Homer

Homer (gr. Ὅμηρος Hómēros) a fost un poet și rapsod

grec legendar, căruia i se atribuie scrierea Iliadei
(Ἰλιάς) și Odiseei (Ὀδύσσεια). În antichitate, i-a fost
atribuit uneori întregul Ciclu Epic, care includea alte
poeme despre războiul troian, precum și poeme tebane
despre Oedipus și fiii săi. Alte opere, precum corpul
Cântecelor religioase homerice, mini-epopeea comică
Batrachomyomachia ("Războiul dintre broască și
șoarece" Βατραχομυομαχία) și epopeea Margites i-au
fost atribuite, însă în prezent aceste fapte sunt privite cu
incertitudine.

Tradiția spune că Homer ar fi fost orb, iar diferite orașe

ioniene își revendicau locul de naștere al poetului, însă
mai departe biografia sa este aproape necunoscută.
Există o dezbatere intelectuală considerabilă în privința existenței lui Homer ca persoană
reală, unii considerând că acesta ar fi fost un nume dat unuia sau mai multor poeți orali ce
cântau materiale de epopee tradiționale. În mod repetat s-a dezbătut dacă același poet era
autorul atât al Iliadei, cât și al Odiseei; cam toți istoricii au căzut de acord, însă, în privința
datării operei Batrachomyomachia (cântecele homerice religioase) și a epopeelor ciclice,
acestea fiind scrise după marile capodopere.

Atestări antice ale lui Homer

Nu există nici o înregistrare despre existența sa în timpul vieții lui Homer. Herodot (2.53)
consideră că Hesiod și Homer au trăit nu cu mai mult de 400 de ani înaintea vremii sale,
consecvent nu cu mult înainte de anul 850 î.Hr.. Din tonul controversat în care se exprimă,
este evident că alții îl făcuseră pe Homer ceva mai bătrân; și ca atare datele oferite de
autoritățile de mai târziu, deși foarte variate, se încadrează în general între limitele secolului X
și XI î.Hr., însă nici una dintre acestea nu oferă un factor extern de dovadă în a demonstra cele
afirmate.

Cele opt vieți ale lui Homer (editate în lucrarea lui Westermann Vitarum Scriptores Graeci
minores) cuprind și o piesă numită Competiția dintre Hesiod și Homer. Cea mai lungă dintre
acestea este scrisă în dialectul ionic și poartă semnătura lui Herodotus, însă este cu siguranță
un fals. Probabilitatea este că ea aparține celei mai fructuoase perioade pentru furturile
literare, respectiv secolului II al erei noastre. Celelalte vieți nu sunt cu siguranță mai antice.
Principala calitate a acestora constă în poemele sau fragmentele de versuri interesante pe care
acestea le-au conservat, așa-numitele Epigrame, care erau adăugate la finalul lucrărilor lui
Homer. Acestea sunt ușor de identificat ca rime populare, fiind o formă a folclorului care avea
să fie întâlnită în majoritatea țărilor, prețuită de oameni ca o variație a proverbelor. În
epigramele homerice obiectivul este uneori focalizat asupra caracteristicilor localităților
Smyrna și Cyme (Epigr. 4), Erythrae (Epigr. 6, 7), Muntele Ida (Epigr. 10), Neon Teichos
(Epigr. 1); altele fac referire la unele comerțuri sau ocupații: olărit (Epigr. 14), marinari,
pescuit, turme de capre etc. Unele ar putea fi fragmente de poeme, însă evident nu sunt opera
unui singur poet. Faptul că toate acestea au fost atribuite lui Homer înseamnă doar că ele
aparțin unei perioade a istoriei coloniilor ioniene și aeloniene când Homer era numele care
atrăgea pentru sine toate versurile antice și populare.

Din nou, comparând epigramele cu legendele și anecdotele spuse în Viețile lui Homer, cu greu
ne putem îndoi că acestea erau sursele principale din care Viețile au derivat. Astfel, în Epigr. 4
găsim un poet orb, născut în Smyrna aeoliană, prin care curge apa sacrului Meles. Epitetul
aeolian Homer, fiu al lui Meles întâlnit în Viața lui Herodot întărește ideea antichității,
deoarece conform lui Herodot, Smyrna a devenit colonie ioniană în jurul anului 688 î.Hr.
Evident ionienii au avut propria versiune a poveștii, ce relatează că Homer a răsărit dintre
primii colonii atenieni.

Aceeași linie de argumentare poate fi folosită și pentru cântecele religioase și chiar unora
dintre lucrările pierdute ale perioadei post-homerice sau așa-numiților poeților ciclici. Astfel:

1. Cântectul pentru Apollo delian se încheie cu o adresare a poetului către auditoriul său:
„orice străin ce întreabă cine este cel mai dulce cântăreț, o singură voce aduce răspunsul:
orbul care locuiește în munții de pe Chios; melodiile sale merită premiul pentru toate
timpurile”. Tucidides, care citează pasajul său pentru a arăta caracterul festivalului delian,
pare a fi convins de autenticitatea homerică a cântecului. Astfel, putem considera că Homer
era un chian (locuitor al insulei Chios).

2. Margites, un poem umoristic atestat lui Homer începea cu: "Astfel a sosit la Colofon un om
bătrân, un cântăreț divin, servitor al muzelor și lui Apollo." Astfel, afirmația vine împotriva
crederilor poetului și gramaticianului colofonian Antimachus, care îl considera pe Homer un
nativ din Colofon.

3. Poemul Cipria se spune c-ar fi fost primit de către Homer din partea lui Stasinus din Cipru
drept zestrea unei fiice a sa. Legătura cu Cipru apare din nou prin preponderența acordată în
poem Afroditei.

4. Conform Vieții lui Herodot. Mica Iliadă și Phocais au fost compuse de către Homer în
timpul șederii sale la Phocaea alături de un anume Thestorides, care le-a transportat la Chios
și a câștigat faimă pretinzând că-i aparțin. Numele lui Thestorides se ivește în Epigr. 5.

5. O poveste similară este relatată în poemul Luarea Oechaliei, al cărui subiect este una dintre
faptele de seamă ale lui Heracle. Poemul s-a răspândit drept opera lui Creophylus, un prieten
sau (după cum afirmă unii) un ginere al lui Homer; se considera însă a fi opera însuși marelui
poet.

6. În final, Tebaida a fost dintotdeauna considerată opera lui Homer. În privința operei
Epigonii, care ducea firul epic către povestea tebană, există dubii în privința identității
autorului său.

Aceste indicații arată drept plauzibilă ipoteza că poveștile care-l leagă pe Homer cu diferite
orașe și insule s-a dezvoltat după ce poemele sale deveniseră celebre, în special în
înfloritoarele noi colonii Aeolis și Ionia. Pe scurt, controversa lui Homer a început într-o
vreme când adevărata sa istorie s-a pierdut, atunci când el a devenit o figură mitică, un erou
eponim sau o personificare a unei mari școli de poezie.

Opera
Epopeile Iliada și Odiseea sunt sinteze ioniene ale cântecelor eroice și baladelor dintr-o
perioadă arhaică, reunind date din stadiul matriarhatului până prin secolul al VIII-lea î.Hr. și
chiar începutul secolului al VII-lea. Acestea cuprind o materie epică bogată, centrată în
principal pe legenda războiului troian. Sunt inserate diverse mituri și legende.

Personajul principal, Odiseu, întruchipează idealul uman al eroului și echilibrul între

înțelepciune și forța fizică.

Este remarcabil simțul compoziției, vizibil în tehnica închegării subiectului în jurul

evenimentului unic sau în folosirea planurilor paralele. Sunt utilizate mijloace de încetinire a
acțiunii în vederea obținerii efectului emoțional. Sistemul epic este alcătuit din modele și
tipare nartive arhaice, reperabile mai cu seamă în dialoguri și discursuri și este concurat de
narațiunea la persoana I, de investigații psihologice, monologuri. Limbajul se caracterizează
printr-o extraordinară varietate semantică și complexitate a frazei.

Istoricitatea operelor sale

O altă întrebare semnificantă privește posibila bază istorică a povestirii. Comentariile despre
Iliada și despre Odiseea scrise în perioada elenistică au început explorarea inconsistențelor
textuale ale poemelor. Clasiciștii moderni continuă tradiția.

Excavațiile făcute de Heinrich Schliemann la sfârșitul secolului XIX au început să convingă

savanții privind existența unei baze istorice pentru Războiul troian. Cercetările (conduse de
anterior-menționații Parry și Lord) în epopeele orale din limbile sârbo-croată și cele turcice au
început să convingă savanții că poemele lungi puteau fi conservate cu consistență prin
culturile orale până când cineva s-ar fi deranjat să le scrie. Decodarea Linearului B în anii
1950 de către Michael Ventris și alții, au convins savanții de existența unei continuități
lingvistice între scrierile miceniene din secolul XIII î.Hr. și poemele atribuite lui Homer.

Importanța creației sale

Epopeile homerice instaurează majoritatea motivelor poetice, utilizate ulterior de literatura

europeană.

Prin poemul burlesc Batrahomiomahia, lui Homer i s-a atribuit inventarea parodiei.