Macedonia 

(în limba greacă: Μακεδονία) a fost numele unui regat antic din partea

nordică extremă a Greciei Antice, învecinată cu regatul Epirului la vest și cu regiunea Tracia la
est.[1] Pentru o scurtă perioadă de timp, a fost cel mai puternic stat în Orientul Mijlociu antic,
după ce Alexandru cel Mare a cucerit cea mai mare parte a lumii cunoscute, inaugurând perioada
elenistică a istoriei Greciei.

Regatul a fost fondat și inițial condus de dinastia regală a Argeazilor, care a fost urmată
de dinastiile Antipatridă și Antigonidă. Casă a macedonenilor antici, regatul timpuriu se afla în
partea de nord-est a peninsulei grecești,[2] și avea hotar cu Epirul la vest, Peonia la nord, Tracia la
est și Tesalia la sud.

Înainte de secolul 4 î.e.n., Macedonia a fost un mic regat aflat în afara teritoriului
dominat de marile orașe-stat Atena, Sparta și Teba, și a fost pentru scurt timp
subordonată Persiei Ahemenide.[3] În timpul regimului regelui Argead Filip al II-lea (359–336
î.e.n.), Macedonia a supus Grecia continentală și Tracia prin cucerire și diplomație. Cu o armată
refomată ce conținea falange ce mânuiau lancea sarisa, Filip al II-a a înfrânt vechile
puteri Atena și Teba în bătălia de la Cheronea din 338 î.e.n. Fiul lui Filip al II-a, Alexandru cel
Mare, conducând o federație de state grecești, a îndeplinit obiectivul tatălul său de a stăpâni
întreaga Grecie când a distrus Teba după ce orașul s-a revoltat. În timpul următoarei campanii de
cucerire a lui Alexandru, a răsturnat Imperiul Ahemenid și a cucerit teritoriul care se întindea la
fel de departe ca râul Indus. Pentru o perioadă scurtă, imperiul său a fost cel mai puternic din
lume - statul elenistic definitiv, inaugurând tranziția către o nouă perioadă a civilizației grecești
antice. Arta și literatura elenistică au înflorit pe pământurile recent cucerite, iar progresele
în filozofie, tehnologie și știință s-au răspândit de-a lungul unei mari părți din lumea antică. O
importanță aparte au avut-o contribuțiile lui Aristotel, tutorele lui Alexandru, ale cărui scrieri au
stat la temelia filosofiei occidentale.

După moartea lui Alexandru în 323 î.e.n., ulterioarele războaie ale Diadohilor și divizarea
imperiului cu viață scurtă a lui Alexandru, Macedonia a rămas un centru politic și cultural
grecesc în regiunea mediteraneană alături de Egiptul Ptolemaic, Imperiul Seleucid și regatul
Pergamon. Orașe importante precum Pella, Pidna și Amfipolis au fost implicate în luptele pentru
putere pentru controlul teritoriului. Noi orașe au fost fondate, precum Tesalonic de către
uzurpatorul Cassander (numit după soția sa Tesalonica de Macedon).[4] Declinul Macedoniei a
început cu războaiele macedonene și ridicarea Romei ca putere mediteraneană de primă
importanță. La sfârșitul celui de-Al Treilea Război Macedonian în 168 î.e.n., monarhia
macedoneană a fost abolită și înlocuită de statele client romane. O renaștere pe termen scurt a
monarhiei în timpul celui de-Al Patrulea Război Macedonean din 150–148 î.e.n. s-a sfârșit cu
înființarea provinciei romane Macedonia.

Regii macedoneni, care exercitau putere absolută și stăpâneau resurse ale statului precum
aurul și argintul, au facilitat operațiuni de minerit de monetărie, au finanțat armatele proprii și, în
timpul regimului lui Filip al II-lea, o flotă militară macedoneană. Spre deosebire de alte state
succesoare ale diadohilor, cultul imperial întreținut de Alexandru n-a fost adoptat niciodată în
Macedonia, deși conducătorii macedoneni și-au asumat totuși roluri precum cel de mari preoți ai
regatului și patroni principali ai cultelor interne și internaționale ale religiei elenistice.
Autoritatea regilor macedoneni a fost în mod teoretic limitată la instituția armatei, în timp ce
câteva municipalități din cadrul comunității macedonene s-au bucurat de un grad mare de
autonomie și chiar au avut guverne democratice cu adunări populare.