FAMILIA, ŞCOALA ŞI BISERICA-PRINCIPALII FACTORI ÎN EDUCAŢIA RELIGIOASĂ

Capitolul I- Motivarea alegerii temei ...............................

Capitolul II- Factorii primordiali în educarea elevului

2.1. Factori externi- familia, şcoala şi Biserica

2.2 Factori interni
2.3. Familia-principalul factor
2.4. Şcoala- factor de cultivare a sentimentului religios
2.5. Biserica-factor decisiv în definitivarea profilului moral-religios şi intelectual

Capitolul III-Metode şi mijloace folosite de familie, şcoala şi Biserica în educarea elevilor şi colaborarea
dintre aceşti factori.

3.1. Participarea la Sfânta Liturghie

3.2. Curăţirea sufletului prin Sfânta Taină a Spovedaniei
3.3. Unirea cu Hristos prin Dumnezeiasca Împărtăşanie
3.4. Solicitarea preotului pentru săvârşirea anumitor ierurgii
3.5. Naşterea şi Invierea Domnului-momente de bucurie pentru toţi copii

CAPITOLUL II
Factorii primordiali în educarea elevului

2.1 Factori externi ( familia, şcoala şi Biserica )

Din cele mai vechi timpuri mintea iscoditoare a omului a fost preocupată de ceea ce se întâmplă în
realitatea înconjurătoare, a încercat să patrundă tainele universului, să le cunoască. Odată cu societatea a
apărut şi educaţia ca un proces de desfăşurare cu particularităţi distincte de la un moment istoric la altul, după
cum existenţa socio umană în ansamblul său se află în continuă devenire.
Educaţia este una dintre cele mai nobile şi mai complexe activităţi umane. Ea este absolut necesară
omului, existând în acesta dorinţa, înclinaţia, dar şi capacitatea de a răspândi zestrea întelepciunii şi
învăţăturii sale, de a se perpetua spriritualiceşte, dincolo de timpul şi spaţiul ce i-au fost hărăzite. Prin
educaţie, omenirea durează şi dăinuie. Din această perspectivă, o cultură importantă trebuie să dispună şi de
un învăţământ pe măsură. Prin el, îşi construieşte elementele dăinuirii sale. Acest lucru se întâmplă dacă
ţinem cont de cele dou mari scopuri ale educaţiei: primul este „ să dăm copilului cunoştinţe generale de care,
bineînţeles, va avea nevoie să se servească; aceasta este instrucţia. Celălalt e să pregătim în copilul de azi pe
unul de mâine şi aceasta este educaţia.” 3 Nu achiziţia în sine este valoroasă, ci cum, când, şi ce se
actualizează atunci când trebuie .
„Un îndreptar de bază pentru educaţie îl constituie Vechiul Testament. Din cărţile: Levitic, Numerii,
Deuteronom, Pilde şi Psalmi rezultă că scopul educaţiei este dobândirea înţelepciunii spre care trebuie să
tindem din toate puterile. În concepţia vechi-testamentară este considerat om înţelept nu cel care are multe
cunoştinţe, ci cel care ştie cum să trăiască pentru a fi bine plăcut lui Dumnezeu.
Ca metodă de educaţie, Vechiul Testament, recomandă în special exemplul părinţilor care trebuie să-
şi educe copiii şi atunci când este cazul, să-i mustre şi să-i bată: <<Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul,
iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme.>>(Pilde 13,24 ).Familia deţine rolul fundamental în educaţie, ceea ce
s-a păstrat până în zilele noastre.”
Ideea de educaţie este prezentată şi în Noul Testament, copiii fiind supuşi unei îndrumări atente,
orientate spre Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Aceasta rezultă din chiar cuvintele Sale: <<Lăsaţi copiii să
vină la Mine şi nu-i opriţi, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor.>> (Matei 19,14).

1. 3.Cucoş Constantin, Pedagogie,Ed. Polirom, 1996, p. 28

Educaţia creştină are drept început şi sfârşit dragostea de om şi de Dumnezeu, în vederea fericirii
omului pe pământ şi în ceruri. Prin realizarea ei pe pământ această educaţie urmăreşte să câştige împărăţia
cerurilor.
Educaţia creştină înseamnă convertirea totală la Hristos.” 4
„În epoca patristică, părinţii şi scriitorii bisericeşti creează o nouă formă de spiritualitate care implică
o orientare nouă pentru fiecare individ.
Ei foloseau metode diferite de educaţie în funcţie de situaţii, împrejurări şi oameni, ei nu doar vorbeau despre
educaţie, ci se aplicau cu foarte mare dăruire şi răbdare asupra sufletului fiecărei persoane, manifestau o
îndrumare directă, personală şi un control continuu al fiinţei umane.
Biserica era cea care făcea educaţia, în spiritul de frăţietate şi de dragoste, proces în care personalitatea nu era
anulată, ci integrată în ansamblul celorlalte personalităţi.” 5
Suma eforturilor educative ale Sfinţilor Părinţi urmărea mântuirea celor educaţi. Elaborau deci, o
educaţie soteriologică. Această educaţie avea la bază, în centrul şi în vârful ei pe Hristos. Ea se străduia să
facă un Hristos din fiecare persoană care se supunea acestui proces de educaţie.
„Această dimensiune a educaţiei s-a păstrat până în zilele noastre, îmbogăţindu-se în ceea ce priveşte
formele de realizare. Educaţia religioasă creştină este o acţiune specific umană, desfăşurată în mai multe
contexte: familie, biserică, şcoală, societate.” 6
„Este o lucrare susţinută de iubire, de încredere, de libertate şi de harul lui Dumnezeu. În afară de om,
în calitate de educator, educaţia religioasă presupune şi prezenţa dimensiunii transcendente a unui factor
informat mai presus de om şi de lume. Principiul colaborării libere şi active între harul dumnezeiesc şi
strădania creştinului în scopul desăvârşirii acestuia din urmă, numit şi principiul sinergismului, stă şi astăzi la
baza educaţiei religioase creştin-ortodoxe.” 7
Aşa cum mântuirea în şi prin Hristos este posibilă, şi educaţia creştină - ca acţiune premergătoare mântuirii
omului, acţiune de perfecţonare continuă - este posibilă. Căci ea constituie premisa esenţială a mântuirii,
fiind necesară în îndrumarea sufletescă a creştinului către Dumnezeu, în dezvoltarea puterilor sale morale
către ajungerea scopului ultim: realizarea asemănării cu Dumnezeu deoarece „în viziunea biblică şi patristică,
omul a fost chemat să fie inel de legătură între lumea creată şi cea necreată a lui Dumnezeu, în Hristos. Zidit
după chipul lui Dumnezeu, omul este menit să se înalţe la asemanarea cu Dumnezeu, după chipul
Persoanelor trinitare care trăiesc şi există una prin alta , aşa cum ne-a arătat însuşi Mântuitorul. (Ioan 17.21).”
8

2. Coman Ion G., Frumuseţile iubirii de oameni în spiritualitatea patristică, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara,1988, p.p. 20-22

3. Ibid., p. 24

4. Coman Ion G., op.cit., p.84

5. Pastoratie şi misiune în Biserica Ortodoxă, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001

6. Popescu Dumitru, Hristos, biserică, societate, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al B.O.R, Bucureşti,1998, p. 41
Educaţia religioasă se realizează în familie, Biserică şi şcoală de către părinţi, preoţi şi profesori.
Există o strânsă legătură între aceşti factori educativi, conlucrarea lor determinând transmiterea valorilor
credinţei şi formarea conduitei exemplare. O educaţie temeinică şi durabilă este cea începută în familie,
încă din fragedă copilărie, continuată în şcoală şi consolidată prin diferite activităţi ce se derulează în
Biserică şi în societate.
Biserica a aşezat la temelia ei încă de la început principiul învăţământuilui, potrivit poruncii
Mântuitorului: „mergând, învăţaţi toate neamurile” ( Matei 28,19) dată Sfinţilor Apostoli şi prin ei,
slujitorilor bisericeşti din toate timpurile. Începând din epoca apostolică şi continuând în cea patristică, s-a
acordat o importanţă majoră învăţământului catehetic. Desfăşurat de Sfinţii Apostoli după practica şi
metodele Mântuitorului, învăţământul a fost continuat în acelaşi fel de Părinţii Apostolici şi de Sfinţii Părinţi,
dezvoltându-l prin introducerea unor elemente noi corespunzătoare specificului psihologic şi cerinţelor
religioase şi spirituale ale catehumenilor.
În Biserica Ortodoxă, „învăţământul religios, fiind practicat de la început pe cale orală, el a primit
denumirea de cateheză, de la cuvântul neo-testamentar „katiheiu” care are sensul de : a face să răsune, a
spune ceva de la loc înalt, a anunţa o veste, a anunţa pe cineva prin viu grai(Luca 1,4; Fapte 18,25 ; 21-21 ;
romani 2,18 ; galateni 6,6 ).” 9
De-a lungul timpului, acest învăţământ s-a realizat sub mai multe forme, în funcţie de contextul istoric şi
religios al fiecărei perioade, ajungând până în zilele noastre pe clase şi pe lecţii.
Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de învăţământ a fost întotdeauna pozitivă, considerându-l o
obligaţie fundamentală pentru fiecare membru al ei. Convingerea sa constă în principiul pedagogic că nimeni
nu poate fi desăvârşit dacă nu îşi luminează mintea cu ajutorul învătăturii care trezeşte sentimente înalte şi
determină voinţa spre realizarea faptelor bune.
Educaţia religioasă primită în şcoală nu are ecou dacă elevul nu face parte dintr-o familie care să-i
vorbească despre Dumnezeu. Primul lucru ce sare în ochi la tineretul nostru este neglijarea laturii religioase.
Pedagogii mărturisesc că în şcoli vin adesea copii pentru a căror formare religioasă nu s-a făcut nimic sau
aproape nimic în familie; copiii nu au frică de Dumnezeu, nu cunosc rânduielile religioase.
Dacă întrebi un copil: „Te rogi lui Dumnezeu? ” şi el răspunde: „Acasă la noi nimeni nu se roagă! „
Lecţiile profesorilor de religie din şcoală nu îşi află sprijin în familie din partea multor părinţi. Este
aproape cu neputinţă să se pună în rânduială mersul la Biserică, la slujbă al unor astfel de copii.
Se constată la aceştia chiar indiferenţă, lipsa dorinţei de a se ruga şi a merge la Biserică. Adesea, putem auzi
din gura copiilor mai mari care frecventează şcoala, vorbe necuviincioase despre obiectele de cult, blasfemii
şi înjurături, vorbe şi ocări neruşinate, chiar manifestări de necredinţă.

7. Micle Beniamin, Iniţieri catehetice, Eparhia Râmnicului, 1988, p 5

Dumnezeu a făcut totul ca să fie posibilă o bună creştere şi educare a copiilor. El a stabilit de la
început căsătoria pentru ca tatăl şi mama să îşi îndrume copiii prin iubirea lor unită către bine. „El a dat
fiecărui copil câte un Înger Păzitor; în Taina Botezului i-a spălat sufletul de păcatul originar, iar prin Taina
Împărtăşaniei copiii se unesc în modul cel mai strâns cu Hristos, îşi întăresc viaţa sufletească şi primesc un
zălog al vieţii veşnice. Prin urmare Dumnezeu face totul pentru a uşura sarcina părinţilor. Vina deci, nu o
poartă Dumnezeu şi nici profesorii de religie. Chiar un scriitor antic păgân Quintilian spunea: <<Copii nu îşi
însuşesc în şcoală năravurile proaste, ci cu ele gata însuşite vin la şcoală.>> Deobicei stricăciunea vine de la
părinţi care dau copiilor un exemplu rău încă de la cea mai fragedă vârstă .” 10
„Astăzi, copiii vin la şcoală ignorând complet problemele religioase. Ei cunosc destule cântece laice,
diferite poezi, dar foarte puţine rugăciuni. Ştiu foarte multe despre păcate, dar foarte puţin despre lucrurile
sfinte. Studiind la şcoală religia deşi numărul de ore destinate acesteia este mic, ar putea primi o educaţie
religioasă temeinică, dar le lipseşte receptivitatea. Mulţi părinţi privesc studiul religiei ca pe o materie
secundară şi nu îi sprijină pe profesori în pretenţiile lor, nu îi supraveghează pe copii în efectuarea temelor la
aceast obiect şi nu privesc cu ochi buni volumul mare de material ce trebuie memorat.
În acest caz nu trebuie să ne mai mire faptul că, la terminarea şcolii, copiii au cunoştinţe insuficiente tocmai
la cea mai importantă dintre ştiinţe: ştiinţa mântuirii. „ 11
O vorbă din bătrâni spune că ce nu cunoşti nu poţi să preţuieşti. Cel ce nu are cunoştinţe suficiente
despre credinţa sa şi învăţătura Sfintei Biserici Ortodoxe nu va putea pune prea mare preţ pe credinţă şi
Biserică.El devine din ce în ce mai nepăsător şi sfârşeşte prin a-şi părăsi credinţa şi Biserica. Acest fenomen
este foarte periculos în zilele în care ortodocşii trăiesc amestecaţi cu cei de alte credinţe.
„Misiunea noastră comună, a preoţilor, părinţilor şi a profesorilor de religie, va avea finalitate în
măsura în care se va realiza prin lumina şi iubirea lui Hristos. Creştinul autentic este omul iubirii şi trăirii
evanghelice, al iubirii ce năzuieşte mereu spre autodepăşire. „12

8. Irineu, Episcop de Ecaterinburg, Educaţia Religioasă, Învataturi pentru copii si tineri, Ed. Sophia, Bucuresti 2002, p 59

9. Ibidem, p.p.115-116

10. Timis Vasile, op. cit., p. 34

2.2 Factorii interni
Religia nu există fără oameni.Oamenii „reflectă religia”. O „reflectă la nivelul sentimentlui religios „.
Se începe cu „ritualul” copilul merge la biserică, învaţă rugăciuni, se închină. Pornind de la comportament,
sentimentul religios îşi dobândeşte şi celelalte două componente: ( divinitate, valorile cosmogonice ) şi
„trăirea „, cea de-a treia componentă; dacă omul nu trăieşte afectiv religios, atunci sentimentul nici nu există
– putem avea cunoştinţe religioase şi fără să fim credincioşi şi putem avea comportamente religioase pur
formale.
Prin credinţa religioasă omul ajunge să cunoască realităţi mult mai profunde . Cu cât este credinţa mai
mare, cu atât ajutorul lui Dumnezeu va fi mai deplin.
„Ştim că a crede înseamnă altceva decât a vedea, a constata, a înregistra. Credinţa exclude vederea ;
este încredinţarea celor nevăzute, o afirmă în repetate rânduri Sfântul Apostol Pavel în mai toate epistolele
sale.” 13
 Credinţa noastră creştină este credinţa bucuriei. „Noi credincioşii creştini, trebuie să fim oameni ai
bucuriei, nu numai înmulţitori, ci şi purtători de bucurie. Trebuie să avem o euforie. Bineînţeles că nu trebuie
să căutăm lucrul acesta în lume, dar nu se poate să trăieşti corect şi să nu îţi dea Dumnezeu bucurie.
Dumnezeu nu rămâne niciodată dator nimănui. Omul rămâne adeseori dator lui Dumnezeu, că nu împlineşte
poruncile, dar Dumnezeu nu rămâne nimănui dator. Dumnezeu ne dă bucuria, ne face purtători de bucurie.” 14
Necredinţa şi necunoştinţa lui Dumnezeu este cea mai grea şi mai fără leac boală a sufletului.
„Noi, de obicei, credem că sunt două categori de oameni: credincioşi şi necredincioşi. Iată că Sfântul
Apostol Pavel mai introduce o categorie de oameni, <<mai răi decât necredincioşi >>. Deci, credincioşi care
îşi împlinesc datoriile, necredincioşi care se declară necredincioşi şi care trăiesc viaţă de necredincioşi şi
credicioşi care nu sunt credincioşi şi nu fac fapte de credincioşi, se declară doar credincioşi şi zice, Sfântul
Apostol Pevel că aceştia sunt mai rău decât necredincioşii.” 15
„Sfântul Isaac Sirul spune: <<casa credinţei este mintea de copil şi inima curată>> . Şi avea de unde
să ştie Sfântul Isaac Sirul că credinţa se întăreşte în inima curată, pentru că a citit desigur, din Sfânta
Evanghelie cuvântul Domnului Iisus că cei care au inima curată şi bună aceia aduc rod întru răbdare.
Mulţi dintre credincioşii noştrii sunt ispitiţi de gândul că ar putea înainta în credinţă, că ar putea
înainta într-o viaţă curată, într-o viaţă deosebită, dacă ar

11. Steinhardt Nicolae, Dăruind vei dobândi, Ed. Mânăstirii Rohia, 2006, p. 264

12. Părăian Teofil, Veniţi de luaţi bucurie, Ed. Teognost, Cluj- Napoca, 2007, p. 78

13. Ibid., p. 73
cunoaşte mai mult. Sfântul Marcu Ascetul, însă atrage atenţia aspura faptului că cunoştinţa singură,
cum zice Sfântul Apostol Pavel îl îngâmfă pe om, iar împlinirea cuvântului este mântuitoare.Credinţa
nelucrătoare, cunoştinţa singură, îl îngâmfă pe om îndemnându-l la nelucrare, iar iubirea zideşte,
îndemnându-l la lucrarea tuturor” 16.
Credinţa ca să fie mântuitoare, pretinde o viaţă potrivită cu ea. Căci „credinţa fără fapte este
moartă”( Iacob 2,16 ) şi ca urmare nu e capabilă să-l ducă pe om până la viaţa veşnică.
Faptele bune sunt sufletul credinţei; credinţa cu faptele bune e ca o credinţă vie. Păcatul şi credinţa nu
pot trăi împreună; cu credinţa se uneşte în mod necesar totdeauna şi virtutea.
„După cum focului îi este propriu să încălzească, apei să roureze, luminii să lumineze; tot astfel
credinţei vii îi este propriu să se exteriorizeze în fapte bune (Sfântul Tihon Zadoschi ).” 17
„Credinţa se identifică, cu ceea ce Pascal , Kierkegaard şi existenţialiştii aveau să numească risc,
pariu, aventură; Andre Gide, act gratuit; Henri Bremond, poezie pură. Un act nemotivat!” 18
„Creştinismul este dragoste, creştinismul este şi durere. Creştinismul este dragoste izvorâtă din
durere. Şi ce este această poruncă stranie adusă de Hristos, dacă nu durere ? Ce înseamnă, de fapt, a iubi pe
aproapele tău? Să îi cumperi un hamburger?, Să îi dai zece lei? Uneori şi asta, dar dacă necazul aproapelui
tău nu poate fi alinat cu un hamburger şi nici cu zece lei, dacă el depăşeşte puterile tale, iar mie mi se pare
zice Savatie Baştovoi, că orice necaz şi orice durere depăşeşte puterile noastre. Atunci singurul lucru pe care
îl putem noi face este să ne ăndurerăm cu durerea aproapelui nostru, cu durerea întregii lumi, dacă se
poate.”19
O definiţie exactă a credinciosului este foarte dificil de realizat, deoarece această categorie nu este
apriorică. Toţi oameni au anumite predispoziţii, sunt potenţiali credincioşi. Ceea ce diferă este însă forma şi
profunzimea sau gradul de manifestare, iar acestea depind în primul rând de modul în care factorii mediului
socio-cultural interacţionează cu structura psihică individuală.
Sentimentul religios reprezintă reflectarea componentelor fireşti ale religiei, preluate prin educaţie de
individ, grupuri umane, etc. La nivelul sentimentului religios găsim toate componentele religiei, toate
componentele valorilor religioase: „obiectul„ (divinitatea, valorile supreme, cosmogonice), ritualul ( valori
comportamentale, mersul la Biserică, participarea la slujbe, rugăciunea individuală şi în grup, etc ) şi
„trăirea„ religioasă. (trăirea în grup a credinţei dar şi la nivel individual ).
Sfintele slujbe ale Bisericii noastre sunt prilejuri de rugăciune şi de învăţătură. Ne rugăm învăţând şi
învăţăm rugându-ne.

14. Părăian Teofil, op. cit., p 78

15. Grădina de flori duhovniceşti, Ed. Egumenita, Galati, p. 42

16. Steinhardt Nicolae, op. cit., p. 124

17. Baştovoi Savatie , Dragostea care sminteste , Ed. Marineasa, Timişoara, 2003
Ele, de fapt sunt ceea ce trebuie să cunoască credincioşii noştrii, întru cât contactul nostru cu
învăţătura mai presus de lume, cu învăţătura adusă din cer pe pământ – pentru că Sfântul Ioan Gură de Aur
spune că citirea Scripturii este „deschiderea cerurilor „ – se realizează prin dumnezeieştile slujbe.
Sfintele slujbe sunt modalitatea de întâlnire a credincioşilor cu învăţătura Evangheliei, cu Evanghelia
chiar, pentru că în cuprinsul Sfintelor slujbe se citeşte din Evanghelie, mai ales la Sfânta Liturghie. Sfintele
slujbe au darul de a ne pune în legătură cu Domnul nostru Iisus Hristos, cu Dumnezeu Tatăl, cu Duhul Sfânt,
cu Maica Domnului, cu Sfinţii, ne angajează. Deci la Sfintele slujbe învăţând ne rugăm şi când ne rugăm
învăţăm. Asta înseamnă că Sfintele slujbe ne dau prilejul să ne întâlnim cu învăţătura Domnului nostru Iisus
Hristos în prezenţa Lui.
„Slujbele Sfintei noastre Biserici sunt lucrul cel mai important, sunt ceea ce ne reprezintă pe noi ca
drept măritori creştini, ca creştini ortodocşi. Ele sunt un mijloc prin care credincioşii se angajează în faţa lui
Dumnezeu, sunt un mijloc prin care Dumnezeu ni se face cunoscut şi un mijloc prin care noi luăm act despre
Dumnezeu.
Orice credincios trebuie să ştie că el nu este un simplu spectator la o slujbă dumnezeiască, că el nu
este un simplu asistent la slujbă, ci este un slujitor. Orice credincios care ia parte la Sfintele slujbe trebuie să
aibă conştiinţa că el slujeşte, nu se duce să vadă, să audă o slujbă ci se duce să facă o slujbă. În Biserica
noastră nu slujesc numai proţii, arhierei, diaconi sau numai cântăreţii bisericeşti ci slujesc toţi credincioşii
care iau parte la Sfintele slujbe.” 20 Rugăciunea adevărată făcută fie individual, fie în grup îşi are condiţiile ei:
ea trebuie adusă în faţa lui Dumnezeu cu gândurile şi cu inima curată, cu o înflăcărată stăruinţă, cu o
puternică luare aminte, cu o evlavie plină de cutremur şi cu cea mai adâncă smerenie.
„Sfântul Macarie spunea : <<să te rogi oricum, dar des. Iar să te rogi cu adevărat este lucrarea
Sfântului Duh.>> Sfântul Ioan Scărarul scrie: << Când ţi se întunecă sufletul cu gânduri necurate, biruieşte-l
pe potrivnicul cu numele lui Iisus, repetând des, cât mai des. O armă mai puternică şi mai plină de izbândă
nu vei găsi, nici în cer, nici pe pământ>>.
Mijlocul principal, unic şi mai potrivit pentru dobândirea faptelor ce ţin de mântuire şi de
desăvârşirea duhovnicească este repetarea deasă a rugăciunii oricât ar fi ea de neputincioasă.” 21 Totuşi, cea
mai puternică rugăciune este rugăciunea din inimă, adică cu participarea inimi, prin umilinţă, zdrobire şi
lacrimi.
„Să nu ne punem prea mare bază pe rugăciunea citită, zice Părintele Cleopa, adică rugăciunea orală
pentru că participă la ea şi gândurile adică atenţia minţii la tot ce rosteşti, acela se roagă cu mintea.
Cel ce se roagă cu atenţia minţii la tot ce rosteşte, acela se roagă cu mintea, însă nici aceasta nu este
desăvârşită. Sfinţii Părinţi spun că rugăciunea minţii este rugăciunea cu un picior, adică este jumătate de
rugăciune, pentru că rămâne
18. Părăian Teofil, op. cit. p.p. 245,246

19. Boca Arsenie, Lupta duhovnicească cu lumea, trupul si diavolul, Ed Agaton, Fagaras, 2009, p. 80

în cap şi nu participă la ea şi inima.” 22

Şi Sfântul Marcu Ascetul spune : „Ca să te rogi într-un fel oarecare, stă în puterea noastră, dar ca să te
rogi curat, este un dar de sus” 23. Acest dar nu vine decât în inima celui smerit.Aceasta este virtutea pe care o
iubeşte Dumnezeu cel mai mult. Celui smerit lucrurile i se întorc în bine. Acesta înţelege a iubi pe tot
omul,fără să îşi pună nădejdea în vreunul. Nădejdea toată trebuie să o pună în Dumnezeu, căci numai cu El
suntem cei mai tari. Când El ne părăseşte, suntem goi. Rând pe rând ne părăsesc rude, prieteni,binevoitori, iar
vrăjmaşul care lucrează întăreşte pe duşmani. „Cine are smerenia recunoaşte ce anume este el în faţa
atotputerniciei lui Dumnezeu. În mândrie există uitare de Dumnezeu şi uitarea limitelor noastre. Smerenia nu
poate fi dobândită fără o conştiinţă sporită a prezenţei lui Dumnezeu. Cine are smerenia se bucură în
Dumnezeu, se bucură de infinitatea lui Dumnezeu, nu însă ca de o posesiune, ci ca de un dar. El primeşte în
acelaşi timp infinitatea şi iubirea. Nu îi place să fie remarcat de ceilalţi. Dar are bucuria de a se bucura, de a
trăi, de a se îmbogăţi în Dumnezeu; prin aceasta el este mai fericit decât alţii. Smerenia nu este o mutilare.
Este o modalitate de a-şi lărgi orizontul interior, de a spori în înţelegere, de a fi mai înţelept şi mai liber, de a
nu mai fi dependent de părerile altora, de a nu mai lucra sub presiunea altora. Toate acestea Dumnezeu i le dă
ca mărturie a iubirii Lui.” 24
Valorile şi sentimentul religios se învaţă sau se însuşesc în diferite moduri de timpuriu. Primele
componente ale învăţării sunt comportamentele cele mai simple, imitative ( învăţăm să ne închinăm, să
mergem la Biserică, să ne rugăm ). Valorile religioase se însuşesc în grupul familial ( primul grup uman cu
care copilul vine în contact după naştere ). Dacă grupurile umane reprezintă „cartea” din care se învaţă
valorile, atunci prima „carte” de învăţătură a valorilor religioase este familia, grupul familial. Însuşirea
valorilor religioase începe aşadar, cu comportamentul religios, cu ritualul la care individul asistă, îl practică
şi în apreciază; partea teoretică (dogma, cunoştinţele religioase ) şi „trăirile” sunt ulterioare
comportamentului religios.
Valorile reprezintă genul proxim pentru sentimentul religios ( sentimentul religios este o valoare ),
dar şi invers : sentimentul religios priveşte multe valori, la fiecare individ ele sunt organizate altfet. Rezultă
natura dublă a conceptului de sentiment religios : generat de valori şi subordonând valori.
Trăirea este o componentă esenţială, ea apare şi la nivelul ritualului (rugăciunea în grup este
obişnuită) dar şi la nivelul relaţiei cu sacrul. Parte a sentimentului religios, „ trăirea” asigură relaţia cu divinul
şi cu sacrul, cu ritualul reflectat ca ritual şi ca „trăire”. Nici religia şi nici sentimentul religios nu sunt însă
reductibile la „trăire ” la sfera afectivă.
Dumnezeu se descoperă nu unei minţi ascuţite ci unei inimi curate: „ fericiţi cei curaţi cu inima că
aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5,8), a spus Dumnezeu omul.

20. Balan Ioanichie, Ne vorbeste Parintele Cleopa, vol V, Ed. Episcopiei Romanului, 1999, p. p. 54,55

21. Boca Arsenie, op. cit., p. 81

22. Staniloaie Dumitru, Mica dogmatica vorbita, Ed Deisis, Sibiu, 2007, p. 220
”După cum, este cu neputinţă să cunoaştem soarele fără soarele însuşi, tot astfel este cu neputinţă să-
L cunoaştem pe Dumnezeu fără Dumnezeu însuşi (Prot. P. Socolov).” 25
„Negarea lui Dumnezeu cuprinde în sine o presupunere pe deplin absurdă; ea, strict vorbind nu este
nimic alceva decât o neobişnuită înşelare de sine. Mai înainte ca cineva să poată spune „lumea este fără
Dumnezeu”, el trebuie să cunoască întreaga lume; el trebuie să cerceteze universul cu toţi sorii şi cu toate
stelele lui, istoria tuturor timpurilor, să treacă prin tot domeniul spaţiului şi timpului ca să poată spune cu
toată temeinicia: << n-am descoperit nicăieri urmele lui Dumnezeu>>, ca să poţi spune cu hotărâre : <<nu
există nici un Dumnezeu>>, trebuie să fi atotştiitor şi atotputerinic, adică să fi Dumnezeu însuşi. „26
Cei ce-L au pe Dumnezeu, sunt cei au în orice loc casă şi patria sa, iar cei ce nu îl au pe Dumnezeu,
însăşi casa şi patria lui sunt pentru el că un loc în care se simte captiv.
Deşi dispune de o structură relativ stabilă, sentimentul religios are un caracter dinamic, conţinutul său
şi modul de manifestare fiind condiţionate şi modelate sociocultural.
Factorii care influenţează evoluţia şi caracteristicile sentimentului religios în copilărie, adolescenţă şi
maturitate sunt grupaţi, de regulă, în două categorii:
-factorii obiectivi, externi : factorii naturali (mediul natural sau cosmic şi evenimentele din natură ) şi
factorii socioeducaţionali şi culturali (familia, şcoala, biserica, tradiţia, mediul cultural, comunitatea
teritorială, etc. );
-factori subiectivi, interni (particularităţile psihice specifice fiecărei etape de vârstă, caracteristicile şi
tipul personalităţii individuale, starea psihofizică individuală etc.).
Acţiunea factorilor externi nu este însă nici directă (nici constantă) ci mediată de interioritatea psihică
a individului, astfel încât persoane diferite pot răspunde atat în mod diferit cât şi în mod similar la aceleaşi
condiţii de mediu, iar una şi aceiaşi persoană poate răspunde în mod diferit la aceleaşi condiţii externe, în
diferite etape ale evoluţiei ontogenetice. Rezultă, aşadar, o gamă largă de diferenţe şi variaţii individuale, o
dinamică a sentimentului religios, în funcţie de dinamica funcţională a sistemului personalităţii umane.

23. Gradina de flori duhovnicesti, Ed. Egumenita, Galati, p. 7

24. Ibid., p.6

2.3 Familia - principalul factor

Familia creştină se întemeiază prin Sfânta Taină a Căsătoriei. Ea îşi are originea la începutul omenirii,
când Dumnezeu în a şasea zi a Creaţiei L-a făcut pe om.
După ce a creat cerul, pământul, marea şi toate cele dintr-însele, Dumnezeu a zis: „ Să facem om
după chipul şi asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate
vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul.”
 Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat
zicând : „creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi îl stăpâniţi...” şi a privit Dumnezeu toate câte făcuse şi
iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă, ziua a şasea ( Facerea 1,24-31).
Atunci când Dumnezeu aduce înaintea lui Adam toate vieţuitoarele aerului, pământului şi apelor,
spre a le numi pe fiecare, omul le examinează în parte, dar nu află printre ele nici una să fie asemeni lui, nici
una din acele vietăţi nu sunt în stare să umple golul existenţei sale, ele nu pot să dea viaţă singurătăţii sale.
Această lipsă o simte Adam şi o cunoaşte la fel de bine Dumnezeu.
„Universalul creator a făcut femeia spre a înlătura izolarea bărbatului, spre a-i înfrumuseţa viaţa, a-i
procura o societate plăcută, a-i transmite gândurile ei, a-i rafina sentimentele, a-l ajuta în activitatea lui
economică, socială şi religioasă, a-l sprijini în slăbiciuni, a-l ajuta la toate lucrurile, a conlucra cu el la
înmulţirea copiilor lui Dumnezeu şi la perpetuarea neamului omenesc.” 27 Aceasta a fost şi este intenţia
Creatorului pentru crearea părţii femeieşti.
Sfinţii Părinţi apostolici şi patristici cugetând la cuvintele scripturistice „creşteţi şi va înmulţiţi
umpleţi pământul şi îl stăpâniţi...”(Facerea 1,2 ), recunosc în ele fundamentalele legi ale familiei. Dumnezeu,
spun ei, a pus şi pune armonie în toate creaturile sale şi cu atât mai mult în neamul omenesc, care se lasă
călăuzit după legile Lui.
Bărbatul şi soţia sunt regii pământului atâta timp cât se conduc după Legile lui Dumnezeu. „ de veţi
vrea şi mă veţi asculta bunătăţile pământului veţi mânca.” (Isaia 1 ).
Căsătoria este o Taină Sfântă. „Este Sfânta Taină prin care Biserica consfinţeşte căsătoria, adică
legătura dintre bărbat şi femeie şi pune baza familiei creştine. Săvârşitorul Cununiei este arhiereul sau
preotul. În zilele noastre şi călugării pot săvârşii slujba cununiei ceea ce era interzis în trecut.” 28
Ceea ce îi ajută pe cei doi soţi „să înainteze spre o unire sufletească tot

25. Mândiţă Nicodim, Fecioria, căsătoria, curăţia şi călugaria, Ed. Agapis, Bucuresti, 2005, p. 71

26. Braniste Ene si Braniste Ecaterina, Dictionar Enciclopedic de Cunostinte Religioase, Ed.Diecezana Caransebes, 2001, p. 126
mai adâncă este naşterea şi creşterea de prunci
Actele de unire trupească se îmbibă prin asumarea acestor responsabilităţi de un element spiritual şi mai
accentuat.
În felul acesta, în faza întâi a căsătoriei un mare rol în transfigurarea legăturii trupeşti, care deţine un
loc mai mare în unirea dintre soţi, îl are asumarea răspunderii naşterii de prunci, ca în partea a doua, această
legătură să fie în mare măsură depăşită în fiinţa ei de unirea spirituală în care soţii au progresat.” 29
Copiii adâncesc esenţa căsătoriei. Căsătoria fără copii se sărăceşte de substanţă spirituală interioară.
Astfel, prin copii, atât soţul cât şi soţia nu mai sunt egoişti, ei se deschid spre alţii. Prin copii intră în relaţii
cu societatea.
Căsătoria, „care nu-şi răstigneşte statornic lăcomia şi autosuficienţă proprie şi nu se depăşeşte pe sine
prin această năzuinţă, nu e familie creştină. După învăţătura creştină, păcatul propriu al familiei de azi este nu
divorţul sau lipsa de <<acomodare>> sau <<sălbăticia spirituală>>, ci autoadorarea familiei, refuzul de a
vedea căsătoria ca orientată spre Împărăţia lui Dumnezeu. Există o pornire de a face <<totul pentru
familie>>, dacă trebuie, chiar a fura. Familia nu mai este spre slava lui Dumnezeu; ea a început să nu mai fie
o intrare sacramentală în prezenţa Lui. Nu lipsa de sfială sfântă faţă de familie face ca divorţul să apară ca un
proces aproape natural, ci această autoidolatrizare a familiei face ca familia modernă să se sfărâme aşa de
uşor; este acea identificare a familiei cu succesul şi cu refuzul de a purta crucea... O căsătorie creştină se
încheie între două persoane, iar fidelitatea comună a celor doi faţă de al treilea-Dumnezeu - îi păstrează pe
aceştia într-o adevărată unitate între ei şi cu Dumnezeu.” 30
Ca factor secundar nu numai divorţul este păcatul familiei de azi ci şi despărţirea celor doi pentru
câştiguri materiale.
Statisticile spun că în România un număr foarte mare de copii au părinţii plecaţi în străinătate pentru
a caştiga mai mulţi bani.
Situaţia cea mai frecventă este aceea a lăsării copilului în grija unuia dintre părinţi, a unei rude sau a unui
prieten. S-a remarcat o deteriorare a relaţiei copilului cu părintele rămas acasă şi au existat cazuri în care
copiii au fost abuzaţi tocmai de cei carora le-au fost încredinţaţi. De asemenea, ponderea celor care au avut
probleme cu poliţia este semnificativ mai mare în rândul celor care au părinţi migranţi faţă de ceilalţi.O mare
parte dintre copiii emigranţilor sunt atraşi de la vârste fragede spre bande de cartier şi delicvenţe. Situaţia lor
şcolară este în general slabă, mulţi fiind corigenţi şi având o conduită deviantă, iar rata abandonului şcolar
are proporţi alarmante în cazul lor.
 În general, după cum relevă toate studiile în materie,starea psihică a copiilor ai căror părinţi sunt
plecaţi la munca în străinatate esta negativă,ajungându-se până la suicid, pentru că se simt abandonaţi şi
nefericiţi.

27. Staniloaie Dumitru, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol III, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al BOR, Bucuresti, 1997, p. 129

28. Ibid., p.130

Întradevăr,în zonele din România,de unde provine masiv forţe de muncă emigrată – mediul rural şi oraşele
mici şi medii - circa 85% din şcoli nu au psiholog.
Lucrul acesta ar putea să-i neliniştească pe cei care uită că, de fapt,preotul duhovnic la care sunt îndrumaţi
elevii de către profesorul de religie, nu numai că este un foarte bun psiholog,dar are şi puterea de a dezlega
păcatele.
Este adevărat că, nu de multe ori,’’ când familia devine o trambulină spre iad’’ 31 singura alinare a
copilului este biserica. Este un caz fericit atunci când copilul ajunge la Biserică deoarece se pierde foarte
mult timp în faţa calculatorului, a televizorului, devenind o parte componentă a acestuia, o anexă a jocurilor
electonice sau o statuie ce tot înghite mâncare în faţa televizorului.Ei nu-şi dau seama că astfel pierd ceea ce
au mai important. Se pierd pe ei înşişi.
Se pierd nu numai copiii ai căror părinţi migrează pentru un trai mai bun, dar şi aceia care fac parte din
familii monoparentale, ai căror părinţi muncesc de dimineţa până seara, neputând asigura decât cele
materiale. Părinţii sunt datori să îşi iubească copiii.
Ca sentiment natural, iubirea faţă de copii este mereu activă în inima părinţilor.
Datoria educării copiilor cuprinde educaţia trupească şi sufletească.
Educaţia trupească înseamnă grija de viaţa fizică, începând din momentul naşterii; părinţii au datoria
să îi hrănească,să îi îmbrace,să le dea adăpost,să le asigure educaţia necesară însuşirii unei profesii.
Este de remarcat faptul că mulţi dintre părinţi sunt preocupaţi realmente de cariera copiilor lor .
Numai că ei uită şi de existenţa sufletului.Îi învaţă pe aceştia modalităţi de a slujii vieţii trecătoare, iar pentru
aceasta cheltuiesc sume mari de bani. Sunt indiferenţi faţă de învăţătura creştină şi neglijează să îi înveţe să
trăiască creştineşte. Aceşti părinţi îşi nasc copiii pentru viaţa de aici, dar le închid poarta spre veşnicie.
Lumea de azi este tot mai mult preocupată pentru viaţa de aici ignorând viaţa de dincolo.
Educaţia sufletească le dă copiilor posibilitatea să îşi însuşească valorile religioase şi morale ale
societăţii pentru că „valoarea ta este sufletul tău” 32 şi nu cum sună declaraţia cotidiană a valorii : „Valoarea
este ceea ce îmi place mie.” 33
Părinţii care nu se ocupă şi de educaţia sufletească a copiilor nu ar trebui să se mai întrebe de ce fiii
lor nu îşi îndeplinesc datoriile faţă de ei şi faţă Dumnezeu.
Sfântul Ioan Gură de Aur îi îndemna pe părinţi spunând : ” fiecare din voi, părinţi şi mame aşa cum îi
vedem pe pictori făcându-şi tablourile şi statuile cu multă luare-aminte, tot aşa să ne îngrijim şi de aceste
minunate statui (care sunt copii).Căci pictorii punându-şi în fiecare zi tabloul înaintea lor,întind culorile cum
se cuvine.Iar sculptorii în piatră fac şi ei acelaşi lucru îndepărtând ce e de prisos şi adăugând ce lipseşte. Aşa
şi voi, ca nişte făcători de statui să aveţi spre aceasta toată zăbava făcând statui minunate lui Dumnezeu:
suprimaţi ce e de

29. Neofit Monahul,op. cit., p. 36

30. Ibidem , p. 43

31. Ibidem, p. 41

prisos şi adăugaţi ce lipseşte;şi priviţi la ele în fiecare zi să vedeţi ce înzestrare prisositoare au din fire ca să o
sporiţi, şi ce deficienţă din fire ca să o suprimaţi.”34
Familia este, aşadar, prima şcoală a virtuţiilor sociale de care nici o societate nu se poate lipsi. Mai
ales în familia creştină îmbogăţită cu harul şi misiunea sacramentului căsătoriei, copii de la cea mai fragedă
vârstă trebuie să înveţe să-L decopere şi să-L cinstească pe Dumneszeu şi să-l iubeasscă pe aproapele,
conform credinţei primite la botez; acolo trăiesc ei pentru prima dată experienţa unei vieţi sociale, sănătoase
şi a bisericii.
Deci, părinţii să fie adânc pătrunşi de importanţa pe care o are familia cu adevărat creştină pentru
viaţa şi progresul poporului lui Dumnezeu.
32. Timiş Vasile, op. cit. p. 84
2.4 Şcoala- factor de cultivare a sentimentului religios

Şcoala este acea instituţie care trebuie să promoveze copii de mici,să aibă grijă de sănătatea lor fizică
şi mintală, este acel loc unde copii işi fac primii prieteni, unde învaţă bunele maniere, sau cunosc tainele
dragostei. Şcoala poate fi vazută de copii ca pe ceva frumos, constructiv, ei pot învăţa să gândească mai
pozitiv sau, totul se poate întampla invers.
Şcoala este a doua casă a tânărului în formare. În această casă el trebuie să păşească cu bucurie şi
încredere.Ea este un prim factor al educaţiei continue şi sistematice. Activităţile educative utilizate în şcoală,
dezvoltă un caracter programat, planificat şi individual.
Pentru reintroducerea religiei în şcoală a fost nevoie de multă luptă pentru a convinge factorii
rensponsabili că înţeleptul Solomon are dreptate:”deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie să o aibă, zice
el, şi chiar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea”(Pilde 22,6)
„Pentru ţară este foarte important să-şi crească copiii sănătoşi şi morali.Ori, lucrul acesta presupune şi
o educaţie religioasă în spiritul celor mai curate tradiţii religioase.” 35
Morala creştin – ortodoxă respectă libertatea de gândire şi de acţiune a fiecărui om; nimeni nu obligă
pe nimeni să adere forţat la o morală sau alta, nimeni nu obligă pe nimeni să creadă în Dumnezeu şi să
respecte legile Sale. ”Eu ţi-am pus în faţă binele şi răul, zice Mântuitorul,alege binele!” Din aceasta
înţelegem că omul, fiinţă liberă, este ajutat de Dumnezeu să aleagă binele. Dar dacă el vrea să aleagă răul,
este liber să o facă.
Dacă respecţi lega morală a lui Dumnezeu, nu înseamnă că eşti fanatic. Dacă a respecta „Decalogul” şi
„legea iubirii” este fanatism religios, atunci ar trebui să se redefinească termenul „fanatism” ori să se
răstoarne întregul sistem de valori cultural creştine.
Educaţia religios - morală încearcă să perfecţioneze omul,creaţia a lui Dumnezeu, în, cu şi prin Iisus
Hristos Dumnezeu - Omul. Ca şi creaţie absolută, ea, ( educatia ) se bazează pe dragostea dintre oameni. Din
dragoste izvorăşte înrederea, iar acolo unde este iubire şi încredere izvorăşte libertatea.
Educaţia religios-morală creştină este o acţiune specific umană care se desfăşoară conştient de către
un profesor de religie (preot sau laic), conform unui plan şi unor metode bine precizate. Ea este susţinută de
iubire, de încredere şi de Harul lui Dumnezeu şi are drept scop realizarea caracterului religios - moral
cu desăvârşirea lui în personalitatea creştină.
Profesorul de religie este el însuşi mentor şi ucenic în şcoala lui. Este mentor deoarece menirea lui
este aceia de a forma caractere religios-morale, de a forma opinii. Totodată, el va urmări flexibilizarea şi
fluidizarea canalelor şi a

33. Sebu Sebastian, Opris Monica, Opris Dorin, Metodica predarii religiei, Ed. Reintragirea, Alba Iulia 2000, p. 9
fluxului de informaţie pe orizontală şi pe vericală între religie şi alte discipline ale procesului de învăţământ.
Perspectiva istorică asupra relaţiei dintre educaţie şi religie conduce la concluzia că misiunea şcolii şi
misiunea Biserici nu se exclud şi sunt interdependente, se stimulează reciproc tinzând să interfereze şi în
vremea noastră .
O educaţie a tineretului ruptă de spiritul Evangheliei este o educaţie care nu va avea finalitate.
Educaţia dirijată de repere ideologice ateiste, se întoarce îmoptriva omului. Exemplele sunt suficiente în acest
caz.
Educaţia este o acţiune, care vizează întregul, armonia trup - suflet din om. „Învăţământul religios,
educaţia religioasă, spre deosebire de celelalte obiecte de studiu, se adresează în special, inimii mai puţin
gândirii. Între aceste două daruri nu se duce o luptă aşa cum crede marea majoritate a corpului didactic de
toate gradele ci ele se împletesc în mod armonios, spre a forma adevăratul om. Inima este locaşul iubirii
adusă de Mântuitorul, iar raţiunea este lăcaşul ştiinţei şi al filozofiei.” 36 Sufletul , ca esenţă spirituală şi deci
superioară, stăpâneşte corpul şi îl conduce spre ţintele sau idealurile făurite de el sau descoperite de
Dumnezeu. Prin educaţie se poate nădăjdui realizarea unităţii morale, unitate ce dirijează apoi în mod
statornic viaţa şi toate acţiunile omului. Astfel se realizează şi caracterul moral.
„Spuneam mai devreme că profesorul de religie este şi ucenic în şcoala lui. Bine este a primi statutul
nostru ca fiind cel al ucenicului care are mereu ceva de învăţat.” 37
 Orice tânăr profesor păşeşte cu mare entuziasm, pentru prima dată, pragul unei şcoli, el doreşte să îşi
pună în evidenţă cunoştinţele acumulate în anii de facultate. Totodată el trebuie să fie conştient de lacunele
pe care le are în ceea ce priveşte percepţia copiilor şi de dificultăţile predării unor noţiuni şi concepte însuşite
în timpul studiilor universitare, „psihologia cotidiană însuşită de fiecare dintre noi prin experienţă socială nu
este suficient pentru a deveni buni cunoscători ai problemelor psihologice inerente instruirii şi educaţiei
copilului.” 38 „Sunt greu de identificat cauzele abaterilor disciplinare repetate; dificultăţile şi frământările
elevilor noştri sunt de o mare complexitate. Toate acestea reclamă o justă apreciere a elementelor de
psihopedagogie şcolară. Avem în vedere că fiecare dintre noi putem deveni prizonieri ai rutinei.” 39 Idealul
educaţiei religioase creştine este în ultimă instanţă vieţuirea după voia lui Dumnezeu.
Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de învăţământ a fost întotdeauna pozitivă, considerându-l o
obigaţie fundamentală pentru fiecare membru al ei.Convingerea sa constă în principiul pedagogic că nimeni
nu poate fi desăvârşit, dacă nu îşi luminează mintea cu ajutorul învăţăturii, care trezeşte sentimente

34. Popescu Anastasia, Cum sa ii invatam pe copii religia, Ed. Anastasia, Bucuresti, 1995,p. 10

35. Timiş Vasile, op cit.,p. 31

36. Cosmovici A., Iacob L., Psihologie scolara Ed. Polirom,Iaşi, 1998,p. 13

37. Timiş Vasile, op cit.,p. 32

înalte şi determină voinţa spre realizarea faptelor bune.
Religia, ca obiect de studiu, se încadrează în aria curriculară „ Om şi societate”.
Ea urmăreşte, alături de celelalte discipline componente, formarea personalităţii în concordanţă cu valorile
creştine şi dezvoltarea de caractere moral - creştine în spiritul dreptei credinţe. Atât în şcoala generală, cât şi
în liceu studiul religiei îşi propune atingerea următoarelor obiective cadru:
- Cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu ca fundament al mântuirii şi desăvârşirii omului ;
- Cunoaşterea şi folosirea adecvată a limbajului din sfera valorilor religioase;
- Cunoaşterea învăţăturilor Sfintei Scripuri, a tradiţiilor religioase şi a istoriei bisericeşti ;
- Formarea virtuţilor creştine şi consolidarea deprinderilor de comportament moral - religios ;
- Educarea atitudinilor de acceptare, înţelegere şi respect faţă de cei de alte credinţe şi convingeri.
La realizarea acestor obiective se ajunge prin diferite tipuri de activităţi, dintre care cel mai frecvent
utilizată este lecţia de religie. Acesteia i se alătură şi alte forme precum: vizite la mănăstiri, participarea la
conferinţe duhovniceşti, participarea la acţiuni de caritate în orfelinate, azile sau spitale, organizarea unui
cerc de religie.
Lecţia de religie este alcătuită dintr-o succesiune de etape ce se desfăşoară într-un anumit interval de
timp. Succesiunea etapelor depinde de tipul de lecţie folosit (lecţie mixtă, lecţie de transmitere şi însuşire
de noi cunoştinţe, lecţie de formare de deprinderi, lecţie de recapitulare şi sistematizare a cunoştinţelor,
lecţie de verificare şi evaluare), urmărindu-se întotdeauna asigurarea legăturii între transmiterea
cunoştinţelor şi asimilarea acestora.
Etapele corespunzătoare fiecărui tip de lecţie sunt selectate în funcţie de conţinutul informaţional, de
obiectivele urmărite, de particularităţile clasei de elevi, existând, prin urmare, o multitudine de structuri,
de secvenţe posibile. Menţionăm etapele scenariului didactic pentru o lecţie mixtă, deoarece acest tip de
lecţie le cuprinde pe toate:
- momentul organizatoric ;
- verificarea cunoştinţelor ;
- captarea atenţiei (sau pregătirea perceptivă) ;
- anunţarea titlului lecţiei noi şi prezentarea obiectivelor propuse ;
- predarea noilor cunoştinţe (sau tratarea) ;
- fixarea cunoştinţelor ;
- ascocierea ;
- generalizarea ;
- aplicarea.
În şcoală, profesorul, trebuie să fie o persoană special pregătită în acest scop, care să dispună de o
bună formaţie intelectuală, cu o doză de cunoştinţe care să îl ajute să trateze complet, competent şi cu
autoritate ştiinţifică temele propuse. Deasemenea, să aibă şi cunoştinţe de psihologie şi logică, pentru a şti ce
materie să folosească şi cât anume din ea, şi mai ales cum să o facă uşor inteligibilă, în funcţie de
particularităţile de vârstă şi individuale ale elevilor. La toate acestea se adaugă şi cunoştinţe de pedagogie
care să îi ofere metodele necesare activităţii de catehizare.
Scopul predării religiei are un dublu aspect: informativ şi formativ. Ora de religie, realizată prin
coparticiparea profesorului şi a elevilor, are o dimensiune care trece dicolo de spaţiul didactic, o dimensiune
iniţiatică. Părintele Bria îndemnă ca lecţia de religie să fie realizată în analogie cu istoria mântuirii. Liturghia,
ca formă de recapitulare a istoriei mântuirii, se constituie ca model pentru orice activitate catehetică. Ora de
religie poate fi privită ca o introducere la creştinism, ca un curs de istoria religiilor (prezentăm un bagaj de
cunoştinţe şi ritualuri care pot determina luarea unor opţiuni), ca un curs de apologetică (prezentăm unele
argumente). Dar ora de religie îşi atinge plenitudinea şi finalitatea atunci când subiecţii (eleviii) devin
interesaţi şi practicanţi, atunci când ei conştientizează apartenenţa lor la trupul mistic al lui Hristos care este
Biserica.
Principiul credinţei, Bria definea procesul prin care istoria Sfântă sau istoria mântuirii trece în istoria
oamenilor şi o transformă, generând convertirea personală şi constituirea comunităţii creştine. Acest ciclu
comportă trei etape principale :
- iniţierea în tainele credinţei, mărturisirea credinţei sau fidelitate faţă de Iisus Hristos şi faţă de
Evanghelia Sa.
- Lărgirea orizontului speranţei, celebrarea credinţei sau fidelitatea faţă de sine şi faţă de Biserică.
- Desăvârşirea comuniunii dragostei sau practicarea credinţei sau fidelitatea faţă de aproapele sau de
lume.
Iniţierea ca primă etapă favorizează mărturisirea credinţei, care nu se separă de trăirea credinţei prin
cult şi de practicarea credinţei prin faptele noastre şi prin morala personală şi socială. Pentru început
elevii sunt iniţiaţi în comunitatea de credinţă, mai apoi în comunitatea de morală (de trăire). Un profesor
bun – prin catehizare - induce elevilor un anumit stil de viaţă. Astfel, credinţa mărturisită, trăită şi
asumată dobândeşte valenţe personale şi sociale (paradigma socială a credinţei). Eclesia constituie o
adunare de credinţă, de liturghisire şi de practică.
A doua etapă a ciclului credinţei o constituie celebrarea credinţei prin participarea la cult, prin
fidalitatea faţă de sine şi faţă de Biserică. Profesorul de religie îşi va învăţa elevii că, fiecare credincios îşi
exprimă credinţa sub o formă de adorare a lui Dumnezeu, de mulţumire şi bucurie. Sfânta Liturghie
creează mediul pentru exprimarea bucuriei, a speranţei şi a credinţei unei comunităţi.
În cadrul cultului public, după mărturisirea credinţei (rostirea Crezului ), urmează celebrarea credinţei
( imnul pe „Tine Te lăudăm” ). În cadrul orei de religie, profesorii şi elevii purced la mărturisirea
credinţei, dar şi la o formă de celebrare, de adorare; fiecare oră de religie începe şi se încheie cu o
rugăciune.
În etapa a treia, urmează contextualizarea şi manifestarea credinţei în viaţa personală şi socială. Ora
de religie îndeamnă la angajare, la vieţuirea în şi prin Hristos. Religia, credinţa fiecăruia are sau ar trebui
să aibă un rol însemnat atât în viaţa personală cât şi în viaţa publică.
Abordarea separată a acestor etape de iniţiere în tainele credinţei este contrară spiritualităţii creştine.
Să nu uităm că orice Sfântă Liturghie este şi o oră de religie, o lecţie de iniţiere creştină, iar orice oră de
religie trebuie să indemne elevii la participarea Sfintei Liturghi.
În general, activitatea religioasă din şcoală are puncte comune cu alte discipline în ceea ce priveşte
princpiile didactice după care se călăuzeşte, metodele şi procedeele utilizate. Apar şi aspecte specifice,
care vor fi orientate de către educatori conform unui plan şi unor metode bine precizate. Educaţia, în
general este posibilă în toate perioadele vieţii omeneşti. De asemenea, şi educaţia religioasă.
Idealul educaţiei religioase creştine este în ultimă instanţă vieţuirea după voia lui Dumnezeu.

2.5 Biserica-factor decisiv în definitivarea profilului moral religios şi intelectual

În mod cu totul deosebit, îndatorirea de a educa revine Biserici , deoarece are misiunea de a vesti
tuturor oamenilor calea mântuirii, de a împărtăşi credincioşilor viaţa în Hristos şi de a-i ajuta cu solicitudine
continuă să ajungă la plinătatea vieţii dumnezeieşti.
Biserica are, aşadar, obligaţia ca Mamă, de a da fiilor săi o educaţie prin care întreaga lor viaţă să fie
pătrunsă de harul lui Hristos; contribuţia sa la promovarea desăvârşirii integrale a persoanei umane, precum
şi la binele societăţii pământeşti şi pentru a constitui o lume mai umană.Acest lucru nu este posibil dacă nu
ascultăm de porunca Mântuitorului care spune să dăm ascultare Bisericii. Ceea ce a poruncit El, aceea trebuie
făcut pentru a câştiga mântuirea. Pe cei ce nu se supun Bisericii şi reprezentanţilor ei şi nu ascultă cele
poruncite de ea, Mântuitorul îi ceartă cu pedepse aspre:” iar de a nu va asculta de Biserică, să- -ţi fie
ca un păgân şi vameş”(Matei 18,17).
Ea are şi datoria „de a ridica în calea atacurilor nemiloase îndreptate de prozelitismul sectar împotriva
ei, bariera solidarităţii şi comuniunii dintre credincioşi.” 40 „Fiecare membru al Bisericii, cleric sau mirean,
avem datoria de a-l mărturisi pe Hristos, de a-l întoarce pe aproapele nostru de la întuneric la lumină, de la
necunoaşterea la cunoaşterea lui Hristos.”41 Pentru a putea realiza aceste lucruri este nevoie ca membrii
Bisericii să pună în practică învăţăturile lui Hristos care sunt păstrate de Sfânta Biserică şi ca noi, credincioşii
să frecventăm Biserica. Numai că menirea de a mătura poteca spre Biserică o au cei care au sau au avut
diferite necazuri şi chiar dacă au depăşit acea perioadă grea nu au rătăcit drumul; o mai au cei care, de mici
au fost duşi de părinţi sau de bunici prezentându-li-se Biserica drept casa lui Dumnezeu şi nu au simţit
aceasta ca o corvoadă; dar meritul cel mai mare îl au cei care au mers pe căi pierzătoare de suflet şi, lăsând în
cele din urmă harul lui Dumnezeu să lucreze în ei şi-au aflat liniştea în Biserică.
În vechime, cei care lipseau trei duminici la rând de la Biserică, erau excomunicaţi. Acum nu se mai
întâmplă lucrul acesta, dar ne confruntăm cu o situaţie mult mai gravă: îndepărtarea omului de Dumnezeu.
Este trist atunci când auzi atâţia oameni care spun: „am credinţa mea, nu îmi trebuie Biserică”sau: ”am
muncit şase zile, astăzi vreau să mă odihnesc.” Astfel, găsesc tot felul de scuze tocmai pentru că nu-L au pe
Hristos în inima lor. Hristos însă nu poate să vină decât într-o inimă curăţită de păcate prin Sfintele Taine.

38. Popescu Dumitru,op.cit,.p. 8

39. Timis Vasile,op.cit.,p. 87

„Dumnezeu, cu toată atotputernicia Sa, spune Fericitul Augustin, nu ne-ar fi putut da nimic mai
mult,-cu toată înţelepciunea Sa, nu ar fi găsit să ne dea nimic mai mult,-cu toată bogăţia Sa, nu ar fi avut să
ne dea nimic mai mult decât Taina Împărtăşaniei.
În Biserică, la slujba Sfintel Liturghii se săvârşeşte marea Taină a Euharistiei (mulţumirie) pentru că
aici avem mai ales un îndemn să mulţumim mai mult decât să cerem; căci aici mai mult primim decât cerem
şi chiar nu rămâne absolut nimic din ceea ce ne-a dăruit nouă aici Dumnezeu.
Dacă cei care stau la îndoială şi sunt clătinaţi de necredinţă în ceea ce priveşte Sfânta Taină
Dumnezeiască,-cum că pâinea şi vinul ce se află pe Sfânta Masă se prefac în Trupul şi Sângele
Mântuitorului, ar fi întrebaţi de orice creştin ortodox: <<Oare Dumnezeu poate sa facă ceva care să fie mai
mult decât omul şi mai presus de mintea lui?>> Şi când acela va spune: poate, să îi spui:<< Oare nu poate El
să ne dea Trupul Său spre hrană?>> Precum <<prin cuvântul Domnului cerurile s-au întărit>>, tot aşa şi prin
acelaşi cuvânt Dumnezeu preface pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Lui.” 42
Minunea transsubstanţierii sau prefacerii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Iisus nu trebuie să
pară pentru noi prea de nepătruns când noi vedem cum în propriul nostru trup pâinea obişnuită se transformă
în carne şi obişnuitul vin în sânge.
Fără Sfânta Împărtăşanie cu Tainele lui Hristos, omul este ca şi un pom fără sevă. Pâinea şi vinul pe
care le gustăm în Taina Euharistiei, lucrează asupra noastră şi în mormânt, potrivit făgăduinţei Domnului
Însuşi( Ioan 6, 48-51).
„Este cumplit să te desparţi de Sfânta Împărtăşanie dar şi mai cumplit este să te apropii de ea
neîndreptat. Dar, din păcate, cât de mulţi sunt cei care prin necredinţa lor au înlocuit cele zece porunci cu una
singură:<<Fă ce vrei numai să nu te prindă.>>”43 Urmările sunt dezastruoase nu numai în familie sau în viaţa
socială dar mai ales pentru sufletul celui ce gândeşte astfel. Copii care de mici sunt obişnuiţi cu minciuna
ajung să creadă că îl pot minţi chiar şi pe Dumnezeu şi asfel ajung să încalce cele trei condiţii ale
spovedaniei :sinceritatea, căinţa şi hotărârea de a nu mai păcătui. În felul acesta ajung să se împărtăşească cu
nevrednicie.
În cazul împărtăşaniei luate cu vrednicie „Trupul şi Sângele Mântuitorului se luptă cu trupul şi
sângele nostru împotriva patimilor, sfinţind trupul şi arzând patimile” 44.
„Numai acolo în Biserică unde preotul ţine slujbele cu faţa către Dumnezeu şi rareori se întoarce către
popor pentru a-l binecuvânta-după cum este rânduiala tocmai pentru a-i aduce pe oameni din spate în faţa lui
Dumnezeu, ne putem uni cu El.”45
40. Grădina de flori duhovnicesti, op. cit.p. 31

41. Irineu, Episcop, op. cit.p 89

42. Boca Arsenie, Despre îndumnezeirea omului prin Har, vol I , Ed. Credinţa stramoşească, Iaşi, 2005, p.43

43. Părăian Teofil, op. cit.p 199

Sentimentul religios devine mult mai profud atunci când el se formează din practică, din trăire, şi nu din
teorie.
Cel ce nu frecventează Biserica nu este creştin autentic.Copiii trebuie să fie deprinşi cu mersul la Biserică în
Duminici şi sărbători mai ales la Sfânta Liturghie. Pentru cei ce cred în Dumnezeu nu e prea mult să participe
două ore pe săptămână la Sfânta Liturghie .Cei ce nu fac lucrul acesta nu se pot numi credincioşi, că nu sunt.
Biserica este cea care ne naşte duhovniceşte. În Biserică se săvârşeşte Sfânta Taină a Căsătoriei.
Atunci mirele şi mireasa primesc de la Dumnezeu harul şi binecuvântarea care sfinţeşte însoţirea lor spre a se
iubi, a se ajuta reciroc şi spre a da naştere şi a creşte copii buni,dupa voia Sa.
Într-una din ecteniile rostite la Logodnă, proţii se roagă pentru miri asfel: ” pentru ca să dea lor fii
spre moştenirea neamului, şi toate cererile cele către mântuire.”Iar în altă ectenie de la Taina nunţii spune:”
Pentru ca să se veselească ei la vederea fiilor şi a ficelor lor” şi în alt loc” pentru ca să li se dăruiască lor
dobândire de prunci buni şi viaţă fără prihană”46. În această Taină Biserica chiar şi pentru a avea viată lungă
şi îmbelşugată: „ Şi dă robilor tăi acestora (N) viaţă paşnică, lungime de zile, înţelepciune, dragoste unuia
către altul, într-u statornicia păcii, dar de prunci, seminţie cu viaţă îndelungată, cununa cea neveştejită a
măririi( slavei). Învredniceşte-i pe dânşii aş-i vedea pe fiii fiilor lor...şi le dă lor din roua cerului de sus şi din
grăsime pământului. Umple casele lor de grâu, de vin, de untdelemn şi de toată bunătatea, ca să dea şi celor
lipsiţi; dăruind şi celor ce sunt dimpreună cu dânşii toate cererile cele pentru mântuire” 47.
Iata cum Dumnezeu se îngrijeşte de oameni şi pune început bun în fiecare familie care nu se
depărtează de El şi merg pe cărările Lui. Dar pentru ca legătura dintr soţi să se sfinţească este nevoie de
iubire. Dacă la celelalte Sfinte Taine este nevoie de animite materii pentru a se sfinţi, la Sfânta Taină a Nunţii
este nevoie de iubire.
Atunci când dragostea lipseşte sau când copiii sunt zămisliţi în păcate Dumnezeu îşi retrage harul
Său.De aceia sunt atât de multe familii în care există ură,neînţelegeri şi suferinţe de tot felul. Aatfel de părinţi
se întreabă de ce au copii bolnavi si atâtea probleme fără ca măcar să ştie care este consecinţa necazurilor lor.
Tot într-o rugăciune rostită de preot la Taina Cununiei preotul spune: „Dăruieşte-le lor roadă
pântecelui,dobândire de prunci buni” dar în zilele noastre ce vedem ? Vedem mame ce îşi abandonează
pruncii sau mai rău îi ucid în pântece.
Sunt fete care după vârsta de 14 ani devin mame şi neputând să îşi crească copiii îi lasă ori în grija
părinţilor, ori în grija statului.Asta se întâmplă în cel mai fericit caz, deoarece de cele mai multe ori recurg la
avort.

44. Agheasmatar, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1950, p. 71

45. Ibidem, p. 79
Şi în sprijunul acestora vine de multe ori tot Biserica prin diferite asociaţii şi nu numai . Una dintre acestea
este şi Asociaţia Pro-Vita unde Părintele Nicolae Alezandru se ocupă de evitarea avorturilor în rândul fetelor
de liceu şi de creşterea şi educarea copiilor abandonaţi.
Tot Biserica este cea care întâmpină cu rugăciuni pe cel nou-născut şi pe mama lui încă din prima zi
de viaţă când moaşa aduce într-un vas apa pregătită spre sfinţire iar preotul spune: ”...Şi fă-o robilor tăi celor
ce vor gusta dintr-însa sau vor lua, sau se vor stropi, spre alinarea durerilor, iertarea păcatelor, depărtarea
tuturor relelor, spre tărie, vindecare şi sfinţirea caselor.” 48 În aceiaşi zi, preotul merge la casa unde s-a născut
pruncul şi se roagă pentru ca Dumnezeu să o păzească pe mama şi pe pruncul pe care l-a născut. Se mai
roagă şi pentru ca: ”pe pruncul, care s-a născut dintr-însa, să îl ferească de toată fermecătura, de toată
răutatea, de tot fivorul potrivnicului, de duhurile viclene cele de peste zi si cele de peste noapte.” 49 În aceiaşi
rugăciune zice: „Iar pe pruncul care s-a născut dintr-însa învredniceşte-l să se închine Biserici pământeşti, pe
care ai gătit-o ca să fie mărit numele Tău cel Sfânt.” 50
<<Să se închine Biserici pământeşti>> – cu acest îndemn preotul îl cheamă pe prunc în casa lu
Dumnezeu pentru numele Lui cel sfânt.
„Omul este un fenomen ciudat în multe privinţe. Născut pentru credinţă, el primeşte credinţa o dată
cu Sfântul Botez; aceasta îi este pecetluită cu Mirungerea şi totuşi, cât de uşor devine el necredincios!
Credinţa cere o raportare vie la Dumnezeu ca interlocutor personal, împlinită prin iubire.Credinţa nu este o
simplă lucrare corespunzând unui comportament al sufletului uman, ea depăşeşte un simplu act volitiv, un act
sentimental sau unul raţional.Chiar şi suma acestora nu poate epuiza actul credinţei. Acel <<totul este cu
putinţă celui care crede>> mărtuisit de Sfântul Serafim de Sarov înainte de minunea vindecării unei persoane
paralizate ne ajută să înţelegem credinţa ca pe o altfel de putere decât cea psihosomatică.” 51 Şi nu numai
credinţa o primeşte cel botezat ci şi multe alte daruri minunate, numai că noi trebuie să le păstrăm aşa cum ne
îndeamnă rugăciunile de la Taina Botezului:”şi îl fă pe el oaie cuvântătoare turmei celei sfinte a Hristosului
Tău, mădular cinstit al Bisericii Tale , fie şi moştean al al împărăţiei Tale. Ca după poruncile Tale vieţuind şi
păzind pecetea nestricăciunii şi ferind veşmântul neîntinat, să dobândească fericirea sfinţilor întru împărăţia
Ta.”52
Aşadar, numai prin Sfintele Taine care sunt administrate si păstrate de Biserică, creştinul primeşte har
şi binecuvântare de la Dumnezeu.
„Şi, pentru că prin termenul Biserica nu se înţelege numai clădirea în care credincioşii se adună
pentru a se ruga şi locul în care se săvârşesc Sfintele

46. Ibidem, p. 8

47. Idem

48. Idem

49. Ionescu Răzvan Andrei şi Lemeni Adrian Nicolae, Teologie Ortodoxă şi ştiinţă, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 2006, p. 278

50. Agheasmatar, op. cit., p. 22

Slujbe,ci şi totalitatea credincioşilor care Îl mărturisesc pe Iisus Hristos şi învăţătura Lui neschimbată şi Îl
recunosc drept cap al Bisericii. „53 Este foarte
important ca tinerii şi copiii să-şi cunoască bine preotul paroh şi pe enoriaşi pentru ca împreună să-L
mărturisească pe Hristos.
Pentru o apropiere a acestora de parohie şi de activităţile acesteia, se impune realizarea unor activităţi
comune. Acestea pot fi variate .Organizarea unor seri duhovniceşti în care copiii să fie invitaţi la rugăciune,
la meditaţii, la discuţii.Nu pot fi neglijate nici pelerinajele, excursiile sau activităţile de binefacere.”Parohia
este o comunitate disciplinată care păstrează adât coeziunea internă cât şi comuniunea cu celelalte parohi, cu
Eparhia şi celelalte biserici.”54 Costurile acestora nu sunt foarte ridicate din partea comunităţii parohiale, în
schimb eficienţa lor ar fi remarcabilă.Copiii ar simţi că fac parte din familia parohiei.Fiecare preot sau
profesor de religie poate să vină cu idei noi care să-i implice pe elevi în comunitatea parohială, transmiţând
astfel cuvântul evangeliei.
Depinde de noi, părinţi, preoţi şi profesori cât de bine ştim să-i educăm pe cei mici şi cât de pricepuţi
suntem în a le gestiona timpul iar ”cei care sunt nepăsători şi reci cu mintea faţă de maica lor, Biserica, prin
aceasta ei arată că nu o cunosc suficient, nu îi ştiu valoarea şi nu înţeleg fericirea de a-i aparţine.”55

51. Muha Camelia şi Păunescu Anghel Nicolae, Caiet de Religie, clasa a VIII-a, Ed. Sf Mina, Iaşi, 2001, p. 37

52. Timiş Vasile, op.cit., p. 87

53. Irineu, Episcop, op.cit.,p. 131