Civilizaţia greacă în epoca elenistică

Ultima etapă a civilizaţiei greceşti antice este numită elenistică de la numele de

„elenişti” care se dădea orientalilor elenizaţi. Se situează între 323 î. Chr., moartea lui
Alexandru Macedon şi 30 î.Chr., data sinuciderii Cleopatrei, ultima regină a Egiptului ,
teritoriu ce făcea parte din imperiul grecesc, în acea vreme.
Spre sfârşitul secolului V, statul nordic macedonean, format dintr-un amestec de
triburi greceşti şi iliro-tracice, se afirmă ca un stat monarhic important. Organizatorul acestuia
fusese regele Filip al II-lea, care a cucerit coloniile greceşti de pe coasta Traciei, încercând să-
şi extindă hegemonia asupra întregii peninsule greceşti. În unele oraşe-state greceşti, Filip îşi
avea susţinători dar exista şi o coaliţie antimacedoneană, în frunte cu oratorul Demostene,
apărător al instituţiilor democratice. Coaliţia antimacedoneană a fost învinsă de Filip, care a
dobândit supremaţia asupra întregii peninsule greceşti şi a proiectat o campanie împotriva
perşilor. A fost însă asasinat şi generalii săi l-au proclamat rege pe fiul său, Alexandru, în
vârstă de 20 de ani.
Cu domnia de 13 ani a lui Alexandu Macedon, numit şi cel Mare a început o nouă
epocă istorică, dominată pe toate planurile de personalitatea puternică a acestuia şi de
întinsele cuceriri pe care le-a făcut. Marele său vis a fost să unească Occidentul şi Orientul,
întemeind un stat mondial, unitar din punct de vedere politic şi militar. A înfinţat peste 70 de
oraşe în cele mai îndepărtate părţi ale lumii, multe dintre ele primind numele de Alexandria,
cel mai însemnat fiind cel din Egipt.
Alexandru a început prin a reprima răscoalele din Tracia şi Teba, a înaintat în Asia, în
Siria, Fenicia. Egiptul l-a primit ca pe un eliberator, fiind proclamat de preoţii templului lui
Amon ca „fiul Soarelui”, urmaş legitim al faraonilor. A cucerit Palestina, Mesopotamia, apoi
Babilonul, Suza şi Persepolis, centre importante ale regatului persan, ale căror bogăţii imense
le-a capturat. După uciderea regelui persan Darius al III-lea a fost proclamat regele Persiei.
Şi-a continuat campanile militare spre răsărit pînă în Asia Centrală, a ajuns pe malurile
Indusului, şi-a continuat expediţiile în India, pe care a intenţionat să o cucerească dar armata,
demoralizată şi slăbită, s-a opus. Retras de pe malurile Indusului, a început să pregătească o
expediţie maritimă în Golful Persic. A murit la 33 de ani, din cauze încă necunoscute cu
exactitate. Mult timp s-a crezut că malaria a fost cea care l-a răpus, recent unii cercetători au
avansat ipoteza că a fost otrăvit, probabil neintenţionat, leacurile cu care era tratat fiind toxice
în cantităţile mari care i se administrau. Deşi domnia sa nu a fost lungă, a rămas figura
emblematică a unei perioade seculare, şi-a pus amprenta personalităţii sale remarcabile asupra
organizării vieţii politice, sociale, economice a unui imperiu imens. Acestea au fost posibile
datorită excepţionalelor sale calităţi de conducător militar dar şi celor intelectuale. A fost un
om învăţat, profesorul său de filosofie a fost Aristotel, a încurajat şi susţinut cultura artele şi
ştiinţele, pe oamenii de cultură şi artă din timpul domniei sale.