportul şi unei persoane
ce nu practică sportul.

Tema: Temperamentul
 ~ 59 ~
Competente:
La nivel de cunoaştere:
- să definească conceptul de temperament in viziunea mai multor autori;
- să relateze legătura între temperament şi timpul de activitate nervoasă;
- să identifice însușirile activității nervoase ce determină temperamentul;
- să precizeze locul temperamentului în sistemul de personalitate;
La nivel de aplicare:
- să analizeze clasificări ale temperamentului după mai mulți autori;
- să compare tipurile de temperament;
- să deducă tipurile de temperament după C.Jung şi H.Eysenck.
La nivel de integrare:
- să argumenteze rolul temperamentului în stabilirea relațiilor sociale;
- să propună metode de cercetare pentru determinarea tipului de temperament;
- să determine propriul temperament.

Surse bibliografice:
7. Dicţionar enciclopedic.vol.1. Ed. Enciclopedică. Bucureşti. 1993
8. Cosmovici A. Psihologie generală. Iaşi:Ed. Polirom. 1996. p. 253.
9. Gordon Allport. Structura şi dezvoltarea personalităţii. 1967.
10. Rusu E. Psihologia cognitivă. Ed. Fundaţia România de mâine. Bucureşti. 2007. p. 230.
Structura unităţii:
Subiecte:
1. Noţiuni generale despre temperament;
2. Tipuri de bază ale temperamentului;
3. Caracteristica psihologică a timpurilor de bază ale temperamentului;
4. Rolul temperamentului în viaţă omului.

1.Noţiuni generale despre temperament.

Observând manifestările comportale ale diferitor persoane, felul cum ei muncesc,
învaţă, reacţionează la influenţele exterioare, cum îşi trăiesc bucuriile şi durerile, vom observa
fără îndoială deosebirile individuale între ei în ceea ce priveşte spiritul activ, mobilitatea
emotivă, adică deosebirile lor temperamentale.
În urma studierii trăsăturilor de personalitate umană a mai multor cercetători [ ] putem
defini:
S.Rubinştein. Consideră că temperamentul este latura dinamico-energetică a
personalităţii. Plasându-se pe o poziţie bazală, temperamentul se manifestă ca nivel energetic,
mod de descărcare şi acumulare a energiei ( de unde calificările de energic, rezistent, exploziv
sau opusele lor) şi prin dinamica (iute, lent, mobil, rigid). Temperamentul îşi lasă amprenta
asupra tuturor manifestărilor psihice ale individului, el se răsfrânge asupra caracterului,
emoţiilor, comunicării.
G. Allport arată că temperamentul vizează fenomene caracteristice unui individ,
reactivitatea la stimuli emoționali, forța și rapiditatea răspunsurilor.
Temperamentul - componenta dinamico-energetică a personalităţii care rezultă din
influenţa tipului de activitate nervoasă superioară asupra comportamentului.
Temperamentul se referă la dimensiunea energetică a personalităţii individului,
respectiv atât la particularităţile psihice cât şi la cele ale comportamentului (motricitate, vorbire
etc.). În general, se acceptă faptul că trăsăturile temperamentale sunt înnăscute şi din această
 ~ 60 ~
cauză activitatea de modelare şi de schimbare a profilului temperamental este dificilă. Mai
degrabă se poate vorbi despre sporirea controlului individual (sub presiune socială) asupra
trăsăturilor temperamentale, decât despre modificarea acestora. Prin educaţie putem modela
anumite trăsături, le putem compensa pe altele, dar nu le putem schimba radical. Tipul
temperamental este înnăscut, reprezentând astfel, alături de predispoziţii, elementul ereditar în
organizarea internă a personalităţii.
Temperamentul se manifestă prin următoarele calităţi:
- rapiditatea percepţiei;
- promtitudinea răspunsurilor verbale la întrebări;
- rapiditatea reacţiilor motorii;
- intensitatea, profunzimea şi durata trăirilor emoţionale;
- intensitatea sau forţa acţiunilor voluntare;
- direcţia orientării dominante (spre lumea externă (extroversie) spre lumea internă
(entroverse);
- disponibilitatea de comunicare interpersonală;
- capacitatea generală de lucru;
- rezistenţa la solicitări puternice şi de lungă durată;
- rezistenţa la frustraţii, la stres, la situaţii conflictogene şi afectogene.
Cunoaşterea temperamentului este deosebit de importantă pentru a putea atenua
influenţa negativă a unor trăsături asupra conduitei umane.

2.Tipologia temperamentului.
Prima încercare de identificare şi explicare a tipurilor temperamentale o datorăm
medicilor Antichităţii, Hipocrat şi Galenus. Ei au socotit ca predominanta în organism a uneia
dintre cele patru „umori” (sânge, limfă, bila neagră şi bila galbenă) determină temperamentul
omului. Pe această bază ei stabilesc patru tipuri de temperament: temperamentul coleric
provine de la „Chole” (fiere), sanguinic „Sanguis”(sînge), flegmatic ”phlegma” (mucozitate),
melancolic”melan chole” (fiere neagră).
Tipologia lui I.P.Pavlov. Deosebirile individuale ale comportării, dinamica activităţii
psihice depind de deosebirile individuale în activitatea sistemului nervos.
Baza deosebirilor individuale în activitatea nervoasă constă în variatele manifestări, în
legătură cu corelaţia proceselor nervoase a excitaţiei şi inhibiţiei.
I.P.Pavlov a descoperit trei proprietăţi ale proceselor de excitaţie şi inhibiţie:
1) Puterea (forţa) proceselor nervoase – constituie un indiciu al capacităţii
de muncă a celulelor nervoase şi al sistemului nervos în ansamblu. Sistemul nervos puternic
rezistă la o sarcină mare şi îndelungată, în timp ce S.N. slab în aceste condiţii nu rezistă.
2) Echilibru – sistemul nervos se referă la repartiţia forţei celor două
procese (excitaţie şi inhibiţie), dacă ele au forţe egale, se poate vorbi despre sistem nervos
echilibrat, dacă nu au forţe egale (predominantă este excitaţia), vorbim despre un S.N.
dezechilibrat.
3) Mobilitatea – desemnează uşurinţa cu care se trece de la excitaţie la
inhibiţie şi invers, în funcţie de solicitările externe. Dacă trecerea se realizează rapid, S.N. este
mobil, iar dacă trecerea este greoaie se poate vorbi despre sistemul nervos inert.
Din combinaţia acestor însuşiri rezultă patru tipuri de sistem nervos:
 ~ 61 ~
1.tipul puternic-dezechilibrat-excitabil (corelat cu temperamentul coleric);
2.tipul puternic-echilibrat-mobil (corelat cu temperamentul sanguinic);
3.tipul puternic-echilibrat-inert (corelat cu temperamentul flegmatic);
4.tipul slab (corelat cu temperamentul melancolic).
Tipologia lui C.Jung şi H.Eysenck. psihologul elveţian Carl Jung a realizat o nouă
clasificare a temperamentelor. Ea denotă corelaţia dintre cele două dimensiuni: extraversiunea
şi intraversiunea.
Extravertitul sunt firi deschise, sociabile, comunicative, optimiste, binevoitoare,
acţionează sub impulsul momentului, prezintă agresivitate.
Intravertiul sunt persoane retrase, distante, rezervate, acordă mare valoare normelor
etice, stăpân pe sine, dă dovadă de control emoţional, are tendinţa de a se detaşa de lumea
exterioară, şi de a-şi caută toate satisfacţiile în lumea internă.
Nevrotismul este varianta intermediară ce combină trăsăturile celor două tipuri
menţionate deja.
Psihologul englez H.Eysenck reia această distincţie a lui Jung, dar adaugă o nouă
dimensiune numită grad de nevrotism. Aceasta exprimă stabilitatea emoţională a subiectului.
Eysenk a reprezentat cele două dimensiuni pe două axe perpendiculare, obţinând tipurile
extravertit-stabil, extravertit-instabil, intravertit – stabil, intravertit- instabil, pe care le-a
asociat cu cele patru temperamente clasice.
O clasificare ceva mai extinsă, care încearcă să realizeze o discriminare mai fină între
tipurile temperamentale a fost propusă de şcoala caracterologică franco-olandeză
(Heymans, Wiersma, Le Senne, G. Berger). În esenţă, concepţia acestora porneşte de la faptul
că există trei factori care definesc individul uman: emotivitatea, activitatea şi ecoul sau
răsunetul. Din această perspectivă, indivizii umani pot fi emotivi sau neemotivi, activi sau
neactivi, primary sau secundari. Prin combinarea acestor şase caracteristici pot rezulta opt tipuri
temperamentale distincte: pasionat, coleric, sentimental, nervos, flegmatic, sangvinic, apatic şi
amorf. Pentru încadrarea indivizilor umani în aceste tipuri, autorii francezi au elaborat şi un
chestionar, relativ simplu şi uşor de aplicat.
În cazul în care nu există condiţiile pentru aplicarea acestui chestionar, dintr-o
perspectivă practică, utilă profesorului sau antrenorului, poate fi evidenţiată o metodă facilă de
încadrare în tipurile umane prezentate. Dintre cei trei factori utilizaţi în conturarea tipurilor
temperamentale, doi pot fi relativ uşor evidenţiaţi. Astfel, aproape orice profesor poate spune
despre un copil dacă este sau nu emotiv, dacă este sau nu activ. Reţinând astfel doar aceşti doi
factori (emotivitatea şi activitatea), cele opt tipuri temperamentale se reduc doar la patru:
1. emotivii inactivi includ nervoşii adică indivizii care reacţionează rapid la evenimente
şi sentimentalii care reacţionează lent;
2. emotivii activi în care se includ colericii, cu reacţii explozive şi pasionaţii care au
reacţii mai lente;
3. neemotivii activi care îi cuprind pe sangvinici care au reacţii echilibrate şi pe
flegmatici care au multă forţă dar sunt lenţi;
4. neemotivii inactivi adică amorfii ancoraţi în prezent şi apaticii a căror lipsă de
energie este dublată şi de reacţiile extrem de lente.

3.Descrierea trăsăturilor temperamentului.

 ~ 62 ~

Fiecare tip a temperamentului, prezintă trăsături pozitive, apreciate ca avantajoase, şi

trăsături negative, dezavantajoase pentru individ.
Coleric: pozitive: voinţă accentuată, procese afective intense, bogăţia şi intensitatea
reacţiilor, impulsivitate, rapiditatea acţiunilor, orientare spre dominare în grup. Negative:
excitabilitate, iritabilitate, agresivitate, inegalitatea trăirilor.
Sanguinic: pozitive: sociabilitate, buna dispoziţie, reactivitate accentuată, dinamism,
voiciune, adaptare uşoară la orice condiţie.
Negative: fluctuaţia şi inegalitatea trăirilor, mulţumirea de sine, superficialitate,
sugestibilitate, inconstantă.
Flegmatic pozitive: toleranţă, răbdare, perseverenţă, echilibru, imperturbabilitate,
meticulozitate.
Negative: reactivitate redusă, adaptabilitate dificilă, monotonie afectivă, înclinaţie spre
stereotipie.
Melancolic: pozitive: procese afective intense şi durabile (sensibilitate, emotivitate
deosebită), sârguinţă, perseverenţă în învingerea dificultăţilor, responsabilitate, meticulozitate.
Negative: adaptabilitate şi mobilitate redusă, predispoziţii spre anxietate, neîncredere în
sine, pesimism, necomunicabilitate doar în condiţii noi, slaba rezistenţă neuropsihică.

4.Rolul temperamentului în viaţa şi activitatea omului.

Activitatea influienţiază nemijlocit asupra personalităţii omului în ansamblu. În unele
cazuri activitatea necesită reacţii puternice şi stabile, în altele-slabe. Fiecare tip de activitate îşi
are ritmul său, dinamica sa, şi omul încadrându-se în activitate îşi dezvoltă în mod inevitabil
calităţile dictate de ea. La începutul activităţii particularităţile naturale ale personalităţii
contribuie la succesul activităţii sau o frânează, însă mai apoi, în cazul practicării îndelungate a
tipului de activitate dat, aceste particularităţi se adaptează, manifestările lor devin adecvate
cerinţelor activităţii. Exemplu: colericul întâmpină dificultăţi în efectuarea unei activităţi lente,
deoarece particularităţile lui naturale sunt opuse acestor cerinţe. El v-a manifesta nerăbdare,
caracter brusc al mişcărilor, dar pe măsura luării în consideraţie a greşelilor, sesizării
neajunsurilor sale, se va dezvolta un nou ritm a proceselor psihice, şi prin aceasta
temperamentul persoanei se va subordona cerinţelor activităţii.

Meditaţi asupra subiectelor:

1.Caracterizează însuşirile de bază şi tipurile Sistemului Nervos al omului.
 ~ 63 ~
2.Caracterizează tipurile temperamentale.

Referat de investigare ştiinţifică independentă:

1. Temperamentul în viața și activitatea omului.
2. Rolul temperamentului în activitățile sportive.
Însarcinări pentru seminar:
Lucrare practică:
Face-ţi observaţii asupra a două persoane identifica-ţi tipul de pemperament şi descrie-ţi
manifestarea temperamentului la activităţi instructive, şi în timpul liber.

-U+nitatea de curs: Aptitudinile

+Competențe:
la nivel de cunoaştere:
 să definească conceptul de aptitudine;
 să descrie inteligența ca formă generală a aptitudinei;
 să specifice noțiunea de ”talent”;
 să explice rolul eredităţii şi al învăţării în manifestările atitudinale;

la nivel de aplicare:
 să realizeze autocaracterizări ale altor persoane din punct de vedere aptitudinal;
 să analizeze aspectele de dezvoltare a aptitudinilor;
 să compare nivelele de dezvoltare a aptitudinilor.

la nivel de i--ntegrare:
 să exemplifice tipuri de aptitudini necesare pentru reuşita într-un domeniu de
activitate;
 să specifice aptitudinile psihomotrice;
Surse bibliografice:
11. Dicţionar encyclopedic.vol.1. Bucureşti: Ed. Enciclopedică. 1993
12. Cosmovici A. Psihologie general. Iaşi: Ed. Polirom. 1996. p. 253.
13. Gordon Allport. Structura şi dezvoltarea personalităţii. 1967.
 ~ 64 ~
Structura unității:
1. Noţiuni generale despre aptitudini.
2. Formele aptitudinilor: generale şi speciale.
3. Aptitudinile psihomotrice.
4. Nivelurile dezvoltării aptitudinilor: reproductiv şi creator ( talentul, genialitatea).

1. Noţiuni generale despre aptitudini

Oamenii se deosebesc între ei după capacităţile, posibilităţile lor de acţiune.
Fiecare domeniu de activitate înaintează anumite cerinţe faţă de om. Dacă sistemul de
însuşiri psihice ale personalităţii corespunde acestor cerinţe, omul e capabil să realizeze
activitatea cu succes şi la un nivel înalt. Dacă nu există o asemenea corespundere, la individ se
constată incapacitatea faţă de tipul respectiv de activitate.
Astfel aptitudinile sunt o totalitate de însuşiri ale personalităţii omului, care
corespunde cerinţelor de realizare a anumitor activităţi la un nivel superior.
 reprezintă latura instrumental-operaţională a personalităţii;
 ansamblul însu-şirilor psihice şi fizice care asigură sucesul înt-o activitate;
 aptitudinile sunt atât premise, cât şi rezultate ale învăţării;
 se investesc în activitate şi se apreciează după rezultatele obţinute;
 prezenţa unei aptitudini ar putea fi indicată de: uşurinţa învăţării într-un domeniu,
aplicarea reuşită a informaţiilor dobîndite în domeniul respectiv, găsirea rapidă a unor
soluţii la problemele puse, oboseală mai redusă ca efect al muncii depuse;
 aptitudinele explică diferinţele dintre oameni în privinţa însuşirii anumitor cunoştinţe,
priceperi şi depinderi;
 punerea în valoare a aptitudinilor şi obţinerea performanţilor în activitate sunt
condiţionate de participarea altor componente ale personalităţii: motivele, in-teresele,
scopurile, efortul voluntar, perseverenţa. Omul lipsit de aspiraţii, scopuri nu poate să-şi
găsească forţe pentru perfecţionarea aptitudinilor sale.
Un rol important îl are atitudinea pozitivă a omului faţă de activitate, spiritul lui activ în
dezvoltarea aptitudinilor solicitate.
Psihologia contemporană consideră că factorul biologic în formarea aptitudinilor se
manifestă prin premise ce stau la baza aptitudinilor. Aceste premise sunt numite predispoziţii.
Predispoziţiile se caracterizează prin anumite particularităţi anatomo-fizologice ale creierului,
sistemului nervos central.
I.Pavlov divizează predispoziţiile în dependenţă de predominarea sistemului I, II de
semnalizare în baza activităţii sistemului nervos centra, şi anume:
Tipul artistic se consideră cel în care predomină sistemul I de semnalizare ce se
caracterizează: memorie auditivă dezvoltată, imaginaţie bogată, emotivitate, sensibilitate
afectivă. Acest tip este specific pentru actorie, scriipori, muzicieni.
Tipul gînditor se caracterizează prin predominarea sistemului II de semnalizare.
Posesorii acestui tip manifestă aptitudini de analiză, sistematizare, generalizare. Este specific
pentru: matimaticieni, lingvişti, savanţi.
Tipul mixt se caracterizează prin echilibrul a celor două sisteme de semnalizare. Este
specific pentru sportivi.
Un factor în dezvoltarea aptitudini este exersărea sistematică şi perseverentă.
Aşadar aptitudinile reprezinză un aliaj al factorului natural şi celui dobîndit.
Predispoziţiile se prelucrează şi se dezvoltă în condiţiile educaţiei şi în procesul muncii.
 ~ 65 ~

2. Formele aptitudinilor.
Deosebim aptitudini generale şi speciale.
Speciale includ sistemul de însuşiri ale personalităţii care ajută a obţine rezultate înalte
într-un domeniu special (sport, muzică, ştiinţă etc.).
Generale prezintă un sistem de însuşiri intelectuale ale personalităţii care pun în
evidenţă uşurinţa în însuşirea cunoştinţelor şi o productivitate înaltă în activitatea ştiinţifică.
Prezenţa aptitudinilor intelectuale se exprimă în uşurinţa şi rapiditatea achiziţionării
noilor cunoştinţe, priceperi şi deprinderi intelectuale cât şi utilizarea lor eficientă în rezolvarea
situaţiilor problematice.
Privind rezultatele şcolare din punctul de vedere al facilitării aptitudinilor intelectuale se
constată trei categorii:
- unii realizează uşor un număr limitat de sarcini pe baza unor calităţi singulare
ale proceselor sau funcţiilor psihice - aptitudini simple - (uşurinţă în capacitatea de memorare,
în concentrare a atenţiei).
- Unii exprimă o dotare deosebită pentru un obiect sau grup de obiecte de
învăţîmânt pe baza unor solicitări intelectuale similare (rezultate în matematică) -aptitudini
complexe speciale.
Inteligenţa - aptitudine generală
Intelegenţa este o aptitudine generală ce condiţionează atât caracteristicile şi dinamica
învăţării cât şi obţinerea performanţelor în toate domeniile, prin înţelegere şi disponibilităţi
superioare de conceptualizare şi rezolvare de probleme.
Inteligenţa se poate măsura prin baterii de probe, rezultatele obţinute raportate la
anumite baremuri permit calcularea coeficientului intelectual ca indicator al inteligenţei sau al
nivelului mintal global.
Nivel mental IQ
130-inteligenţă foarte înaltă;
120-inelect superior;
110- intellect normal peste mediu;
90- 109 intellect mediu;
80-89 intelect normal inferior;
70-intelect de limită;
60- deficit mental.
Forme ale inteligenţei:
Inteligenţă teoretică-este dependentă de capacitatea de abstractizare, conform definiţiei
date de Terman, un individ este intelligent în măsura în care este capabil de gândire abstracă.
Inteligenţa practică- determină adaptarea la datele concrete ale unei situaţii pe baza
înţelegerii acestora, a sesizării raporturilor spaţio-temporale şi a descoperirii prin intuiţie a unei
soluţii care săle organize.
Inteligenţa motrică (interdependenţa între motricitate şi raţionament)- aprecierea
acestui fenomen trebuie făcută în legătură cu capacitatea de adaptare a mijloacelor, de alegere
şi adecvare a lor la sarcina îndeplinită de subiect. Acţiunile motrice sunt simbioze între
motricitate şi raţionament (imaginea determină acţiunea, iar acţiunea reânoieşte, îmbogăţeşte şi
dezvotă schemele intelectuale).
În activitatea sportivă de performanţă rezolvarea problemelor tactice se face în “Criza
de timp”. O decizie corectă luată cu o fracţiune de secundă întârziere este inutilă. Rezolvarea
operativă cere în prealabil cunăaşterea componentelor situaţiei, alegerea modelelor
 ~ 66 ~
corespunzătoare de răspuns şi pe baza lor, eleborarea planului acţiunii viitoare. Este o situaţie
de problemă ce solicită inteligenţa motrică a sportivului. “Adversarul meu se gândeşte că eu mă
gândesc că el se gândeşte”

3. Aptitudinile psihomotrice şi motrice:

aptitudini motrice: rezistenţa, viteza, forţa, coordonarea neuromusculară.
Aptitudini psihomotrice generale şi speciale:
speciale (sensibilitatea kinestezică; echilibrul, coordinarea manuală)
generală-( uşurinţa înţelegerii şi însuşirii sarcinii motrice; capacitatea de refacere
psihofizică).
Aptitudini implicate în performanţe sportive:
determinare genetică:
 Somatice: înălţime; greutate, tip somatic.
 Funcţionale: tip de activitate nervoasă superioară; capacitate vitală.
 Biochimice: capacitate de refacere.
 General motrice: capacitate de învăţare, rezistenţă la factori perturbatori, capacitate
de mobilizare a energiei, capacitate de reglare psihică.
 Psiho-motrice: coordonare generală, coordonare segmentară, echilibrul static şi
dinamic, schema corporală, lateralitate, percepţii spaţio-temporale, chinestezie, ideomotricitate,
viteză de reacţie, de repetiţie şi anticipare.
 Motrice: viteza, rezistenţa, forţa, mobilitatea.
 Isihointelectuale: atenţie, gândire, imaginaţie, memorie.
 Psiho-afective: echilibru afectiv, rezistenţă la stres.
 Psiho-reglatorii: effort voluntar, perserverenţă, combativitate, rezistenţă la durere.

4. Structura şi nivelurile aptitudinilor.

În îndeplinirea activităţii participă un set de aptitudini, dintre care unele apar pe prim
plan, devenind dominante, altele au un caracter auxiliar.
Structura aptitudinilor este determinată de nivelul de dezvoltare a lor. În dezvoltarea
aptitudinilor se evidenţiază două niveluri: reproductiv, creator.
Nivelului reproductiv se evidenţiază la persoanele cu aptitudini medii de dezvoltare.
Nivelul creator se evidenţiază la persoanele cu un înalt nivel în dezvoltarea
aptitudinilor (elaborează ceva nou, original în domeniu de activitate).
Persoanele talentate se deosebesc prin profunzimea creativă. Prin talent înțelegem
capacitatea de a îmbina potențialitățile unei persoane cu scopul de a avea un efect și o finalitate
creativă. Emil Verza (1998) consideră talentul ca fiind o “aptitudine naturală într-un anumit
domeniu, o capacitate deosebită într-o anumită ramură de activitate”. Ca însușire a
personalității unor anumiți indivizi, talentul presupune o combinație fericită de aptitudini și
atitudini ce duc la o creativitate deosebită bazată pe valorificarea plenară a disponibilităților
naturale ale organismului ce poate genera calitatea de geniu.
După F. Galton (LAROUSSE) “geniul este acela care, dată fiind puterea sa creatoare și
valoarea muncii sale, ocupa poziția de un om la un milion de alți oameni, pierderea sa fiind
dureros resimțită de partea cea mai inteligența a națiunii”.
 ~ 67 ~

Unitatea de curs : Caracterul

Competențe:
la nivel de cunoaștere:
- Să reproducă, conceptele cheie al caracterului;
- Să diferenţieze trăsăturile de caracter ale personalității;
- Să identificice aspectele componente ale caracterului;
- Să descrie trăsăturile de caracter derivate de atitudini.
la nivel de integrare:
- Să analizeze modalitățile de dezvoltare a caracterului;
- Să compare însușirile de caracterul de cele temperamentale;
- Să particularizeze anumite trăsături de caracter proprii.
La nivel de aplicare:
- Să argumenteze rolul social – istoric în formarea caracterului;
- Să derermine rolul varorilor în formarea caracterului;
- Să aplice cunoștințele în activitatea profesională.
Surse bibliografice:
12. Bogoslovschi V. Psihologie generală. Moscova. 1981.
13. Popescu-Neveanu P. Dicţionar de psihologie. Bucureşti: Universul. 1978.
14.
Structura unității:
1. Noţiuni generale despre caracter.
2. Structura psihologică a caracterului
3. Formarea caracterului

1. Noţiuni generale despre caracter.

Latura relaţional-valorică a personalităţii
În vechea greacă caracter înseamnă “pecete”.
In sistemul de personalitate, caracterul reprezintă latura relaţională şi valorică, este un
ansamblu de atitudini-valori.
Etimologic, termenul de caracter provine din greaca veche şi înseamnă pecete, tipar şi
cu referire la om, sisteme de trăsături, stil de viată. Caracterul – reprezintă un ansamblu al
trăsăturilor specifice de personalitate, căpătate care se exprimă în conduita omului în
mod stabil şi permanent. Este un mod de a fi, un ansamblu de particularităţi privind relaţiile
pe care le întreţine cu lumea şi valorile după care se conduce.
Caracterul este o formaţiune superioară la structurarea caruia contribuie trebuinţele
umane, motivele, sentimentele superioare, convingerile morale, aspiraţiile şi idealul.
In sistemul de personalitate, caracterul reprezintă latura relaţională şi valorică, este un
ansamblu de atitudini-valori.
H. Ezsenk consideră că trăsăturile de caracter prezintă un set de acte comportamentale
determinat de corelaţia dintre temperament şi caracter. Însă caracterul nu este determinat
totalmente de tipul de temperament. În funcţie de temperament, omul se caracterizează ca: activ
 ~ 68 ~
sau lent, mobil sau inert, pe când caracterul indică trăsăturile caracteristice omului ( delicat sau
grosolan, hotărât sau nehotărât, sugestibil sau independent). El imprimă pers. trăsături
distinctive care reflectă relaţiile ei cu cei din jur, felul ei de a fi de obicei, atitudinea ei faţă de
sine şi alţii. Caracterul îşi găseşte expresia nu numai în fapte şi acţiuni, ci şi în vorbire,
mimică, gesturi.
În caracter îşi găseşte proiectare întreaga complexitate a fenomenelor vieţii, fiind un
rezultat al interacţiunii active a personalităţii. Trăsăturile caracteriale se formează pe parcursul
vieţii ca urmare a integrării omului într-un sistem de relaţii sociale, în procesul activităţii şi
comunicării cu alte persoane prin interiorizarea valorilor promovate în familie, serviciu.

2. Structura psihologică a caracterului

În sistemul de personalitate, caracterul este în principal un ansamblu de atitudini-valori.
La formarea şi afirmarea caracterului participă judecăţile de valoare (ce e bun , ce e rău), iar
pentru felul cum se comportă este apreciat corespunzător (cinstit sau necinstit, sincer sau
minciunos).
Caracterul trebuie considerat rezultatul unui şir de integrări a funcţiilor şi
proceselor psihice particulare din perspectiva relaţionării omului cu semenii şi a adaptării
sale la mediul socio-cultural în care trăieşte.
In diferitele perioade ale evoluţiei ontogenetice, integrările respective angajează în
măsură diferită afectivitatea, motivaţia, cogniţia şi voinţa.
La vârstele mici, integrarea caracterială se realizează preponderent pe
dimensiunile afectivă şi motivaţională; la vârstele mai mari, începând mai ales cu
adolescenţa, integrarea caracterială se realizează cu precădere pe dimensiunile cognitive
(analiza şi evaluarea critică a normelor şi modelelor socioculturale) şi volitivă
(autodeterminarea, angajarea pe o direcţie sau alta a orientării şi modului de conduită);
„elemente" de ordin afectiv (emoţii, sentimente).
Marele caracterolog american G. Allport a determinat faptul că la fiecare individ, se pot
descoperi 1-2 trăsături caracteriale care domină și controlează pe celelalte. Este apoi un grup
de trăsături principale (10-15) care pot fi cu ușurință recunoscute la individ ca fiindu-i
caracterirstice, iar in rest, sute și mii de trăsături secundare și de fond, care sunt slab exprimate
și pe care însuși subiectul uneori le neagă.
Componentele caracterului sunt divizate în patru grupe:
CARACTERUL

Trăsăturile Trăsăturile Trăsături Trăsăturile

intelectuale derivate din derivate din derivate din
voinţă emoţie atitudini
Mobilitatea Spiritul. Impulsivitatea. a)Atitudine faţă de
gândirii; societate. Empatia;
argumentarea; hotărât; curajos; stabilitatea corectitudinea; tactul;
curiozitatea; spirit spiritul de iniţiativă; delicatitatea; trădarea etc.
emotivă;
de observaţie; fermitatea; b) Atitudini faţă de
minte ageră ; sensibilitatea;
perseverenţa; activitate: sârguinţă;
sau rigiditatea bunăvoinţa;
egoismul etc. hărnicia; entuziasmul
intelectuală. răutatea; voioşi;
spiritul de iniţiativă;
tristeţea etc. conştiiciozitatea; lenevia;
(Volitivi)
neglijenţaetc.
(Emotivii) c) Atitudinea faţă de sine
însuşi: spiritul autocriticul;
modestia; mândria;
 ~ 69 ~
Toate trăsăturile de caracter sunt într-o comensciune între ele.
3. Formarea caracterului
Caracterul se formează pe parcursul vieţii sub influenţa unui şir de factori şi se modifică
în procesul integrării subiectului în societate.
Caracterul se formează pe parcursul vieţii ca urmare a integrării omului într-un sistem
de relaţii sociale, prin interiorizarea valorilor pro-movate de familie, grup de prieteni, de
societate, prin însuşirea unor modalităţi de comportare.
Un rol deosebit în formarea caracterului îl are familia, societatea instituţiile
educaţionale, activitatea pe care o practică subiectul şi autoeducaţia. Trăsăturile caracteriale se
cultivă sub influenţa sistemului de valori morale-spirituale după care se conduce familia.
Şcoala, ca instituţie educaţională de bază, înaintează sisteme de conduită şi noi valori care
contribuie la formarea unor trăsături de caracter potrivit acestora şi impulsionează persoanele la
autoeducaţie.
Munca joacă un rol determinat în educarea caracterului. Orice activitate organizată
corect, orientată spre un scop bine determinat contribuie la formarea trăsăturilor de caracter
voluntare (perseverenţă, curajul etc.), a calităţilor morale ale personalităţii (cinstea, hărnicia,
etc.). Impunând anumite cerinţe formăm deprinderi de independanţă, fermitate,dezvoltăm
necesitatea de autoperfecţionare continuă.
Meditați asupra subiectelor:
 Comparați trăsăturile de caracter ale personalității.
 Argumentați rolul social în formarea caracterului.
 Analizați rolul caracterului în activitățile educației fizice și sport.
Teme de referat de documentare științifică independentă:
 Caracterul în activitățile profesionale.
 Caracter – performanțe.
Însărcinări pentru seminar:
 Realizați schema a trăsăturilor de caracter.
 Determinați trăsăturile de caracter al unui coleg.

Tema : Procese psihice afective.

Competente:
La nivel de cunoaştere:
- să definească conceptual de afectivitate:
- să relateze rolul și funcțiile afectivității;
- să identifice însușirile proceselor afective;
- să identifice tulburările de afectivitate.
La nivel de aplicare:
- să compare formele stărilor afective;
- să analizeze situații de adaptare a omului la anumite stări afective;
- să determine tulburările afective și metodele de reglare;
- să aplice metodele de reglare în practică.
La nivel de integrare:
 ~ 70 ~
- să argumenteze manifestările stărilor de stress în diferite situații;
- să explice apariția tulburărilor de afectivitate;
- să propună metode de autoreglare emoțională.
Surse bibliografice:
1. Dicţionar enciclopedic.vol.1. Ed. Enciclopedică. Bucureşti. 1993
2. Cosmovici A. Psihologie general. Iaşi: Polirom. 1996. p. 253.
3. Roco M. Creativitatea şi inteligenţa emoţională. Bucureşti. 2004.
4. MariaN. Psihopedagogia adaptării şi problematica anxietăţii şcolare. Bucureşti. 2002.
Structura unităţii:
1. Caracterizarea proceselor afective.
2. Formele proceselor afective.
3. Tulburările afectivităţii
4. Autoreglarea emoţională.
5. Adaptarea omului la stările affective

Cheia intelegerii altora, se afla in propriile noastre vibratii afective”

V. Pavelcu
1. Caracterizarea proceselor afective.
Afectivitatea este o componentă fundamentală a psihicului uman, la fel de prezentă în
comportamentul și activitatea noastră cotidiană ca și cogniția. Afectivitatea reflectă relațiile
dintre subiect și obiect sub formă de trăiri afective. Între stimulii interni și realitatea
înconjurătoare au loc confruntări și ciocniri ale căror efecte sunt tocmai procesele afective.
Aprobarea sau satisfacerea cerințelor interne generează plăcere,mulțumire, entuziasm,
pe când nesatisfacerea acestor cerințe generează stări
de neplăcere, nemulțumire, frustrare, tristețe. Astfel, în cadrul proceselor afective pe primul
plan se situează valoarea și semnificația obiectului pentru subiect.
Nu obiectul în sine este important, ci relația dintre el și subiect, întrucât numai într-o
asemenea relație obiectul capătă semnificații, în funcție de gradul și durata satisfacerii
trebuințelor.
Afectivitatea are atât o funcție reflectorie, cât și una adaptativ reglatorie. Ea organizează
conduita, susține energetic activitatea, dar poate să o și dezorganizeze la nivele de intensitate
prea ridicată.
Funcția esențială a afectivității în raport cu întreaga viață psihică este aceea de susținere
și potențare energetică. Prin afectivitate, omul se manifestă ca o ființă capabilă să vibreze, să
empatizeze, să se transpună și să trăiască în plan intern raporturile sale cu lumea.
Procesele afective se caracterizează prin urma particularităţii:
a) Polaritate – pot fi pozitive sau negative: bucurie –tristeţe.
b) Intensitate –reprezintă forţa, tăria, profunzimea prin care se manifestă trăirea
afectivă: foarte vesel sau mai puţin vesel.
c) Stabilitate – reprezintă durata proceselor afective.
d) Expresivitate –procesele afective se exprimă într-un şir întreg de manifestări externe
(mimica, gestul, schimbarea culorii feţei, forma privirii, tremur), interne (mărirea acceleraţiei
respiraţiei, pulsului, omul roşeşte, la mânie şi bucurie se accelerează respiraţia etc.)
Procesele afective influenţează foarte mult asupra comportamentului omului, omul se
comportă într-un fel când este vesel, bine dispus, şi într-un alt fel când este trist.
Manifestările afective depind de tipul de sistemul nervos şi de temperamentul, ele sunt
în interacţiune cu toate procesele cognitive interesele, trebuinţele omului.
 ~ 71 ~
2. Formele proceselor afective.
Trăirile afective pot fi: trăiri afective primare, care au un caracter spontan, fiind mai
apropiate de instinct, mai slab conștientizate și raționalizate, (tonul afectiv al proceselor
cognitive, trăirile afective de proveniență organică și afectele); complexe (emoțiile curente,
emoțiile superioare, dispozițiile afective) și superioare, (sentimentele și pasiunile).
Procesele afective primare au un caracter elimentar, spontan, sunt slab organizate, mai
aproape de biologic şi mai puţin elaborate cultural, ele tind să scape conştientului, raţionalului.
În categoria lor includem:
 tonul afectiv al proceselor cognitive, care se referă la reacţiile emoţionale ce
însoţesc şi coloreaza afectiv orice act de cunoaştere, o senzaţie, o amintire etc.
 trăirele afective de provenienţă organică sunt cauzate de buna sau proasta
funcţionare a organelor interne.
 Afectele sunt forme afective simple, primitive şi impulsive, puternice, foarte
intense şi violente, de scurtă durată, cu apariţie bruscă şi desfăşurare impetuoasă. În stare de
efect omul pentru săvârşi fapte necugetate. Uneori din lipsa autocontrolul subconştientul nu
conştientizează unele acţiuni pe care le face. Astfel are loc ca urmare a concentrării maxime a
atenţiei asupra subiectului acţiunii şi a inhibiţiei celorlalţi centrii din cortex. Pentru evitarea
afectului este necesar să distragem atenţia personalităţii într-un alt excitant puternic.
Procesele afective complexe beneficiază de un grad mai mare de conştientizare şi
întelectualizare. Cuprind:
 Emoţiile sînt stări ce au durată mai lungă. Ele exprimă atitudinea apreciativă a
omului faţă de situaţiile care se creează sau posibilele situaţii, faţă de activitatea sa şi
manifestările sale în ea. Emoţiile reflectă relaţiile care se stabilesc între motive şi nemijlocita
activitate de realizare a acestor motive.
Emoţiile se definesc ca stări afective, de scurtă durată, care traduc un specific al
relaţiilor cu un obiect sau o situaţie, deci au un caracter situaţional (Andrei Cosmovici).
- emoţiile curente, care sunt forme afective de scurtă durata, active, intense,
provocate de însuşirile separate ale obiectelor.
- moţiile superioare, legate nu atît de obiecte, cit de o activitate pe care o desfăşoară
individul.
 ~ 72 ~

Dinamica emoțiilor:
 Stenice - (putere) – emoţiile stenice fac să crească eficacitatea, energia şi activitatea
viaţă, provoacă excitaţie, voiociune, tensiune, se evidenţiază: stare de bucurie, dispoziţie
ridicată, furia. Este emoţie fortifică lucrul inimii, respiraţiei, circulaţia sangvină.
 Atenice - (lipsă de putere atenos)- micşorează eficacitatea, energia omului, respiraţia,
bătăile inimii devin mai rare. Alte emoţii se caracterizează printr-o tristeţe, dor,
depresie, melancolie.
 Pozitive - sunt o consecinţă de satisfacţie a trebuinţelor.
 Negative - sunt generate de insatisfacţia trebuinţelor, descriu emoţie se manifestă la om
în dependenţă de temperamentul care îl caracterizează, melancolicul (astenice,
negative).
 dispoziţiile afective sunt stări difuze, cu intensitate variabilă şi durabilitate
relativă. Dispoziţia este o apreciere emoţională inconştientă de către personalitate a faptului
cum se orînduiesc împrejurările la momentul dat. 
Procesele afective superioare se caracterizează printr-o mare structurare şi raportare
valorica, situată nu la nivel de obiect, ci la nivel de personalitate depăşind prin conţinutul şi
structura lor stările emoţionale tranzitorii.
 sentimentele sunt trăiri afective intense, de lungă durata, relativ stabile, specific
umane, condiţionate social-istoric. Trebuie sa observăm că sentimentele adesea sunt numite
emotii superioare: estetice, intelectuale, morale, etc. În acest domeniu se face deosebirea dintre
sentimente - tendinţe ca iubirea sau ura şi sentimente - stari ca plăcerea-neplăcerea, mîndria-
umilinţa şi altele.      
Sentimentele au un caracter mai durabil şi mai complex ca emoţiile şi exprimă
atitudinea omului faţă de realitatea concretă. Ex. dragostea faţă de cineva, dragostea de
ţară.
 pasiunile sunt sentimente cu o orientare, intensitate, grad de stabilitate şi
generalitate foarte mare, antrenînd întreaga personalitate.   Pasiunea este un sentiment puternic,
statornic, îndelungat. Pasiunea se manifestă printr-o concentrare de intenţii şi forţe, orientate
 ~ 73 ~
spre un scop unic. În pasiune este puternic reliefat momentul volitiv. Pasiunea înseamnă
avîntul, atragerea, orientarea tuturor aspiraţiilor şi forţelor personalităţii într-o unică direcţie,
concentrarea lor asupra unui singur ţel.
Stresul – este o stare emoţională generată de o tensiune nervoasă (frică, pericol pentru
viaţă).
Stresul este reacția organismului față de stimuli externi, numiți factori de stres (stresori).
Stresul se manifestă prin: hipertensiune nervoasă, agitaţie, mişcări şi gesturi
dezordonate, limbaj confuz, sunt posibile greşeli de percepţie, memorie, gândire.
Stresul frecvent poate duce la afectarea S.N.C., ulcer stomacal, etc.
Stresul este reacţia individului faţă de stimulii externi numiţi factori de stres.
Factori de stres:
Factori fizici (temperatura, nivelul de radiaţii, zgomote etc.)
Factori sociali (mediul familial, personalitatea individului, etc.)
Bilogici: viruși, imunitari, personalitatea, psihici.
În funcţie de acţiunea asupra organismului, stresul se clasifică în 2 categorii: eustres,
distres.
Eustres – este produs de factori de stres care au acţiune benefică asupra organismului şi
nu generează reacţii nocive. Facilitează deseori performanţa.
Distresul- este produs de factori de stres care acţionează în sens negativ, supunând
organismul la suprasolocitare şi generând efecte negative asupra acestuia. Este stresul intens şi
prelungit care, depăşind nivelul de adaptare, duce la scăderea performanţei.
Stadiile stresului: H. Selye afirma că reactivitatea organismelor la stres trece prin trei
faze:
- faza de alarmă, care este împărţită la rândul ei în două faze: cea de şoc, caracterizată
prin hipotensiune, hipotermie etc. şi cea de contraşoc, în care încep să apară fenomenele de
apărare ale organismului, susţinute de hiperactivitatea corticosuprarenală;
- faza de rezistenţă, survenită după o expunere prelungită la stimulii nocivi.
În această etapă organismul se adaptează agentului stresant. Dacă este prelungită peste
anumite limite, energia de rezistenţă a individului se epuizează şi acesta intră în faza următoare;
- faza de epuizare, în care adaptarea nu mai poate fi menţinută şi reapar semnele reacţiei
de alarmă, care de această dată sunt ireversibile, ducând la moartea organismului.
3. Tulburările afectivităţii
Clasificare:
- Tulburări cantitative (hipotimia, atimia şi hipertimiile)
- Tulburări calitative (paratimiile)
Hipotimia: scădere a trăirilor afective pînă la apatie şi indiferenţă afectivă. Exemplu:
tulburarea schizoidă de personalitate.
Atimia: scădere marcată a tonusului afectiv şi incapacitate de reacţie afectivă la stimuli.
Exemplu: schizofrenia catatonică (în acest caz atimia are un caracter aparent; pacientul nu îşi
exteriorizează trăirile afective, dar el poate relata ulterior ce s-a întamplat în jur).
Hipertimiile: traire afectiva intense.
Clasificare:
după valenţă:
- Hipertimii negative (depresia, distimia, anestezia psihică dureroasă, anxietatea)
- Hipertimia pozitivă (euforia)
- Hipertimii mixte (labilitatea afectivă, disforia)
Depresia
 ~ 74 ~
Distincţie: simptomul depresiv; sindromul depresiv.
- Depresia ca simptom - trăire afectivă intensă, dureroasă, legată de cele mai multe ori
de o ideaţie restrînsă cu caracter micromanic.
- Depresia ca sindrom este definită de o triadă clinică:
- Dispoziţia depresivă (depresia ca simptom), uneori anxietate;
- Lentoare şi restrîngerea spectrului ideativ, cu ideaţie depresivă de la prevalentă la
delirantă, uneori şi idei de suicid;
- Diminuarea activităţii motorii cu lipsa de iniţiativă şi izolare, uneori nelinişte sau
explozii motorii.
Clinic se mai remarcă: atitudine depresivă caracteristică; incapacitate de concentrare cu
hipermnezie secundară; senzaţie de lipsă de energie; pierderea interesului şi a plăcerii;insomnie
sau hipersomnie; inapetenţă cu scădere în greutate sau hiperfagie; acuze subiective somatice:
constipaţie şi disconfort dureros cu localizare variabilă.
Distimia: un sindrom depresiv de intensitate redusă care nu afectează semnificativ
randamentul cognitiv şi motor, cu durata lungă (peste 6 luni sau peste 2 ani; în funcţie de
sistemul de clasificare)
Anestezia psihică dureroasă: incapacitatea de a reacţiona afectiv la stimuli,
conştientizată şi resimţită intens de pacient ca fiind extrem de dureroasă (pacientul “suferă că
nu poate suferi” sau “suferă că nu se poate bucura”)
Anxietatea: “teama fără obiect”, resimţită de pacient ca o senzaţie de pericol iminent;
are un caracter predominant anticipativ; “este mai mult gîndită decît trăita”.
Clinic se manifesta prin:
- pe plan comportamental - nelinişte psiho-motorie;
- pe plan somatic - simptomele somatice ale anxietăţii (hiperactivitatea
sistemului nervos simpatic): simptome digestive (uscăciunea gurii, disconfort epigastric,
diaree); simptome respiratorii (dispnee prin inspir dificil, hiperventilaţie); simptome
cardiovasculare (palpitaţii, senzaţie de disconfort precordial); simptome genitourinare (micţiuni
frecvente, imperioase); simptome neurologice: înceţoşarea vederii, ameţeli); simptome generale
(transpiraţii, senzatie “de rău general”);
- pe plan cognitive - incapacitate de concentrare
Euforia: dispoziţie elevată cu valenţă pozitivă, cu sentimente de veselie, sănătate, bine
general.
Exemple: în intoxicaţia alcoolică acută uşoara; în episodul hipomaniacal şi maniacal.
Labilitatea afectiva: oscilaţii afective de la euforie la dispoziţie depresivă sau manie.
Variante clinice particulare:
- iritabilitate; nervozitate cu reacţii afective intense şi impulsivitate (exemplu:
tulburarea de personalitate instabilă-emoţional)
- incontinenţa afectivă; trecerea rapidă de la o stare afectivă la opusul ei
(exemplu: demenţa vasculară)
Disforia: dispoziţie depresivă sau anxioasă, stare de rău general acompaniate de
nelinişte şi excitabilitate crescută, cu reacţii impulsive şi comportament coleros.
Exemple: în epilepsie; în sindromul de dependenţă la alcool.
Paratimiile: reacţii afective aberante şi inadecvate, adeseori contrastante cu contextul
în care survin.
Ele sunt frecvente şi caracterstice schizofreniei
Variante clinice:
 ~ 75 ~
- inversiunea afectivă: ostilitate sau ură pentru persoane faţă de care a prezentat sau ar
trebui să prezinte sentimente cu valenţă pozitivă;
- ambivalenţă afectivă: existenţa concomitentă sau aproape concomitentă a două
sentimente contrarii în relaţie cu aceeaşi persoană sau situaţie (exemplu: dragoste - ură; bucurie
- tristeţe).

14. Autoreglarea emoţională.

Pentru prevenirea tulburărilor psihice, emoţionale şi comportamentale este raţional să
însuşim unele metode de autoreglare emoţională care permit să ne fortificăm sistemul nervos,
să ne dirijăm emoţiile. Observând pe propriul comportament: cînd suntem tensionaţi, se
intensifică respiraţia, se încordează musculatura omoplaţilor. De aceea şi tehnicile folosite
trebuie să fie orientate la reeducarea la normal a respiraţiei şi destinderea musculaturii.
Cele mai accesibile metode de autoreglare emoţională sunt: tehnicile Yoga, trainingul
autogen.
Tehnicile Yoga includ următoarele etape principale:
-exerciţii de respiraţie;
-posturi corporale,
- concentrare mentală,
-izolare de anumiţi stimuli perturbatori,
-stare de eliberare, de contopire cu absolutul.
Trainingul autogen. A fost propus de Heinrich Schultz.
La prima etapă se formează deprinderi de deosebire dintre contracte şi destindere a
musculaturii scheletice a membrelor şi trunchiului. La a doua etapă se exersează în formarea
deprinderilor de relaxare a musculaturii. La a treia se formează deprinderi de autoanaliză a
musculaturii.
Se execută în trei poziţii:
1. Poziţie orizontală. Culcat pe spate pe o banchetă cu capul puţin ridicat, mâinile
întinse de-a lungul corpului, puţin îndoite în coate, cu palmele în jos.
2. Poziţie pasivă. Aşezat în fotoliu, partea occipitală a capului şi spatele rezemate
de spetează. Mâinile lăsate liber pe braţele fotoliului sau pe coapsele cu palmele în jos.
3. „Vizitiului de birjă” aşezat pe scaun cu capul lăsat pe piept, musculatura
umerilor destinsă, mâinile cu degetele desfăcute, lăsate pe coapse.
Durata exersării este de 15-20 min.
La practicarea trainingului autogen se respectă consecutivitatea etapelor. Se desfăşoară
prin intermediul cuvintelor „Eu sunt liniştit”.
Autoactivarea – după tehnica propusă de Hans Silva. În opinia acestuia, activarea,
precometiţională a sportivilor se va realiza prin ştergerea gândurilor negative ce apar în
diverse situaţii competiţionale, găsirea semnificaţiilor pozitive în situaţiile negative şi
formarea la sportivi a capacităţii de autoprogramare psihică pentru rezultate înalte,
indiferent de obstacole.
Pentru o argumentare a eficienţei metodei lui Silva, propunem a realiza următorul
exerciţiu: - Întindeţi mâna lateral. O altă persoană va controla forţa dvs. (apăsându-vă mâna în
jos). Următorul pas: meditaţi asupra unor rezultate sau situaţii negative ce le-aţi avut în sport şi
în ce stare emoţională aţi fost, iarăşi rugaţi să vă fie controlată forţa, în această situaţie, desigur,
forţa dvs. va scădea şi mâna va fi uşor dată în jos.
- Puţin vă relaxaţi, apoi din nou realizaţi acelaşi exerciţiu, gândiţi-vă la situaţii în care
aţi avut rezultate deosebite în sport, de care sunteţi mândru, şi iarăşi verificaţi-vă forţa, veţi
 ~ 76 ~
determina faptul că în acest caz forţa dvs. va creşte intens şi, desigur, mâna dvs. va fi greu de
apăsat în jos. Prin urmare, gândirea pozitivă se reflectă asupra stărilor emoţionale, creând astfel
dispoziţie pozitivă pentru competiţie, dar şi fortificarea capacităţilor fizice.
Metodica de realizare a tehnicii lui Silva: - Aşezaţi-vă confortabil, închideţi ochii,
număraţi de la 50 la 1.
- Concentraţi-vă asupra gândurilor negative ce ţin de competiţie şi încercaţi să le ştergeţi
pronunţând în gând cuvântul: ”şters”.
- Concentraţi-vă asupra gândurilor pozitive, încercaţi să aveţi senzaţii plăcute în aceste
gânduri. - În gând spuneţi ”în fiecare minut mă simt tot mai puternic, mai pregătit, pot merge
liber la luptă cu adversarul”.
- Ieşiţi din acest nivel psihic, în gând spunându-vă că, atunci când veţi deschide ochii
numărând până la 5, dvs. vă veţi simţi foarte activ, încrezut şi cu mult mai bine comparativ cu
situaţia precedentă în care aţi fost [8, p. 201]. Această metodică se va realiza de câteva ori
înainte de competiţie, până în cazul cînd sportivul va ieşi din starea de apatie şi se va simţi gata
pentru competiţie. Această metodică se bazează pe autoprogramare pentru rezultate. Hans Silva
consideră că, aşa cum sportivul se autoprogramează pentru competiţie, astfel vor fi şi
rezultatele.

Crraty (1973), Weingberg (1988) propune pentru reducerea intensităţii stărilor psihice
negative apărute înainte de competiţie, anumite tehnici ce pot fi folosite ca autoreglaroare:
reducerea importanţei competiţiei; evitarea gândurilor negative; creşterea încrederii în sine prin
tehnici autosugestive; exersarea relaxării Progresive; folosirea antrenamentului „modelat”
introducerea în antrenamente a unor situaţii neaşteptate, solicitante; controlul respiraţiei (în
diferite variante); relaxare pe teren cu mici rutine: zâmbete cînd apare starea de tensiune;
scutură mâinile, braţele, umerii, gâtul; folosirea cuvintelor „chieie”, „mantre”, sau cuvintelor
sugestive; concentrare numai asupra sarcinii imediate, apropiate; nu gândi, la insucces,
concentrează-te la succes.
Discursul interior (autosugestia) mijloc de dezvoltare a încrederii în sine. Aici vorbim
despre acest concept ca un mijloc de energizare a sportivului pentru efort şi activitate sporită,
utilizarea unor cuvinte cu conţinut energetic, cum ar fi: „sunt tare, respiraţia adâncă îmi inundă
corpul cu energie”, „pot să trec peste orice obstacol, nimic nu mă împiedică”, „sunt agresiv în
apărare”, „sunt bine pregătit”, frazele trebuie să fie scurte şi clare pentru ca subconştientul să le
depoziteze uşor. Discursul interior este util în diverse situaţii: · Construirea şi dezvoltarea
autoeficacităţii - discursul interior este eficient în stimularea gândurilor şi emoţiilor care conduc
la convingerea că o persoană este competentă şi capabilă să execute o sarcină.
Concentrarea atenţiei - pe lângă menţinerea efortului, este nevoie uneori ca sportivul
să-şi reamintească că este important să-şi focalizeze atenţia pe o singură sarcină. Cuvinte sau
enunţuri de tipul: „Atenţie!”, „Acum!”, ,,Rămâi concentrat!” prezente în limbajul intern pot
ajuta sportivul să se centreze pe sarcină. Focalizarea atenţională. Strategiile destinate sporirii şi
îngustării atenţiei au ca rezultat activarea şi o mai mare energie. Îngustarea câmpului atenţional
apare atunci când înlăturăm semnele irelevante care funcţionează pe post de distractori.
Metodica focalizării atenţionale cuprinde exerciţii de concentrare asupra unui obiect
sau activitate şi distribuirea de la celelalte (încearcă să citeşti în mare zgomot; execută un
exerciţiu într-un grup social mare). Această metodă se aplică cu 18 scop de a dezvolta la sportiv
capacitatea de a elimina factorii externi negativi ai competiţiei, ce i-ar forma anxietate şi ar
induce o stare de apatie, astfel formându-şi şi încrederea în sine.
 ~ 77 ~
Metoda Zen. Metoda constă în eliminarea obsesiilor unui sportiv, precum: dorinţa de a
atinge perfecţiunea tehnică; dorinţa de a învinge adversarul etc. Aceste obsesii problematizează
competiţia pentru sportiv, în acelaşi timp creşte starea emoţională până la intensităţi ce conduc
la anxietate, apoi şi la apatie de start. Strategia de utilizare a acestei metode este: ”nu vă gândiţi
la nimic, lăsaţi mintea liberă şi atunci capacităţile intelectuale vor reflecta imaginile acţiunilor
corect şi uşor” [2]. Metodele evidenţiate, aplicate corect, pot conduce atât sportivii începători,
cât şi pe cei de performanţă la rezultate deosebite şi atingerea oricărui scop.

15. Adaptarea omului şi stările afective

Procesul de adaptare devine expresia efortului permanent de soluţionare a situaţiilor
determinate de confruntarea dintre organism şi mediu, două realităţi aflate în continuă
schimbare.
În situaţiile dificile, şi cu atât mai mult în cele obişnuite, subiectul uman este capabil sâ-
şi dirijeze conduita şi să se adapteze împrejurărilor, cu condiţia să dispună de o imagine cât mai
corectă despre lume şi despre sine însuşi. Din perspectiva confruntării cu un mediu stresant,
procesul de adaptare urmăreşte instaurarea controlului asupra reacţiilor emoţionale şi
comportamentale şi, implicit, adecvarea lor la cerinţele situaţiei.Individul bine adaptat,
echilibrat emoţional, care se raportează la mediu printr-un sistem atitudinal-valoric superior
elaborat şi stabil, se confruntă cu conflicte pc care le trăieşte într-o manieră conştientă. O
persoană normală chiar dacă nu este conştientă iniţial de conflictul său, sub presiunea realităţii
poate deveni. "Normalitatea" conflictelor sale se referă la disparitatea relativ redusă dintre
concluziile conflictuale, alegerea urmând să se facă intre două moduri de acţiune, fiecare din
ele realizabil în cadrul personalităţii sale bine integrate. Ca urmare, individul poate să ajungă la
o decizie ce poate fi pusă în practică, realistă, chiar dacă luarea ei este adesea dificilă şi cere un
anumit sacrificiu.Conflictele interioare latente sunt conflicte nevrotice ale căror componente se
află în inconştient deoarece tendinţele fundamentale care le-au generat au fost puternic
reprimate. Confruntarea cu realitatea duce la o tot mai intensă refulare, iar trăirea lor conştientă
în scopul analizării şi rezolvării necesită înfrângerea unei mari rezistenţe. În conflictele
nevrotice divergenţa dintre tendinţele conflictuale este foarte mare, iar persoana dominată de
trări emoţionale intense şi contradictorii se află în imposibilitate de a alege. Ea este împinsă de
forţe la fel de constrictive în direcţii opuse fără a fi capabilă să se înscrie pe vreuna din ele,
decizia apărându-i ca imposibilă şi situaţia ca lipsită de ieşire.

Caracteristici ale unei persoane mature emoţional

Kaplan şi Baron (1986) au elaborat caracteristicile unei persoane mature emoţional, ei
susţin că acesta are capacitatea de a rezista întârzierilor în satisfacerea nevoilor. Are încredere
în planificările pe termen lung şi este capabilă să îşi amâne sau revizuiască expectantele
conform cerinţelor unei situaţii de moment. Un copil matur emoţional are capacitatea de a
efectua ajustări afective cu sine, membrii familiei, colegii de la şcoală, societate şi cultură.
Maturitatea emoţională nu înseamnă doar această capacitate ci înseamnă şi abilitatea de a se
bucura de aceasta din plin.
Conform Bernard (1954) criteriile unui comportament matur emoţional sunt:
1. Exprimarea directă a emoţiilor negative
2. Cultivarea emoţiilor pozitive şi suportive
3. Dezvoltarea unei mai mari toleranţe faţă de circumstanţele dezagreabile
4. Satisfacţie crescândă obţinuta din răspunsurile aprobate social
5. Creşterea dependenţei de acţiuni
 ~ 78 ~
6. Abilitatea de a face o alegere şi de a nu gândii că o altă opţiune ar fi putut fi mai
bună.

Meditaţi asupra subiectelor:

- stabiliți manifestările stărilor afective,
- relatați rolul și funcțiile afectivității,
- analizați situații de adaptare a omului la anumite stări afective,
- argumentați manifestările stărilor de stress în diferite situații.
Referat de investigare ştiinţifică independentă:
- ”Rolul stărilor afective în productivitatatea activităților”.
- ”Autoreglarea afectivă în activitățile de sport”.
- ”Stresul, metodele de reglare a stresului”.
Însarcinări pentru seminar:
- Realizați studiu de caz referitor la manifestările de anxietate a unui coleg
înainte de evaluare.
- Determinați baterii de teste de studiu a stărilor afective.

Unitatea de curs : Sfera volitivă.

Voinţa ca modalitatea superioară de autoreglaj.
Competențe:
la nivel de cunoaștere:
- să reproducă, conceptele voinței;
- să diferenţieze formele activității volitive;
- să explice fazele actului volitiv;
- să caracterizeze aspectele volitive în aspect pedagogi.
la nivel de integrare:
- să elaboreze modalităţile de dezvoltare a actului volitiv;
- să argumenteze rolul însușirilor volitive, în activitățile psihopedagogice;
- să determine legătura însușirile volitive;
- să exemplifice fiecare fază a actului volitiv.
La nivel de aplicare:
- să identifice metodele de dezvoltare a voinței;
- să realizeze legătură a actului volitiv cu alte procese și însușiri psihice,
- să argumenteze rolul voinței în realizarea scopului.
Surse bibliografice:
 ~ 79 ~
1. Pospai A. Schițe din istoria psihologiei. Chișinău: Lumina. 1994.
2. Popescu-Neveanu P. Dicţionar de psihologie. Bucureşti. 1978.
3. Delacour J. Introducere în neuroştiinţele cognitive. Iaşi. 2001.
Surse internet: www.preferatele.com/.../vointa13.php
facultate.regielive.ro/.../vointa_si_invatare-1137.html

Structura unității:
1. Definire şi caracterizare generală.
2. Structură şi faze ale actului volitiv.
3. Însuşirile volitive ale personalităţii.
1. Definire şi caracterizare generală.
În viaţa de toate zilele noi observăm cum omul muncește, învată, se odihneşte. Vedem
cum timp îndelungat el tinde spre scopul propus, îşi concentrează forţele fizice şi cele
intelectuale, înfruntă o mulţime de piedici, îşi reţine sentimentul ce l-a cuprins, renunţă la ceva
plăcut în numele cauzei ce nu - i aduce vreo bucurie deosebită, însă care e dictată de necesitate.
În toate acestea se manifestă voinţa omului.
Voinţa este reglarea conştientă de către om a acţiunilor şi faptelor sale, acţiuni şi fapte
care necesită depăşirea greutăţilor interioare şi exterioare.
Voinţa reprezintă capacitatea de a acţiona în vederea realizării unui scop
conştient, depăşind anumite bariere interioare sau exterioare.
Încă I. M. Secenov scria că voinţa nu este un agent impersonal ce dirijează numai
mişcarea, ci reprezintă aspectul activ al conştiinţei şi sentimentului moral. Ea dirijează mişcarea
în numele unui anumit scop, deseori în pofida chiar şi a sentimentului de autoconservare.
Reglarea volitivă a comportamentului este orientarea conştientă a eforturilor intelectuale
şi fizice la atingerea scopului sau reţinerea lor. A sesiza ceva, a înţelege nu e echivalent cu a
acţiona Voinţa, după spusele lui I. M. Secenov,- este aspectul activ al raţiunii şi sentimentului
moral.

2. Structură şi faze ale actului volitiv.

Acţiunile volitive se caracterizează prin prezenţa scopului, precum şi a obstacolelor,
greutăţilor, prin prezenţa a unui fel de încordări, trăite în cursul realizării lor.
Se obişnuieşte a distinge acţiunile volitive simple şi complicate. Cele simple, de regulă, au
două verigi - propunerea scopului şi realizarea. În ele o verigă urmează după alta imediat, fără
de verigi intermediare. În acţiunea volitivă complicată sunt conturate clar trei verigi -
conştientizarea scopului, planificarea şi realizarea.
Să examinăm acţiunea volitivă complicată pentru a clarifica esenţa psihologică a voinţei
omului.
1. Conştientizarea scopului. Motivele comportării omului sunt variate. Ele pot fi
trebuinţe materiale - foamea - şi spirituale - comunicarea cu alţi oameni, însuşirea cunoştinţelor.
Ciocnirea imboldurilor opuse, care nu coincid, între care urmează a se face alegerea, se
numeşte 1upta motivelor. Lupta motivelor – în cazurile cand trebuie să se aleaga între
argumentele raţiunii şi sentiment, între motivele de ordin personal şi motivele, legate de
trebuinţele şi interesele societăţii. Astfel, lupta motivelor, pe de o parte, serveşte drept indiciu al
aptitudinii omului de a stabili legături, de a înţelege, a alege dorinţele, condiţionate de motive
supreme, şi a le transforma în scop. Pe de altă parte, lupta motivelor demonstrează aptitudinile
omului de a-şi aduna puterile, de a depune eforturi adică de a manifesta voinţa. În cursul luptei
motivelor se conturează scopul activităţii, ceea ce se exprimă definitiv în luarea deciziei.
 ~ 80 ~
A lua decizia înseamnă a delimita o dorinţă de altele şi astfel a crea chipul ideal al
scopului. Decizia luată se contureaza de obicei într-o frază concisă „Voi proceda astfel”, „E
hotărît: procedăm astfel”, „Ne oprim la urmatoarea decizie” s. a. m. d.
2. Planificarea. În cadrul complicatei acţiuni volitive după luarea deciziei urmează
planificarea căilor de realizare a sarcinii trasate.
3. Realizarea. De îndată ce sunt schiţate căile şi mijloacele, omul purcede la înfăptuirea
practică a deciziei luate. Totuşi, omul nu numai acţionează, el îşi controlează, îşi corectează
acţiunile. Realizarea practică a scopului schiţat e legată de învingerea piedicilor.
Efortul volitiv. Actul volitiv se produce la o încordare mai mare sau mai mică. Acesta e
aşa-numitul efort volitiv. El se caracterizează prin cantitatea de energie, consumată la realizarea
acţiunii bine orientate sau la abţinerea de la ea. Piedicile, reflectandu-se în conştiintţă,
generează starea de încordare, de care se poate de debarasat fie renunţănd la învingerea
piedicilor, fie la stop, fie pe calea efortului volitiv depaşindu-le în activitatea practică.
Greutăţile nu întotdeauna provoacă încordarea şi efortul volitiv adecvat. Uneori piedica,
obiectiv neînsemnată, generează o mare încordare şi necesită un efort volitiv considerabil. De
exemplu, copilul se sfieşte să plece la cunoscuţi după un obiect necesar. Reglarea conştientă şi
menţinerea efortului volitiv se înfăptuieşte cu ajutorul vorbirii - exterioare şi interioare. Omul
îşi dă sieşi sfaturi, ordine, se stimulează, se autoîncuviinţează. Asemenea fraze ca “mai
îndrăzneţ”, “nu te sfii”, “nu-ţi pierde curajul”, ,”încă puţin” sunt cunoscute de fiecare. Căci pe
ele le pronunţă omul, adresîndu-se sieşi în cele mai grele minute, în minutele încordării volitive
supreme.

2. Însuşirile volitive ale personalităţii.

Să examinăm principalele însuşiri volitive ale personalităţii.
Perseverenţa în atingerea scopului. Însuşirea volitivă a personalităţii, care se
manifestă în priceperea de a pune şi a atinge scopuri cu semnificaţie socială, se numeşte
perseverenţa în atingerea scopului.
Omul perseverent în alegerea scopului nu-şi risipeşte energia pentru lucruri de nimic, el
înţelege necesităţile şi interesele societăţii şi în corespundere cu ele schitează scopuri, care
reflecta aceste necesităţi şi interese. Personalitatea perseverentă în atingerea scopului are de
asemenea scopuri personale distincte, clare.
Fermitatea. Însuşirea volitivă a personalităţii ce se manifestă în alegerea rapidă şi bine
gîndită a scopului, determinarea modalitaăţilor de atingere a lui, se numeste fermitate.
Omul ferm cumpăneşte multilateral şi profund scopurile acţiunii şi modalităţile
realizării ei, înţelege importanţa deciziei ce se ia, îşi dă seama de urmările posibile. Omul ferm
de asemenea încearcă o luptă interioară chinuitoare, complicată, ciocnirea motivelor opuse,
trăiri emoţionale. Totuşi, atunci cînd e necesar el se lasă de toate ezitările şi se opreşte ferm la
un scop sau la un mijloc de realizare a lui, care sunt prielnice într-o măsura mai mare în
condiţiile date.
Perseverenţa. Însuşirea volitivă a calităţii, care se manifestă în aptitudinea de a dirija şi
controla comportarea timp îndelungat în corespundere cu scopul schiţat, se numeste
perseverenţă.
Omul, care posedă această însuşire volitivă, ţine în conştiinţă permanent sarcina schiţată
şi îi organizează comportarea astfel, încît să apropie realizarea ei. Omul perseverent apreciază
just atmosfera, găseşte în ea ceea ce ajută la atingerea scopului. El nu numai că foloseşte
împrejurările ce s-au statornicit, ci şi el însuşi le formează.
 ~ 81 ~
Stăpînirea de sine. Stapînire de sine, sau cumpăt e numită însuşirea volitivă a
personalităţii, care se manifestă în aptitudinea de a - şi reţine manifestările psihice şi fizice, ce
împiedică atingerea scopului. Omul e nevoit adesea să acţioneze în condiţii complicate, de
exemplu într-o atmosferă ce ameninţă sănătatea sau viaţa, onoarea personală şi cea obştească,
demnitatea etc. Condiţiile complicate ale vieţii provoacă o încordare psihică şi fizică sporită.
Independenţa. Însuşirea volitivă a personalităţii, care se exprimă în priceperea ca din
proprie iniţiativă să schiţeze scopuri, să găsească căi de realizare a lor şi să realizeze practic
deciziile luate, se numeste independenţa.
Omul independent, fără de ajutorul cuiva, dezvăluie situaţia problematică, pornind de la
ea formulează scopul. El nu aşteaptă sugestii, indicaţii de la alţi oameni.
Alte însuşiri volitive. Voinţa omului se caracterizează şi prin alte însuşiri, cum sunt
îndrăzneala, vitejia, bărbăţia, dîrzenia, disciplina. Ele, însă, constituie într-o măsura
considerabila o îmbinare individuală a calităţilor volitive examinate mai sus.

Temă de reflexie:
1. Definiți după conceptual voinței după mai mulți autori.
2. Diferenţiați formele activității volitive și condițiile de manifestare a lor.
3. Determinați însușirile actului volitiv.
Însărcinări pentru seminar:
1. Propuneți procedee de măsurare a voinței.
2. Propuneți metode de dezvoltare a voinței.
3. Argumentați rolul voinței an activitățile psihopedagogice.

Teme de referat de documentare științifică independentă:

1. Voința – modalitate de autoreglare și autocontrol.
2. Perseverența în activitățile de sport.
3. Scopul și voința.
Unitatea de curs : Motivația
Competențe:
La nivel de cunoaștere:
- să reproducă, conceptele cheie, ale motivației;
- să diferenţieze tipurile de motivație;
- să precizeze rolul trebuințelor în activitățile omului;
- să explice interrelațiile dintre afectivitate și motivație.
La nivel de integrare:
- să analizeze formarea motivației;
- să argumenteze rolul motivației în activitățile umane;
- să exemplifice motivația intrisecă și extrisecă.
La nivel de aplicare:
- să analizeze motivația ca proces energizant;
- să demonstreze rolul intereselor în activarea motivației;
- să generalizeze şi particularizeze cunoștințele generale despre motivației la activitățile
profesionale.
Surse bibliografice:
15. Pospai A. Schițe din istoria psihologiei. Chișinău:Lumina.1994.
16. Popescu-Neveanu P. Dicţionar de psihologie. Bucureşti: Universul. 1978.
17. Maslow A.H. Motivație și personalitate. 1968. Traducere. București: Trei 2007.
 ~ 82 ~
Structura unității:
1. Delimitări conceptuale ale motivaţiei
2. Modalităţi de structurare a motivaţiei.
3. Tipurile motivaţiei:
4. Conflictul motivațional
5. Interrelațiile cu alte însușiri și procese psihice

1. Delimitări conceptuale ale motivaţiei

Motivaţia reprezintă procesul psihic care face posibilă declanşarea, orientarea spre scop şi
susţinerea energetică a activităţii individului. La baza motivaţiei stau trebuinţele.
Prin urmare, motivaţia reprezintă factorul definitoriu în decizia unei persoane de a se
implica constant într-o activitate şi de a depune efort pentru aceasta.
2. Modalităţi de structurare a motivaţiei.
La baza motivaţiei stă totalitatea trebuinţelor şi intereselor, scopuri, aspiraţii.
Trebuinţele sunt expresia psihică a omului. Ele stimulează decisiv schimbarea
conduitei unei persoane.
Maslow susține că toate trebuințele umane pot fi aranjate într-o ierarhie, începând cu
trebuințele fizice - de aer, hrana și apă. Apoi urmează alte patru niveluri, ale trebuințelor
psihice - de securitate, dragoste, respect și actualizare a sinelui.
În viziune a sa, trebuințele superioare sunt reale și fac parte integrantă din natura noastră
umana în aceeași măsură cu nevoia de hrană.
Însă cercetările au demonstrat că ordinea trebuinţelor nu poate corespunde cu cea
propusă de A.Maslow, deoarece particularităţile individuale ale subiecţilor pot modifica
proprietăţile motivaţionale.
Pentru unele persoane trebuinţele fiziologice pot sta pe primul loc, pentru altele pe
primul loc se situiază trebuinţele de stimă, afeliere etc.
Interesele – reprezintă o componentă psihică, care redă modul diferenţiat şi relativ
stabil a legăturii individului cu mediul ambiant inclusiv cu cel sportiv. La baza intereselor stau
capacităţile cognitive, afective, volitive şi de autocontrol, care determină orientarea internă,
activă şi selectivă a personalităţii pentru anumite domenii ale realităţii.
Interesele se formează în activitatea de învăţare, antrenament sportiv, realizare a unor
activităţi însoţite de trăiri afective pozitive. Spre exemplu: interesul pentru sport sporeşte
receptivitatea, atracţia, impulsionează dorinţa de a executa şi învăţa. Din punct de vedere
subiectiv interesul se bazează pe dorinţa de valorificare a predispoziţiilor, aptitudinilor pe care
le organizează în perspectiva unei reuşite.
Interesele se caracterizează prin:
Conţinut- este determinat de domenuil spre care este orientată motivaţia (tehnic, plastic,
sportiv, muzical.);
-nivel de extindere –ţine de spectrul mai larg sau mai îngust al intereselor;
- profunzime- ţine de necesitatea de studia obiectul, fenomenul în profunzime în detalii
(anotimpul- superficialitatea);
-stabilitate- se caracterizează prin durata prezenţei interesului. Persoana cu interese
eficacitate.
Scopul - reflectă rezultatul intermediar conştientizat spre care este orientată acţiunea
legată de activitatea ce satisface trebuinţa. Scopul prezintă obiectivul atenţiei. Scopul reprezintă
mijlocul de satisfacere a motivelor.
 ~ 83 ~
Aspiraţia - reflectă standardul pe care o persoană poate să-l atingă. De nivelul de
aspiraţii depind eforturile pe care le depune subiectul pentru îndeplinirea unei sarcini.

3. Tipurile motivaţiei:
În funcţie de factorii interni şi externi ce declanşează activitatea se delimitează motive
intriseci şi extriseci. Sunt generate de activitatea desfăşurării pentru îndeplinirea propriei
dorinţe, plăceri.
Drept exemplu: motivele interne ale sportivilor:
- trăirea emoţională şi dobîndită de satisfacţie în practicarea ramurii:
- realizarea reuşitei şi aspiraţia spre superior;
- depăşirea proprie;
- obţinerea de prestigiu personal;
- teama de eşec.
Motivele extriseci: generată de mediu ambiant. În activitatea sportivului se
caracterizează prin următoarele elemente:
- Recunoaştere publică;
- Sarcina rezultatului sportiv;
- Asigurarea independenţei.
Deosebim motive: biologice, cognitive, socio-culturale.
Din cele biologice fac parte: instinctele şi necesităţile.
Instinctul este comportamentul înăscut, involuntar, automatizat.
Necesităţile sunt de ordin biologic.
Motivele cognitive se manifestă prin interese. Interesele prezintă o orientare cognitivă a
individului spre o un anumit obiect, fenomen sau activitate.
Omul îşi satisface nu numai necesităţile personale. Fiind membru al societăţii omul este
reprezentantul unei sicietăţi, unei culturi, unei etnii. De aceea comportamentul lui se reglează şi
este determinat de motive socio-culturale. Din ele fac parte idealurile şi convingerile.

4. Conflictul motivațional
Individul trăiește sub presiunea unui ansamblu de motivații care se ordonează în funcție
de legile interne ale personalității fiecăruia, precum și de împrejurări. Conduitele umane nu
rezultă doar dintr-o singură motivație, pozitivă sau negativă, ci dintr-un ansamblu de motivații
ce se cumulează întărindu-se reciproc și poate adesea, se înfruntă concomitent. Acest ansamblu
contradictoriu îl numim conflict motivațional și provoacă adeseori caracterul ezitant, anormal al
conduitei.
Se presupune situația unui șef de serviciu căruia i se cere o propunere de promovare
pentru personalul care îl conduce. În subordinea sa se află un muncitor, care, prin calitățile
profesionale și seriozitate, ar merita să fie promovat. Plecarea sa însă ar diminua randamentul
echipei și l-ar pune în încurcătură pe șef, care a recurs la el. Șeful de serviciu este împărțit între
dorința de a recompensa acest bun colaborator (dispoziție altruistă) și dorința de a păstra un
muncitor care i-a adus mari servicii (interes egoist). Interesul său personal îl face să păstreze
colaboratorul și să nu-l propună pentru promovare. Pe de altă parte însă, dispoziția sa altruistă îi
reproșează această soluție injustă și îl determină să-l promoveze. Două atitudini aflate în
conflict: altruismul și egoismul. Victoria uneia sau alteia va depinde de forța fiecăreia, precum
și de anumite opinii, credințe, care le pot întări sau frâna. Reluând o putem spune că aceste
conflicte motivaționale se prezintă sub trei forme esențiale:
1. Conflictul apropiere- apropiere între două scopuri pozitive ce se exclud reciproc.
 ~ 84 ~
2. Conflict evitare-evitare între două atitudini ce se exclud reciproc.
3. Conflict apropiere-evitare între valori pozitive și negative ce însoțesc aceleași situație.
Conflitul de evitare –evitare este posibil atunci când subiectul se află prins în dilema de
a alege între două scopuri în mod egal neplăcute. Astfel de alternative dezagreabile sunt
fregvente în viața cotidiană. Barierele ce închid orizontul alternativelor pot fi: materiale,
morale, juridice etc.
Conflictul de apropiere-evitare- este vorba de un scop ambivalent, concomitent dorit și
temut. Atunci când dorim să obținem o favoare sau un avantaj și trebuie pentru aceasta să ne
adresăm unei persoane ce ne inspiră teamă, constatăm că motivația de apropiere se diminuiază,
intervenind cea de evitare. Rezolavrea acestui conflict se face prin reducerea tensiunii de
evitare, concomitent cu reducerea aspectului temător al scopului.
În general, scopurile pe care le fixăm sunt interpretabile în termeni de conflict între
atracția succesului și frica de eșec. Cu cât este mai mare încrederea în succes și în propriile
forțe cu atât obiectivele vor fi mai importante, mai dificil de atins, crescând concomitent și
capacitatea individului de a-și asuma riscul. Subiecții slab motivați, sunt mai puțin competitivi,
fixându-și doar obiectivele greu de atins.
Considerăm că doar conflictele fundamentale conțin în ele riscul demotivării. În cazul
în care se situiază între două scopuri sau proiecte ce au la bază o motivație unică, suntem în fața
aprofundării acesteia. Am putea spune că la acest nivel conflictul este salutar, în sensul că îl
ajută pe individ să-și înțeleagă propria motivație.

5.Interrelațiile cu alte însuși-ri și procese psihice

Dacă motivaţia poate fi considerată "motorul" vieţii noastre psihice. Afectivitatea
constituie suportul său energetic "combustibilul" sau şi totodată ecoul sau rezonanţa în subiect a
stimulilor ce actionează din exterior sau din interior,în funcţie de starea internă a individului la
un moment dat. Afectivitatea reflectă relaţia subiectului cu obiectul, ceea ce justifică de ce
acelaşi obiect provoacă trăiri afective diferite. De exemplu, vizita unei persoane cunoscute te
poate bucura atunci când ai nevoie de comunicare dar te poate irita atunci cand este mai
puternică trebuinţa de odihnă.
Fiind o entitate în acelaşi timp biologică, psihică şi socială,omul normal se
caracterizeaza printr-o multitudine de trebuinţe, motive, interese, convingeri, etc,pe care însa nu
şi le poate satisface integral şi imediat, fapt ce-i provoacă o diversitate de trăiri afective mai
simple sau mai complexe, pozitive sau negative, trecatoare sau de durata,etc. Prin
urmare,coexistenţa celor doua categorii de fenomene psihice este evidentă şi obligatorie.
Din perspectiva ontogenetică, motivaţia şi afectivitatea, care au o bază înnascută,
evoluează de la forme mai simple la forme mai complexe şi variate sub influenţa condiţiilor de
mediu social--cultural, la trebuinţele organice, biologice, se adaugă treptat cele de securitate,
afiliere, stimă şi autorealizare, după cum arată piramida trebuinţelor realizata de psihologul
american Abraham Maslow.
Toate aceste tipuri de trebuinţe pot semnaliza la un moment dat un deficit, o stare de
saturaţie sau suprasaturaţie,ceea ce provoacă trăiri afective diferite: fie insatisfacţie, neplacere,
fie încântare, placere sau de zgomot.
Satisfacerea sau nesatisfacerea trebuinţelor, însoţite de trăiri afective corespunzatoare,
depind, aşadar de corelarea factorilor interni cu cei externi de unde rezultă struncturi
motivaţionale şi afective diferite la fiecare om în parte, astfel încât caracteristicile celor doua
fenomene psihice în sinteză cu altele, dau naştere trăsăturilor de personalitate ce sunt definitorii
pentru orice om.
 ~ 85 ~

Meditaţi asupra întrebărilor:

1. Ce stă la baza motivației?
2. De ce este determinată motivația intrisecă?
3. Ce înțelegeți prin conflict motivațional?
4. Starea afectivă este importantă în actul motivațional?
Referat de investigare ştiinţifică independentă:
1. Motivația intrisecă în sport.
2. Starea afectivă și motivație.
3. Trebuințe, interes, în realizarea scopului.
Însarcinări pentru seminar:
1. Relatați teoriile lui A.Maslow cu referire la motivație.
2. Exemplificați conflictul motivațional în activitățile de educație fizică și sport.

Unitatea de curs : Atenția

Competențe:
la nivel de cunoaștere:
- să reproducă, conceptele atenției;
- să diferenţieze formele atenției după mai multe clasificări;
- să cunoască bazele fiziologice ale atenției;
- să precizeze condițiile care favorizează atenţia voluntară.
la nivel de integrare:
- să elaboreze modalităţile prin care pot fi educate calităţile atenţiei;
- să argumenteze cauza momentelor de neatenție;
- să determine legătura atenției cu alte fenomene psihice;
- să clasifice proprietățile atenției.
La nivel de aplicare:
- Să identifice metodele de dezvoltare a atenției;
- Să analizeze formele patologice ale atenției;
- Să argumenteze manifestările atenției în diferite situații.
Surse bibliografice:
4. Pospai A. Schițe din istoria psihologiei. Chișinău: Lumina. 1994.
5. Popescu-Neveanu P. Dicţionar de psihologie. Bucureşti. 1978.
6. Delacour J. Introducere în neuroştiinţele cognitive. Iaşi. 2001.
7. Eţco C., Serghienco-Ciobanu L. Psihologia general. Chișinău: Centrul Editorial-
Poligrafic Medicina. 2007.
Structura unității:
1. Atenţia şi bazele ei fiziologice.
2. Formele atenţiei
3. Proprietăţile atenţiei.
4. Aspecte patologice ale atenţiei
5. Atenția și somnul
 ~ 86 ~
1. Atenţia şi bazele ei
Asupra omului acţionează mereu o mulţime de diferiţi stimulenţi. Conştiinţa omului nu
este în stare să cuprindă în acelaşi timp cu destulă claritate toate obiectele. Unele obiecte se
găsesc în cîmpul cert al conştiinţei, de altele nu suntem deplin conştienţi. Din mulţimea
obiectelor şi fenomenelor din jurul său omul le remarcă numai pe cele care prezintă interes
pentru el, corespund trebuinţelor şi plnurilor sale de viaţă.
În selecţia a stimulărilor, un rol central îl îndeplineşte atenţia, ea fiind o focalizare a
conştiinţei. In orice moment există o zonă de maximă claritate a conştiinţei - cea a atenţiei,
înconjurată de aspecte neclare şi de stimuli subconştienţi. Atenţia constă în orientarea şi
concentrarea activităţii psihice cognitive asupra unui obiect sau fenomen.
Atenţia este, totodată o instanţă de reglare a aspectelor comportamentale, ce adaptează
regimul organismului la solicitările, externe.
Atenţia – este un frenomen al activităţii psihice, de concentrare optimă a conştiinţei
omului asupra unui obiect excluzîndu-le pe celelalte.
Atenţia este ca un catalizator, avînd funcţia de a stimula alte procese cognitive şi
fiziologice, de a selecta informaţia necesară pentru atingerea unui scop: pentru percepţie,
atenţia constituie un amplificator ce permite perceperea detaliată a informaţiei; pentru
memorie-atenţia intervine ca factor capabil de a stoc anume informaţia esenţială.
Una din caracteristicile cele mai importante ale atenţiei este selectivitatea, deoarece
cînd eşti atent la ceva devii mai puţin atent sau neatent la altceva.

2. Formele atenţiei:
Atenţia ca orice proces psihic, se manifestă diferit:
Atenţia involuntară - este pasivă, lipsită de efort volitiv în concentrarea conştiinţei
asupra obiectelor sau fenomenelor.
Atenţia involuntară poate apărea sub influienţa factorilor interni şi externi.
1. factorii interni-care stimulează şi menţin Atenţia involuntară sunt:
-interesul pe care-l prezintă pentru subiect acel obiect sau fenomen;
- actualizarea unor motive şi trăirea afectivă a relaţiei cu obiectele pentru care se
satisfac, menţin fără efort gradul de concentrare a atenţiei timp îndelungat.
2. factorii externi
- intensitatea deosebită a stimulilor.
-noutatea şi originalitatea stimulului.
-gradul de complexitate al stimulului.
În cazurile cînd o situaţie nu interesează prin sine însăşi, dar cunoaşterea ei este
necesară pentru succesul activităţii, intervine:
Atenţia voluntară-se caracterizează prin existenţa unui scop conştient, prin depunerea
unui efort volitiv.
Atenţia voluntară se dezvoltă în procesul comunicării şi educaţiei sistematice. Este
determinată de:
-stabilirea cît mai clară a scopurilor.
-reglarea volitivă a conduitei.
-perceperea selectivă şi conştientă a obiectelor şi fenomenelor.
Utilizarea repetată a atenţiei voluntare generează un anumit grad de automatizare al
aceseia, transformînd-o într-un sistem de deprinderi. Acest ansamblu de deprinderi de a fi atent
costituie:
 ~ 87 ~
Atenţia postvoluntară- care reprezintă un nivel superior al atenţiei voluntare. La
utilizarea ei îndelungată, mecanismele neurofuncţionale implicate în atenţie devin automatizate
astfel se axclude oboseala şi încordarea voluntară.
P. Guillaumme deosebea, după obiectul ei: a) atenţia în expectativă; b) atenţia
exterioară şi c) atenţia interioară.
Se manifestă atenţia în expectativă când aşteptăm un anumit eveniment sau semnal la
care trebuie să reacţionăm prompt. Vigilenţa asigură reacţii prompte, de ea depinde siguranţa în
exploatare.
Experimental, s-a constatat că vigilenţa începe să scadă după jumătate de oră, dar poate
continua o oră şi jumătate.
Atenţia exterioară e prezentă când urmărim obiecte, fenomene din mediul ambiant ori
mişcările, acţiunile noastre.
Atenţia interioară se concentrează, prin dedublare, asupra vieţii interioare, asupra
propriilor imagini, gânduri, sentimente. Este atenţia angrenată în actul de introspecţie.

3. Proprietăţile atenţiei.
În procesul activităţilor atenţia umană capătă anumite însuşiri: distingem următoarele
însuşiri ale atenţiei:
Volumul atenţiei- înseamnă cantitatea de obiecte asupra cărora subiectul îşi poate
orienta şi concentra atenţia.
Volumul atenţiei se testează prin următoarea probă: se prezintă un număr mare de
obiecte (10-15). Cantitatea de unităţi pe care subiectul reuşeşte să o recepţioneze într-un anumit
tipm caracterizează volumul atenţiei.
Stabilirea atenţiei-se referă la persistenţa în capacitatea de a menţine atenţia asupra
unui obiect o anumită perioadă de timp. Stabilirea atenţiei este condiţionată de particularităţile
individuale ale omului, în special de calităţile SNC, de însuşirile stărilor psihice, fizice. Omul
cu SN slab obosesc uşor, îşi distrag mai rapid atenţia. O dezvoltare psihică normală presupune
o sporire a stabilităţii atenţiei odată cu vîrsta creşte şi atenţia: copii 6-7 ani pot să menţină
atenţia 10-15 min., adulţii 50-60 min. Şi mai mult.
Stabilirea atenţiei depinde:
-condiţiile favorabile de lucru,
-materialele suplimentare folosite în timpul realizării unei activităţi,
-conţinutul activităţii să corespundă intereselor personale.
Concentrarea atenţiei- este menţinerea atenţiei asupra unui obiect sau activitate şi de a
o distrage de la celelalte. Fiziologic, în acest moment se intensifică forţa focarului dominant, iar
zonele apropiate devin relativ inhibate, inaccesibile pentru factorii perturbatori.
Concentrarea atenţiei este direct proporţionaşă cu interesul faţă de activitate. Cu cît
intesesul este mai mare cu atît şi concentraţia atenţiei este mai mare. Concentrarea atenţiei este
o premisă de îndeplinire calitativă a activităţii.
Există anumite condiţii, anumiţi factori care favorizează concentrarea atenţiei:
Factori externi: a) noutatea obiectelor, fenomenelor, situaţiilor ne atrage cu uşurinţă
atenţia; b) intensitatea stimulilor este un al doilea factor. O lumină, un sunet puternic ne atrag
imediat atenţia. De asemenea, obiectele mari, mai degrabă decât cele mici. Culorile vii, mai
mult decât cele pale;
c) Mişcarea, schimbarea, variaţia atrag atenţia. De aceea, filmul reţine mai uşor atenţia decât
simplele fotografii ori planşe.
Factori interni contribuind la trezirea atenţiei, cel mai important fiind interesul. Ceea ce
 ~ 88 ~
ne interesează ne atrage cu uşurinţă atenţia Interesul e subordonat motivaţiei, trebuinţelor
noastre. Dacă ne e foame, ne sar în ochi vitrinele tuturor cofetăriilor. Când căutăm o anumită
carte vedem de departe orice stand de cărţi.
Distributivitatea atenţiei- permite îndeplinirea simultan a mai multor activităţi.
Această însuşire a atenţiei este determinată prin capacitatea omului de a îndeplini concomitent
două sau mai multe acţiuni cu un randament sporit: citim, luăm notiţe, ascultăm muzică.
Flexibilitatea (comutarea )atenţiei- reprezintă posibilitatea de a transera conştient şi a
reorienta atenţia de la o activitate (obiect) la alta după anumite intervale de timp cerute de
activitate. Din punct de vedere fiziologic în timpul transferului atenţiei are loc inhibiţia
focarului care a excitat şi formarea unui nou focar.
Efectele atenției
Orientarea conştiinţei într-o direcţie asigură o selecţie a unor impresii, ce apar cu
maximă claritate, în raport cu altele care sunt mai şterse. De exemplu, când sunteți la
antrenament vă orientați asupra exercițiilor foarte profund, iar ceea ce se petrece în jur:
zgomote, convorbiri nu este înregistrat.
Claritatea unui obiect asupra căruia ne concentrăm atenţia sporeşte. Nu e vorba numai
de acomodarea vizuală când privim, deoarece claritatea sporeşte mult şi în cazul urmăririi unei
conversaţii. Ea rezultă din intensificarea procesului conştient.
Rapiditatea perceperii unui eveniment: când urmăresc atent sosirea unui prieten într-o
piaţă aglomerată îl observ mult mai repede decât atunci când nu aştept venirea lui.
Modificările motorii şi expresive când aştept un eveniment îndepărtat, ridic capul,
sprâncenele, apar cute orizontale pe frunte, ochii sunt larg deschişi. Dimpotrivă, în atenţia
interioară, căutând să-mi amintesc cât mai bine un text, apar reacţii inverse: plecarea capului,
coborârea sprâncenelor, ochii aproape se închid etc.

8. Aspecte patologice ale atenţiei

La limita normalului găsim disipaţii, persoane incapabile de o atenţie mai îndelungată,
aici intră copiii mici şi unii adulţi, firi afective şi nestăpânite: nu se pot concentra asupra unor
situaţii care nu-i interesează.
Tot la limita normalului ar putea fi incluşi şi distraţii, persoane adânc preocupate de o
problemă (ştiinţifică, filosofică, practică) şi din această cauză neatente la ceea ce se întâmplă în
jurul lor.
Cazuri patologice sunt cele de hipertrofie a atenţiei. Fenomenul apare în ipohondrie,
teama de boală care duce la o continuă concentrare a atenţiei asupra stomacului ori inimii, dând
o mare importanţă unor senzaţii cu totul minore, motiv de veşnică preocupare.
Tipice forme de hipertrofie sunt ideile fixe: unele persoane simt mereu nevoia să
numere : ferestrele de la case, pietrele din pavaj, tramvaiele care trec prin faţa casei etc.
Stările patologice, bolile mintale sunt însoţite şi de fenomenul contrar hipertrofiei
atenţiei, şi anume de atrofia atenţiei. în accesele de excitaţie ale maniacului, de surexcitare
extremă, el manifestă o mare agitaţie, o succesiune haotică de vorbe, gesturi, emoţii, lipsind
orice stagnare, orice concentrare a conştiinţei.
De asemenea, neputinţa de concentrare o găsim şi în cazuri de infirmitate congenitală :
„imbecilii" (intelect care nu depăşeşte pe cel al copiilor de 5-6 ani) şi mai ales „idioţii" (care nu
se pot autoservi şi nu pot vorbi) au rare momente când pot fi atenţi.
5. Atenția și somnul
Somnul constituie o stare de inactivitate destul de generală, concomitentă cu o rupere a
contactului cu realitatea. Totuşi, în timpul somnului, continuă activitatea organelor interne, iar
 ~ 89 ~
instalarea inhibiţiei în scoarţă constă în declanşarea unei activităţi de asimilaţie, de recuperare
energetică a neuronilor.
Apoi, în creier continuă să existe porţiuni active prin care se păstrează un contact cu
realitatea, ele având posibilitatea de a declanşa oricând trezirea. Aceste puncte de veghe pot
avea un caracter extrem de selectiv .
După Ed. Claparede, rolul biologic al somnului ar fi preîntâmpinarea oboselii exagerate,
care ar putea să ducă la întârzierea, îmbolnăvirea sistemului nervos. Dovadă că în cazurile
întreruperii îndelungate a somnului apar tulburări grave.
În somnul lent, persoana este imobilă, respiraţia e rară, ritmul cardiac relativ încetinit.
După 90-120 minute tabloul somnului se schimbă brusc: se văd, sub pleoape, mişcările rapide
ale ochilor, apar mişcări ale degetelor, uneori smuncituri ale trunchiului şi membrelor, inclusiv
variaţii ale tensiunii arteriale şi neregularităţi ale respiraţiei. Aspectul undelor cerebrale se
schimbă, ele seamănă mai mult cu cele din starea de veghe. Acesta este aşa numitul somn
paradoxal (sau activat, desincro-nizat). I se mai spune şi somnul REM (de la „rapid eyes
movement" - adică rapide mişcări oculare). El durează între 3 şi 60 de minute, în medie 20 de
minute, după care se reinstalează somnul lent. în fiecare noapte, somnul REM apare de 3-6 ori.
Spre dimineaţă perioadele sunt mai lungi.
Somnul REM nu e superficial. La animalele decorticate (fără cortex) dispare somnul
lent, dar se păstrează cel paradoxal. Apoi trezirea unei persoane se realizează mai greu când se
află în faza REM, decât în aceea a somnului lent, iar tonusul muscular este mai scăzut.
W. Dement a iniţiat o serie de experienţe pentru a aprecia importanţa somnului
paradoxal. într-una din ele, 8 tineri erau treziţi de îndată ce apăreau mişcările oculare rapide,
timp de mai multe nopţi. în prima noapte, în care au fost lăsaţi să doarmă normal, s-a constatat
prezenţa somnului REM în proporţie de 27%, în loc de 20% cât e normal. Iar în nopţile
următoare ponderea lui a crescut şi mai mult. Prin urmare, somnul paradoxal este necesar.
într-o altă experienţă, 6 persoane au fost ţinute 108 ore fără somn. în prima noapte, s-a
constatat foarte mult somn lent, dar numai 7,4% somn REM. în nopţile a Ii-a şi a IlI-a, durata
acestei forme de somn a crescut însă până la 26-27 % (mai mult decât obişnuit). De unde
rezultă că, deşi somnul paradoxal este important, mai necesar este somnul lent.
Somnul lent depinde mai ales de cortex, pe când cel paradoxal e mai legat de activitatea
formaţiunilor subcorticale.
Teoriile neuronale leagă somnul de activitatea cortexului. I.P. Pavlov considera somnul
ca fiind o inhibiţie a scoarţei similară celei pe care o obţinea în laborator : fie prin lipsa de
excitaţie (formă pasivă), fie prin inhibarea intensă a unor reflexe condiţionate (forma activă).
Meditaţi asupra subiectelor:
1. Precizați condițiile care favorizează atenţia voluntară.
2. Determinați funcțiile atenției, în diverse activități.
3. Evidențiați aspectele patologice ale atenției.
4. Explicați proprietățile atenției, și evidențiați modul lor de dezvoltare.
Referat de investigare ştiinţifică independentă:
1. Atenția și somnul;
2. Rolul atenției în activitățile de educație fizică și sport.
3. Rolul atenției în procesul de învățare.
4. Atenția ca mijloc de autoreglare emoțională.
Însarcinări pentru seminar:
1. Realizați în formă de schemă toate aspectele atenției.
2. Propuneți diverse metode de dezvoltare a atenției.