CUPRINS

1.Introducere………………………………………………….…..2

2.Viaţa……………………………………………………….……3

-Mostenirea lui Nietzsche…………………………………..4

3.Filosofia………………………………………………………...5

- Lipsa de sistem
- Temperamentul şi ideile fundamentale

4.Omul Nietzsche…………………………...……………………12

6.Concluzie…………………..…………………………………..13

7.Bibliografie………………………………………………….…15

1
 Introducere

Problemele filosofice au în cazul lui

Nietzsche o motivaţie foarte personală;
rareori un gânditor a filosofat atât de mult
raportându-se la propria persoană.
Subiectivitatea emfatică a afirmaţilor şi a
prognozelor sale aminteşte de cea a
înteimeietorilor religiilor şi de cea a
profeţilor.

Lectura scrierilor sale aduce mereu

în mod obligatoriu la întâlnirea cu ideile
foarte personale ale autorului care pot fi
înţelese doar din perspectiva fiecărei
situaţii în parte. Cunoaşterea condiţiilor de
viaţă ale lui Nietzsche este o cheie
importantă în înţelegerea teoriilor sale
aflate mereu în schimbare, căci la el, opera şi persoana se lămuresc reciproc.

2
 Viata

Nietzsche s-a născut în 1844 (15 octombrie), la Rökken, din părinţi

luterani. Şi-a pierdut tatăl când avea cinci ani, în continuare crescând într-o
lume casnică, dominată exclusiv de femei: bunica sa, două mătuşi, tânăra
mamă şi sora sa. De mic, învăţarea regulilor şi faptul că trebuia să fie
ascultător îl revoltau. Atmosfera din cercul familiei dădea impresia că este
artificială şi nefirească cu pretenţiile ei religioase şi morale. La 14 ani a
început să îşi scrie jurnalul, însoţit de o extrem de precoce autobiografie din
care se remarcă eminenta capacitate de exprimare, sensibilitatea, spritul de
observaţie crescând şi tonurile acelei constrângeri sălbatice, autoritare ale
dorinţei de a crea ceva propriu. De asemenea, legătura cu muzica s-a
dezvoltat de timpuriu şi în mod accentuat formându-se un copil serios,
gânditor de o evlavie emoţionantă. Încă de la la prima şcoală la care a
învăţat, Pforta, renumită pentru calitatea învăţăturii, Nietzsche s-a distins ca
un elev model. Direcţia şcolii căuta ca pe lângă o îngrijită instrucţie, să dea
elevilor şi o bună educaţie morală, toată disciplina fiind severă şi îndreptată
în scopul de a forma oameni de ordine şi de caracter. În 1864 (20 de ani),
părăsi instituţia pentru a trece în Universitate, nu înainte, ca după un vechi
obicei al şcolii să îşi scrie biografia ce o încheie în felul următor: „...acum,
când este vorba să intru în Universitate, îmi propun ca lege fundamentală
pentru viaţa mea ştiinţifică din viitor: să lupt contra ştiinţei superficiale şi să
tind a aprofunda fiecare lucru până în ultimele sale cauze...”[1]. Prin
educaţia de care a beneficiat la Pforta părea să fie sortit să devină filosof. În
afară de filologie clasică a audiat, ca student, cursuri de istoria artei, teologie
şi politică. Cursurile de teologie sporeau mai degrabă îndoiala în privinţa
creştinismului, Nietzsche îndreptându-se astfel către critica izvoarelor
Noului Testament.

Studiile universitare şi le început la Bonn, unde a şi încercat să intre

în societăţile studenţilor. Petrecerile nocturne de prin berării, gălăgia şi
nimicurile pentru el erau tot atâtea motive de mâhnire, aşa că în cele din
urmă fu nevoit să rupă relaţiile cu colegii săi şi să ducă o viaţă cu desăvârşire
singuratică.

În Leipzig, unde s-a mutat ca student, s-a regăsit solitar şi cu o mai

mare concentrare asupra studiilor şi asupra felului său propriu de viaţă. Mai

3
curând închis în sine şi fără trufie se va califica prin realizări remarcabile ca
filolog, sub îndrumarea profesorului său Ritschl. Încă nu îşi terminase bine
studiile, când în urma unei propuneri, la numai douăzeci şi cinci de ani primi
o catedră de profesor universitar. În anii petrecuţi la Leipzig l-a citit mult pe
Schopenhauer fiind influenţat profund de lucrarea acestuia Lumea ca voinţă
şi reprezentare, şi a legat o strânsă prietenie cu Richard Wagner şi cu soţia
sa, Cosima. Nietzsche a avut întodeauna o sănătate precară, aşa că a renunţat
în final la postul său de profesor. În următorii zece ani a scris foarte mult,
luptându-se cu multe nefericiri şi cu boala. Aşa cum spune el insusi, tocmai
lupta fizică cu viaţa proprie, tocmai boala, a fost cea care a contribuit enorm
la formarea temperamentului său.

Moştenirea lui Nietzsche

Filozofia lui Nietzsche a avut o influenţă considerabilă asupra culturii

secolului al XX-lea (Thomas Mann, André Gide, Hermann Hesse, Sigmund
Freud, Martin Heidegger, Emil Cioran). În anii 20, opera lui Nietzsche a fost
revendicată de nazismul german şi de fascismul italian, interpretându-se în
mod barbar ideea de "voinţă de putere" în sprijinul doctrinei totalitare. La
aceasta a contribuit şi sora lui Nietzsche, Elisabeth Foerster, care a falsificat
unele texte pentru a le utiliza fără scrupule în construirea unei ideologii
străine de gândirea marelui filozof. Aceste false interpretări persistă, din
păcate, şi în zilele noastre.

4
 Filosofia

Lipsa de sistem

Pentru a-i înţelege opera, se cere înainte de toate lipsă de prejudecăţi.

Literaţii îl reneagă pentru prea desele inovaţii în stilul obişnuit, pentru desele
abateri de la etimologie şi sintaxa şi mai ales pentru lipsa de sistem de care
filosofia sa pare că „suferă”. Stilul în literatură, ca şi sistemul în filosofie,
este numai coaja externă care acoperă nucleul de gândire, iar cum este vorba
de o gândire nouă, este nevoie şi de un veşmânt nou. Forma în care şi-a
îmbracat gândirea nu are importanţă decât temporară, iar în definitiv, marii
cugetători se impun cu voie sau fără voie.

Temperamentul si ideile fundamentale

Fondul filosofiei lui Nietzsche, mai mult decât la oricare alt filosof, îl
constituiesc dispoziţiile temperamentului său propriu. Nietzsche cere
lectorului să se identifice cu starea lui filosofică morală, să simtă dispreţ sau
entuziasm pentru ceea ce simte şi el. Fondul temperamentului său ni se
revelează în primul rând prin adâncul dispreţ ce-l simte faţă de cultura
contemporană lui. O religie care ne îndeamnă a avea milă de toţi
neputincioşii, nişte libertăţi politice după care se poate ascunde tot ce este
banal şi mişel şi o ştiinţă croită pentru toate capetele, constituiesc în viziunea
lui Nietzsche o cultură nedemnă de adevăratul om. Cultura trebuie să fie
pentru reprezentantul umanităţii, pentru supraoameni, iar nu pentru toţi
mediocrii: căci numai prin acele câteva exemplare de lux, dotate cu forţa de
creare şi de dispreţ pentru tot ce nu le seamnănă lor, are o valoare viaţa
omenirii.

La Nietzsche, detractarea este izvorâtă numai şi numai din felul

temperamentului său. Tot de aici provine şi forma aforistică a scrierilor sale;
pentru el, adevărurile nu trebuiesc dovedite, ci afirmate. Tăria afirmării stă
în tăria morală a sufletului.

În universul nietzscean, Dumnezeu a murit şi omenirea singură poate

să se realizeze după voia ei fără nici o limită. Sfatul lui este să ne urmăm
cele mai înalte idealuri şi să acţionăm asupra lor în libertatea deplină pe care

5
o avem. El privea dorinţa de putere drept însăşi esenţa existenţei umane,
sursa tuturor strădaniilor noastre şi a cruzimii, care este o componentă
necesară a oricărei vieţi: „fiinţa vie năzuieşte înainte de toate să dea curs
liber puterii sale – viaţa, ea însăşi, este voinţă de putere – instinctul de
conservare fiind doar o consecinţă indirectă, una dintre cele mai frecvente
ale ei” Voinţa de putere este necesară nu numai pentru ca omul să îşi
depăşească condiţia, ci şi pentru că însăşi „viaţa vrea să se înalţe, şi
înălţându-se, vrea să se depăşească”. Sub influenţa romantismului, Nietzsche
a abordat problema valorii şi a scopului artei, a inferiorităţii sau superiorităţii
ei în raport cu morala, şiinţa şi filosofia. Arta era pentru el, împlinirea
supremului moment creator al culturii. Viaţa în concepţia sa, trebuie să se
purifice, să se debaraseze de nulităţi astfel ca arta să fie apanajul celor puţini
şi aleşi, capabili să o înţeleagă şi să o celebreze. Tocmai de aceea, Nietzsche
crede că lumea şi existenţa nu pot fi justificate decât ca fenomen estetic, iar
pentru aceasta, „voinţa de putere” reprezintă punctul forte.

Conceptul nietzschean al Supraomului, der Übermensch, răzbate din

cea mai mare parte a operei lui. Concepţia despre o asemenea persoană nu se
referă atât la cineva superior în vreun sens ca educaţie şi înzestrare, ci la o
persoană care înfruntă toate spaimele şi mizeriile posibile ale vieţii şi totuşi
o laudă cu voie bună. Nietzsche însuşi era partizanul unei riguroase
autodiscipline şi al expunerii voluntare la suferinţă pentru a exercita voinţa
de putere care ar putea învinge genul de mediocritate supusă în care vedea o
caracteristică a vieţii celor mai mulţi oameni. „Eterna” boală era
transformată de el într-un stimulent energic spre viaţă, iar revelaţia de după o
perioada lungă de convalescenţă este redată în autobiografia sa: „am
descoperit atunci parcă din nou viaţa, şi pe mine însumi, în acelaşi timp,
toate lucrurile bune, şi chiar şi cele mărunte, mi se păreau excelente, aşa cum
altora nu le-ar fi fost uşor s-o facă – mi-am făcut filosofia din voinţa de
sănătate, de viaţă...”. Morala sa însăşi s-a străduit să iasă din pesimismul cel
mai profund, dar nerecunoscând toate experienţele „negative” pe care viaţa i
le poate rezerva omului; maxima sa a fost: „să faci din disperarea cea mai
profundă speranţa cea mai invincibilă”, printr-un eroism eroic de voinţă şi de
imaginaţie.

Tot Supraomul este produsul omului de geniu, ce are rolul de a

reformula lumea prin artă, a cărui creaţie artistică are rangul de activitate
primordială metafizică a vieţii.

6
 Opoziţia lui Nietzsche relativ la părerea că există o realitate
subzistentă obiectivă şi imuabilă a generat unele probleme filosofice. În
locul unei credinţe într-o realitate profundă, el ne îndeamnă să ne bizuim pe
simţuri şi pe simţul comun, socotite a fi cele mai utile mijloace de înţelegere
a lumii. Simţul comun oferă perspectiva pe baza căreia trăim, iar aceasta nu
este doar o suprastructură care să ascundă o realitate efectivă subzistentă. El
spune că „lumea <aparentă> este singura reală; lumea <adevărată> nu este
decât un adaos mincinos”. El insistă asupra ideii că, dacă am putea să
îndepărtăm „interpretările” nu ni s-ar dezvălui nici un fel de lume reală.
Aşadar, simţul comun trebuie apărat nu pentru că este adevărat, ci pentru că
este cale pe care ne confruntăm de fapt cu lumea, pentru că „ideea că
adevărul are o valoare mai mare decât aparenţa este o simplă prejudecată
morală şi nimic mai mult”. Filosofiile raţionaliste, după Nietzsche, „caută
eroarea tocmai acolo unde instinctul de viaţă situează în mod necondiţionat
adevărul”. Moralitatea, după Nietzsche, este condamnarea, castrarea,
impunerea cu forţa neînteimeiat a unor precepte fără rost. Pentru el „tot ceea
ce este bun se naşte din instinct şi, prin urmare, este uşor, necesar, liber” iar
„când este respins ceea ce este mai serios în autoconservare, în sporirea
forţelor vieţii, când este respinsă adică viaţa, când se construieşte un ideal
din cloroza şi din dispreţuirea trupului” în numele moralelor „celor care
doresc să amelioreze omenirea” nu se ajunge decât la respectarea unor reţete
ale decadenţei şi astfel, la nimicirea propriei vieţi.

Există o strânsă afinitate între unele din ideile lui Nietzsche şi

existenţialism. Ca şi existenţialiştii, el susţine că facem, şi nu descoperim,
valori şi semnificaţii şi că această creaţie este determinată prin acţiuni care,
în ultimă analiză, nu sunt şi nu pot fi justificate sau înteimeiate prin motive,
ci sunt expresii ale autenticităţii personale. Trebuie să ne separăm de fluxul
fără sens al lucrurilor şi să ne întrebăm cum să creăm idealuri şi valori noi,
respingând convenţiile existente şi „adevărurile” acceptate şi exercitând
„voinţa de putere” care îmbrăţişează suferinţa ca mijloc de a ajunge la o
experienţă superioară şi împlineşte aspiraţiile inimii, mai degrabă decât
directivele raţiunii: „cele mai adânci legi ale conservării şi creşterii cer ca
fiecare să-şi născocească virtutea sa, poruncitorul său categoric. Un popor
piere când confundă datoria sa, cu concepţia generală a datoriei. Nimic nu
nimiceşte mai adânc, mai temeinic, decât datoria impersonală, jertfa în faţa
zeului Maloch al abstracţiei”.

„Morala văzută ca simptom al decadenţei este o noutate, o unicitate de

prim rang în istoria cunoaşterii”, iată ce îndelunga luptă a lui Nietzsche

7
crede despre propria operă, o lecţie a unui filosof care se vrea mai mult satir
decât un sfânt, care nu pretinde că vrea să facă omenirea mai bună[14], ci
deschide ochii spre viziunea lui de realitate, distrugând miturile, idealurile,
decadenţa, şi punând pe primul loc viaţa în plenitudinea ei, atribuindu-i
convingerea că „din ceea ce există, nimic nu trebuie anulat pentru că nimic
nu este indispensabil”.

Cum însuşi spune autorul, Dincolo de bine şi de rău, apărută în 1886

„este în toate aspectele ei esenţiale o critică adusă modernităţii, şiinţelor
moderne, artelor moderne, neexcluzând de aici nici politica modernă”.
Nietzsche vrea ca această carte să fie o „Şcoală a gentilomului”, a omului
superior. Această scriere vrea în primul rând să confirme şi să argumenteze
ideile sale asupra inexistenţei unei alte lumi decât cea sensibilă, şi să
formuleze teoria sa etică asupra moralei stăpânilor şi a sclavilor.

Încă de la început, în prefaţa cărţii, Nietzsche deschide drumul

pretinsei sale emancipări făcând două importante afirmaţii violente: „cea mai
rea, cea mai tenace şi cea mai primejdioasă dintre toate erorile a fost aceea a
unui dogmatic, şi anume, născocirea lui Platon despre spiritul pur şi despre
Binele în sine”, şi totodată denumind creştinismul un platonism pentru
„norod”.

Ce numim morală? Ce este bun şi ce este rău? Ce este virtute şi ce e

viu? Care este fundamentul moralei? În ce raport se găseşte morala cu
religia? Răspunsul la aceste întrebări l-au tot dat de-a lungul vremii profeţi,
filosofi şi oamenii politici, dar urmaşii au continuat să caute altele, pentru că
acestea sunt întrebări deapururi actuale în conştiinţa omului. Numai că se
părea în sfârşit că se lăsase liniştea în conştiinţa omului. Câţiva filosofi
asigurau că ei descoperiseră adevărul, spunând că este clar ca lumina zilei că
morala nu poate fi decât naturală; că bun şi rău nu sunt decât nişte simple
calificări ieşite din utilitate, că evoluţia este pricina variaţiilor ce merg spre
progres şi că odată cu evoluţia se sfrârşeşte totul. Teoria evoluţiei mediului
social, moralizarea treptată a religiilor, adaptarea progresivă a omului la
binele altuia, toate acestea formau un adevărat set de legi morale ce făceau
ca liniştea sufletească să nu întârzie a se produce. Omul filantrop, creştin,
iubitor de progres, democrat avea deci baza unei existenţe motivate.

Care sunt părerile lui Nietzsche? Exact contrariul a ceea ce filosofii

creştini, filantropi şi evoluţionişti au spus. De aceea este nevoie de o

8
„prefacere a tututor valorilor”, de o reevaluare a vieţii. Moraliştilor şi
preoţilor sau celor care doresc să amelioreze lumea, cum îi numeşte,
Nietzsche li se adresează: „să numeşti <ameliorare> domesticirea unui
animal este în urechile noastre aproape o glumă. Cine ştie ce se întâmplă în
menajerii se îndoieşte de faptul că acolo bestia este <ameliorată>. Este
vlăguită, devine mai puţin dăunătoare, devine o bestie bolnăvicioasă prin
afectul depresiv al fricii, prin durere, prin răni, prin foame. La fel stau
lucrurile cu omul domesticit, <ameliorat>”. Deci etica aplicată, morala, nu
face decât ca forţa omului să decadă, ca însăşi viaţa din om să piardă, iar
energia vitală să devină roaba unor idei, a unor idoli. Morala, deci cea care
depersonalizează, care trădează voinţa şi neagă în cel mai josnic grad viaţa
nu este decât o „idiosincrazie a decadenţilor, care păstrează intenţia ascunsă
de a se răzbuna pe viaţă şi cu succes”.

După Nietzsche, tot ce are valoare în lumea aceasta, n-o are din
propria sa natură, căci natura este în sine totdeauna fără valoare. Valoarea i-a
fost dată, i-a fost dăruită şi noi singuri suntem donatorii. Noi singuri am
creat lumea morală, aceea care îl face pe important.

În aceast aparent haos, temeiul tuturor valorilor nu mai este raţiunea

cum spun filosofiile traditionale ci viaţa. Viaţa, pentru Nietzche, scapă unei
încadrări raţionale: „Viaţa înseamnă voinţă de a fi, de a trăi, înseamnă voinţă
de putere, iar viaţă însaşi este în esenţă sustragere, rănire, biruinţă asupra
celui slab, asupra celui străin, înseamnă duritate, înseamnă impunerea cu
forţă a forţelor proprii şi înseamnă exploatare”.

O etică neraţionalistă care proclamă egalitatea între oameni, abţinerea

reciprocă de la violenţă şi de la jaf este etichetată ca o morală a unor reguli
de bună-cuviinţă pe care oamenii o acceptă în cuprinsul vieţilor sociale.
După Nietzsche, dacă aceste reguli ale bunei cuviinţe ar fi ridicate la rangul
de principii fundamentale ale societăţii, atunci ceea ce ar rezulta ar fi nu o
întărire a vieţii ci ar fi o diminuare şi o degradare a vieţii. Nietzsche arată ca
„omul care este ridicat la rangul de scop în sine este omul creştin” şi morala
creştină pentru care valorile fundamentale sunt mila şi iubirea aproapelui.
Ori dacă ridicam la rangul de valori mila şi iubirea aproapelui înseamnă că
noi îl valorizăm pe omul slab, pe omul care are puţină vitalitate, pe omul
care neagă viaţa din el. Mila „împiedică în definitiv legea evoluţiei, care este
aceea a selecţiei” fiind astfel pentru Nietzsche echivalentă cu „practicarea
nihilismului”. Omul nu trebuie să dorească ca omul cu defectele lui să fie
considerat scop în sine. El vede omul nu ca scop în sine ci ca omul ca mijloc

9
şi tocmai de aceea omul nu trebuie să fie nimic altceva decât o punte de
trecere spre Supraom “Eu vă propăvăduiesc supraomul. Omul este ceva ce
trebuie depăşit”.

În aceste condiţii, Nietzsche consideră că există numai două tipuri de

voinţe: puternice şi slabe. Spre deosebire de filosoful admirat de el,
Schopenhauer, Nietzsche crede că „<voinţa încătuşată> este un mit”. Voinţa
puternică este cea care conduce spre putere. Tot el este de părere că „toţi ne
naştem pentru a fi liberi dar nu toţi ajungem să fim voinţe puternice, nu toţi
putem ajunge să fim liberi”. Din acest raport el trasează şi două tipuri de
morale: de stăpâni şi de sclavi. Aristocratul, cel cu voinţa puternică, este cel
care are sentimentul puterii şi tot cel care determină şi creează valorile.
Slavii sunt toţi asupriţii, oprimaţii, robii, nedecişii şi istoviţii, toţi cei cu
voinţe slabe. Ei exprimă o suspiciune pesimistă faţă de condiţia umană în
totalitatea ei, şi poate, o condamnare a omului şi a condiţiei sale. Tot sclavul
este invidios pe bunurile celor tari şi suspicios în privinta lor şi el preţuieşte
calităţile utile care îi ajută pe suferinzi să îndure mai uşor existenţa:
compătimirea, mâna serviabilă şi săritoare, inima caldă, răbdarea, hărnicia,
modestia şi amabilitatea. Deosebirea fundamentală între cele două tipuri de
morale este că în timp ce primii exaltă respectul şi devotamentul, sclavii
năzuiesc spre libertate şi fericire. Ori cum altfel ar putea Nietzsche, cel care
într-o maximă din Amurgul idolilor spunea că „din şcoala de război a vieţii
reiese că ceea ce nu mă ucide, mă face mai puternic”, privi pe omul slab, pe
omul decadent, lipsit de „voinţă de putere”, de voinţa de viaţă. Organizaţia
socială este scutul celor slabi şi este în acelaşi timp principala condiţie a
progresului, asta afirmă umanismul nostru modern. Cuvântul de solidaritate
este nelipsit din toate cărţile de morală, pe solidaritate se clădesc teoriile
sociologice şi în solidaritate stă idealul democraţiilor şi tuturor
progresiştilor. Cu totul opuse, însă, sunt ideile lui Nietzsche: „duritatea,
violenţa, sclavia, primejdiile de pe uliţi şi din inimi, clandestinitatea,
stoicismul, magia şi toate felurile de demonisme, toate cele rele, teribile,
tiranice, tot ce are omul din animalul de pradă şi din şarpe, slujeşte la fel de
bine înălţarea speciei umane, decât celelalte condiţii”.

Deosebirea făcută de Nietzsche între morala stăpânilor şi morala

sclavilor nu-şi are originea în vreo nouă interpretare istorică, ci ca şi celelalte
probleme ale moralei ea decurge din concepţia sa despre viaţa sufletească a
omului. Gradaţiile şi nuanţările valorilor morale corespund gradaţiilor şi
nuanţărilor sufletului omenesc. O viaţă sufletească desăvârşită, matură, sau
în creştere, va înclina înspre morala stăpânilor; pe când o viaţă istovită,

10
concentrată în sine, în descreştere, va fi irezistibl atrasă către morala
sclavilor. Religia, pentru Nietzsche este răspunsul ce se dă celor slabi, săraci
cu duh şi de viaţă, pentru a le fi stinsă şi ultima rasă de înţelegere a
nemerniciei lor; este morala sclavilor: „Creştinismul a luat apărarea a tot ce
este slab, josnic, nesăbuit, a făcut un ideal din împotrivirea faţă de instinctele
de conservare, ale vieţii puternice, ba chiar a corupt dreapta judecată a firilor
celor mai puternice din punct de vedere intelectual, propăvăduindu-le că
valorile superioare ale intelectualităţii nu sunt decât păcate, rătăciri şi ispite”.
După Nietzsche, conceptul de liber arbitru este este „cel mai ticălos” dintre
artificile telologilor menit să facă omenirea „răspunzatoare în sensul lor,
adică dependentă de ei”. În realitate, el nu este decât: „sentimentul de
superioritate asupra celui care trebuie să se supună”. Psihologia oricărei
acţiuni de a face răspunzator pe cineva are la bază instinctul de a vrea să
judeci şi să pedepseşti. În acest scop a fost creeată doctrina liberului arbitru:
ca un „instrument de tortură”. Creştinismul s-a ivit în istorie prin intermediul
sclavilor şi a creeat o mentalitate de sclavi. Creştinismul este expresia
creaţiei de idoli, de zei falşi. Dar cum cel care le compensează şi le
pedepseste este în fapt mort, este nevoie de o reevaluare a tuturor valorilor.
Omenirea putându-se singură realiza după voia ei fără nici o limită, sfatul lui
este să ne urmăm cele mai înalte idealuri şi să acţionăm asupra lor în fiecare
moment, întrucât ceea ce facem acum se va repeta în eternitate. În legătură
cu afirmarea existenţei, Nietzsche propovăduia în Ştiinţa voioasă doctrina
veşnicei reîntoarceri: tot ceea ce se întâmplă s-a mai întâmplat deja de
nenumărate ori şi va continua să se întâmple de un număr infinit de ori, exact
aşa cum se întâmplă acum. Această problemă pentru Nietzsche demonstra
faptul că viaţa pe care omul o are acum este singura lui viaţă şi că omul o are
de-a pururi. În acest sens el spune: „Etern voi reveni chiar pentru această
unică şi aceeaşi viaţă, cu tot ce am mai măreţ sau mic în mine, ca veşnic să-i
învăţ pe alţii eterna reîntoarcere a lucrurilor”.

În ce priveşte credinţa proprie în Dumnezeu, în autobiografia sa,

Nietzsche explică foarte concis: „Nu cunosc ateismul ca pe un rezultat al
unei cauze, şi cu atât mai puţin ca un eveniment care să mi se fi impus: e un
lucru pe care eu îl înţeleg din instinct. (...) Dumnezeu este un răspuns
grosolan şi agresiv, o nedelicateţe faţă de un gânditor – în fond chiar de-a
dreptul o interdicţie grosolană şi agresivă, aruncată în faţă: nu trebuie să
gândiţi!”.

11
 Omul Nietzsche
Nietzsche era considerat ca o persoană avidă de putere, dar în viaţa
particulară era blând, curtenitor şi cumpănit. Popularitatea gândirii sale şi
superficiala înţelegere a profundelor sale opere au făcut ca Nietzsche să fie
asociat adesea cu nazismul şi hitlerismul, ori ca multe din ideile sale să fie
exploatate de aceste mişcări. În realitate, propria-i etică s-a făcut cunoscută
târziu, când sora lui i-a publicat scânteietoarea recenzie critică la propria sa
operă – Ecce Homo.

În ce priveşte formarea caracterului, Nietzsche consideră că egoismul

este măiestria în arta autoconservării. Boala, cu care s-a confruntat aproape
toată viaţa se dovedeşte a fi motorul principal ce a furnizat energia psihică
pe care el a mobilizat-o obţinând intesitatea impregnată în scrierile sale.
Alegerea hranei, a locului de rezidenţă, a climei, a recreaţiilor, toate acestea
comandă un instinct al autoconservării, care se exprimă în modul cel mai
neechivoc ca instinct de autoapărare, într-o disciplină pe care Nietzsche a
urmat-o cu stricteţe. Singurătatea, „adică vindecarea, reîntoarcerea la el
însuşi, putinţa de a respira un aer liber, uşor, însufleţit” se dovededeşte ca
făcând parte integrantă din caracterul său. Prejudecăţile, cele pe care
Nietzsche le-a combatătut cu un firesc aproape înnăscut, constituie pentru el
„adevăratul păcat împotriva Duhului Sfânt”.

Într-adevăr, „geniul inimii, de la a cărui atingere oricine pleacă mai

bogat, nu dăruit cu vreo graţie şi uluit, nu fericit şi apăsat de vreo binefacere
străină, ci mai bogat în sine însuşi, mai nou decât înainte, trezit la viaţă,
strânit şi îndemnat de un vânt al dezgheţului, mai nesigur, poate, mai delicat,
mai vulnerabi, dar plin de speranţe, care încă nu au nici un nume, pline de
noi voinţe şi noi torente, plin de noi revolte şi de ape care se trag înapoi” este
însăşi opera sa pururi vie, ce rămâne un îndemn la preţuirea şi valorificarea
celui mai important lucru din viaţă – viaţa însăşi.

12
 Concluzie

Filozofia lui Nietzsche porneşte de la reevaluarea filozofiei şi artei

Greciei din perioada istorică cea mai veche, în defavoarea clasicismului,
văzut ca afirmare a viziunii raţionale şi, în consecinţă, decadent. În special
tragedia greacă a fost interpretată ca o expresie a impulsului vital sau ca
"moment dionisiac". Nietzsche critică valorile fundamentale ale societăţii,
ajungând la negarea oricărui principiu transcendent şi la afirmarea liberului
arbitru ca destin imanent al omului.

Conceptul de "voinţă de putere" joacă un rol central în gândirea lui

Nietzsche, în măsura în care este pentru el - în sens metafizic - un instrument
pentru înţelegerea lumii: "esenţa cea mai intimă a existenţei este voinţa de
putere". Proiectul lui de reevaluare a conceptelor tradiţionale ale metafizicei
va antrena abolirea valorilor idealiste, în special ale creştinismului. Voinţa
de putere este analizată ca relaţie internă a unui conflict, ca structură intimă
a devenirii, ca pathos fundamental, şi nu numai ca dezvoltare a unei forţe.
Această concepţie permite depăşirea omului, nu eliminarea lui, ci
abandonarea vechilor idoli şi a speranţei într-o lume de dincolo, acceptarea
vieţii în ceea ce comportă ea ca aspiraţie spre putere.

Pornind de la ipoteza voinţei de putere, Nietzsche dezvoltă o

psihologie abisală, care pune pe prim plan lupta sau asocierea instinctelor, a
impulsurilor şi afectelor, conştiinţa nefiind decât perceperea tardivă a
efectelor acestui joc al forţelor subconştiente. Nietzsche face distincţie între
morala slabilor şi cea a celor puternici. Asffel, în concepţia lui, mila,
altruismul, toate valorile umanitare, sunt de fapt valori prin care omul se
neagă pe el însuşi pentru a-şi da aparenţa unei frumuseţi morale şi a se
convinge de propria sa superioritate.

Nietzsche a dorit să restructureze societatea criticând aspectele culturii

moderne, ale filozofiei oficiale universitare, negând ideile de civilizaţie şi
acelea ale democraţiei. Pentru el, doar arta este singurul factor care justifică
viaţa.

13
 Libertatea nu poate fi gandita in afara constarngerii sau a pedepsei. Si
aceasta din cauza moeralei crestine care echivaleaza supunerea si penitenta
aici si acum cu o redemptiune si a sufletului viitoare si fantasmgorica.

Nietzsche demonstreaza ca religia si morala crestine, ilozoric

asimilate principiilor iubirii, sunt de fapt, nascute din resentiment. La baza
ascetismului a instrainarii de realitate, a renuntarii la senzualitate, de putere
si libertate. Nesatisfacerea acestor dorinte provoaca, compensatoriu,
degradarea valorilor ravnite. Originata in paturile plebee, periferice ale
societatii, religia crestina, produs al "vointelor slabe", infiereaza tot ceea ce
nu poate poseda: aristrocratia, puterea, libertatea - altfel spus, "vointa
puternica".

Nevroza religioasa, propune Nietzsche, trebuie inlocuita cu apologia

liberetatii vointei puternice: nobletea gandirii, jocul infinit al interpretarilor,
suveranitatea instinctelor.

14
 Bibliografie:

1. Nietzsche, Friedrich, Dincolo de bine şi de rău, Ed Humanitas,

1991

2. Prof.Univ.Dr. Nicolae Bujdoiu, Sistemul si specificul filosofiei

dreptului, Ed. Romprint, Brasov, 2002

3.Radulescu Motru Constantin, Nietzsche, Ed. Eta, Cluj-Napoca,

1990

4.Motru Constantin, Eugeniu Nistor, Viata si filosofia, Ed.

Ardealul, Tg. Mures, 1999

15