În Vechiul Testament, pe lângă scrierile istorice şi profetice, întâlnim un alt grup de

cărţi canonice, cunoscute sub denumirea de cărţi poetice. Din acest grup fac parte: Psalmii,
Proverbele lui Solomon, Cartea lui Iov, Cântarea Cântărilor, Ecclesiastul şi Plângerile lui
Ieremia. Cărţi poetice sunt şi cărţile anaginoscomena: Înţelepciunea lui Solomon şi
Înţelepciunea lui Isus Sirah.
Aceste scrieri au în întregime o formă poetică, însă fragmente poetice pot fi întâlnite
şi în celelalte cărţi.
Astfel, în cărţile istorice găsim: cântări, binecuvântări, imn de laudă, profeţii în formă
poetică, cântări de biruinţă, elegii, cuvinte de despărţire, cuvinte de mulţumire etc.
În cărţile profetice, după formă şi cuprins, fragmentele poetice sunt următoarele:
Naum 1 (Psalm alfabetic); Iona 2, 3-10 (rugăciunea lui Iona); Avacum 3 (Cântarea lui
Avacum); Isaia 5, 1 ş.u. (Cântarea viei lui Iahve); 12, 1-9 (Satira împotriva regelui Asiriei);
27, 3-5; 28, 33 ş.u. (diferite cântări); 38, 9-20 (Cântarea lui Iezechia); Daniel 3 (Rugăciunea
lui Azaria şi a celor trei tineri).
Evreii au practicat două genuri literare: liric şi didactic.
Pentru desemnarea genului liric, evreii foloseau termenul şir, care se traduce în
general prin cântare (o cântare fără acompaniere de instrumente muzicale), poezie. Totuşi,
termenul „cântare” nu redă toată bogăţia cuvântului ebraic, căci poezia lirică dă multă
libertate imaginaţiei poetului, în principal pentru a-L lăuda pe Dumnezeu, a-I mulţumi pentru
bunătatea şi binefacerile Sale şi pentru a expune ataşamentul şi fericirea pe care o simte omul
credincios.
Genul didactic era desemnat prin cuvântul maşal, cuvânt ce se traduce prin parabolă,
proverb, maximă. Poeziile didactice cuprind, pe de o parte, cele mai frumoase şi mai adânci
cugetări izvorâte din inspiraţie divină, iar pe de altă parte, sfaturi practice pentru viaţa
cotidiană.
Genurile epic şi dramatic lipsesc la poporul biblic, deşi se poate vorbi despre unele
tendinţe epice în Cartea lui Iov şi unele tendinţe dramatice în Cântarea Cântărilor. Poezia
epică nu a fost cultivată deoarece acest gen cuprinde naraţii fictive, fapt ce nu era în
consonanţă cu spiritul autorilor inspiraţi.
Poezia ebraică are o structură religioasă, prin excelenţă. Cuprinsul său principal îl
formează Dumnezeu, binefacerile dumnezeieşti şi raporturile dintre Dumnezeu şi oameni.
Poezia didactică sfântă are ca obiect principal expunerea înţelepciunii, care stă în strânsă
legătură cu revelaţia şi toate le reduce la Dumnezeu ca principiu din care izvorăsc toate.
Caracterul poeziei didactice ebraice este stilul sentenţios, autorul exprimându-se prin ziceri
scurte şi pregnante (gnome).
Psalmii, Plângerile lui Ieremia şi Cântarea Cântărilor au un conţinut liric, iar
Proverbele lui Solomon, Cartea lui Iov şi Ecclesiastul au un conţinut didactic.
Poezia ebraică are caracteristici specifice care o deosebesc de proză, anume: ritm, fel
şi dicţiune.
Ritm:
Caracteristic poeziei ebraice este ritmul ideilor, al sentinţelor, numit şi paralelismul
membrelor. Iudeii au fost foarte preocupaţi de acest aspect, astfel încât poezia lor a îmbrăcat o
formă exterioară deosebită.
Vorbirea se mişcă într-un anumit ritm, astfel încât, după reguli determinate, sunt
legate silabe cu silabe, cuvinte cu cuvinte, fraze cu fraze, putându-se vorbi despre o adevărată
artă poetică.
Se poate afirma că poeţii evrei au un gen special, tehnica lor constând, de regulă, în
dedublarea expresiei aceleiaşi idei, rima cuvintelor rămânând pentru ei cvasinecunoscută.
Cugetarea este dezvoltată, totdeauna, în două stihuri (membre) paralele, acest
paralelism reprezentând legea fundamentală a poeziei ebraice. El se naşte prin asemănarea
 sentinţelor, o idee sau o sentinţă fiind exprimată, de regulă, prin două, mai rar prin trei sau
patru stihuri, care au aproximativ aceeaşi lungime, cel de al doilea stih repetând ideea
exprimată în primul, dar cu alte cuvinte.
Aşadar, prin paralelismul membrelor înţelegem reproducerea ritmică, în mai multe
stihuri, a unei cugetări determinate.

Se pot distinge trei tipuri de paralelism poetic:

1. Paralelismul sinonimic
Aceeaşi idee este exprimată de două sau de trei ori cu expresii de acelaşi înţeles, în
aşa fel încât cel de al doilea stih corespunde aproape în întregime primului.
Exemplu:
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu,
şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 19/18, 1)
În cazul tristihului sau tetrastihului cugetarea este repetată, amplificată şi clarificată
prin adăugarea unor elemente noi.

2. Paralelismul antitetic (opus)

În acest tip de paralelism, cel de al doilea stih exprimă contrariul a ceea ce este
exprimat în primul stih. El este întrebuinţat mai ales în Proverbe.
Exemplu:
„Fiul înţelept îşi înveseleşte tatăl,
iar fiul nebun îşi întristează mama” (Proverbe 10, 1)
Evident, paralelismul antitetic nu poate avea decât formă de distih. În multe cazuri
paralelismul sinonimic se îmbină cu cel antitetic.
3. Paralelismul sintetic (progresiv)
Această tehnică constă în îmbinarea unor stihuri ce se aseamănă între ele doar în ceea
ce priveşte forma construcţiei sau proporţia lungimii. Cel de al doilea stih dezvoltă ideea
exprimată în primul stih. Paralelismul sintetic, mai ales atunci când numără 3 sau 4 stihuri, se
apropie de proză.
Exemplu:
„Legea Domnului e fără prihană:
întoarce suflete;
mărturia Domnului e de bună credinţă:
înţelepţeşte pruncii” (Ps. 19/18, 7)
Găsim multe situaţii în care paralelismul sintetic alternează cu cel antitetic.

Pe lângă paralelismul membrelor, poezia ebraică folosea şi reguli de accentuare şi de

tonalitate, care confereau declamaţiei ritmicitate şi cadenţă.
Dicţiunea:
Vorbirea poetică este aleasă, politicoasă, remarcându-se prin frumuseţe şi armonie, ca
şi prin folosirea unor imagini şi figuri deosebite. De exemplu, se întrebuinţează asonanţa sau
reproducerea aceloraşi sunete, alternarea sau repetarea aceloraşi silabe.