Sunteți pe pagina 1din 78

Universitatea "Ovidius"

Facultatea de Teologie Ortodoxă Specializarea: Pastorală

LUCRARE DE LICENŢĂ
- Dogmatică -

Îndrumător ştiinţific:

Pr. Prof. Conf. Lect. SPANACHE Florin

Absolvent:

ANDRIESCU Silviu
Locul harismelor în viaţa spirituală
ortodoxă
- Dogmatică -

Îndrumător ştiinţific:

Pr. Prof. Conf. Lect. SPANACHE Florin

Absolvent:

ANDRIESCU Silviu
Cuprins

Introducere
1. Harismele, ca daruri mai presus de natură ale Duhului Sfânt în teologia ortodoxă
1.1. Harisma ca dar dumnezeiesc către cei vrednici
1.2. Locul harismelor în viaţa spirituală ortodoxă
1.3. Temeiuri biblice şi harisme ale creştinilor primelor veacuri
1.4. Harisma în viziunea protestantă şi mişcarea harismatică asociată acesteia
2. Harisme duhovniceşti în spiritualitatea ortodoxă
2.1. Harisma discernământului şi a povăţuirii
2.2. Harisma tămăduirilor
2.3. Harisma facerii de minuni
2.4. Harisma înaintevederii (proorociei) şi a străvederii

2
2.5. Harisma teologhisirii
3. Sfinţi Părinţi, ca lăcaşuri ale darurilor Duhului Sfânt în tradiţia ortodoxă
3.1. Sfinţi făcători de minuni
3.2. Sfinţii teologi: Sf. Ap. Ioan Teologul, Sf. Grigorie Teologul, Sf. Simeon - Noul Teolog.
3.3. Sfinţi tămăduitori de multe feluri de boli sufleteşti şi trupeşti
3.4. Sfinţi cu darul proorociei şi a străvederii
3.5. Sfinţi cu darul povăţuirii
3.6. Părinţi contemporani
4. Co ncluzii
4.1. Harismele duhovniceşti - manifestări ale Duhului Sfânt în omul îndumnezeit prin har
INTRODUCERE

Harismele sunt în legătură directă cu harul divin, care este unic şi unitar după fiinţa sa, însă
prin lucrările şi efectele pe care le produce în persoanele umane, el ia înfăţişări şi manifestări diferite.
Manifestările sau lucrările diferite care apar din colaborarea harului divin cu omul se numesc daruri.
Harismele sunt daruri mai deosebite, daruri excepţionale, cu totul speciale, ale Sfântului
Duh. Acordarea lor nu se face după criteriul meritelor personale, ci după bunăvoinţa lui Dumnezeu şi
numai în folosul Bisericii, nu al celui care le primeşte. Fiecărui credincios îi revine sarcina de a
distribui cât mai bine ceea ce a primit de la Dumnezeu, de a se comporta ca un bun iconom
(administrator).
Apariţia harismelor, ca rezultat al unei revărsări excepţionale a Sfântului Duh, era împlinirea
profeţiei lui Ioil (3, 1 şi Fapte 2, 16), precum şi a făgăduinţei Mântuitorului făcută Apostolilor înainte
de Înălţare, când i-a anunţat că celor ce vor crede şi se vor boteza, le vor fi acordate semne sau minuni
extraordinare: izgonirea demonilor, vorbirea în limbi noi, puterea de tămăduiri etc. Profeţia lui Ioil şi
cea a Mântuitorului s-au împlinit cu prisosinţă. La Ierusalim şi în Iudeea (Fapte 2, 4-41), în Lida
(Fapte 9, 33-35), în Samaria (Fapte 8, 5-8) şi oriunde se răspândeşte credinţa în Hristos, fapte
minunate întăresc creştinismul şi adeveresc cuvintele Mântuitorului de la Cina cea de Taină: "Amin,
amin grăiesc vouă, cel ce crede în Mine va face şi el lucruri pe care le fac Eu şi mai mari decât
acestea va face" (Ioan 14, 12-14).
Toate aceste lucrări minunate împodobesc creştinismul, iar după Cincizecime, harismele
constituie un mijloc excepţional pentru întărirea credinţei neofiţilor şi pentru convingerea iudeilor şi

3
mai ales a păgânilor de dumnezeirea noii credinţe. Această comportare a providenţei răspundea
nevoilor Bisericii de atunci. Cu timpul ele s-au rărit, pe masură ce Biserica creştea şi se întărea,
pentru că nu mai erau atât de necesare. Nu era exclus ca orice creştin să poată câştiga pe alţii pentru
credinţa sa, ba eventual să vorbească chiar în adunare, însă de obicei doar harismaticii care erau
înzestraţi de darurile Sfântului Duh aveau puterea cuvântului. Ca formă de manifestare, harismele
sunt felurite, dar toate purced din aceeaşi sursă, toate servesc aceluiaşi scop, toate arată aceeaşi putere
divină. Unitatea lor rezidă în Duhul Sfânt, unitatea lor formală în Iisus Hristos, unitatea lor finală în
Dumnezeu-Tatăl. Credincioşii care le posedă nu sunt decât administratori vremelnici ai unui har divin
unic şi multiform.
Numărul harismelor nu se poate fixa cu precizie, ele depind de voia Sfântului Duh, care le
acordă potrivit nevoilor felurite ale fiecărei comunităţi. Sfântul Apostol Pavel enumeră, după felul lor,
mai multe harisme, dar nu-şi propune să le amintească pe toate şi nici să le clasifice.
Astfel în I Corinteni 12, 8-10 şi 28-30, el menţionează nouă harisme: cuvântul înţelepciunii,
cuvântul înţelegerii, credinţa făcătoare de minuni, darul tămăduirilor, facerea de minuni, proorocia,
deosebirea duhurilor, vorbirea în limbi şi tălmăcirea limbilor.
În Romani 12, 6-8 aminteşte şapte feluri de harismatici: proorocii, slujitorii, învăţătorii,
sprijinitorii, milostivii, cârmuitorii şi apărătorii.
Desigur că acestor liste li s-ar putea adăuga şi alte harisme, ţinând seama şi de alte manifestări
ale Sfântului Duh. De cele mai multe ori, harismaticii se deosebeau de ceilalţi creştini şi prin darurile
sau talentele lor naturale, la care se adăugau cele ale Sfântului Duh. Există însă o harismă pe care toţi
Sfinţii Părinţi o consideră cea mai importantă: dragostea. Ca folos, ea înlocuieşte toate harismele şi
constituie cea mai înaltă cale de desăvârşire. Dragostea, ca harismă, trebuie să-şi aibă motivul şi
scopul de la Dumnezeu şi la aproapele. Astfel înţeleasă şi trăită, dragostea creştină are într-însa
puterea dumnezeiască de a uni pe credincioşi în marea familie a lui Dumnezeu şi a rodi respectul
reciproc al demnităţii umane, liniştea, buna înţelegere şi pacea, spre înflorirea vieţii pământeşti şi
câştigarea vieţii veşnice.
Toţi creştinii trebuie să fie animaţi de dragoste în tot ceea ce fac, iar dragostea lor să fie dezinteresată
şi larg cuprinzătoare. Primirea Sfintelor Taine şi încorporarea lor la Trupul Tainic al lui Hristos, care
este Biserica, nu-I înstrăinează de lumea aceasta, ci îi leagă şi mai mult de slujirea ei, pentru binele
tuturor, după voia lui Dumnezeu şi după exemplul Sfântului Apostol Pavel, care s-a făcut tuturor
toate, ca pe toţi să-I dobândească.

4
Capitolul I
Harismele, ca daruri mai presus de natură ale Duhului Sfânt
în teologia ortodoxă

1. Harismele, ca daruri mai presus de natură ale Duhului Sfânt în teologia ortodoxă 1.1.
Harisma ca dar dumnezeiesc către cei vrednici

În Noul Testament, termenul grecesc charisma, care înseamnă dar duhovnicesc, apare doar de
17 ori, dintre care de 16 ori în Epistolele pauline. La o trecere în revistă a acestor apariţii vom observa
că termenul desemnează uneori lucruri absolut obişnuite. De exemplu, în I Cor. 7, 7, căsătoria şi
fecioria sunt numite de Sf. Pavel harisme. Termenul charisma nu acoperă însă conceptul de dar
spiritual din Noul Testament, de aceea prezenţa acestor daruri nu se limitează la locurile unde acesta
apare. De fapt, darurile duhovniceşti sunt desemnate în Noul Testament cu nume specifice. Cele mai
cuprinzătoare clasificări le găsim la Sfântul Apostol Pavel, care dă patru liste de harisme: I Cor. 12, 8-
10; I Cor. 12, 28-30; Rom. 12, 6-8; Ef. 4,11. Între harismele enumerate aici sunt şi unele pe care le
întâlnim şi astăzi în Biserică la tot pasul, deşi nu le numim harisme: darul ajutorărilor, darul cârmuirii
(I Cor. 12, 28), de asemenea, printre harismatici găsim pe: evanghelişti sau binevestitori, păstori,
învăţători (Ef. 4, 11). Din Romani 12, 7-8 înţelegem că existau: slujitori, învăţători, îndemnători,
milostivi, întâistătători. Observăm, aşadar, pe baza textelor amintite succint, că, potrivit Noului
Testament, nu putem reduce înţelegerea harismelor din Biserică la darurile speciale (vorbirea în limbi,
tămăduiri, profeţii etc.), ci cercul trebuie lărgit, în el incluzându-se atât harisme comunitare, precum:
darul învăţării sau al predării, al milosteniei, al mângâierii, al propovăduirii, cât şi cele personale, cum
este cel al căsătoriei sau al celibatului. În acest sens, Sfântul Chiril al Ierusalimului vorbeşte în
Catehezele sale de Duhul Sfânt care lucrează în cei botezaţi, harisme pe care el le numeşte "virtuţi".

În ceea ce priveşte harismele spectaculoase, şi aici se cuvin câteva precizări. Harisma Apostoliei,
care apare prima în unele liste ale Apostolului Pavel, a fost, evident, o harismă unică.
Deşi creştinii nu au mai avut harisma apostoliei în acest sens, Biserica este "apostolică", adică
"întemeiată pe temelia proorocilor şi a apostolilor" (Ef. 2, 20) după cuvântul paulin. Profeţia, ca rod al

5
iluminării dumnezeieşti, subzistă în Biserică în înţelesul de bază al acesteia, acela al sancţionării
păcatului şi al chemării la împlinirea voii lui Dumnezeu. În acest sens mai larg, Biserica prin membrii
ei şi-a manifestat întotdeauna vocaţia profetică. Însă harisma profeţiei există în Biserică şi în înţelesul
secundar de înainte-vestire, şi exemplele în acest sens abundă în literatura părinţilor pustiei, în cea
filocalică sau în vieţile sfinţilor. Cuvântul înţelepciunii şi cuvântul cunoştinţei (I Cor. 12, 8) sunt
harisme permanente în Biserică, înţelese ca teologie discursivă şi trăire mistică (Chiril al Alexandriei,
Sf. Ioan Damaschin, Teofilact al Bulgariei). Vorbirea în limbi şi tălmăcirea se manifestau în Biserica
primară în cadrul cultului (cf. I Cor. 14, 26-32). Odată cu dezvoltarea acestuia, anumite manifestări
harismatice s-au limitat la viaţa duhovnicească a fiecăruia. În acest sens găsim foarte multe referinţe
în literatura filocalică, chiar dacă nu vizează explicit vorbirea în limbi. Mai adăugăm aici faptul că
Apostolul Pavel dedică capitolul 14 al Epistolei I către Corinteni glosolaliei, pentru care corintenii
aveau o preferinţă. Apostolul se străduieşte, fără să conteste acest dar, să potolească entuziasmul lor şi
să îi cheme la o abordare matură (nu fiţi copii fără de minte, v. 20) spre folosul comunităţii şi în bună
rânduială. Stabilind o oarecare ierarhie, Apostolul aşază în fruntea virtuţilor dragostea care "nu cade
niciodată" (13, 8). Se pare că acest corectiv adus de Apostol a adus roade, şi aşa cum putem constata
din literatura creştină, Biserica a operat o schimbare de accent, astfel încât, fără ca harismele să
dispară, virtutea dragostei, care este totodată şi smerenie, şi jertfă, este pusă în prim- plan. Aşadar,
harismele nu au dispărut, pentru că sunt inerente vieţii Bisericii, şi slujesc în continuare în diferite
forme (nu întotdeauna spectaculoase) la "zidirea Trupului lui Hristos" (Ef. 4, 12).

1.2. Locul harismelor în viaţa spirituală ortodoxă

Harul divin nu poate fi despărţit de Persoana iubitoare a lui Iisus Hristos - Logosul divin
(Creatorul şi Mântuitorul lumii), prin care toate s-au făcut - şi deci nu poate fi obiect impersonal de
speculă, cum pretind vracii de astăzi. Harul divin nu se obţine în mod magic sau mecanic de aiurea
(prin vreo reţetă „spirituală", metodă sau tehnică automată, aşa cum propun aproape toţi impostorii),
ci de la Mântuitorul Hristos în mod iubitor-sacramental, precum însuşi Mântuitorul Hristos a lăsat
această rănduială Bisericii.
De obicei, dacă un om al Bisericii primeşte un dar, o harismă de la Dumnezeu - totdeauna pentru
folosul întregii Biserici -, atunci Biserica, prin Ierarhia ei, confirmă şi afirmă public aceasta, printr-o

6
binecuvântare şi printr-o recunoaştere oficială. Ştim că „pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi
apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile
vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor" (I Corinteni 12, 28). Aceste harisme le-a dat
Dumnezeu anumitor oameni din Biserică nu la întâmplare şi în neorânduială, aşa încât ei ar putea face
orice de capul lor, ci într-o bună rânduială şi ascultare ierarhică, „pentru că Dumnezeu nu este al
neorânduielii, ci al păcii" (I Corinteni 14, 33). In Biserică, întotdeauna şi „fără de nici o îndoială, cel
mai mic ia binecuvântare de la cel mai mare" (Evrei 7, 7), deci cei cu harismele minunilor şi
vindecărilor sunt datori să asculte şi să fie sub binecuvântarea celor cu misiunea şi cu harisma
învăţăturii credinţei, adică a Episcopilor.
Asadar, Sfinţii Părinţi, învăţătorii Bisericii, au lămurit definitiv credinţa ortodoxă, separând
grâul dreptei credinţe de toate neghinele ereziei, care sunt reactivate şi recapitulate în doctrinele
falşilor vindecători de astăzi. Harul lui Dumnezeu, cel tămăduitor şi sfinţitor, nu vine - şi nici nu poate
veni - prin oameni care au regretabile rătăciri dogmatice şi morale (chiar dacă ei se pretind ortodocşi,
chiar dacă au Biblia şi Crucea pe masa şi icoane pe pereţi, chiar dacă spun „Tatăl nostru" şi alte
rugăciuni la începutul şedinţei terapeutice), ci prin oameni sfinţiţi de Dumnezeu şi consfinţiţi de
Biserică. De aceea, orice terapie sufletească şi trupească care se pretinde a fi de la Dumnezeu, dar care
iese din rânduielile Bisericii, din afara atmosferei iubitor-sacramentale a ei, este străină de Dumnezeu,
Cel ce locuieşte şi lucrează deplin în comuniunea Bisericii.
Harismele şi darurile duhovniceşti, ca lucrări minunate ale Duhului Sfânt în Biserică,
prelungesc viaţa şi iubirea dumnezeiască între oamenii uniţi în aceeaşi dreaptă şi apostolică credinţă.
Dar şi oamenii aleşi, sfinţii, care s-au învrednicit de darurile dumnezeieşti, nu le opresc doar pentru ei,
ci le revarsă şi semenilor, ajutându-i şi întărindu-i şi pe ei în urcuşul duhovnicesc şi în creşterea lor
spirituală. Fiecare dar şi fiecare harismă se dă celor vrednici (sfinţilor) spre folosul şi zidirea întregii
Biserici, spre sporirea iubirii între credincioşi în acelaşi Duh Sfânt şi Iubitor.
Dar sfinţii, fiind cei care trăiesc în gradul cel mai înalt viaţa lui Hristos, umpluţi fiind de
Duhul Sfânt, au primit darurile dumnezeieşti la capătul şi în cursul unui drum continuu şi statornic de
îmbogăţire în virtute, de înduhovnicire a vieţii lor, de depăşire a tuturor patimilor egoiste. Astfel, „cel
care a ajuns la iubirea naturală de oameni, după înlăturarea totală a iubirii păcătoase de sine, primeşte
darul vindecărilor" [8].
Aşadar, adevăraţii terapeuţi ai sufletelor şi ai trupurilor sunt Sfinţii, singurii în care negreşit
lucrează Duhul Sfânt şi Iubitor de oameni. Aceştia aduc reală tămăduire oamenilor atunci când şi cei

7
bolnavi conlucrează cu ei în Duhul Sfânt. Dar dacă vreun bolnav nu se vindecă trupeşte, chiar dacă
urmează integral sfaturile primite, aceasta nu înseamnă că harul dumnezeiesc este neputincios, ci că
tămăduirea trupească nu-i e de folos, pedagogia divină urmărind ca prin pătimirea celui mai puţin
nobil (trupul) să se tămăduiască şi să se transfigureze ceea ce e mai nobil în om (sufletul).

1.3. Temeiuri biblice şi harisme ale creştinilor primelor veacuri

Noţiunea de harismă are o arie semantică foarte largă în Noul Testament, ea putând să
desemneze toate darurile pe care Dumnezeu le dă celor ce cred în El, cât şi harul mântuitor. Legătura
dintre cei doi termeni, harismă şi har, în gândirea Sfântului Apostol Pavel nu este deloc întâmplătoare,
deoarece apostolul doreşte să sublinieze că şi harul mântuitor este şi el tot un dar (Romani 5, 15-16).
Diferenţierea care se face astăzi între cuvintele "daruri ale Duhului" şi "harisme" în teologia ortodoxă
română şi nu numai, nu afectează cu nimic sensul de bază al noţiunii, ci se referă doar la un aspect
pragmatic de înţelegere a harismelor. Harismele pot să fie traduse în limba română ca "daruri ale
Duhului; daruri ale lui Dumnezeu" către oameni. Totuşi trebuie să avem în vedere că în Noul
Testament cele două cuvinte "dar" şi "harismă" nu pot fi interschimbabile decât în unele locuri:
❖ Forma de singular cuvântul "dar" se poate referi la Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 2,
38; 10, 45; 11, 17), sau la "darul lui Dumnenzeu" (Faptele Apostolilor 8, 20)
(interschimbabil), sau darul care se aducea în mod normal pentru sacrificiu (Matei 5,
23-24; 8, 4; 15, 5; 23, 18-19) (sens aparte), sau în unele cazuri se poate referi la
mântuire, justificare sau viaţa veşnică, sau chiar la Hristos însuşi (Romani 5, 15-17;
II Corinteni 9, 15; Efeseni 2, 8; 3, 7; 4, 7; Evrei 6, 4; Iacov 1, 17).
❖ Forma de plural "daruri", poate să desemneze atât darurile materiale date unui copil
(Matei 2, 11; 7, 11; Marcu 7, 11; Luca 11, 13; Apocalipsă 11, 10), cât şi darurile care
erau aduse în mod normal pentru fiecare sacrificiu (Luca 21, 1, 4; Evrei 5, 1; 8, 3-4;
9, 9; 11, 4). Darurile din Epistola către Efeseni (4, 8) unde se face referire la harisme
comportă două particularităţi care sunt strâns unite între ele. În primul rând Sfântul
Pavel nu foloseşte nici cuvântul harisma, dar nici pe cel de „doron" (gr.), ci pe cel de
„domata" (gr.) care are semnificaţia tot de „daruri". Această întrebuinţare nu este
intenţionată ci forţată, şi de aici este al doilea sens, deoarece acest text este un citat
din Psalmul 68, 18 care este preluat pur şi simplu. Din contextul general al pericopei

8
se poate trage concluzia că aceste daruri nu fac referire doar la darurile amintite două
versete mai departe, ci la daruri în general.
Aşadar harisma este în primul rând un dar de la Dumnezeu, care prin felul în care se
manifestă poate să aibă lucrări diferite. Harisma se poate referi la harul special al preoţiei (I Timotei
4, 14 şi II Timotei 1, 6). Harisma poate să fie receptată ca un dar special primit de la Dumnezeu:
darul celibatului (I Corinteni 7, 7), ajutor într-o situaţie specială (II Corinteni 1, 11) , darul
împărtăşit de Dumnezeu prin Apostol celor din Roma (Romani 1, 11; 11, 29), un dar special spre
zidirea şi întărirea unei comunităţi (I Corinteni 12-14) şi darul dat de Dumnezeu omului (I Petru 4,
10).
Pe parcursul a două mii de ani "harismele" ca daruri duhovniceşti/daruri ale Duhului/daruri
speciale, au forţat înlocuirea sensului primar de simplu "dar dat de Dumnezeu în mod gratuit, spre
folosire personală sau comunitară". Ele au vrut să fie acele manifestări însoţite de anumite puteri
minunate în exercitarea lor exterioară (I Corinteni 1, 7; 12, 4, 9, 28, 30, 31; Romani 12, 6). Faptul că
unele daruri pot avea un caracter extraordinar a întărit concepţia că doar acele daruri sunt
harisme care au ceva ieşit din comun. Astfel s-a încercat de către teologia contemporană lămurirea a
ceea ce înseamnă o harismă şi care este scopul ei final. Cu toate că suntem îndemnaţi să râvnim după
harisme (I Corinteni 12, 31; 14, 1), acestea sunt totuşi un dar exclusiv al Duhului (I Corinteni 12, 11)
şi nu rodul propriei noastre munci. În acest context trebuie precizat că harismele fie că privesc o
persoană sau o comunitate au o dimensiune comunitară, dacă aceasta este neglijată, ele nu îşi mai
găsesc finalitatea pentru care au fost dăruite.
Harismele nu trebuie confundate cu talentele sau înzestrările naturale, însă nici rupte total de
acestea. Dumnezeu revarsă darul Său peste un om care se află pe calea desăvârşirii şi care a fost
înzestrat natural cu anumite aptitudini, dar nu este exclus omul simplu, care în urma primirii harului
va progresa (unii apostoli aveau aptitudini deja formate, alţii erau simpli oameni, dar toţi au
progresat). Deosebirea fundamentală dintre harisme şi talente constă în faptul că primele vizează
mădularele trupului lui Hristos, iar cele din urmă pot să fie folosite chiar contra Bisericii.
Termenul de „harismă" poate fi întâlnită de 17 ori în Noul Testament şi în toate locurile ea
subliniază caracterul de "dar" dat de Dumnezeu; astfel traducătorii Sfintei Scripturi în limba română o
vor traduce pur şi simplu prin cuvântul "dar". În Septuagintă acest cuvânt nu poate fi întâlnit, cele trei
referiri, invocate adesea, s-au dovedit a fi o interpolaţie târzie. În creştinismul primelor veacuri acest

9
cuvânt este întrebuinţat mai departe de Părinţii Apostolici şi Sfinţii Părinţi cu sensul de "dar" a lui
Dumnezeu având un spectru de interpretare foarte larg, însă fără a deveni un termen tehnic.
Harismele ca daruri ale Duhului au avut un rol decisiv în răspândirea creştinismului primar,
ele fiind roade fireşti ale lucrării Duhului în cei care Îl acceptau. Ele au însoţit încă de la început
activitatea misionară a apostolilor (Fapte 2; 10; 19), dar s-au manifestat şi în comunităţile nou
înfiinţate în rândul credincioşilor (Romani 12, 6-8; I Corinteni 12-14; IPetru 4, 10-11). Din cauza
modului de manifestare, a presupusei întâietăţi, ontologice şi nu funcţionale, a uneia în faţa alteia şi a
posibilei sciziuni, Sfântul Apostol Pavel s-a văzut nevoit să dea informaţii esenţiale pentru o
comunitate binecuvântată de Duhul Sfânt. Harismele într-o comunitate trebuie să fie asemeni
mădularelor dintr-un trup (I Corinteni 12, 12-27), fiecare este important în felul său, şi are valoare
atât timp cât slujeşte zidirii proprii şi celorlalte mădulare ale Bisericii (I Corinteni 12, 4), astfel el a
scos în evidenţă un raport de interdependenţă între harisme . Ele trebuie să fie un prilej de unitate şi
nu de dezbinare, de adunare şi nu de împrăştiere, de ordine şi nu de anarhie. Realizarea unităţii în
diversitate ar trebui să fie dezideratul unei comunităţi conduse de Duhul, totuşi acest lucru nu este
uşor de realizat în multe comunităţi harismatice de astăzi.
Harismele în cadrul Bisericii primare au fost nişte realităţi de necontestat, excesul harismatic
izvorât din entuziasmul primei comunităţi creştine din Corint a necesitat reglementări şi precizări.
Harismele sunt date spre împlinirea Trupului lui Hristos. Ele sunt date în dar pentru ca alţii să se
bucure în mod gratuit de ele. O analiză a comunităţii harismatice din Corint căreia îi scrie Sfântul
Pavel va aduce mai multă lumină asupra rolului şi însemnătăţii pe care orice harismă/dar o/îl joacă în
viaţa creştină.

1.4. Harisma în viziunea penticostală şi mişcarea harismatică

În calitatea noastră de creştini ortodocşi ştim că nu numai Dumnezeu are puterea de a face
minuni, ci şi diavolul. Şi el e capabil de "minuni" prin care de fapt imită virtual oricare dintre
minunile autentice ale lui Dumnezeu. Mulţi Sfinţi Părinţi au cercetat lucrurile acestea, dupa cum zice
Scriptura „să cercăm duhurile dacă sunt de la Dumnezeu" (1 Ioan 4, 1), descoperindu-ne adevarata
faţă a acestor mişcări.

10
Dat fiind că "renaşterea harismatică" a pătruns în lumea ortodoxă prin confesiunile
protestantă şi catolică, care la rândul lor au primit-o de la sectele penticostale, vom face o scurtă
incursiune istorică.
Cultul penticostal sau „Biserica lui Dumnezeu Apostolică" (după cum se autodenumesc)
este cea mai reprezentativă organizaţie a mişcării "fundamentaliştilor" moderni. Spre deosebire de
baptişti şi adventişti, penticostalii încep un ev nou, cu anul 1901, contrapunând "mişcării"
harismatice, care a cuprins Biserica Apusului, concepţia lor de "chemaţi" ai Duhului şi "împărţitorii"
de daruri.
Numele de penticostali vine de la cuvântul cinzecime susţinând că ei sunt botezaţi cu Duh Sfânt şi cu
foc asemenea Sfinţilor Apostoli. Li se mai zice şi "tremurători" deoarece în momentele de pretinsă
inspiraţie a Duhului, ei tremură; sau "spirit" fiindcă pretind că au pe Duhul Sfânt în timpul „vorbirii în
limbi" (glosolalie).
Originea1 acestei secte se află în America, datând abia de la începutul veacului trecut. Istoricii
penticostali, fără a preciza un istoric concret, pretind că "naşterea" sectei are loc în perioada
apostolică. În susţinerea acestei afirmaţii nu au nici o dovadă concretă.
Această mişcare religioasă apare din rândul baptiştilor şi a fost organizată de predicatorul Carol
Parham împreună cu prietenul său Tomleson. Aceştia au "profeţit" că Sfântul Duh se va revărsa din
nou cu putere, la o apropiată "pogorâre" a Sa şi că la 3 ianuarie 1901 s-a şi pogorât peste 13 persoane.
În 1906, această sectă propagată de Parham şi câţiva aderenţi ai săi începe să prindă teren, iar prima
organizaţie penticostală se formează în Los Angeles - California (SUA). În acelaşi an, Carol Parham
ajunge în Europa, mai întâi în Norvegia şi apoi în Germania unde a reuşit să convertească un pastor
luteran, I. Paul, care ulterior devine conducătorul sectei în Germania. Aceştia, pentru a atrage atenţia
se mai autodenumesc: creştinii cinzecimii, posesorii duhului, inspiraţii, aleşii etc. Toţi laolaltă, sau
individual, pretind a avea "daruri" speciale ca: vorbirea în limbi, tâlcuirea, deschizători, luminători,
dascăli, profeţi, vindecători prin minuni, vizionari, harismatici şi chiar Mesia... Dintr-un asemenea
amalgam s-au detaşat multe secte ducând mai departe sau reactivând diferite erezii sau rătăciri ale
primelor veacuri creştine. Dacă cercetăm din punct de vedere istoric în acest fenomen vom găsi o
vorbire în limbi ca lucrare a Sfântului Duh numită şi "Glosolalia rusalina" diferită de falsa vorbire în
limbi a penticostalilor pe care îi cunoaştem astăzi.

1 Extrase din Petru I. David „Manual de sectologie" , Edit. Episcopiei Argeşului, 1994

11
Având mai multe centre de formare, mişcarea penticostală, se extinde repede comparativ cu alte secte,
făcându-se de altfel ca azi să existe nenumărate organizaţii penticostale dintre care amintim:
"Credinţa Apostolica", "Adunarile lui Dumnezeu", "Biserica Evangheliei depline" etc. La început
nebăgată în seamă, mai apoi ponegrită din cauza unor excese de zel, mişcarea penticostală, se bucură
azi de renumele uneia dintre cele mai importante mişcări religioase, din secolul XX, în sânul
creştinismului occidental.
În România, această sectă pătrunde prin Pavel Budeanu din Arad. Acesta emigrează în S.U.A. înainte
de 1910 unde întâlneşte propagandişti penticostali şi aderă la această "credinţă" iar după întoarcerea
sa în ţară, cu ajutorul unor bogătaşi maghiari, formează primele organizaţii penticostale în Banat şi
Transilvania.
Alt naiv, comerciant ambulant, Ion Bododea, din Brailisa, fost pastor baptist a "trecut" la vorbirea în
limbi şi după ce şi-a adunat câţiva adepţi s-a autodenumit "Şeful Bisericii lui Dumnezeu cea
Apostolica".
Prima casă de adunare penticostală a fost cea din casa soţilor Bradin, la 10 septembrie 1922. Nefiind
încă recunoscută de stat aceasta sectă, cei 50 de membri care o formau în anul 1923 fac o petiţie prin
care cer recunoaşterea legală. După 23 august 1944, penticostalii din România îşi strâng rândurile, iar
la 14 noiembrie 1950, prin Decretul numarul 1203, conducerea atee a statului din acea perioadă,
recunoaşte juridic Cultul Penticostal sau "Biserica lui Dumnezeu
Apostolica". Biserica Ortodoxă îi consideră în continuare eretici şi schismatici, asemenea
"strămoşilor" lor baptiştii.
Se deosebesc de ortodoxie în primul rând prin felul în care se manifestă în cult. Cultul
penticostal nu are o traire duhovniceasca precum găsim în duhul slujbelor si trăirea Sfintilor Parinti ai
Bisericii. De asemenea, nu recunosc canoanele Sfinţilor Apostoli şi a Soboarelor Bisericii limitându-
se doar la pasajele din Biblie care le justifică doctrina. Neagă pururea fecioria Maicii Domnului
considerând-o o femeie oarecare, neagă cinstirea Crucii şi a icoanelor pe care le consideră idoli, nu
admit botezul la orice vârstă negând valabilitatea botezului copiilor, nu recunosc cele şapte Taine ale
Bisericii etc. Toate acestea fac parte din învăţătura lor doctrinară pe care au modificat-o de mai multe
ori de-a lungul timpului..
Un scop al vieţii religioase penticostale (pe care îl întâlnim şi la alte secte) este aducerea de noi adepţi
în gruparea din care fac parte. „Misiunile" lor se orientează mai mult spre a spori numărul adepţilor
din rândul altor culte creştine şi chiar din ortodoxie, şi mai puţin din cele păgâne.

12
Miscarea carismatica s-a extins si in cadrul altor culte neoprotestante, dar si in catolicism si,
chiar si in ortodoxie, cu diferenta ca desi la catolici miscarea a capatat o foarte mare amploare, la
ortodocsi toate incercarile de propagare a ei au esuat.
Dimensiunea sacrului lipseste în credinta neoprotestantă. Pentru neoprotestanti universul
credintei este mult mai sărac. Pentru ei nu există taine, nu există rugul aprins, nu există trupul si
sângele Mântuitorului. Viziunea lor este una moralistă si rationalistă. Uneori ei simt această sărăcire a
continutului credintei. Miscarea harismatică ce a apărut la începutul secolului douăzeci tocmai ca o
încercare dureroasă de întoarcere către plinătatea prezentei Duhului Sfânt. Ceea ce harismaticii au
încercat să introducă prin manifestări zgomotoase si spectaculoase, ortodocsii au avut din totdeauna
în linistea bisericii si în manifestarea prezentei Duhului Sfânt în euharistie. Dacă în bisericile
neoprotestante descoperim acest spirit moralist si rationalist, în Ortodoxie descoperim taina. Dacă
teologia protestantă este □stiintificăD, teologia ortodoxă este poetică, pentru că numai poezia încearcă
să capteze infinitul adâncului de sensuri. Dacă centrul slujbei protestante este predica, pentru că ea se
adresează cel mai bine mintii si emotiilor, în centrul slujbei ortodoxe se află taina, atingerea concretă
si participarea la cele ceresti.
Fiecare creştin ar trebui să dovedească prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în el. Dar prezenţa
Duhului Sfânt nu se dovedeşte numai prin vorbirea în limbi. Marele Apostol Pavel zicea că roadele
Duhului Sfânt sunt: "dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine,
credinţa, blândeţele, înfrânarea, curăţia" (Galateni 5, 22-23). Iată, însă, că printre roadele Duhului nu
este pomenită vorbirea în limbi, deoarece a fost un dar al Bisericii numai pentru un anumit timp, nu
cum sunt cele enumerate mai sus, pe care trebuie să le aibă creştinul din toate timpurile. Cine se
dovedeşte că are aceste roade ale Duhului Sfânt, acela are şi pe Duhul Sfânt.

Noile „revarsari" ale Duhului Sfânt


In general, adepţii "mişcării harismatice", aşa cum o afirmă neîncetat ei înşişi, au senzaţia că
sunt "plini de Duhul". "Mă simţeam un om nou, curat şi liber şi cu desăvârşire plin de Duhul Sfânt" .
"Totul a început cu botezul Duhului, când am început să-mi dau şi eu seama ce înseamnă să ai cu
adevărat vedenii despre viaţa în Duhul. Este într-adevăr o viaţă plină de minuni... în care te umpli
mereu de iubirea de viaţă-dătătoare a Domnului" (Ranaghan, p.65) . Toţi îşi caracterizează stările
spirituale invariabil cu aceleaşi cuvinte, aceleaşi propoziţii stereotipe. După un preot catolic, "toată
lumea părea să fie cuprinsă, fără excepţie, de o mare bucurie şi pace - era efectul atingerii Duhului".

13
Un grup harismatic interconfesional afirma că scopul membrilor săi este "să arate şi să ducă
pretutindeni iubirea lui Hristos, pacea şi bucuria, oriunde s-ar afla ei" 2.
Odată intraţi în această stare "spirituală" (în care, în mod semnificativ, termenii pocăinţă sau mântuire
sunt rareori pomeniţi), mulţi reuşesc să ajungă la mari "înălţimi". Zice un catolic: "Duhul creştea în
mine uneori pe durate foarte lungi (de mai multe ore) în care mă aflam propriu- zis în extaz; jur că am
simţit cu anticipaţie gustul Împărăţiei Cerurilor" (Ranaghan, p.103). Biserica Ortodoxă respinge total
aceste practici şi "mişcări harismatice" sectare, care sunt amăgiri diabolice din veacurile de pe urmă,
ce înşeală în diferite chipuri şi forme pe cei ce s-au rupt de Biserica lui Hristos întemeiată de Duhul
Sfânt. Că cei ce nu ascultă de Biserică şi de Sfinţii Apostoli şi nu au cele şapte Taine, Sfânta
Liturghie, Preoţia şi Sfânta Cruce, nu pot avea Duhul Sfânt, ci numai duhul diavolului.
După cuvântul Episcopului Ignatie Briancianinov, înşelăciunea, cunoscută sub numele de închipuire,
se hrăneşte din inventarea unor simţiri false sau stări de har, care dau naştere la o concepţie complet
eronată asupra vieţii duhovniceşti. În acest mod se inventează mereu stări pseudo-spirituale, cel
înşelat are mereu senzaţia că se află în intimitatea lui Iisus şi că discută cu El, are mereu "revelaţii
mistice", aude voci, simte bucurii...
Din această activitate sângele primeşte o mişcare înşelătoare şi păcătoasă, care este luată drept
bucurie plină de har, care îmbracă haina umilinţei, a pietăţii şi înţelepciunii". Spre deosebire de
formele mai spectaculoase de înşelăciune diavolească, închipuirea, "deşi face mintea să cadă în cele
mai teribile greşeli, nu o împinge însă până la nebunie desăvârşită", astfel încât această stare poate să
dureze ani îndelungaţi sau chiar o viaţă întreagă fără ca cel în cauză să-şi dea seama. Această stare
plăcută plină de căldură şi chiar de fervoare, echivalează însă cu o sinucidere spirituală, căci cel care
suferă de ea este de fapt cu desăvârşire orbit şi nu vede starea reală a vieţii lui sufleteşti.
Spune iarăşi Sf. Episcop Ignatie: "Închipuindu-şi că este plin de har, el nu mai poate primi niciodată
harul... Cel care îşi atribuie daruri duhovniceşti este împiedicat de chiar închipuirea lui de la primirea
harului dumnezeiesc, deschizându-şi în schimb larg inima patimilor şi diavolilor". Fiindcă tu zici:
Sunt bogat, si m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de
plâns, şi sărac şi orb, şi gol! (Apoc. 3,17).
Cei atinşi de boala înşelăciunii "harismatice" nu se simt doar "covârşiţi de duh"; ei "văd" chiar şi în
jurul lor începutul unei "noi ere" (new age) a "revărsării Duhului Sfânt", - crezând că "lumea se află
în pragul unei mari deşteptări spirituale" (Logos, Feb. 1972, p.18) şi având în permanenţă pe buze

2 Revista Inter-Church Renewal, 1971

14
cuvintele profetului Ioil: Vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul (3,1). Creştinul ortodox însă ştie că
această profeţie se referă în general la vremurile din urmă, care au început chiar cu venirea
Mântuitorului, cu deosebire la Cincizecime (Fapte, 2) şi la sfinţii Bisericii Ortodoxe care au cu
adevărat harul Duhului Sfânt, din belşug, aşa cum sunt şi sfinţii Ioan de Kronstadt şi Nectarie de
Eghina, care au făcut multe minuni, chiar în acest corupt secol XX.
În concepţia "harismaticilor" din zilele noastre, însă, minunile sunt ceva la îndemâna oricui.
Oricine poate să vorbească în limbi, numai să vrea; există şi manuale care stau la dispoziţia
doritorului, explicându-i cum să facă.
Ce spun însă Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, cu privire la dobândirea harului?
Potrivit Sfântului Episcop Ignatie, darurile Duhului Sfânt "se sălăşluiesc doar în creştinii ortodocşi
care au ajuns la desăvârşirea creştină, care s-au curăţit şi care s-au pregătit mai dinainte prin
pocăinţă".
Ele sunt "dăruite Sfinţilor lui Dumnezeu numai după bunăvoinţă a Sa şi prin lucrarea Sa, şi
nu prin dorinţa sau putinţa oamenilor. Ele sunt dăruite extrem de rar şi pe neaşteptate, în cazuri de
extremă nevoie, şi prin purtarea de grijă minunată a lui Dumnezeu - şi niciodată la întâmplare"
(SfântulIsaac Sirul). "Trebuie să mai ştim că în vremurile noastre aceste daruri sunt acordate cu mare
moderaţie, din cauză că a slăbit credinţa lumii creştine în general, ele slujind în întregime trebuinţei
mântuirii. Dimpotrivă, "închipuirea" (imaginaţia) îşi revarsă "darurile" fără multă zăbavă şi în
cantităţi nelimitate".
Intr-un cuvânt, "duhul" care-şi revarsă darurile asupra acestui neam desfrânat, corupt şi înşelat
de secole de erezie şi pseudo-pietate, asupra acestui neam care caută "semne" şi minuni, nu este
Duhul lui Dumnezeu. Aceşti oameni rupţi de Biserica vie a lui Hristos nu au cunoscut niciodată ce
este Duhul lui Dumnezeu şi niciodată nu I s-au închinat Lui. Ei sunt atât de departe de adevărata
duhovnicie încât, priviţi cu ochii sobri ai Ortodoxiei, ei nu sunt în stare decât să îngâne în mod hulitor
adevărata credinţă prin psihismul, emoţionalismul şi uneori chiar demonismul lor.
"Adevărata trăire duhovnicească - scrie Sfântul Episcop Ignatie Briancianinov - omul trupesc
nu o poate exprima în cuvinte. Prin cuvinte nu se pot exprima decât simţirile deja cunoscute de
inimă, în timp ce trăirea duhovnicească este cu totul străină de inimă, care nu cunoaşte decât
sentimentele emoţionale şi trupeşti. O astfel de inimă nici nu ştie măcar ce este existenţa unei trăiri
duhovniceşti".

15
„Vorbirea in limbi"
Darul vorbirii în limbi a fost dat de Dumnezeu Sfinţilor Apostoli la Duminica pogorârii
Duhului Sfânt, dar numai pentru o vreme, cu scopul de a se converti mai uşor neamurile păgâne la
creştinism.
Intr-adevăr, la pogorârea Duhului Sfânt, Dumnezeu a vorbit iudeilor prin gurile străinilor.
Căci iudeii străini, auzind pe apostoli vorbind în limba lor despre faptele minunate ale lui Dumnezeu,
au crezut (Fapte 2, 11). Despre darul vorbirii în limbi Apostolul Pavel a proorocit că va înceta în
Biserică (I Corinteni 13, 8) deoarece a fost un dar şi un semn numai pentru începutul creştinismului
ca să-i convertească mai uşor pe necredincioşi (I Corinteni 14, 22-28).
Despre încetarea darului vorbirii în limbi în Biserică, arată luminat şi marele dascăl şi luminător a
toată lumea, Sfântul Ioan Gură de Aur care zice:
„Pentru care pricină a fost dat si luat dintre oameni darul vorbirii în limbi? Nu pentru că
Dumnezeu ne necinsteşte, ci pentru că ne cinsteşte foarte mult. Si iată cum: Oamenii erau atunci mai
nepregătiţi, deoarece erau de curând izbăviţi de idoli şi mintea lor era încă neascuţită şi mai
nesimţitoare; erau atraşi şi încântaţi de toate cele trupeşti, nu aveau încă nici o idee despre darurile
netrupeşti şi nu ştiau ce este harul spiritual care se contemplă numai prin credinţă. Pentru aceea se
făceau atunci semne. Unele dintre harismele cele duhovniceşti sunt nevăzute şi se înţeleg numai prin
credinţă. Iar altele se fac prin semne văzute pentru încredinţarea celor necredincioşi. "
Deci, noi acum n-avem nevoie de semne. Cel ce nu crede are nevoie de zălog. Dar eu, care nu
am nevoie de zălog nici de semne, ştiu că am fost curăţit de păcate, chiar dacă nu aş vorbi în limbi.
Cei de atunci, însă, nu credeau dacă nu aveau semn ca mărturie a adevărului în care credeau. Prin
urmare li se dădeau semne nu ca unor credincioşi, „ci ca unor necredincioşi, ca să devină
credincioşi'. În acest sens zice marele Apostol Pavel: "Limbile sunt spre semn, nu credincioşilor, ci
necredincioşilor' (I Corinteni 14, 22).

Glosolalia, harisma a Duhului Sfant a primilor crestini


In capitolul 2 din Faptele Apostolilor se arata ca Biserica, inca de la intemeierea sa, este o
comunitate harismatica: "Iar cand a sosit ziua Cincizecimii, erau toti adunati impreuna in acelasi
loc. Si din cer, fara de veste, s-a facut vuiet, ca de suflare de vant ce vine repede sl a umplut toata
casa unde sedeau ei. Si li s-au aratat, impartite, limbi ca de foc si au sezut pe fiecare dintre ei. Si s-
au umplut toti de Duhul Sfant si au inceput sa vorbeasca in alte limbi, precum le dadea lor Duhul a

16
grai. Si erau in Ierusalim locuitori iudei, barbati cucernici din toate neamurile care sunt sub cer. Si
iscandu-se vuietul acela, s-a adunat multimea si s-a tulburat, caci fiecare ii auzea pe ei vorbind in
limba sa. Si erau uimiti toti si se minunau zicand: Iata, nu sunt acestia care vorbesc toti galileeni? Si
cum ii auzim noi fiecare in limba in care neam nascut? Parti si mezi si elamiti si cei ce locuiesc in
Mesopotamia, in Iudeea si in Capadocia, in Pont si in Asia, in Frigia si in Pamfilia, in Egipt si in
partile Libiei cea de langa Cirene si romanii in treacat, iudei si prozeliti, cretani si arabi, ii auzim pe
ei vorbind in limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu ! Si toti acestia erau uimiti si
nu se dumireau, zicand: "Ce va sa fie aceasta? Iar altii, batjocorindu-i, ziceau ca sunt plini de must."
(Fapte, 2, 1-13). Urmarind intemeierea celorlalte comunitati locale in diferite orase din bazinul Marii
Mediterane, observam ca in Biserica primara fenomenul harismatic era larg raspandit si caracteriza
comunitatile ecclesiale. Astfel, fenomenul "vorbirii in limbi" s-a repetat in veacul apostolic, la putin
timp dupa Cincizecime, in Efes si in Corint.
La Efes, niste ucenici ai Sfantului Ioan Botezatorul, dupa ce "au primit botezul crestin si punerea
mainilor", "vorbeau in limbi si proroceau". (Fapte, 19, 5-6).
Acest lucru il spune lamurit Sfantul Ioan Gura de Aur : "Cand cineva se boteza, de indata
vorbea in limbi straine... si multi si proroceau, iar altii aratau si alte semne si minuni. De ce? Fiindca
aceia veneau de la idoli si nu stiau nimic lamurit, ba chiar nici nu erau crescuti, in Vechile Scripturi.
Cand se botezau luau indata Duhul Sfant -, dar fiindca pe acest Duh nu-l vedeau, pentru ca e nevazut,
apoi harul le dadea un semn vazut, de lucrarea sa si unul - de exemplu - vorbea in limba persilor, altul
in a romanilor, altul in a indienilor sau in alta limba si prin aceasta se invedera in ochii paganilor ca
Duhul Sfant este cel ce graieste prin aceia. De aceea se zice : "Fiecaruia se da aratarea Duhului spre
folos.., numind harismele aratarea Duhului" 3.
In Corint, aceasta harisma era pretuita in mod deosebit, iar apostolul Pavel considera necesar sa arate
insemnatatea precum si si raportul dintre aceasta si celelalte harisme. In capitolul doisprezece din
Epistola I catre Corinteni, Sfantul Apostol Pavel enumera noua daruri ale Sfantului Duh, printre care
"glosolalia si talmacirea limbilor".
Apostolul Pavel compara glosolalia cu prorocia si intareste mai ales importanta prorociei
deoarece: "Cel ceproroceste vorbeste oamenilor, spre zidire, indemn si mangaiere." (I Corinteni 14,
3). Mai mult, Apostolul Pavel explica de ce vorbirea in limbi fara un interpret (talmacitor ) nu are
nicio valoare pentru credinciosi - pentru Biserica. Pavel spune: "Iar acum, fratilor, daca as veni la

3 Sf. Ioan Gură de Aur, (Omilia 29, la 1 Corinteni)

17
voi, graind in limbi, de ce folos v-as fi, daca nu v-as vorbi - sau in descoperire, sau in cunostinta, sau
in prorocie, sau in invatatura? " (I Corinteni 14, 6)
Apoi concluzionează: "Asa si voi: Daca prin limba nu veti da cuvant lesne de inteles, cum se va
cunoaste ce ati grait? Veti fi niste oameni care vorbesc in vant. Sunt asa de multe feluri de limbi in
lume, dar nici una din ele nu este fara intelesul ei. Deci daca nu voi sti intelesul cuvintelor, voi fi
barbar pentru cel care vorbeste, si cel care vorbeste barbar pentru mine."(I Corinteni 14, 9-11).
Apostolul Pavel atrage atentia crestinilor din Corint asupra utilizarii glosolaliei. Ea nu
trebuie practicata oriunde si oricum, ci cu "cuviinta si cu randuiala": " Vorbirea in limbi este semn
nu pentru cei credinciosi, ci pentru cei necredinciosi.... Deci, daca s-ar aduna Biserica toata laolalta
si toti ar vorbi in limbi si ar intra nestiutori sau necredinciosi, nu vor zice, oare, ca sunteti nebuni?"
(ICorinteni 14, 22-23).
In capitolul treisprezece, Sfantul Pavel spune, "Ravniti insa la darurile cele mai bune. Si va
arat inca o cale care le intrece pe toate" (I Corinteni 12, 31). Apoi Sfantul Apostol Pavel vorbeste
despre dragoste: "De as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am
arama sunatoare si chimval rasunator. "(I Corinteni 13, 1)

Glosolalia astazi, "vorbire in vant"4

"Vorbirea in limbi" sau "Glosolalia", este insa o practica populara in multe biserici din zilele
noastre. Vorbirea in limbi este intalnita mai ales in bisericile penticostale, in randul quakerilor si
grupurilor metodiste care o privesc ca pe cerinta pentru a fi crestin si dovada a primirii Duhului
Sfant.
Vorbirea in limbi asa cum apare in Noul Testament este diferita radical de noua glosolalie de astazi.
In trecut, vorbirea in limbi presupunea folosirea unui limbaj uman strain, ce putea fi inteles direct sau
printr-un interpret. Atat in Faptele Apostolilor, cat si In Epistola intaia catre Corinteni se vorbeste
despre glosolalie ca despre vorbirea "in limbi omenesti", "in felurite limbi", in limbile deja vorbite de
unele popoare (Fapte 2, 8-12), dar necunoscute in prealabil de catre glosolali.
Glosolalia de astazi are un alt inteles. Din perspectiva acestei miscari, glosolalia consta din
sunete nearticulate, asemenea ganguritului pruncilor precum si dintr-un amestec de suspinuri si
cuvinte fara inteles, manifestate in stare de extaz.

4 I Corinteni 14, 9

18
Glosolalul din Biserica primara vorbea sub inspiratia Duhului Sfant, in extaz (I Cor., 14, 2,
15), dar nu si in stare de inconstienta. Si in cazul acesta, ca si in toate celelalte cazuri, de inspiratie
divina, personalitatea glosolalului nu se anihileaza, ci din contra, puterile sale spirituale sunt intarite
pentru a putea recepta adevaruri la care nu poate ajunge pe cale naturala.
O analiza mai indeaproape a acestei miscari din ultimele veacuri arata ca ea atrage persoane
ce afiseaza anxietate si instabilitate psihica evidente. Dupa Cuvantul Apostolului Pavel, adeptii
acestor miscari nu sunt nimic mai mult decat "oameni care vorbesc in vant".
Daca glosolalia nu mai este intalnita astazi in Biserica Ortodoxa se intampla deoarece si-a
implinit scopul in vremurile Noului Testament, nemaifiind necesara in prezent. De altfel, chiar Sfantul
Apostol Pavel spune ca "darul limbilor va inceta" (I Cor. 13, 8). Faptul ca darul vorbirii in limbi era o
harisma specifica Bisericii primare, il arata si Sfintii Parinti ai Bisericii. Sfantul Iustin Martirul,
scrie liste ale mai multor feluri de harisme insa nu mai mentioneaza glosolalia. Sfantul Ioan Gura de
Aur, de asemenea, a scris numeroase omilii la cartile Noului Testament, in timpul sec. al IV-lea, dar
nu mentioneaza glosolalia ca o harisma a vremii sale.
Biserica este si acum o comunitate harismatica. Darul glosolaliei, asemenea celorlalte daruri pe care
"le lucreaza unul si acelasi Duh, impartind fiecaruia deosebi, dupa cum voieste" (I Cor. 1211), ramane
in comunitatea Bisericii ca potenta, nu si ca manifestare.
Marturia Bisericii Ortodoxe cu privire la glosolalie, in raport cu cea a miscarilor religioase
contemporane care considera ca harisma vorbirii in limbi inca se manifesta in ritualurile lor, se
intemeiaza pe cuvintele Sfantului Apostol Pavel care ne spune ca este mai de dorit a grai cineva cinci
cuvinte cu inteles, ca sa invete si pe altii, "decat zece mii de cuvinte intr- o limba straina" (I Cor.14,
10).
Capitolul II
Harisme duhovnicesti in spiritualitatea ortodoxă

2. Harisme duhovniceşti în spiritualitatea ortodoxă

Harismele duhovnicesti sunt daruite celor vrednici de aceasta, celor inaintati in curatirea de
patimi, celor care au mers calea lunga si grea a sfinteniei. Insa trebuie intai despartita sfintenia
adevarata, dupa invatatura Ortodoxiei, de formele ei false, mincinoase, inselatoare. Intre sfinţenia

19
adevărată sau căutarea sinceră a sfinţeniei şi falsa sfinţenie, simulată de toţi impostorii, exista trei
deosebiri radicale:
a) Sfinţenia încoronează strădaniile îndelungate şi statornice ale unei vieţi întregi, pe când faima
falsei sfinţenii şi-o câştigă cineva după un timp scurt de exhibiţii bine puse în scenă.
b) Sfinţenia adevărată înseamnă o stare de curăţie de toate patimile sufleteşti şi trupeşti, mai ales
de mândrie şi slavă deşartă. Falsa sfinţenie, însă caută cu tot dinadinsul celebritatea, simulând
smerenia şi iubirea pentru a-şi atrage admiraţia. Sfântul adevărat are putere să suporte chiar
nepopularitatea, pentru că are alte bucurii şi nu are nevoie de hrana laudelor omeneşti. Peste
tot el caută să treacă drept un om neînsemnat. Pe sfinţii adevăraţi îi descoperă Dumnezeu fără
voia lor, şi, de cele mai multe ori, numai după moartea lor.
c) Sfinţenia adevărată este semnul prezenţei şi lucrării mântuitoare a Domnului Iisus Hristos în
om şi prin om, de aceea întreaga viaţă şi gândire a unui sfânt este o iradiere senină a
Evangheliei şi a învierii lui Hristos. In schimb, şarlatanii sunt plini de pete întunecoase, de tot
felul de obscurităţi atât în învăţătura, cât şi în viaţa lor morală.

2.1. Harisma discernământului şi a povăţuirii


In scara treptelor sporirii unui suflet nevoitor, dupa eliberarea lui de patimi si iesirea sa in
iluminarea dumnezeiasca, se afla discernamantul si perspicacitatea, care sunt cele mai comune
harisme ale omului obisnuit. Afara de harisma mai presus de fire a perspicacitatii exista si
perspicacitatea fireasca, pe care o au cei inteligenti, dupa o experienta deosebita castigata in nevointe
indelungate impotriva patimilor si diavolilor.
Avand o astfel de experienta, multi Batrani pot sa vada de mai inainte si sa descrie fapte si situatii ale
prezentului sau ale viitorului oamenilor chiar de la prima intalnire cu ei. Prima vedere, povestirea
amanuntita, descrierea faptelor - asemanatoare cu cele ale experientei lor de mai inainte - ii face sa
puncteze in chip exact situatiile predominante sau care se asteapta. Pana aici sunt puterile firesti ale
perspicacitatii, care se poate numi si discernamant.
Cu mult mai inalt insa este discernamantul duhovnicesc, care este un dar exclusiv al
harului, fiind rodul ascultarii amanuntite si a constiintei desavarsite in Hristos. Duhovniceasca
perspicacitate, care porneste de la intuitie si urca treptat la perspicacitate, la mai inainte vedere si
proorocie, este rodul si rezultatul Prea Sfantului Duh. Aceste harisme se dau treptat lucratorilor viei
intelegatoare, celor ce se silesc pentru imparatia cerurilor, care se ia cu sila, care o si rapesc pe

20
aceasta, dobandind insa si harismele ce duc catre dansa, dupa cuvantul Domnului: "Imparatia
cerurilor se ia cu sila si cei ce se silesc o rapesc pe ea" (Matei 11, 12).
De multe ori intuitia este fireasca si la rudele de sange si se vede ca ea este o ramasita a
starii noastre celei mai presus de fire de mai inainte de caderea protoparintilor. Uneori unele mame
sau si frati care se iubesc simt ca sufera mult persoane inrudite cu ei. Aceasta se face de obicei in
aceiasi vreme cand sufera celalalt si nu mai inainte sau dupa. Dar puterile si insusirile mai presus de
fire ale perspicacitatii si harismele legate de ea raman in planurile suprafiresti, nesupuse
rationamentelor si limitelor omului. Desigur este indraznet sa ne atingem de unele ca acestea noi,
neinitiatii si neinsemnatii, dar nedumerirea ce ne face sa abordam invatatura referitoare la ele este
incurajata de multi Parinti contemporani inaintati pe calea duhovniceasca.
Precum exista perspicacitatea fireasca si cea mai presus de fire, din dumnezeiescul har,
exista si una satanica, a celui viclean, prin inselare si influenta, pe care nu e greu sa o intalneasca
cineva mai ales la cei mandri si neatenti. Din pacate, de multe ori s-au vazut astfel de inselati, despre
care chiar si infatisarea lor exterioara marturiseste tulburarea generala a intregii lor fiinte trupesti si
sufletesti.
Diametral opusa acesteia, perspicacitatea duhovniceasca este dumnezeiasca avand toate
manifestarile blandetii, pacii, netulburarii si dragostei, pentru ca mai degraba dragostea este toata
puterea ei si in mare parte harazeste celor ce o au o predispozitie iubitoare fata de aproapele. Cel ce
are aceasta harisma a perspicacitatii, dintr-o simtire adanca fata de aproapele, impreuna patimeste cu
cel ce sufera, sau se veseleste cu cel sporit si cu bucurie comunica cu el cu multa smerenie,
mahnindu-se pentru sine ca s-a facut cunoscut celorlalti, deoarece doreste cu inflacarare tacerea si
nearatarea. Aceasta perspicacitate harismatica, expusa la inceput ca fiind dupa cea asemanatoare,
fireasca, dobandita din experienta, este asemanatoare discernamantului, care este iarasi discernamant
firesc si duhovnicesc, precum am spus.
În cadrul harismei luminate a discernamatului se cuprinde si intelegerea dreapta a Scripturii si a
tuturor scrierilor Sfintiilor Parinti. Dupa cuvantul stapanesc "orice astfel de carturar poate scoate din
vistieriile sale noi si vechi", "nu in cuvinte invatate ale intelepciunii omenesti, ci ca invatate de la
Dumnezeu".

Harisma discernamantului in povatuirea duhovniceasca


Chiar daca taina spovedaniei este sigur un prilej potrivit pentru calauzire duhovniceasca,
n

21
lucrarea unui gheronda nu se identifica in niciun caz cu lucrarea duhovnicului. Gheronda da povata
nu numai in timpul spovedaniei, dar si in multe alte cazuri. Si iarasi, pe cand duhovnicul trebuie
neaparat sa fie preot, gheronda poate fi un simplu monah sau monahie, chiar si un laic sau laica.
Fiindca in Traditia Ortodoxa exista parinti duhovnicesti si maici duhovnicesti. Oricum gheronda, fie
preot, monah sau laic, de obicei vorbeste cu o stravedere si putere, pe care doar putini preoti-
duhovnici o detin.
De obicei gheronda se arata spontan, caci harisma lui este recunoscuta de popor. In viata obstii
crestine deseori devine clar poporului credincios lui Dumnezeu - care este adevaratul pazitor al
Sfintei Traditii - ca o persoana sau alta are darul duhovnicitatii. In cazul acesta oamenii, intr-un mod
liber si neoficial, incep sa se apropie de acea persoana pentru a primi povata si calauzire. Trebuie sa
notam ca initiativa nu provine de obicei de la dascal, ci de la ucenici. Ar fi o obraznicie periculoasa
pentru cineva sa spuna in gandul lui sau altora: „Veniti sa uceniciti la mine. Eu sunt un gheronda si
am harul Sfantului Duh". Se intampla mai degraba invers: fara ca gheronda s-o urmareasca, ceilalti se
apropie de el cerandu-i sfatul sau rugandu-l sa ramana mereu sub ingrijirea lui duhovniceasca. La
inceput e posibil sa-i refuze, indemnandu-i sa se adreseze altei persoane. Vine insa o clipa cand nu-i
mai
refuza, ci primeste venirea lor ca pe o descoperire a voii lui Dumnezeu. Asadar fiii lui duhovnicesti
sunt cei care il descopera pe gheronda din el.
Cei mai multi gheronda n-au detinut nicio functie inalta in ierarhia oficiala a Bisericii. Insa un
ieromonah simplu, Sfantul Serafim de Sarov, a intrecut in influenta orice patriarh sau episcop al
Ortodoxiei secolului al XIX-lea. In acest fel, in paralel cu transmiterea apostolica a rangului
episcopal, exista si transmiterea apostolica a Sfintilor si a purtatorilor de duh. Ambele feluri de
transmitere sunt principale pentru lucrarea adevarata a Trupului lui Hristos, si doar prin interactiunea
lor se implineste viata Bisericii pe pamant.
"Dobandeste pacea duhovniceasca si mii de oameni in jurul tau isi vor afla mantuirea", spune Sfantul
Serafim de Sarov.
Acesta este rolul parintelui sau maicii duhovnicesti. Incredinteaza-te pe tine lui Dumnezeu si atunci ii
vei putea aduce si pe altii langa El. Omul trebuie sa invete sa fie singur. Astfel, in linistea inimii sale
va incepe sa auda cuvintele negraite ale Duhului, si sa descopere adevarul despre sine si despre
Dumnezeu. Atunci cuvantul sau catre ceilalti va fi cuvant plin de putere, fiindca va izvora din tacerea
interioara.

22
Daca gheronda este adevarat, va avea si un cuvant diferit fata de ceilalti. Nu merge pe baza regulilor
abstracte (gandirii rationale), ci pe baza situatiilor omenesti concrete. Impreuna cu ucenicul lui,
priveste de fiecare data la situatia concreta, fara ca vreunul din ei sa cunoasca cu exactitate dinainte
care va fi rezultatul, ci fiecare asteapta iluminarea Sfantului Duh. Amandoi, gheronda si ucenicul,
invata pe parcurs.

2.2. Harisma tămăduirilor

„ Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor
necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă." (Matei 10:1) Toată
puterea Lui de vindecare (şi sufletească, şi trupească) asupra oamenilor Mântuitorul Hristos a lăsat-o
Apostolilor Săi, trimiţându-le Duhul Sfânt şi, prin aceasta, învestindu-i cu misiunea de a propovădui
Evanghelia şi Calea mântuirii: pocăinţa şi credinţa „cea lucrătoare prin iubire" (Galateni 5:6) în Iisus
Hristos. Aşadar, vestirea Evangheliei şi vindecarea sufletească şi trupească sunt nedespărţite în
Ortodoxie, aceasta fiind misiunea trimişilor lui Dumnezeu în lume, a Preoţiei sacramentale a
Bisericii. Vestitorii Evangheliei, clericii, ca primitori ai Duhului Sfânt prin Taina Hirotoniei şi ca
păstrători ai Lui prin viaţă curată sunt (şi trebuie să fie) oameni vindecaţi; sunt oameni sfinţiţi prin
prezenţa harului divin în ei, care iradiază şi celorlalţi - prin prezenţa, viaţa, cuvintele şi faptele lor -
harul, vindecarea şi mântuirea aduse de Mântuitorul Hristos.
Vindecarea autentică, sufletească şi trupească deopotrivă, aşadar, o dă numai Dumnezeu
când voieşte El, „Cel ce curăţeşte toate fărădelegile tale, Cel ce vindecă toate bolile tale, Cel ce
izbăveşte din stricăciune viaţa ta, Cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări" (Psalmul 102:3-4).
Restabilirea sănătăţii, dincolo de suprafaţa ei trupească, înseamnă deci restabilirea legăturii iubitoare
cu Dumnezeu - „Doctorul şi tămăduitorul sufletelor şi al trupurilor noastre" -, înseamnă restaurarea
prin har a firii umane căzute în robia păcatului şi a morţii. Nu putem obţine vindecarea fără
Dumnezeu Care ştie toate şi Care cârmuieşte toate cum este mai bine spre desăvârşirea lor. Orice
încercare de vindecare deplină fără harul lui Dumnezeu Cel iubitor de oameni este un eşec din start, o
iluzie deşartă.
Omul nu este nici doar trup, nici doar suflet şi nici doar juxtapunerea lor, ci este o fiinţă
unitară psihosomatică, o fiinţă personală, frumoasă, zidită de Dumnezeu „după chipul Său" (Facere 1,
27) cel veşnic viu, personal şi iubitor.

23
„Sufletul nu este nici o clipă fără trup şi nici trupul fără suflet. Ele nu sunt contrare prin
fiinţă, ci întregitoare, deşi îşi pot deveni şi contrare. In suflet sunt puterile formatoare ale trupului
din materie şi lucrătoare prin el. Sufletul nu începe să existe decât împreună cu trupul. Prin puterile
acestea, sufletul înalţă materia, o ridică la treapta de mijloc al vieţii spirituale. Sufletul începe să
prefacă materia în trup chiar de la conceperea omului".
Din acest moment, omul primeşte de la Dumnezeu pecetea unei valori eterne, unice; fiecare
persoană, fiind deschisă comuniunii eterne cu Dumnezeu şi cu celelalte persoane, manifestă într-un
fel propriu bogăţia spirituală, infinită a lui Dumnezeu. Dar, nu numai sufletul e unic personalizat, ci şi
trupul, pe care sufletul îl organizează şi-l conduce de la început.
Datorită acestei „negrăite legături dintre suflet şi trup", stările sufleteşti se manifestă în trup
şi invers. Dumnezeu doreşte cu mare dor ca omul să fie şi „după asemănarea Sa" (Facere 1, 26), adică
să trăiască viaţa lui Dumnezeu, viaţa veşnică şi fericită a comuniunii dumnezeieşti. Iar această
desăvârşire omul n-o poate trăi departe de Dumnezeu, în afara Dumnezeului Celui Viu şi iubitor de
oameni. Omul nu-şi este sieşi izvor al vieţii, ci a primit viaţa ca dar infinit de la
Dumnezeu Cel Viu şi de viaţă dătător, de aceea starea vieţii lui (de plinătate sau de împuţinare) este
dată de relaţia cu Dumnezeu. Cu cât omul se uneşte mai mult prin iubire (ca sinteză a tuturor
virtuţilor) cu Ziditorul Său, cu atât unitatea fiinţei sale se întăreşte prin prezenţa harului divin, cu atât
trăieşte mai intens viaţa dumnezeiască, cu atât devine mai mult „părtaş dumnezeieştii firi" (II Petru 1,
4). Aşadar, şi trupul, devenind „templu al Duhului Sfânt" (I Corinteni 6, 19), se înduhovniceşte, se
umple de har, ridicându-se peste limitările firii create.
Sănătatea reprezintă astfel, starea naturală de viaţă spirituală şi organică, în care toate puterile
sufleteşti şi trupeşti ale omului lucrează potrivit poruncii şi scopului dat de Dumnezeu în firea lui,
când l-a creat. Sănătatea integrală reprezintă creşterea continuă a vieţii omeneşti în harul
dumnezeiesc, în viaţa veşnică. Dacă omul respectă legea lui Dumnezeu atât în plan spiritual, cât şi în
plan organic, viaţa lui rămâne unitară şi în armonie interioară. Atunci sufletul şi trupul sunt în starea
firească de sănătate, de armonie cu Dumnezeu şi cu lumea exterioară. Cu toate acestea, starea umană
de sănătate paradisiacă s-a alterat prin păcatul strămoşesc şi prin toate păcatele înaintaşilor şi chiar ale
noastre, ale fiecăruia în parte. Armonia spirituală şi organică a omului s-a stricat. Nu există nici un
organism perfect sănătos, suferinţa, boala şi moartea făcând parte integrantă din fragila noastră
condiţie umană.

24
Păcatul, ca răzvrătire voită faţă de Dumnezeu, înseamnă îndepărtarea de la Izvorul vieţii şi
deci o împuţinare a vieţii, o moarte (întâi spirituală şi morală, apoi chiar fizică). Stricarea relaţiei cu
Dumnezeu prin păcate dereglează întreaga fiinţă umană: voinţa slăbeşte, raţiunea se întunecă,
afectivitatea se întinează cu senzaţiile plăcerilor păcătoase, instinctele naturale se pervertesc, simţurile
îşi pierd claritatea, iar trupul îşi modifică metabolismul natural. Urmările păcatelor, dereglările
sufleteşti şi fizice, se derulează apoi într-un timp uneori mai scurt, alteori mai lung. Aşa se instalează
în fiinţa umană boala şi moartea, ca urmare a păcatului. E un fenomen de slăbire a funcţiilor vitale şi
senzoriale ale sufletului care s-a îndepărtat de Dumnezeu - Izvorul spiritual al vieţii -, fenomen care e
şi cauza dereglărilor din trup, a bolilor şi chiar a îmbătrânirii şi a stricăciunii trupului, a morţii fizice.
Această slăbănogire a spiritului face ca şi materia trupului să capete o rigiditate pronunţată,
nemaiputând fi aşa uşor stăpânită de către spirit. Iar, dacă voinţa nu poate fi din nou îndreptată şi
întărită în virtute (contra păcatelor), sufletul îşi poate prelungi starea aceasta de slăbire, de mortificare
treptată, şi poate fi uşor luat în stăpânirea demonilor, care îi vor „alimenta" şi mai mult dependenţa de
ei. In acest context, boala trupească reprezintă oglinda în plan fizic a ceea ce se întâmplă în plan
spiritual. Deci boala nu e doar a trupului. Sunt şi boli sufleteşti, patimile, a căror tămăduire e mult mai
grea decât a bolilor trupeşti. Boala şi suferinţa umană nu trebuie înlăturate cu orice preţ doar din
planul existenţei biologice, ci ele trebuie asumate spiritual într-un demers purificator şi transfigurator
al întregii noastre vieţi.
Aşadar, patimile sufletului şi bolile trupului ca tulburări ale stării fireşti de sănătate nu pot
fi tratate separat şi unilateral, prin metode mecaniciste, aşa cum ai repara un ceas umblând la rotiţa
care nu mai merge bine, ci omul trebuie să participe conştient la vindecarea întregii lui fiinţe, să
conlucreze cu harul divin dacă vrea să se vindece deplin, şi nu doar pentru viaţa aceasta pământească.
Vindecarea omului prin purificare (înlăturarea a ceea ce e rău) şi spiritualizare (dezvoltarea a
ceea ce e bun) vine, aşadar, ca un dar de la Dumnezeu Cel personal şi iubitor, ca rod al iubirii şi ca
stimulent al ei. Demersul vindecării în Ortodoxie necesită însă un progres moral din partea omului, o
conştientizare a prezenţei şi a lucrării lui Hristos în noi şi între noi întrucât actul întâlnirii şi al unirii
omului cu Hristos prin har este un act de sfinţire a vieţii umane, preotul, cel care înlesneşte şi cheamă
oamenii la această unire cu Hristos în Biserică, trebuie să fie un trimis al lui Hristos şi al Bisericii, un
om sfinţit de Dumnezeu şi consfinţit public de Biserică. Biserica este Trupul mistic al lui Hristos şi
mădularele ei conducătoare (ierarhia sacramentală) mişcă întreg trupul în ascultare de Mântuitorul
Hristos - Capul Bisericii. Dumnezeu lucrează la însănătoşirea oamenilor nu numai prin harismaticii

25
Bisericii (cei dăruiţi de Dumnezeu cu darul vindecărilor), ci şi prin medici. Căci spune înţeleptul:
„Cinsteşte pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că şi pe el l-a făcut Domnul" (Isus Sirah 38, 1).
Totuşi multe boli trupeşti recidivează după un tratament pur medical-biologic, întrucât cauzele bolii
(care nu e doar trupească, ci şi sufletească) n-au fost înlăturate în mod real. De aceea, restaurarea firii
bolnave nu o poate face omul singur (atenţie!) apelând la medic şi la remediile naturale ca la un
procedeu magic automat, fără să ceară mila şi ajutorul lui Dumnezeu, ci, mai întâi, omul trebuie să
conştientizeze, pe de o parte, relaţia sa iubitoare cu Dumnezeu, ca dintre o creatură şi Creatorul ei, iar
pe de altă parte ca dintre două persoane care se iubesc, cu adâncimi infinite. Or, pe parcursul
îmbogăţirii relaţiei cu Dumnezeu, omul poate conlucra cu El prin har la vindecarea (restaurarea)
întregii sale firi bolnave şi, mai apoi, la sfinţirea sa. Căci vindecarea sufletului nu se poate face doar
prin remedii naturale şi biologice, doar apelând la harul divin prezent în creaţie, ci prin harul divin
mântuitor şi sfinţitor adus oamenilor de Mântuitorul Hristos şi deplin prezent în Biserică.
Tămăduirea poate fi cerută numai dacă există hotărârea nestrămutată ca sănătatea să fie
folosită în slujirea lui Dumnezeu.
Celor care cer vindecare fără a se gândi în ce mod se vor folosi de ea li se atrage atenţia
asupra faptului că tămăduirea cerută poate fi spre osândă veşnică. Tămăduirea trupească poate fi
piedică pentru tămăduirea sufletească.

2.3. Harisma facerii de minuni

În unanimitate, Sfinţii Părinţi şi teologii plasează minunea mai prejos decât virtutea cea înaltă
a dragostei. Locul inferior se datorează faptului că semnele impresionante sunt în mod fundamental
adresate necredincioşilor. În mod real, ele constituie stimuli introductivi pentru cei îndoielnici (şi nu
întotdeauna necesari, având în vedere că destui au urmat credinţei prin mijlocirea contractului cu o
personalitate sfinţită sau prin mijlocirea unei lecturi, şi nu neapărat a unei minuni). În principiu,
Sfantul Grigorie Palama subliniază că minunea cea mai mare constă în renaşterea, zidirea şi sfinţirea
omului, care îl şi instituie în cele dumnezeieşti.
"Şi să nu iei în seamă puterea care i-a curăţit pe leproşi, i-a luminat pe orbi, i-a îndreptat pe
gârbovi, i-a susţinut pe paralitici, căci aceasta ar fi semnul miopiei fariseice, ca cineva să vadă întâi
aceasta; ci să iei aminte întâi la putearea care dezlegat legăturile păcatelor, care a deschis calea

26
duhului către sfinţenie, care îndreaptă şi luminează adâncul omului, care, pentru îndreptarea către
Dumnezeu, învie din morţi şi face sufletul să trăiască dumnezeieşte, dându-i adevărata viaţă,
dumnezeiască şi nestricăcioasă". (Sf. Grogorie Palama, Despre dumnezeiasca şi îndumnezeitoarea
împărtăşire).
Darul sau harisma facerii de minuni este dăruită de Dumnezeu atunci când hotărăşte El. "
Unii oameni n-au primit acest dar, deşi aveau o viaţă curată şi bineplăcută lui Dumnezeu. Din ce
motiv? Ca să nu fie înşelaţi, ca să nu se trufească, să nu devină dezinteresaţi, să nu se strice la minte,
deoarece, chiar şi fără acest dar, însăşi conştientizarea propriei vieţi curate poate conduce la cădere,
cu atât mai mult atunci când există şi harul facerii de minuni. Aşa că aceste daruri sunt rânduite
mai mult celor smeriţi şi celor simpli. Cel ce este simplu şi nu are o părere prea bună despre sine se
face mai silitor atunci când primeşte un dar, deoarece îl primeşte fără să-l merite şi deoarece se
consideră pe sine nevrednic de el. Cel care crede însă că a reuşit ceva prin propriile puteri consideră
harul ca un folos propriu şi se umflă în pene de mulţumire de sine, aşa încât Dumnezeu iconomiseşte
lucrurile către folosul fiecăruia... Nimeni deci să nu se întristeze pentru aceasta, pentru că fiecaruia
se dă arătarea Duhului spre folos (I Corinteni 12,7), doar pentru un singur lucru este bine să ne
întristăm: pentru păcat. Pentru nimic altceva. (Sf. Ioan Gură de Aur)
Pentru oricine citeşte Vieţile Sfinţilor este evident că aceştia nu au căutat harisme, nu au cerut
de la Dumnezeu darul facerii de minuni. Şi totuşi, chiar când au primit aceste harisme, sfinţii le-au
folosit cu dreaptă socoteală. Faptul că un mare sfânt, Varsanufie din Gaza, a refuzat să îşi tămăduiască
ucenicul prin rugăciune, considerând că îi este mai de folos să rabde suferinţa, are o însemnătate
extrem de mare. Ni se prezintă o altă înţelegere a suferinţei faţă de cea cu care noi suntem obişnuiţi.
Din cartea Sfântului Ignatie Briancianinov reiese foarte clar ideea potrivit căreia "harismele"
vindecătorilor moderni, radiestezişti sau alte soiuri de bioenergeticieni, nu au nimic în comun cu
harismele sfinţilor taumaturgi. Aceşti vindecători, oricât de neverosimil ar părea, folosesc puterea
diavolului.
Cineva s-ar putea întreba: "Dar ce, diavolul face bine?" Da, face şi bine. Dar numai în măsura
în care acest bine relativ îl ajută să piardă sufletele. Dacă un bolnav se vindecă de cancer, prin tehnici
vrăjitoresti, vindecarea nu îi este spre tămăduire. Sfinţii Părinţi au atras atenţia asupra faptului că o
astfel de tămăduire trebuie refuzată.
Dumnezeu ştie exact ceea ne este de folos. Exemplul pe care îl dă Sfântul Ignatie, al Sfântului
Apostol Pavel (care de de trei ori i-a cerut Domnului izbăvirea dintr-o anumită neputinţă care îi

27
îngreuna activitatea misionară), arată că Dumnezeu nu ascultă cererile care nu ne sunt de fapt de folos
(chiar dacă nouă ni se par astfel). De cele mai multe ori Domnul, în marea Sa dragoste faţă de
oameni, nu ascultă decât cererile care ne sunt spre mântuire. Iar atunci când totuşi ascultă şi celelalte
cereri, o face numai ca oamenii să îşi cunoască neputinţa şi să îşi înţeleagă greşeala.
Atunci când cererile noastre sunt îndreptăţite, Dumnezeu nu pierde nici o ocazie de a ne
asculta, de a-Şi arăta dragostea pe care ne-o poartă. Unul dintre modurile în care se manifestă această
dragoste este grija cu care ne conduce pe calea mântuirii, grija cu care ne ajută să deosebim
întunericul de lumină.
Pentru Adam, toate minunile erau cu putinta mai inainte de instrainarea sa de Dumnezeu. Toate
minunile, inchipuite si neinchipuite, erau cu putinta pentru Iisus Hristos, Omul Cel fara de pacat.
Toate minunile sunt cu putinta pentru toti urmatorii lui Hristos, ale caror inimi s-au curatit de pacat si
s-au umplut de dragoste pentru El, Domnul nostru si Fiul lui Dumnezeu. Caci asa cum El insusi a zis:
dumnezei sunteti si fii ai lui Dumnezeu.
Savarsirea minunilor se intinde asupra tuturor bolilor, greselilor, neputintelor si nedesavarsirilor
noastre. Noua randuiala a omenirii, anume crestinismul, socoteste ca pricina acestora toate se afla mai
curand pe taramul sufletesc si duhovnicesc decat pe taramul trupesc. In crestinism, firea trupeasca are
doar un inteles simbolic. Trupul nu este nici temeiul, nici rostul omului. Din vremuri apostolice pana
in ziua de astazi, Biserica Ortodoxa a dobandit o bogata cunostinta privitoare nu doar la tamaduirea
minunata a bolilor si izbavirea oamenilor din suferinte, ci si privitoare la dobitoace, ierburi, grane,
poame, vita-de-vie, legume si asa mai departe.
Nu mai este nevoie sa dam pilde din calendarul Bisericii despre marii facatori de minuni care i-
au tamaduit pe oameni de bolile si neputintele lor. Iata, prin rugaciunile unor preoti de rand, astazi, ca
si odinioara, bolnavii se fac sanatosi, iar durerile lor se usureaza. Prin rugaciunea obsteasca a
intregului popor merge in alai, cu preoti si icoane, strabatand campii, tarini, vii si livezi, se savarsesc
si astazi minuni prin mijlocirea lui Dumnezeu, a Nascatoarei de Dumnezeu si a sfintilor. Ele se
intampla in toata vremea si intruchipeaza raspunsul Parintelui la rugaciunea fiilor Sai.
Despre adevarul acesta poate da marturie fiecare oras sau sat al lumii ortodoxe. Orice om
adevarat va implini rugamintea vecinului sau si cu atat mai mult pe cea a fratelui sau. Insa cu cat mai
vartos nu va darui un parinte cele de trebuinta fiului sau, care cere de la dansul?
Rugaciunea crestinului pentru aproapele este plina de roada. Inca si mai roditoare este
rugaciunea preotului, mai bine spus a preotului care se roaga impreuna cu Biserica. Tot crestinul ce

28
are credinta tare si smerenie adanca inaintea lui Dumnezeu poate face minuni. Cand impreuneaza o
astfel de rugaciune cu dragostea lor fierbinte, maicile pot dobandi inapoi sanatatea fiilor lor, rugandu-
se din inima lui Hristos Dumnezeul nostru si Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu. Sunt
binecunoscute pildele maicilor ce-i pazesc pe fiii lor aflati in locuri indepartate cu postirea, cu
rugaciunea si cu milosteniile facute pentru ei. Astfel de maici sunt cu adevarat facatoare de minuni.
Dar Dumnezeu nu descopera minunile savarsite de crestini, pazindu-i astfel de pacatul de moarte al
mandriei. Un monah athonit zicea despre mandrie: "Dupa cum ciuma este cea mai grea dintre toate
bolile aducatoare de moarte, asemenea si mandria este pentru monahi cea mai grea dintre bolile
duhovnicesti. Dupa cum ciuma rapune degraba trupul omenesc, tot astfel si mandria rapune sufletul
mai iute decat orice alt pacat."
Parintele Rafail Noica ne povesteste despre un alt batran athonit care tamaduia cu rugaciunea
toata durerea si toata suferinta oamenilor si dobitoacelor. Cand unii monahi au inceput sa-l laude plini
de uimire, el a raspuns taios: "Cand staretul va trimite sa mergeti sa prindeti peste sau cand Dumnezeu
imi porunceste sa-mi pun mainile peste cei bolnavi, nu avem de ce sa ne trufim, nici voi, nici eu, de
vreme ce ne supunem numai poruncilor." Un adevarat facator de minuni poate fi cunoscut numai dupa
o smerenie si o lepadare de sine ca aceasta. El nu se aseamana nicidecum cu Simon Magul, cel ce
lucra vraji in cetatea Samariei, uimind norodul si zicand cum ca el ar fi ceva mare (Fapte 8:9).
Toti crestinii lucratori ai minunilor puneau totdeauna faptuirea lor numai pe seama lui Hristos
si catusi de putin pe seama lor. Ei au fugit ca de foc de lauda si slava cea pamanteasca. De pilda,
atunci cand Sfantul Vitus a fost intrebat de chinuitorii sai: "Cum se face aceasta, Vitus, ca nici vapaia,
nici fiarele nu te pot vatama?", el a raspuns: "Aceasta s-a facut prin puterea lui Hristos, Dumnezeul
meu. Si focul, si fiarele, tot de mana lui Dumnezeu au fost facute si inaintea Lui se inchina acestea, iar
nu a mea."

2.4. Harisma înaintevederii (proorociei) şi a străvederii

Nu sunt multe cazurile in care Dumnezeu daruieste slujitorilor sai sa cunoasca viitorul, si ele au
loc numai in scopul de a ajuta mantuirii oamenilor sau de a anunta pedeapsa dumnezeiasca.
Criteriile dupa care se recunoaste o persoana care are harisma inainte-vederii sunt urmatoarele:
persoana respectiva apartine Bisericii lui Hristos, recunoaste ca adevarate toate invataturile bisericesti,

29
duce o viata de sfintenie, nu "prevede" nimic din ceea ce poate contrazice dogmele sau invataturile
Sfintei Traditii. Pare ca Dumnezeu ar fi egoist si nu ar vrea sa ii faca partasi si pe altii acestei harisme.
In realitate Dumnezeu nu poate incredinta acest mare dar decat celor care stiu sa se foloseasca de el cu
intelepciune. Darul inainte-vederii are rolul de a intari credinta oamenilor si de a-i calauzi pe calea
mantuirii; Dumnezeu nu avea de ce sa incredinteze acest dar celor care stau departe de Biserica.
Pentru ca darul inainte-vederii nu este bun in sine, ci este bun numai in masura in care este folosit
pentru a ajuta mantuirii sufletelor.
Ne vom opri putin asupra catorva dintre profetiile Sfantului Cosma, marele dascal al Greciei.
Spre sfarsitul secolului al XVIII-lea, principala problema a grecilor era eliberarea de sub asuprirea
turceasca. Legat de aceasta asteptare inflacarata, plina de nadejde, Sfantul Cosma a facut cateva
profetii.
"«Cand va veni lucrul dorit?» (eliberarea de sub turci - n.n.), l-au intrebat pe sfant in Tsaraplana
Epirului. «Cand se vor amesteca acestia», a raspuns sfantul aratand spre cei doi copacei". Tot despre
acest moment, aflandu-se in Epir, el a profetit: "Chinurile sunt inca multe. Aduceti-va aminte
cuvintele mele: Rugati-va, lucrati si rabdati cu tarie. Pana ce se va inchide aceasta rana a platanului,
tinutul vostru va fi in sclavie si nefericire". Si a mai precizat: "Lucrul dorit va veni cand doua pascalii
vor cadea in acelasi impreuna".
Copaceii s-au amestecat in acelasi an in care s-a inchis rana platanului, in 1912, anul eliberarii
Epirului. In acel an, praznicul Buneivestiri a cazut in aceeasi zi cu praznicul Invierii: odata cu Epirul
au fost eliberate si alte regiuni ale Greciei continentale.
Profetiile Sfantului au fost legate de subiecte variate: "Din scoli vor iesi lucruri pe care
mintea voastra nu si le poate inchipui. Veti vedea in camp carute fara dobitoace alergand mai repede
decat iepurele. Va veni vremea in care locul acesta va fi incins cu un fir. Va veni vremea cand oamenii
vor vorbi dintr-o parte in alta - de pilda, de la Constantinopol in Rusia - ca si cum ar fi in camere
apropiate. Veti vedea oameni zburand in cer ca niste pasari si aruncand foc in lume. Cati vor trai
atunci vor alerga la morminte si vor striga: Iesiti voi, cei morti, sa intram noi, cei vii!".
Nu trebuie sa credem ca profetiile de mai sus sunt facute prin inspiratie dumnezeiasca doar
prin faptul ca s-au implinit. Chiar si un om de stiinta al vremurilor respective ar fi putut spune ca, mai
devreme sau mai tarziu, omul ar fi construit masini si avioane de razboi, ca ar fi inventat telefonul sau
telegraful, (ar fi fost de ajuns sa vada planurile aparatelor de zbor facute de Leonardo da Vinci, si si-ar
fi dat seama ca posibilitatea ca omul sa nu zboare cu ajutorul unei masinarii perfectionate ar fi fost

30
extrem de mica). Iar pentru vicleanul diavol era la fel de simplu sa spuna aceleasi lucruri (nu o data
diavolul s-a folosit de tehnica pentru a da credibilitate "profetiilor" sale; a se vedea cazul lui Maurice
Berteax caruia un "clarvazator" i-a prezis - in anul 1874, cu 29 de ani inaintea efectuarii primului zbor
cu avionul - ca va muri ucis de o masina zburatoare).
Sfantul Cosma nu a facut profetiile legate de descoperirile stiintifice in urma cercetarii stiintei.
Le-a facut pentru ca asa l-a insuflat Dumnezeu. Daca s-ar fi folosit de stiinta, i-ar fi fost cu neputinta
sa stie peste cati ani Epirul va scapa de sub jugul turcesc.
Una dintre cele mai interesante profetii ale Sfantului Cosma pare a avea legatura directa cu
timpul in care traim: "Va veni vremea cand vor conduce lumea lucrurile necuvantatoare si
neinsufletite". S-ar putea sa fie vorba tocmai de faptul ca multi oameni, crestini cu numele, sunt sclavi
ai televizorului, in fata caruia isi petrec ore indelungate in fiecare zi; si daca pierd un episod dintr-o
telenovela cad in deznadejde. S-ar putea ca in profetia sfantului sa fie vorba despre fanatismul celor
care isi petrec ore intregi in spatiul virtual, fiind sclavii internetului, si in lumea reala nu sunt in stare
sa se poarte normal nici macar cateva minute. S-ar putea sa fie vorba si de faptul ca jocurile pe
calculator si desenele animate pline de violenta modeleaza universul copiilor, intinan- du-le curatia
sufleteasca. "Oare putem spune ca internetul si televizorul conduc omenirea?", s-ar putea intreba
cineva. Daca ne gandim ca nici televizorul si nici internetul nu sunt altceva decat lucruri facute de
mintea omeneasca, nu am avea de ce sa ne speriem. Chiar daca s-ar putea ca, peste o vreme, sa fie
creat un robot care sa poata conduce oamenii, totusi e putin probabil sa se ajunga la o asemenea
situatie.
Profetia Sfantului legata de "lucrurile necuvantatoare care vor conduce lumea" ar putea fi
legata de televizor tocmai pentru ca oamenii se lasa modelati de exemplele pe care le ofera acesta: de
la televizor oamenii invata sa vorbeasca, sa se imbrace, sa "iubeasca", sa se relaxeze. Televizorul este
un manipulator ideal ale carui comenzi subtile sunt executate de catre oameni "in deplina libertate". Si
chiar daca el transmite vorbele altora, el nu vorbeste.
Profetia ar putea fi legata de internet si pentru faptul ca, incetul cu incetul, viata umana este
din ce in ce mai legata de operatiunile facute pe calculator. Si poate ca, peste ani si ani, cine va
domina internetul va domina in mare masura viata oamenilor, prin controlul hranei, al mijloacelor de
transport, al energiei electrice. Totusi, nu este locul sa insistam aici asupra acestei profetii. Ci vom
trece la o alta profetie a sfantului Cosma:

31
"Raul va veni de la cei cititi (invatati, intelectuali)." Daca aceasta ar fi fost singura profetie a
sfantului, atunci intelectualii (care s-ar fi simtit mustrati in mod direct de aceasta profetie) ar fi putut
afirma despre sfant ca este un habotnic si un extremist (mass-media incearca sa ne convinga de faptul
ca pentru crestini astfel de cuvinte ar trebui sa isi piarda incetul cu incetul conotatia negativa, fiind
asemanatoare injuriilor care au fost adresate miilor de sfinti mucenici de catre calaii lor).
Una dintre cele mai clare dovezi care arata cata dreptate a avut sfantul este necredinta
intelectualilor, sau mai bine zis reaua credinta a acestora. Ce sunt intelectualii? Sunt oameni care se
evidentiaza prin nivelul lor intelectual. Nimic nu e rau in asta. Dar rau este ca, in cele mai multe
cazuri, intelectualii sunt rupti de Biserica, intelectualii au propriul lor dumnezeu si propria lor
credinta. Rau este ca intelectualii nu vor sa isi foloseasca talantii primiti de la Dumnezeu spre folosul
lor duhovnicesc si spre ajutorul celorlalti, ci il folosesc in scopuri contrare.
Specifica intelectualilor a fost atitudinea de a fragmenta invatatura Bisericii si de a lua din ea
numai ce le convine. Nu este greu sa recunoastem originea acestei atitudini in trasaturile de baza ale
ereziilor primelor veacuri. Fara sa isi dea seama, intelectualii repeta demersul rationalist al marilor
eretici (totusi, uneori sunt constienti de faptul ca ii urmeaza pe acestia: Carl Gustav Jung a semnat
tratatul sau Sermones ad Mortuos cu pseudonimul Basilide, celebrul eretic gnostic - cf. (8; 140)).
Pe astfel de intelectuali (al caror tipar il recunostea in "inteleptul" si in acelasi timp ereticul
Tolstoi) ii mustra Sfantul Ioan din Kronstdant cand spunea ca "Fiul lui Dumnezeu a venit pe pamant
ca prin invatatura, minunile, pilda, patimirile si moartea Sa sa reaseze si sa mantuiasca neamul
omenesc, sa-l lumineze, sa-l curete, sa-l innoiasca, sa il infrumuseteze cu toata virtutea si sa-l uneasca
pe veci cu Sine; iar Lev Tolstoi, dimpreuna cu scriitorii asemeni lui, carora nu este numar, s-au aratat
si traiesc pe pamant spre a intuneca, strica prin lipsa lor de Dumnezeu, prin necredinta si anarhia lor,
o multime de oameni, care le urmeaza, le citesc scrierile hulitoare" (33; 35-36). "Da, nu este
intelepciune la Lev Tolstoi, cel care a innebunit cu totul, ci este la Biserica pe care el o calca in
picioare, este la apostoli si la evanghelisti si la toti Sfintii Parinti si Dascali ai lumii." (33; 41).
Iar celor care se indeletniceau cu intelepciunea cea desarta a acestei lumi, respingand adevarul,
marele sfant le spunea: "Incetati a mai bea apa cea moarta a romanelor si a tuturor cartilor puturoasei
intelepciuni lumesti, care s-au inmultit la nesfarsit. De nu veti asculta, veti ramane in veac invatati
orbi, care nu cunosc calea si in pacatele voastre veti muri si veti mosteni intunericul vesnic. Va ajunge
cat ati ras de adevarurile cele vesnice si vii; cu dragoste va chemam in sanul Bisericii - desteptati-va

32
din trufia pacatului si din hipnoza patimilor pe care noi v-o punem, cu toata dreptatea, pe seama" (33;
41).

2.5. Harisma teologhisirii

Sfintii Parintii ne-au invatat ca pentru a combate o invatatura eretica trebuie mai intai
subliniate premizele teologiei ortodoxe. Intrebarea care se pune este, in definitiv, cine este teolog in
Biserica si cine poate teologhisi? Este graitor faptul ca Sfantul Grigorie Teologul in introducerea la
cuvintele sale teologice in care combate erezia arienilor, mai ales cea a eunomienilor epocii sale -
principala erezie printre arieni, care folosea argumente filosofice - a fost nevoit sa precizeze mai intai
premizele teologhisirii ortodoxe, adica a aratat cine poate si trebuie sa teologhiseasca.
Acolo Sfantul Grigorie Teologul se refera la „cei mestesugiti in cuvant" care se desfateaza „de
nelegiuitele cuvinte goale de sens" si de contradictiile „pseudo-cunoasterii", „sofisti in cuvinte,
necuviinciosi si confuzi".
Cuvantul filosofic al eunomienilor „primejduieste ca marea noastra taina sa cada in derizoriu". Pe
Eunomie care teologhiseste filosofic si traieste in afara traditiei Bisericii il numeste „dialectician si
flecar".
Acesta este motivul pentru care inainte de toate clarifica premizele fundamentale ale teologiei
ortodoxe. Spune ca teologia nu este o lucrare oarecare si mai ales nu este la indemana celor neslefuiti
sufleteste. Nu se cade tuturor sa teologhiseasca, ci doar celor „incercati si inaintati in vederea lui
Dumnezeu si inainte de toate, cu sufletul si cu trupul curatite sau care cel putin acum se curatesc".
Si aceasta se cuvine, pentru ca primejdios lucru este „pentru cel necurat sa se atinga de ceea ce
este curat", dupa cum primejdioasa este raza soarelui pentru ochiul bolnav. Astfel, acela care
teologhiseste trebuie mai intai sa se curateasca, altfel sfarseste in erezie. Si ca sa realizeze aceste
conditii trebuie sa traiasca isihast.
Adica, ne este ingaduit sa teologhisim „atunci cand ne-am slobozit de noroiul si tulburarea
launtrice si cand partea noastra stapanitoare nu mai este amagita cu reprezentari rauvoitoare si
inselatoare"; altfel, ar fi ca si cum literele frumos caligrafiate s-ar amesteca cu cele urate sau buna
mireasma a mirurilor ar sta laolalta cu spurcaciunile.

33
Este de trebuinta ca inainte de toate omul sa inceteze orice lucrare a celor lumesti, ca sa Il
cunoasca pe Dumnezeu. „Pentru ca intr-adevar trebuie sa ramana omul fara de lucrare [a celor
trecatoare], ca sa-l cunoasca pe Dumnezeu", dupa cuvantul psalmistului care zice: „Opriti-va si
cunoasteti ca Eu sunt Dumnezeu" (Ps. 45, 10).
Aceasta invatatura a Sfantului Grigorie Teologul care este asezata inaintea cuvantarilor sale
teologice arata clar ca se da mare importanta premizelor teologiei ortodoxe, iar denaturarea acestora
conduce inevitabil la abaterea de la adevar si, prin urmare, la o mincinoasa slavire a lui Dumnezeu si
la erezie.
Astfel, premizele necesare ale teologiei ortodoxe sunt sfanta isihie, incetarea lucrarii celor lumesti
pentru Dumnezeu, curatirea inimii de patimi, luminarea mintii. Spusele Sfantului Grigorie Teologul
nu constituie o noua ecleziologie, posterioara celei a Bisericii primare, ci ecleziologia dreapta pe care
o intalnim la Apostoli, dar si la Prorocii Vechiului Testament si cand aceasta este desfiintata, nu mai
exista nici o certitudine in privinta redarii autentice a invataturii ortodoxe si a ecleziologiei.
In cuvantul sau la Boboteaza, Sfantul Grigorie Teologul vorbeste despre curatire, luminare si
indumnezeire ca premiza necesara a teologiei ortodoxe, astfel incat omul sa ajunga la harisma
adevarului si sa slujeasca „Dumnezeului celui viu si adevarat".
Doar astfel se poate filosofa-teologhisi despre Dumnezeu. Si apoi lamureste modul theologiei
ortodoxe: „Pentru ca acolo unde exista frica [de Dumnezeu], exista si tinerea poruncilor. Acolo unde
exista tinere a poruncilor, acolo se face si curatirea trupului, a acestui nor intunecat care impiedica
sufletul si nu il lasa sa vada clar raza dumnezeiasca. Dumnezeiasca luminare este implinirea dorului
acelora care sa se apropie de Cele Preainalte si de Cel Preainalt sau de ceva mai presus de ceea ce este
maret".
Aceasta este de trebuinta, „ca mai intai omul sa se curete pe sine si apoi se apropie Cel Curat". Foarte
limpede aici se vorbeste despre curatire, stralucire-luminare si parcursul catre „Cel Preainalt", adica
catre vederea Luminii necreate, vederea lui Dumnezeu (theoptia), cand omul dobandeste adevarata
cunoastere a lui Dumnezeu.
Sfanta isihie este modul ortodox de viata, asa cum il regasim in Sfanta Scriptura si in Traditia Bisericii
si asa cum au trait insisi Prorocii, Apostolii si Sfintii de-a lungul secolelor. Nu este vorba de o
„ecleziologie" posterioara care a dat la o parte si a denaturat „ecleziologia primara".
Vorbind despre modul isihast de viata avem in minte viata evanghelica care consta in lupta
impotriva diavolului, a mortii si a pacatului, in tamaduirea de gandurile rautatii, in curatirea inimii,

34
activarea lucrarii mintii asa incat mintea sa se roage curat lui Dumnezeu, in dobandirea iubirii
dezinteresate, vindecarea celor trei parti ale sufletului etc.
Aceasta viata de nevointa se leaga foarte strans de viata liturgica si constituie chintesenta
modului de viata evanghelico-bisericesc.
Aici trebuie precizat ca Evagrie Ponticul - despre care noii teologi protestantizanti considera ca
a introdus abaterea de la „ecleziologia primara" si ca, chipurile, l-ar fi influentat pe Sfantul Grigorie
Teologul - a fost hirotonit diacon de Sfantul Grigorie Teologul si a slujit ca diacon al acestuia, pe cand
Sfantul Grigorie era Arhiepiscop al Constantinopolului. Desigur, in anumite privinte Evagrie a fost
influentat de Origen, dar in chestiunile teologice a fost inraurit de Parintii Capadocieni, adica
invatatura sa ascetica exprima traditia monahala a pustiei, asa cum era ea traita in epoca sa, dupa cum
sustine parintele George Florovski.
In nici un caz insa teologia Sfantului Grigorie Teologul nu poate fi considerata ca fiind
influentata de Evagrie Ponticul, ci mai degraba s-a petrecut contrariul, si anume ca Sfantul Grigorie
Teologul l-a influentat pe Evagrie in chestiunile vietii isihaste, care a dat expresie aceasta traditie
isihasta in limbajul sau caracteristic.
Aici trebuie sa subliniem ca supranumele Sfantului Grigorie este „Teologul" si nu „de
Nazianz", asa cum batjocoritor il numeau dusmanii sai arieni in epoca respectiva, supranume pe care
il repeta si protestantii epocii noastre, precum si unii ortodocsi influentati de acestia.
Noi, ortodocsii, il vom numi asa cum il numeste Biserica Ortodoxa, adica Sfantul Grigorie
Teologul, Arhiepiscopul Constantinopolului.
Capitolul III
Sfinti Parinti, ca lacasuri ale darurilor Duhului Sfant in traditia
ortodoxa

3. Sfinţi Părinţi, ca lăcaşuri ale darurilor Duhului Sfânt în tradiţia ortodoxă 3.1.
Sfinţi făcători de minuni

Sfintii facatori de minuni au luat pilda de la Insusi Iisus Hristos Domnul, Care a zis: „Nu pot
sa fac Eu de la Sine-Mi nimic" (Ioan 5:30). Si a spus aceasta nu din pricina slabiciunii Sale, ci din
iubire pentru Parintele Sau, pe seama Caruia a pus toate faptele si toate graiurile Sale. Cuvintele

35
acestea au fost rostite numai pentru a arata legatura dintre El si Tatal. Cat despre legatura Sa cu
oamenii, El a zis: „Fara de Mine nu puteti face nimic" (Ioan 15:5). Noul neam omenesc, crestinii -
facatori de minuni au inteles cu totii aceasta in chip desavarsit. Iata de ce faptele lor le-au pus
totdeauna pe seama lui Hristos Celui Atotputernic, si niciodata pe seama lor. Sfinţii Părinţi sunt
pentru Ortodoxie stâlpii luminoşi care îi îndrumă pe oameni pe drumul mântuirii, aşa cum cere
Hristos. De aceea, oricâte am auzi despre ei şi oricâte am cunoaşte despre viaţa lor, tot nu este de
ajuns pentru a ne face să înţelegem măreţia sfinţeniei lor „Dumnezeu nu da Duhul cu masura" (Matei
3, 34), astfel incat oameni indumnezeiti prin har sunt daruiti de Domnul cu toate harismele, chiar
daca unii au ramas in constiinta si in traditia crestinilor doar pentru anumite daruri. Astfel Sf Ierarh
Spiridon spre exemplu avesa si harisma tamaduirilor de boli, dar si pe cea a facerii de minuni si a
povatuirii de suflete. La fel si Sf Ierarh Nicolae si alti sfinti ai ortodoxiei.

Sf Ierarh Spiridon
Un alt sfânt al Orodoxiei cunoscut şi iubit pentru numeroasele binecuvântări revărsate asupra
credincioşilor care i se roagă este Sf. Spiridon, păstorul de oi ajuns episcop al Trimitundei. Sfântul,
arestat şi exilat în timpul persecuţiilor împăratului Maximian, a participat la Primul Sinod Ecumenic
de la Niceea, acolo unde a vorbit simplu, dar extrem de pătrunzător despre credinţa ortodoxă. Sfântul
este cunoscut ca un mare tămăduitor: a adus ploaie pe pământ, a pus capăt foametei, a prefăcut
şarpele în aur, scăpând pe sărac de nevoie, a astupat, prin puterea
Sfântului Duh, gura celor ce se semeţeau cu ştiinţa lor, la Sinodul de la Niceea, a vindecat de boli pe
cei ce au crezut.
Sfintele sale moaşte se află spre păstrare într-o biserică din Insula Corfu, aflată la 100 de metri
de Mitropolie, iar spre deosebire de celelalte moaşte de sfinţi, trupul înmiresmat al Sfântului Spiridon
dispare frecvent din raclă, venind la cei care îi cer ajutorul cu credinţă şi cu lacrimi şi face nenumărate
minuni. Pentru acest lucru este considerat protectorul bolnavilor, a celor simpli.
Din Proloage aflam despre minunile pe care Sfantul Spiridon le facea cu ajutorul harului lui
Dumnezeu, inca din timpul vietii sale pamantesti.
Dintre minunile lui care au intarit in credinta oamenii de atunci, pe cand Biserica era luptata de
erezia arianismului, Sf Spiridon, plin de simplitate si smerenie, plin de Duh Sfant le-a inchis gurile
hulitoare celor mai invatati ritori ai timpului. Astfel din Viata Sfantului Spiridon si minunile sale
relatate de Sf Simeon Metafrastul aflam cea mai insemnata minune. „Pe când domnea marele

36
Constantin, primul împărat al creştinilor, a avut loc cunoscutul Sinod ecumenic de la Niceea, unde
sfinţii părinţi s-au adunat pentru a-l anatemiza pe Arie hulitorul, care afirma că Domnul Hristos ar fi o
simplă creatură a Tatălui, şi pentru a apăra adevărul, acela că Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi de o
fiinţă cu Tatăl. La Sinod lua parte şi Sfântul Spiridon, pe atunci în vârstă de vreo 57 de ani.
Împăratul le îngăduise şi unor filosofi să participe la Sinod. Aceştia, împăunaţi de trufie, pricepuţi la a
învârti vorbele, erau de partea lui Arie şi combăteau cu multă îndârjire adevărul pe care îl apărau
părinţii. Cu toate acestea, nu reuşeau să convingă. Şi, pentru că dăduseră greş cu apologia lor îngustă,
începuseră să recurgă la alte şiretlicuri sofistice înşelătoare. Văzând Sfântul Spiridon viclenia şi
neruşinarea cu care ritorii cei mult vorbitori îşi băteau joc de învăţăturile ortodocşilor, ceru şi el
cuvântul. Apropiindu-se, aşadar, cu îndrăzneală de filosof, spuse:
- O, filosofule, ascultă-mă acum şi pe mine, în numele Domnului Hristos. Şi
începu:
- Este Dumnezeu Creatorul cerului şi al pământului şi al tuturor puterilor cereşti; El l-a făcut pe om
din ţărână, El le-a făcut pe toate cele văzute şi nevăzute; numai prin Cuvântul şi Duhul Său, a creat
cerul, pământul, marea, aerul, animalele; la urmă l-a creat pe om, cea mai minunată dintre făpturile
Sale. El a făcut totul: stelele, luminătorii, ziua, noaptea şi toate celelalte.
Astfel, noi ştim că Hristos este Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu, credem că S-a născut pentru noi din
Fecioară, S-a răstignit şi S-a îngropat, iar apoi a înviat şi S-a înălţat la cer, dăruindu-ne şi nouă
nestricăciunea şi viaţa veşnică. Şi spunem că va veni din nou să judece pe vii şi pe morţi, să le judece
gândurile, faptele şi vorbele. Şi credem că Fiul este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi vrednic de aceeaşi
cinstire.
„-Nu ţi se par adevărate toate acestea, filosofule?" întrebă Sfântul Spiridon.
După ce termină de vorbit, Sfântul luă în mâna stângă o cărămidă şi atunci se petrecu o mare
minune. În aer s-a aprins foc, iar pe pământ s-a vărsat apă. Lutul a rămas în mâinile Sfântului. Iar
filosoful cel atât de bun de gură până atunci se trezi brusc ca un peşte fără de glas.
Episcopii nu mai puteau de fericire că ortodoxia biruise prin marea minune a Sfântului Spiridon
o
şi dădeau necontenit slavă lui Dumnezeu."

37
3.2. Sfinţii teologi: Sf. Ap. Ioan Teologul, Sf. Grigorie Teologul, Sf. Simeon - Noul
Teolog

Supranumele cu care intra uneori o mare personalitate in constiinta generatiilor nu este


intamplator ci implineste o functie pentru care a si fost creat si de aceea nu poate fi indiferent
cercetatorilor. Un supranume indeplineste o functie similara notiunii. El este faurit spre a circumscrie
printr-insul un numar de realitati mai redus ori mai bogat. Supranumele evoca la simpla auzire figura
celor ce le poarta si de multe ori intuitia populara si spontaneitatea verbala a maselor reuseste sa
circumscrie atat de bine notele specifice ale unei personalitati incat la capatul cercetarilor sale,
biograful sau exegetul constata ca n-a facut altceva decat sa talcuiasca si sa analizeze concisa formula
populara.

Dintre figurile mari ale Bisericii noastre, supranumele de Teolog il gasim langa trei nume, si
anume la Sfantul Grigorie de Nazianz si Sfantul Ioan Evanghelistul, dar si la Sfantul Simeon - Noul
Teolog. Li s-au atribuit acest nume pentru ca s-a simtit autoritatea cu care ei vorbeau devenind ei
insisi izvoare vii ale Teologiei.
Sf. Simeon - Noul Teolog

Sfântul Simeon, Părintele nostru, se naşte în Paflagonia, în satul Galata. Părinţii săi sunt Vasile şi
Teofana. E crescut de bunici. Sârguincios spre învăţătură. De aceea Sfântul Nichita îl numeşte copil
"cărunt la minte"5.
Devine tahigraf şi are o scriitură bună. Nu doreşte să se murdărească cu cultura profană. Unchiul său
dinspre tată îl face intimul împăratului. Devine spatharocubicular şi membru al senatului imperial.
Spatharocubicularul era purtătorul de spadă din dormitorul imperial, care păzea apartamentul privat al
împăratului.
Ia contact cu mănăstirea Studion din Constantinopol. Mănăstirea Studion a fost întemeaită în sud-
vestul Constantinopolului de către consulul Studios în anul 453. Sfântul Simeon Noul Teolog îşi
întâlneşte Părintele duhovnicesc, pe Sfântul Simeon Evlaviosul la vârsta de 14 ani. Sfântul Simeon
Evlaviosul nu îl primeşte însă, de la o asemenea vârstă fragedă, în mănăstire. La îndemnul
Povăţuitorului său citeşte pe Sfântul Marcu Ascetul şi pe Sfântul Diadoh al Foticeei.
5 Viaţa şi conduita celui întru Sfinţi Părintelui nostru Simeon Noul Teolog, preot şi egumen al mănăstirii Sfântul Mamas din
Xirokerkos, scrisă de ucenicul său, Cuviosul Nichita Stithatul apud Sfântul Simeon Noul Teolog, Scrieri IV, introd. şi trad. de Diac.
Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2006, p. 243-355.

38
Sf. Simeon s-a hrănit cu dragostea pentru frumuseţea duhovnicească şi a încercat să o dobândească.
Pe lângă pravila dată de părintele său, conştiinţa îi spunea să mai adauge câţiva psalmi şi metanii,
repetând constant „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!" Bineînţeles că şi- a ascultat conştiinţa.
În timpul zilei ajuta oamenii nevoiaşi care locuiau în palatul lui Patrichie, iar noaptea rugăciunile lui
se prelungeau, prinzându-l miezul nopţii la rugăciune. Odată, în timp ce se ruga, o lumină divină,
foarte strălucitoare, a coborât asupra lui, inundând camera. N-a văzut decât lumina în jurul său şi nu a
mai simţit pământul de sub el. I s-a părut că el însuşi s-a transformat în lumină. Apoi mintea i-a urcat
la ceruri şi a văzut o a doua rază, mai strălucitoare ca cea dintâi, iar la capătul ei părea că se afla Sf.
Simeon Evlaviosul, cel care i-a dat spre citire scrierile Sf. Marcu Ascetul.
La şapte ani după acea viziune, Sf. Simeon a intrat în mănăstire, unde a înăsprit postul şi privegherea,
învăţând lepădarea de sine. Vrăjmaşul mântuirii noastre i-a ridicat pe fraţii din mănăstire împotriva
Sf. Simeon, care era indiferent la laudele sau reproşurile altora. Datorită nemulţumirilor din
mănăstire, Sf. Simeon a fost trimis la mănăstirea Sf. Mamas din Constantinopol. El a primit schima
monahală acolo, înăsprindu-şi nevoinţele duhovniceşti. Prin citirea Sfintelor Scripturi şi a scrierilor
sfinţilor părinţi, precum şi prin conversaţiile pe care le purta cu alţi sfinţi părinţi, el a atins un nivel
duhovnicesc înalt, îmbogăţindu-şi cunoştinţele ziditoare de suflet.
Prin anul 980, Sf. Simeon a fost făcut egumen al Mănăstirii Sf. Mamas şi a rămas în funcţie timp de
25 de ani. El a reparat şi restaurat mănăstirea care avusese de suferit din cauza neglijenţei fraţilor şi a
impus ordine în viaţa călugărilor mănăstirii.
Această disciplină monastică strictă pe care sfântul se lupta să o respecte a adus multe nemulţumiri în
rândul fraţilor. Odată, după Sfânta Liturghie, câţiva călugări l-au atacat şi aproape că l-au omorât pe
Sfântul Simeon. Când patriarhul Constantinopolului i-a scos din mănăstire şi vroia să-i predea
autorităţilor civile, Sf. Simeon a cerut ca aceştia să fie trataţi cu blândeţe şi să fie lăsaţi să trăiască în
lume.
Prin anul 1005, Sf. Simeon s-a retras din funcţia de egumen în favoarea lui Arsenie, stabilindu-se
undeva lângă mănăstire, în linişte. Acolo el a creat operele sale teologice, din care unele fragmente
apar în Filocalie.
Tema primară a scrierilor sale este activitatea ascunsă a perfecţiunii duhovniceşti şi lupta cu patimile
şi gândurile rele. El a scris şi instrucţiuni pentru călugări: „Capitole teologice şi practice", „Tratat
despre cele trei metode de rugăciune" şi un „Tratat despre credinţă". Mai mult, Sf. Simeon a fost şi un

39
poet creştin, scriind „Imnuri despre iubirea divină", în jur de 70 de poezii cu semnificaţie religioasă
profundă.
învăţăturile nepreţuite ale Sf. Simeon despre misterele rugăciunii minţii si despre lupta
duhovnicească i-au adus supranumele de Noul Teolog. Aceste învăţături nu au fost creaţia Sf.
Simeon, ci fuseseră uitate în timp. Unele dintre ele păreau ciudate şi de neacceptat pentru
contemporanii săi, ceea ce a dus la conflicte cu autorităţile ecleziastice din Constantinopol, iar Sf.
Simeon a sfârşit prin a fi exilat din oraş. El a traversat strâmtoarea Bosfor şi s-a stabilit la vechea
mănăstire a Sfintei Macrina.
În timpul vieţii sale a primit darul facerii de minuni şi chiar după moartea sa s-au petrecut numeroase
minuni, printre care găsirea miraculoasă a icoanei sale. Îl vindecă pe prietenul său Oreste de paralizie.
Erau doi fraţi care îl persecutau. Antes, unul dintre ei, e blestemat de către el
şi se îmbolnăveşte. Sfântul Simeon se îmbolnăveşte de o scurgere a pântecului şi suferă multe zile.
Numai Nichifor îl ajuta ca să-şi facă nevoile şi pe acesta îl scapă de patima somnului. Nichifor îl vede
pentru a doua oară pe Sfântul Simeon levitând deşi acesta nu se putea întoarce de pe-o parte pe alta de
unul singur şi nici nu îşi putea face nevoile singur, ci ajutat de către Nichifor. După 13 ani de exil îşi
cere adormirea grabnică. Îşi profeţeşte ceasul şi ziua adormirii. De asemenea profeţeşte descoperirea
Sfintelor sale Moaşte. Adoarme într-o zi de 12 martie. În acest context Sfântul Nichita ne spune că
Sfântul Simeon se împărtăşea zilnic cu Sfintele Taine. Adoarme în timp ce i se cânta slujba
înmormântării, aşa cum le-a cerut-o el însuşi ucenicilor săi. După 30 de ani de la adormirea sa se
descoperă Sfintele sale Moaşte. În anul 1052 Sfintele sale Moaşte, "pline de tot harul şi buna
mireasmă au fost mutate în chip neaşteptat". După mutarea sa la Domnul "bună mireasma hainelor lui
producea voioşie şi veselie sufletelor celor ce se atingeau de ele". Sfântul Nichita se declară ucenic al
său. Acestuia, Sfântul Simeon Noul Teolog îi porunceşte în vedenie ca să scrie viaţa lui, după ce, în
timpul vieţii, îi ceruse în scris acest lucru.
Sfântul Nichita mărturiseşte despre Părintele său, despre Sfântul Simeon Noul Teolog, că Dumnezeu
nu i-a dat odihnă în timpul vieţii, pentru că Duhul Sfânt tresălta în el şi îl îndemna la nevoinţă şi
Teologie. De asemenea Sfântul Nichita mărturiseşte că transcria cele scrise de către el.
Biletul Sfântului Simeon către Sfântul Nichita, prin care îl mandatează drept biograf al său: "... te-am
recunoscut o dată pentru totdeauna ca pe mine însumi şi ţi-am încredinţat toate ale mele şi
nădăjduiesc ca prin tine să se facă cunoscute şi tuturor celorlalţi". După 16 ani de la adormirea
Sfântului Simeon NT, Sfântul Nichita are o vedenie, în prima zi a săptămânii din săptămâna a doua a

40
Postului Mare. După această vedenie Sfântul Nichita e 7 zile într-o plăcere şi bucurie de nespus.
Bucuria post-extatică.
Sfântul Nichita îşi aduce aminte de Sfântul Simeon. Descrie, într-un mod remarcabil, chipul virtuţilor
Sfântului Simeon. Compune un canon liturgic pentru Sfântul Teodor Studitul şi apoi imne, cuvânt
funebru şi elogii Sfântului Simeon NT.
Slujba compusă de Sfântul Nichita se pune în faţa raclei Sfântului Simeon. Sfântul Nichita are o altă
vedenie în care îl vede pe Sfântul Simeon ca pe un împărat slăvit. În vedenia aceasta, Sfântul Simeon
îi spune Sfântului Nichita: "M-ai odihnit, dragul şi iubitul meu copil!".
Sfântul Nichita ne mărturiseşte cum arată adevăratele vedenii: "rămân în minte ani îndelungaţi şi
chiar până la sfârşitul vieţii". Un dumnezeiesc Părinte îi tâlcuieşte Sfântului Nichita cuvintele
Sfântului Simeon către sine, din vedenie, în sensul că acela a primit eforturile sale faţă de viaţa sa:
"Sfinţii care trăiesc în Dumnezeu primesc şi după moarte, cu bucurie şi cu toată aprobarea, imnele şi
elogiile care li se aduc".

Opera Sf Simeon Noul Teolog

Sfantul Simeon Noul Teolog este unanim considerat astazi drept teologul mistic prin excelenta
al Bisericii bizantine. Editate, traduse si studiate, scrierile sale se bucura in ultimele decenii de un
interes crescand din partea a numerosi crestini. Ele sunt o lectura favorita a monahilor dar si a
crestinilor simpli doritori de desavarsire duhovniceasca, ravnitori sa se aprinda de focul Duhului si
lumina lui Hristos, care iradiaza navalnic cu forta vietii dumnezeiesti din cuvintele sale insuflate de
har.
Operele Sfantului Simeon se impart in patru categorii mari si anume: Cateheze (34):
"Cuvantari" si "Cuvantari ascetice"; Cuvantari teologice (3) si etice (15); Capete; Imne. Dupa
cuviosul Nichita, Simeon a inceput sa scrie pe cand era inca incepator, la Manastirea Studios, adica in
anul 977, la varsta de 28 de ani. Primele sale opere au fost scrisorile de indrumare pe care le trimitea
elevilor sai. Dar, la Manastirea Sfantul Mamas, incepe in mod clar activitatea sa literara. Asa cum
precizeaza Nichita, doi ani dupa intrarea sa in aceasta manastire, fiind hirodonit preot si ales egumen
(adica in anul 979, la varsta de treizeci de ani ), "Duhul dezleaga limba sa si spune cuvinte de bine in
mijlocul Bisericii lui Hristos".

41
Apoi, in prima perioada a egumenatului sau, inainte de revolta monahilor, "cu toate ca fusese
cu totul nestiutor al stiintelor profane, el vorbea despre Dumnezeu ca Ucenicul cel iubit si compunea
in timpul noptilor intregi scrieri teologice". Nichita enumera apoi scrierile Sfantului Simeon
mentionand explicit printre ele Catehezele: "Cateodata, el compunea intr-un ritm liber Imnele iubirii
dumnezeiesti, cateodata el scria pagini de exegeza care reflecta o gandire profunda". Vedem, deci, ca
de la treizeci la cincizeci de ani, intre anii 980-998, Simeon fusese ocupat sa scrie principalele lucrari,
intre altele Imnele si Catehezele. Aceste date sunt, de altfel, confirmate de continutul insusi al
Catehezelor.
In timpul celei de-a doua perioade a sederii sale la Sfantul Mamas, care se termina prin
demisia sa de la egumenat in 1005 si exilul sau in 1009, Simeon isi continua activitatea literara.
Vorbind despre aceasta perioada noteaza in special redactarea Capitolelor. "Ajuns la asemenea masura
a unirii cu Duhul, scrie el, el actualizeaza capitole ascetice asupra virtutilor si a viciilor care le sunt
opuse; acesta era fructul propriei sale filosofii practice si al cunostintelor sale dumnezeiesti".
Cu ocazia conflictelor care s-au ridicat intre Stefan al Nicomidiei si Simeon, acesta din urma
a scris inca opere polemice si apologetice. Nichita vorbeste despre asta in Viata, insa aceste lucrari nu
s-au pastrat. Parcurgand apoi ultima perioada a vietii Sfantului Simeon, aceea a exilului la
Chrysopolis, pe malul asiatic al Bosforului, unde reconstruise mica manastirea delasata a Sfintei
Marina (1009-1022), Nichita semnaleaza, printre scrierile din aceasta perioada, Imnele si lucrarile
polemice. De aici inainte, de asemenea, el compune discursurile sale apologetice si antieretice la fel
de puternice.
S-a spus privitor la invatatura Sfantului Simeon ca ea nu se incadreaza Parintilor anteriori lui
si ca ar fi in exclusivitate marturia unei experiente personale. in esenta ei, insa, invatatura Sfantului
Simeon respecta invatatura parintilor anteriori. Astfel, gasim in opera sa aceeasi invatatura despre
curatirea de patimi, despre dobandirea virtutilor si a nepatimirii, ca prima treapta a urcusului
duhovnicesc, aceeasi invatatura despre contemplarea nepatimasa a ratiunilor dumnezeiesti ale
lucrurilor prin care omul revine la starea naturii lui - invatatura precizata mai ales de catre Sfantul
Maxim Marturisitorul - si aceeasi invatatura despre unirea cu Dumnezeu sau cu Hristos prin Duhul
Sfant - care e, in traditia patristica, a treia treapta si ultima a urcusului duhovnicesc.

42
Sfantul Simeon si supranumele de "Noul Teolog"

împlinind functia de a circumscrie niste realitati si de a da expresie unor realitati si de a da


expresie unor judecati emise asupra celui care il poarta, un supranume ne poate servi ca un fir
conducator spre continutul sau, mai inainte de a deveni o notiune in stare sa-l evoce celor ce-i stiu
intelesul. Descifrarea unui asemenea supranume devine astfel implicit un inceput de exegeza a
personalitatii ce-l poarta.
Forma "Noul Teolog" este consacrata de intreaga Ortodoxie drept numele traditional al
Sfantului Simeon.
Sfantul Nicodim Aghioritul talcuieste acest supranume in prefata operelor Sfantului Simeon si
spune ca acesta s-a invrednicit de aceeasi minune ca si profetii si apostolii invatati ai tainelor
dumnezeiesti si scriind nenumarate cuvantari teologice si etice, a uimit pe toti prin darul sau, ceea ce
i-a atras denumirea de "Noul Teolog". Atat de mult sporeste in el harul Teologiei, incat toata lumea
laolalta, de comun acord, a socotit ca este drept sa i se dea acest titlu inalt, de a se numi Noul Teolog.
Tot Sfantul Nicodim afirma ca nu stie daca i s-a atribuit aceasta numire pentru ca ar fi un alt Grigorie
Teologul sau un al doilea Ioan Teologul.
Sfantul Simeon se bucura de o foarte mare apreciere in randul isihastilor nu numai datorita
innoirii pe care o aducea vietii duhovnicesti, ci tocmai pentru calitatea sa de teolog, adica pentru darul
vorbirii despre Dumnezeu. Si contestatarii sai cunosteau aceasta numire si faceau uz de ea dar nu in
semn de acceptare ci ca o observatie - cum ca asa este numit de catre cei ce ii imbratiseaza invatatura
- iar uneori o foloseau in mod ironic.
La aproape o mie de ani de la mutarea sa la Domnul, nedreptatea facuta memoriei bisericesti
a Sfantului Simeon Noul Teolog prin uitarea si ignorarea operei si a vietii sale vreme indelungata, este
reparata astazi, iar personalitatea sa teologica isi reocupa locul cuvenit intre cei trei Teologi prin
excelenta ai Bisericii, alaturi de Sfantul Ioan Evanghelistul si Sfantul Grigorie de Nazianz (Teologul).

Sfantul Grigorie Teologul

Pe parcursul istoriei sale, Biserica a avut nenumărate încercări în ceea ce priveşte latura
dogmatică, cu rolul de a se lămuri şi statornici învăţătura de credinţă. Sfinţii Părinţi au fost cei care au
scos la lumină cuvintele dreptei credinţe pe care le-au formulat sub inspiraţia Sfântului Duh. Secolul

43
al IV-lea, evidenţiat de neînţelegerile pe marginea tainei Sfintei Treimi, l-a avut pe Sfântul Grigorie de
Nazianz ca reprezentant autentic şi aprig apărător al adevărurilor de credinţă.
Născut în jurul anului 329, în Arianz, lângă localitatea Nazianz din Capadocia, ca rod al
rugăciunii mamei sale Nona, cea care va fi responsabilă pentru formarea duhovnicească atât a soţului,
cât şi a fiului, Sfântul Grigorie, prin întreaga sa activitate, a lucrat un talant deosebit: cuvântarea de
Dumnezeu, adică capacitatea de a transmite oamenilor o parte din misterul inefabil al teologiei:
învăţătura despre Sfânta Treime. Ataşat Bisericii încă de mic, Grigorie va deveni etalon al Ortodoxiei.
Studiind materiile profane (filosofia, retorica) la şcolile din Cezareea Capadociei, Palestina şi
Alexandria, îşi însuşeşte o bogată cultură al cărei apogeu îl va cunoaşte la şcoala din Atena, unde
consolidează prietenia cu Sfântul Vasile cel Mare. Studiind îndelung Sfânta Scriptură şi scrierile
Sfinţilor Părinţi, va lua naştere prima culegere intitulată „Filocalia", semnată de cei doi, având ca
suport scrierile lui Origen.
25 decembrie 361 este data la care Grigorie a fost hirotonit preot chiar de tatăl său, ce ajunsese
episcop de Nazianz. Primind această taină fără voia lui, alege să fugă la prietenul său de suflet, timp
în care dă viaţă unei scrieri excepţionale: „Tratatul despre preoţie". În anul 372, în urma cuvântărilor
împotriva ereziilor vremii, primeşte arhieria, urmând ca în 379 să fie ales episcop al
Constantinopolului.

Cuvântările teologice
Pe fondul discuţiilor legate de dumnezeirea Fiului şi a Sfântului Duh, negate de arieni,
respectiv macedonieni, precum şi a uşurinţei cu care aceste învăţături strict raţionale se răspândeau
din ce în ce mai mult, oraşul Constantinopol consemna la acea dată doar biserici sub conducerea
arienilor, mai puţin o singură capelă păstorită de arhiepiscopul Grigorie, ce va deveni cunoscută în
întreaga lume prin aceea că a fost locul în care s-au rostit cele cinci cuvântări teologice, privite ca
rădăcina şi sinteza învăţăturii trinitare ortodoxe. Prin numele acestei bisericuţe ales deloc întâmplător
„Anastasis", (Învierea) şi mai ales prin aportul deosebit al Sfântului Grigorie, la sfârşitul păstoririi
sale starea bisericească a oraşului a cunoscut o transformare deosebită: doar o singură biserică mai era
stăpânită de arieni. „Se cade să filosofeze despre Dumnezeu cei care consideră lucrul acesta cu
seriozitate..."6

6 Pr Stelian Papadopoulos, Vulturul Ranit, Viata Sfantului Grigorie Teologul, Ed.Bizantina

44
În celebra scriere a Sfântului Grigorie de Nazianz, „Cele cinci cuvântări teologice", înainte de
a fi tratată tema principală a acestei cărţi, rodul frământărilor primelor două sinoade ecumenice, se
abordează un aspect interesant ce nu trebuie trecut cu vederea: pregătirea şi totodată atmosfera
cuvântărilor despre Dumnezeu. După Sfântul Grigorie, teologhisirea nu trebuie realizată prin jocuri
de cuvinte, prin termeni eleganţi şi subtili care nu fac altceva decât să „gâdile auzul". Teologhisirea
presupune contemplaţie, curăţia sufletului şi a trupului sau măcar dorinţa fermă de a fi curat.
Abordarea acestui subiect presupune seriozitate maximă şi o atmosferă prielnică: „Se cade să
filosofeze despre Dumnezeu cei care consideră lucrul acesta cu seriozitate şi care nu pălăvrăgesc cu
plăcere despre el ca despre oricare altul". Dat fiind faptul că acest obiect al cunoaşterii este
inepuizabil, măsura transmiterii cunoştinţelor presupune o adaptare imperioasă la capacitatea de
înţelegere a ascultătorului.

Existenţa lui Dumnezeu


După ce a lămurit contextul în care trebuie vorbit despre Dumnezeu, Sfântul Grigorie se
apropie de explicarea tainei, aducând argumente cosmologico-teologice pentru a demonstra existenţa
Acestuia. Faptul că Dumnezeu Se ascunde în creaţia Sa nu înseamnă o confundare a creaţiei cu El, ci
El se vede în făpturile Sale: „după cum umbrele şi chipurile soarelui, reflectate în ape, arată vederilor
ne-putincioase soarele, căci puritatea luminii lui copleşeşte vederea..., căci învăţător al existenţei lui
Dumnezeu şi al cauzei creatoare avem văzul şi legea naturală" . Pentru a solidifica discursul său în
această privinţă, Sfântul Grigorie aduce înainte următorul exemplu: „Când cineva vede o chitară prea
frumos lucrată, precum şi armonia şi buna ei întocmire, şi când ascultă sunetul coardelor ei, nu se va
gândi la altceva decât la făcătorul ei şi la cel care cântă din ea şi către el va alerga cu gândul, chiar
dacă întâmplător ar fi necunoscut privirilor lui". Când se iveşte greutatea dobândirii înţelegerii lui
Dumnezeu Sfântul Grigorie subliniază următoarele: „ca nu cumva prin uşurinţa dobândirii să fie
uşoară şi pierderea lucrului dobândit, căci ceea ce s-a dobândit prin muncă este ţinut mai multă
vreme, iar ceea ce s-a dobândit cu uşurinţă se aruncă foarte repede ca un lucru ce poate fi iarăşi cu
uşurinţă dobândit. pe de altă parte pentru ca nu cumva şi noi mândrindu-ne, să cădem din pricina
îngâmfării, asemenea lui Lucifer".
Din toate acestea Sfântul Grigorie vrea să demonstreze că natura lui Dumnezeu, esenţa Sa, este
inaccesibilă omului pentru faptul că el este fiinţă creată ce nu poate purta greutatea fiinţială a celui
necreat.

45
Sfânta Treime - Taina Tainelor
Cu ajutorul Revelaţiei dumnezeieşti, adică al descoperirii divine către oameni, o parte din taina
dumnezeirii este accesibilă oamenilor. Plecând de la taina fiecărui om şi de la deosebita armonie a
trupului omenesc precum şi a celorlalte creaţii, se deduce existenţa unei puteri ce controlează aceste
procese, putere ce, conform Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii, s-a descoperit ca fiind Sfânta Treime.
Cele trei persoane ale Sfintei Treimi au o raţionalitate explicabilă în parte. Pe scurt, Tatăl este dintru
început, Fiul este născut din veci din Tatăl, iar Duhul purcede din veşnicie din Tatăl. Afirmând aceste
lucruri nu înseamnă că se epuizează taina cunoaşterii dumnezeieşti. Sfântul Grigorie este atent la
fiecare cuvânt pe care-l utilizează în demersul său teologic, nelăsând astfel loc de interpretări ci, din
contră, evidenţiază greşelile teologice pentru a demonstra firescul şi în acelaşi timp nepătrunsul
mister dumnezeiesc. Astfel, sunt tratate problemele referitoare la dumnezeirea Fiului, la naşterea
Acestuia, prin argumente raţionale şi silogistice.

Eunomienii şi arienii, cei ce-L înţelegeau pe Dumnezeu la nivel strict raţional, făcând din Fiul
o creatură, îi adresau printre altele Sfântului Grigorie următoarea întrebare: Cum S-a născut Fiul? La
aceasta se oferă un răspuns indirect şi simplu: „Înainte de a vă spune cum S-a născut, spuneţi-mi cum
a fost oare Fiul creat, dacă cumva a fost creat, fiindcă trebuie să ştiu şi eu cum a fost creată fiinţa cea
mai desăvârşită dintre toate., oferindu-le mai departe următoarea indicaţie: „nu trebuie să căutăm să
înţelegem cu mintea naşterea Fiului lui Dumnezeu, noi care nu suntem în stare să ne înţelegem nici
propria noastră naştere. cum S-a născut ştie numai Tatăl care L-a născut şi Fiul care S-a născut". Se
observă ironia fină abordată, ce nu are alt scop decât a sublinia că Sfânta Treime reprezintă taina
tainelor şi din această cauză nu se pot oferi informaţiile pe o cale extrem de raţională. De aceea,
Sfântul Grigorie subliniază magistral importanţa credinţei în actul cunoaşterii: „să nu înlăturăm
credinţa fiindcă ea este desăvârşirea raţiunii noastre., fără credinţă neexistând înţelegere completă. În
legătură cu dumnezeirea Sfântului Duh, a rămas elocventă şi transpusă în Simbolul de credinţă
expresia „purcederii Duhului" de la Tatăl, ce îi aparţine Sfântului.

Având o misiune extrem de dificilă, datorită subiectului abordat, motivat însă de o iubire de
activitate a minţii, precum însuşi mărturiseşte, Sfântul Grigorie semnala pericolul închipuirii acestui
mister al persoanelor dumnezeieşti şi al raportului fiinţial dintre ele, prin căutarea unui element de
comparaţie pământesc ce ar lămuri măcar în parte acest lucru. Cea mai mică asemănare poate ştirbi

46
adevărul dumnezeiesc: „Am cugetat la soare şi la raza lui şi la lumină., dar şi aici este o temere, întâi
ca nu cumva să fie cugetată o compunere a naturii necompuse, cum este cea a soarelui şi a celor din
soare, şi al doilea, ca nu cumva să atribuim fiinţa în sine Tatălui, iar pe celelalte persoane să le facem
nişte puteri ale lui Dumnezeu., fiindcă nici raza, nici lumina nu sunt un alt soare, ci nişte curgeri sau
revărsări de soare şi calităţi substanţiale ale soarelui.
Încredinţându-şi sufletul în mâna lui Dumnezeu (în jurul anului 389), Sfântul Grigorie va
primi supranumele de Teologul, adică Cuvântătorul de Dumnezeu, aceasta fiind calitatea deosebită pe
care şi-a cultivat-o pe parcursul vieţii sale. După Ioan Evanghelistul, Grigorie va fi cel care se va
bucura de această cinstire acordată de Biserică. Cinstit în mod special la 25 ianuarie, dar şi alături de
Sfântul Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur (la 30 ianuarie), Sfântul Grigorie se înscrie în ceata
arhiereilor ocrotitori ai învăţământului în general şi al elevilor şi studenţilor teologi în special.

Sfantul Ioan Evanghelistul si Teologul


Sfantul Evanghelist Ioan s-a nascut in Betsaida Galileii fiind fratele Sfantului Apostol Iacov.
Sfantul Evanghelist Ioan s-a stabilit in Efes dupa anul 70, cand romanii au daramat Ierusalimul si
Templul Sfant. Sfantul Ioan Evanghelistul a pastorit Biserica din Efes dupa care a fost exilat de
imparatul Domitian in insula Patmos, unde va scrie Apocalipsa. S-a reintors in Efes dupa moartea
imparatului, traind aici pana la sfarsitul vietii. Sfantul Ioan Teologul, a scris a IV-a Evanghelie si trei
epistole, numite sobornicesti.
Dintre evanghelisti, Sfantul Ioan este cel care ne introduce cel mai direct, mai puternic in
camarile de taina ale Duhului, ale Imparatiei lui Dumnezeu; din cuvintele, descoperirile sau relatarile
sale Hristos ni Se descopera parca cel mai viu, cel mai limpede, cu cea mai mare putere ca Dumnezeu
adevarat, ca Dumnezeu al Iubirii si ca Lumina a lumii. Nu in zadar Sfantul Apostol Ioan a fost numit
de Biserica si "Teologul", pentru ca ne-a vorbit despre Dumnezeu cel mai. dumnezeieste, revelandu-
ni-L intr-un chip unic si de ne-egalat prin cuvant pe Cuvantul intrupat al Tatalui. In Evanghelia si in
Epistolele Sfantului Apostol Ioan simti in modul cel mai limpede ca, "iti vorbeste Dumnezeu" chiar
tie insuti, personal si direct.
Stand langa inima lui Iisus si la picioarele Crucii Sale, Ioan I-a simtit cel mai de aproape
"bataile inimii" Dumnezeu-Omului, i-a "pipait" Duhul cel mai de aproape si si-a facut inima lui vas
incapator al Iubirii Lui in care Hristos sa-Si poata deserta fara rest tainele Sale. Nu intamplator numai
lui i s-au incredintat, la batranete, si revelatiile eshatologice cele mai de necuprins ('traduse' in cartea

47
Apocalipsei, contestata azi chiar si in spatiul teologic ortodox de cei care, in spirit protestant, pun
stiinta lumeasca mai presus de Duhul si intelepciunea Bisericii).

Pentru noi, personal, Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan este cel prin care Dumnezeu-
Cuvantul a intrat in inima intaia oara ca glas si ca putere de dincolo de aceasta lume, chemandu- ne si
pe noi sa iesim cu inima si gandirea din lumea cea cazuta. Prin cuvantul incredintat sfantului Ioan,
putem sa incepem sa "adulmecam" adierea si mireasma Imparatiei lui Dumnezeu sa "prindem gust"
de harul Duhului Sfant si, pe masura curatirii noastre, sa ne ranim de dorul dupa Viata vesnica. Sa-l
ascultam deci pe Sfantul Ioan cu credinta si cu dragoste.

3.3. Sfinţi cu darul proorociei şi a străvederii

Staretul Hagi-Gheorghe
Era de talie mijlocie, slab şi era aproape numai oase, nervi şi piele, deoarece cărnurile sale le
jertfise lui Dumnezeu, prin asceză făcută cu mărime de suflet.
Deşi făcea mereu nevoinţă aspră, era sănătos şi mergea atât de uşor, încât ai fi zis că zboară.
Ochii lui erau luminoşi şi totdeauna deschişi. Faţa lui strălucea şi avea o culoare roşie plăcută. Gâtul
şi capul său se plecau ca spicul copt. Era de talie mijlocie, slab şi era aproape numai oase, nervi şi
piele, deoarece cărnurile sale le jertfise lui Dumnezeu, prin asceză făcută cu mărime de suflet. Se
bucura de privegheri şi se hrănea duhovniceşte din ele. Toţi oamenii se odihnesc pe paturi, dar Hagi-
Gheorghe se odihnea în strană, stând în picioare. Nu stătea aproape deloc în chilie, deoarece noaptea
priveghea în biserică, iar ziua vorbea cu oamenii îndureraţi.
Ucenicii lui nu-l oboseau, căci erau ma-turi duhovniceşte, cu toate că printre ei erau şi unii
mici de vârstă. Stareţul, cu harisma înainte-vederii pe care o avea, le citea gândurile călugărilor săi,
precum şi inimile, mai înainte ca aceştia să-i spună gândurile lor.
Odată a prevăzut şi un accident ce avea să se întâmple în familia Ţarului. De aceea a scris
Ţarului ca în cutare zi să nu treacă peste cutare pod cu trăsura sa. Ţarul, când a citit scrisoarea
Stareţului, a zâmbit şi a spus: „Călugărul acesta vrea ceva de binecuvântare. Trimiteţi-i câteva ruble!"
Însă după şase luni, pe când trecea cu trăsura, împreună cu familia sa, exact la locul şi în luna în care
prevăzuse Stareţul, aceasta s-a răsturnat, dar n-au păţit nimic. S-au izbăvit cu toţii ca prin minune.

48
Atunci Ţarul şi-a dus aminte de cuvintele prooroceşti ale lui Hagi-Gheorghe şi a înţeles că au fost
izbăviţi cu rugăciunile lui.
De atunci, Ţarul îl avea la mare evlavie şi-i trimitea persoane însemnate ca să-i ceară sfatul. Aceasta
era firesc să creeze invidie în unii monahi ruşi, care cârteau pentru faptul că ruşii mergeau la Hagi-
Gheorghe, care era grec, şi nu mergeau să ceară sfat de la ruşi. Mulţi ruşi care se vindecau cu
rugăciunile lui trimiteau îndestulate binecuvântări Stareţului. Dar pentru că el trăia împreună cu
obştea sa într-o mare asceză, dădea, la rândul său de binecuvântare tuturor pustnicilor sau săracilor.
De aceea atunci când cineva împărţea milostenie la săraci cu dărnicie, obişnuia să se spună: „Acesta-i
ca Hagi-Gheorghe".
Stareţul însuşi purta numai o singură dulamă şi întotdeauna umbla desculţ, numai în biserică
purta nişte ciorapi groşi. Bunul Dumnezeu însă îl încălzea cu multa Lui dragoste, deoarece şi
credinciosul Său rob se nevoia cu mărime de suflet pentru dragostea Lui. Altfel nu se poate explica
omeneşte, faptul de a trăi cineva sus, la Kerasia, acolo unde de pe Athon coboară curenţi foarte reci şi
să petreacă iarna aproape gol şi cu foarte puţină hrană uscată.
„Cei care îl cunoşteau pe Stareţ îl cinsteau ca pe un sfânt, precum şi era de fapt. Mulţi
închinători ruşi luau fotografii de-ale lui Hagi-Gheorghe şi le duceau în Rusia la bolnavi, care
sărutându-le cu credinţă se vindecau. Fotografiile lui Hagi-Gheorghe se aflau în iconostasele ruşilor,
împreună cu icoanele sfinţilor. Oamenii îndureraţi îl che-mau în rugăciunile lor, iar sfântul Stareţ îi
ajuta cu harul lui Dumnezeu, aşa cum fac sfinţii, deşi se afla încă la Kerasia Athonului." 7

3.4. Sfinţi cu darul povăţuirii

Staretul (cuvant ajuns in graiul nostru din slavonescul crapbiH, adica batran) sau Gheronda (cum i se
zice, cu pretuire si afectiune, in traditia elina) este un monah sau pustnic cu viata sfanta, nu neaparat
preot, care a primit harisma povatuirii duhovnicesti a sufletelor. "Batranetea" sa nu este totdeauna una
trupeasca, ci mai ales in Duhul, aratand treapta la care a ajuns acesta in viata duhovniceasca.

7 Cuviosul Paisie Aghioritul, Stareţul Hagi Gheorghe Athonitul, traducere de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos,
Bucureşti, 2006, pp. 46-49

49
Sfantul Paisie de la Neamt si Staretii de la Optina (Rusia)

Nu cred sa existe vreun credincios ravnitor la noi in tara care sa nu fi auzit de Sfantul Paisie
Velicikovski - marele Staret de la Neamt din veacul al XVIII-lea, dascal al Rugaciunii mintii si
carturar neintrecut al Bisericii. Inraurirea sa asupra Ortodoxiei de pe aceste meleaguri (si nu numai) a
fost una de-o insemnatate covarsitoare. In acele veacuri — cand Biserica patimea in Ţarile Romane
sub urgia uniatismului si a jugului otoman, iar in Rusia de pe urma reformelor Ţarului Petru cel Mare
(care a abolit Patriarhia si a transformat-o intr-un departament al statului, condus de un ober-
prokurator) — Staretul Paisie a fost un luminator pentru toti cei ce, potrivit indemnului Sfantului
Simeon Noul Teolog, cautau „povatuirea cea buna".
Se poate zice, fara a gresi, ca Sfantul Paisie a readus traditia isihasta, ce aproape se pierduse,
in Rusia acelor veacuri. Ca atare, duhovnicia Sfantului Paisie a rodit pana aproape de indepartata
Moscova, unde, in preajma anului 1821, a renascut o veche vatra monahala, ce a tinut apoi pe umerii
sai Biserica rusa, vreme de peste o suta de ani - Sihastria Optina. Cei dintai Stareti ai Optinei au fost
toti ucenici apropiati ai marelui Paisie de la Neamt. Acestia, ca si, la randul lor, cei ce le-au urmat, au
dus la nasterea unui fenomen care, desi s-a mai intalnit in istoria temporala a Bisericii, n-a mai avut o
asa amploare - e vorba de asezamantul duhovnicesc al „Staretismului", al filiatiei duhovnicesti
nemijlocite intre Batran si Ucenic, care a dat nastere atator Sfinti.
Iata cum defineste acest mare asezamant Maica Maria (Dobromislova), ucenica a
Staretului Nicon de la Optina:

50
„In esenta, staretismul consta in faptul ca ucenicii Staretului isi taie in intregime voia si fac totul cu
binecuvantarea acestuia. Ei isi descopera in fiecare zi inaintea Staretului pacatele, nu numai cele
facute cu lucrul sau cu cuvantul, dar si cele gandite. Aceasta descoperire a gandurilor il invata pe
ucenic sa dobandeasca trezvie, atentie duhovniceasca, si sa se fereasca de cele rele,

51
care pot duce la pacatele cu cuvantul si cu lucrul. Iar trezvia de sine, atentia la minte si la inima,

a 12

duce la nevoia unei rugăciuni neincetate, a Rugăciunii lui Iisus ".


Astfel, pret de mai bine de-o suta de ani (rastimp curmat doar de silniciile stapanirii
comuniste, care dupa 1921 a transformat manastirea in muzeu, apoi in cooperativa agricola si, in cele
din urma, in 1938, a daramat-o si l-a impuscat pe ultimul ei egumen), in Optina s-a nevoit si au
luminat poporul lui Dumnezeu nu mai putin de paisprezece Stareti. Desi spatiul nu ne ingaduie sa
vorbim despre fiecare in parte, se cuvine macar a-i pomeni: Leonid, Macarie, Moise, Antonie, Ilarion,
Ambrozie, Anatolie „cel batran", Isaac, Iosif, Varsanufie, Anatolie „cel tanar", Nectarie, Nicon si, cel
din urma, Isaac „cel tanar".

Staretul Macarie, dascalul blandetii si smereniei


Mihail pe numele sau de botez, Cuviosul a fost afierosit inca din pruncie sfintei slujiri a staretismului.
Viitorul monah a crescut avand inaintea ochilor pasnica obste a Manastirii Lavrentie, aflata in
apropierea conacului parintesc, de unde zilnic se auzea dangatul clopotelor ce chemau calugari la
rugaciune. Cand a implinit cinci ani, s-a stins din viata draga lui mama, care l-a iubit mai mult decat
pe ceilalti copii, zicand despre fiul ei bland si linistit:
„Inima mea simte ca din acest copil va iesi ceva
nemaipomenit".
Cuviosul Macarie a devenit ucenic al Staretului Leonid de la Optina, desi era deja o
personalitate duhovniceasca recunoscuta in toata Rusia. Asemenea Sfantului Paisie in Ţarile Romane,
pe care l-a iubit mult, Cuviosul a avut un rol hotarator in tiparirea la Optina a scrierilor Sfintilor
Parinti. El insusi, de altfel, era intruchiparea intelepciunii Parintilor din vechime. Bland si smerit,
iubitor si plin de noblete, dobandise acea smerenie care tamaduieste bolnavii, imblanzeste mintile
trufase si izgoneste duhurile viclene. Le marturisea tuturor:

52
„Invatatura Mântuitorului si insasi viata Lui inseamna blandete si smerenie, ceea ce ne-a si
poruncit sa invatam de la El. Pricina tuturor relelor noastre este mandria, iar pavaza tuturor
darurilor este smerenia".
In el s-au implinit cuvintele lui Hristos: „Fiti dar voi desavarsiti" Matei 5:48, potrivit marturiei unui
contemporan, care, dupa intalnirea cu Staretul Macarie, scria:
„Cat de anevoie e sa vezi desavarsirea! Credeam ca-i cu neputinta omului s-o atinga... asa ca m-am
cutremurat sa vad cu ochii mei un astfel de om "...
Uimitoarea influenta a Staretului in intreaga Rusie este aratata si de faptul ca printre fiii sai
duhovnicesti s-a numarat si marele filosof rus Ivan Kireievski, ce i-a fost colaborator de capatai in
editarea scrierilor patristice. Staretul zicea adesea:
„ Cel ce doreste sa se indrepte, dar inca se lupta cu patimile, trebuie neaparat sa incerce sa se
smereasca, chiar daca e greu, si astfel sa atraga la sine harul lui Dumnezeu".
Şi Cuviosul Macarie chiar traia aceste cuvinte, lucru vadit din urmatoarea intamplare minunata.
Odata, a ajuns la Staret, adus de-un prieten, un invatat cu semne vadite de indracire. In timp ce
asteptau in arhondaric, bolnavul a inceput sa manifeste o puternica neliniste, semn al unei crize ce se
apropia, zicand: „Vine Macarie! Vine Macarie!". Cand Staretul a intrat in camera, indracitul s-a
aruncat turbat asupra lui, rostind tot felul de cuvinte urate; inainte sa fie oprit, l-a lovit pe Staret.
Atunci, nevoitorul lui Hristos, stiind cine a facut aceasta miscare prin mana nefericitului indracit, a
intors repede si celalalt obraz, potrivit cuvintelor Evangheliei: „De te va lovi cineva peste obrazul
drept, intoarce-i si pe celalalt!" (Matei 5:39).
Ars de smerenie, diavolul l-a parasit pe cel suferind. Bolnavul a cazut fara simtire la picioarele
smeritului Staret si a stat asa mult timp, complet nemiscat. S-a sculat apoi sanatos, nemaiamintindu-si
nimic despre aceasta intamplare.
La 7 septembrie 1860, in ajunul Nasterii Maicii Domnului, dupa ce s-a impartasit cu Sfintele
Taine, Staretul Macarie a adormit in pace, inconjurat de iubitii sai ucenici. In ziua in care se praznuia
Nasterea celei ce a adus bucurie la toata lumea, s-a nascut si Staretul intru o alta viata — cea
adevarata si vesnica.

53
Staretul Ilarion, tamaduitorul bolilor psihice
Cuviosul s-a nascut intr-o gospodarie din Kliuceah chiar in noaptea de Pasti. Mama sa, Eufimia, era o
femeie respectata si cu frica lui Dumnezeu, crescandu-si cei trei copii in acest duh. Masura ei se vede
si din faptul ca i-a prevestit tanarului sau fiu, inca de la implinirea varstei de 17 ani, ca va fi calugarit.
Ajuns la Optina, devine ucenic al Staretului Macarie, care i-a prorocit ca va ajunge Staret dupa
moartea sa si a Staretului Leonid. La Cuviosul Ilarion veneau multi dintre cei ce sufereau cu nervii
sau de boli sufletesti. Staretul avea credinta neclintita ca pocainta sincera, iertarea tuturor jignirilor
primite si impacarea cu cei potrivnici era cel mai bun leac pentru bolile de nervi. Caci, de cele mai
multe ori, zicea el, pricinile lor sunt dusmania fara impacare, certurile in familie, divorturile si
pacatele grele ramase nespovedite:
„Sa nu te rusinezi cand parintele duhovnic iti descopera bubele si fii pregatit sa primesti de la el

mustrarea pentru pacatele tale, ca sa eviti prin ea rusinea cea vesnica".


Un negustor din Gubernia Tulsk suferea de mai bine de doi ani de o boala sufleteasca: i se parea ca
toti isi bat joc de el si de serviciul lui si ca, oriunde se ducea, necunoscuti il urmareau, cu intentia de
a-l distruge. Aceste ganduri nu-i dadeau pace nici ziua, nici noaptea; de cateva ori i-a venit si gandul
sinuciderii. Toate acestea i-au inspaimantat familia. La indemnul mamei sale, el s-a dus la manastire,
la Optina si i-a explicat Staretului Ilarion situatia lui. Staretul a vazut ca are un pacat ascuns, pe care

54
nu-l marturisise duhovnicului, deoarece se indoia ca ar putea fi iertat. Cuviosul l-a convins ca, daca
are pocainta, nu exista pacat care sa nu fie iertat de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Prin
spovedanie, negustorul a capatat liniste si, primind blagoslovenie, s-a invrednicit de impartasirea cu
Sfintele Taine. Dupa dezlegare, Staretul i-a spus: ,Mergi cu Dumnezeu. De acum, nu vei mai fi
urmarit'. Şi, intr-adevar, asa a fost. Negustorul s-a insanatosit deplin dupa boala cea grea care il
dusese in pragul pierderii mintilor.

55
Staretul Ilarion obisnuia sa arate nu cauza inchipuita a bolii, ci pe cea adevarata, si le trezea
bolnavilor constiinta, indemnandu-i la pocainta si la lacrimi pentru pacatele lor. Daca i se spunea ca
pricina bolii de nervi era cineva anume, Staretul il sfatuia pe cel suferind sa-si ceara iertare de la
acela, daca mai era in viata, iar daca a murit sa se impace facandu-i la mormant o panihida, pentru a
se odihni in pace.
Pe 18 septembrie 1873, sezand pe jumatate paralizat in fotoliul din chilie, dupa ce a ascultat
rugaciunile de dimineata si a primit Sfintele Taine, Staretul Ilarion si-a incetat nevointa pamanteasca.
Era pe deplin constient cand i-a venit fericitul sfarsit. Cuviosul s-a indreptat in fotoliu si, dupa cateva

< t m /k

rasuflari usoare, si-a dat duhul in mainile lui Dumnezeu.

Staretul Ambrozie, parintele mangaierii


Nascut in familia numeroasa a unui paracliser, in ziua de praznuire a hramului bisericii din sat, cand
in jurul casei erau adunati o multime de tarani veniti la sarbatoare, Parintele Ambrozie spunea despre
sine:„Precum m-am nascut in mijlocul poporului, asa si vietuiesc in mijlocul lui".
Inca din copilarie a inceput sa cugete la desertaciunea lucrurilor pamantesti, dorind sa se daruiasca
acelor ce nu pier, ci dainuie vesnic. Asa s-a infiripat in mintea sa chemarea spre viata monahala. In
toiul unor astfel de ganduri, s-a imbolnavit grav; atunci i-a fagaduit lui Dumnezeu ca, daca se va

56
insanatosi, se va face monah. Dupa ce s-a vindecat in chip minunat, s-a indreptat fara preget, urmand
sfatul duhovnicului, catre Optina.
Parintele Ambrozie a fost si el ucenic al Staretului Macarie, ajungand secretarul acestuia. A
facut desavarsita ascultare de Staretul sau, ajungandu-l in scurta vreme din urma si chiar depasindu-l,
ca masura duhovniceasca.
Sfintenia sa l-a inspirat pe F.M. Dostoievski sa-l foloseasca ca prototip pentru neuitatul
personaj al Staretului Zosima din opera sa „Fratii Karamazov", in a carui gura scriitorul a pus insesi
povetele auzite de la Cuviosul Ambrozie: „A trai inseamna sa nu fii mahnit, sa nu judeci pe nimeni,
sa nu superi pe nimeni si cu toti sa fii respectuos".

57
Atingand strafundurile smereniei, Domnul l-a invrednicit pe Cuviosul Ambrozie de darul tamaduirii
sufletelor. El citea in inima omului, ii cunostea trecutul, prezentul si viitorul, si-i vorbea nemijlocit cu
„cuvintele vietii vesnice" (Ioan 6:68). Pentru aceasta, mii de oameni se revarsau zi de zi catre modesta
sa chilie, unde l-au cercetat personalitati precum Dostoievski, Tolstoi, Leontiev sau Soloviov.
O profesoara din Moscova avea mare evlavie la Staret, iar singurul ei fiu era pe moarte din
cauza febrei tifoide. Mama s-a dus la Optina ca sa-i ceara Cuviosului Ambrozie sa se roage pentru fiul
ei. „Ne vom ruga impreuna", i-a spus Staretul — si au inceput amandoi sa se roage in genunchi. Dupa
cateva zile, mama s-a intors la Moscova, la fiul ei, care a intampinat-o pe picioare. Chiar in clipa cand
Staretul se ruga pentru el, a simtit o schimbare in boala si s-a insanatosit repede!
Rugator neintrecut, Staretul Ambrozie ii povatuia pe fiii sai duhovnicesti
„Trebuie sa stii, cum ai citit si tu insuti in cartile Sfintilor Parinti, ca vrajmasul la nimic nu sta
impotriva asa cum sta impotriva Rugaciunii lui Iisus. De aceea, daca ai inceput sa faci Rugaciunea
lui Iisus, nu o lasa, ci continua, nadajduind la mila si ajutorul lui Dumnezeu. Dumnezeu si
Imparateasa Cerului au putere sa ne fereasca de relele si necazurile pe care le aduc vrajmasii
sufletului!".
Spre sfarsitul vietii, Staretul Ambrozie s-a imbolnavit grav si a fost silit sa se mute la
Manastirea Şamordino. întrebat de un ucenic de ce a ingaduit Domnul boala, i-a raspuns: „Pentru ca
in timpul vietii am primit multa cinste, care nu mi se cuvenea!".
A adormit cu pace la 10 octombrie 1891 si s-a hotarat aducerea sa in procesiune la Optina,
pentru inmormantare. Cand procesiunea s-a apropiat de Optina, desi incepuse deja sa se intunece, in
intampinarea sicriului a iesit tot clerul orasului Kozelsk, impreuna cu locuitorii. Toata lumea traia un
simtamant deosebit de bucurie, ca la o mutare de moaste...

Staretul Varsanufie, schimonahul care intelegea oamenii ca nimeni altul


In acelasi timp cu Staretii Iosif si Anatolie, s-a nevoit la Optina Staretul Varsanufie. In lume, a
fost un om cu o mare cultura si militar de cariera -colonel al armatei cazacesti din Orenburg,
conducator al biroului de mobilizare si mare aghiotant al districtului militar din Razansk.

58
A intrat in manastire la o varsta relativ inaintata. Pentru curatia inimii sale si trezvia sa,
Domnul l-a preschimbat in scurta vreme intr-un Staret purtator de har. Se stie o marturie a Sfantului
Ioan din Kronstadt, care a vazut cu duhul in persoana Parintelui Varsanufie un adevarat nevoitor, pe
vremea cand era inca in armata si nici nu se gandea la calugarie. Totodata, de la una din ucenicele
sale, Maica Alexandra, avem urmatoarea marturie:
„Am luat odata parte la Liturghia slujita de Parintele Varsanufie. Atunci mi-a fost dat sa vad si sa
simt ceva ce nu poate fi descris. Batiuska era invaluit de o lumina clara. Se afla singur in centrul
acestui foc si raspandea raze de lumina. Raza care iesea din el lumina si chipul diaconului ce slujea
impreuna cu batiuskaV...
Staretia sa a coincis cu inceputul epocii moderne: inceputul Primului Razboi Mondial si Revolutia
Rusa. Lumea era zbuciumara de patimi fara precedent, si se simtea limpede venirea intunericului.
Impreuna-patimind cu lumea intreaga, Staretul Varsanufie zicea:
„Traim vremuri grele. Suntem slabi si betegi, dar trebuie sa-i imbarbatam pe ceilalti. Şi iata, stau
aici, slab si beteag, avand eu insumi nevoie de ajutor si mangaiere, dar imi implinesc datoria de-a
aduce mangaiere celor ce vin la mine. Acestia vin la Optina dintr-o lume care nu mai geme, ca pana
acum, ci urla de-a dreptul! Vin cautand mangaiere si alinare — si, dupa credinta lor, primesc ce
cauta, si pleaca in pace".
O fata de 16 ani a mers sa-l vada pe Staret. Statea langa casuta lui de lemn si se mira de
multimea oamenilor care asteptau. Nu dupa mult timp, Staretul a aparut si, deodata, i-a facut semn sa
se apropie. A condus-o in chilie si i-a povestit toata viata ei, an cu an, insirandu-i toate greselile, cand
si unde le-a savarsit si pomenind persoanele dupa numele lor. Apoi i-a spus: „Maine vei veni la mine
si imi vei repeta tot ce ti-am spus. Nu am vrut de-cat sa te invat cum trebuie sa te spovedesti"...

59
Staretul Varsanufie, cu o sanatate subreda, dar intarit de harul lui Dumnezeu, ii primea pe toti cei ce-
l cercetau, vorbea cu ei, ii spovedea si-i indrepta pe calea cea dreapta si mantuitoare. Primise de la
Domnul darul stravederii si vedea limpede in inimile oamenilor, rostindu-le astfel de cuvinte
mangaietoare:

60
„Nu trebuie sa deznadajduim niciodata. Sa nu uitam ca si in cele mai infricosatoare caderi se
ascunde mila cea nesfarsita a Domnului. Intr-un chip de neinteles si de nepatruns noua, Domnul ne
zideste".
In primavara lui 1913, la ceasul Liturghiei, Staretul Varsanufie si-a dat sufletul sau curat in mainile
Domnului, pe Care L-a iubit atat de mult si de dragul Caruia s-a rastignit toata viata, pana in ultimele
clipe, dupa ce rostise aceste cuvinte prorocesti:
„Chiar si pierderea parintilor duhovnicesti este, in planurile sfinte ale lui Dumnezeu, pentru
13
mantuirea noastra"..."

3.5. Părinţi si sfinti contemporani

Gheron Iosif Isihastul

Gheron Iosif Isihastul (n. 1898 - d. 1959), cunoscut şi ca Iosif al Peşterii, a fost monah şi stareţ
în Muntele Athos. A fost mult-lăudatul părinte duhovnicesc al stareţilor Efrem Filotheitul, Iosif
Vatopedinul, Haralambie Dionisiatul şi al altora, ce sunt direct răspunzători de revitalizarea a şase
din cele douăzeci de mănăstiri ale Sfântului Munte.
Chiar daca a dus o viata retrasa, discreta, inchinata renuntarii de sine, rugaciunii si contemplatiei,
Gheron Iosif a avut, totodata, o influenta imensa asupra vietii duhovnicesti din Sfantul Munte, ale
carei efecte continua si astazi sa se faca simtite.

Batranului toate adancimile vietii duhovnicesti ii erau foarte cunoscute si le analiza si explica cu
multa usurinta pe fiecare in amanunte. Unul dintre ucenicii sai povestea: „Desi de multe ori am
observat perspicacitatea sa si la noi personal si la altii de departe, pe care i-am urmarit, totusi nu
dadea atata importanta acestora, precum discernamantului, pe care-l pretuia mult ca pe mijlocul cel
mai bun in neincetata lupta a razboiului nevazut, mai ales al nostru, al monahilor. "Sare, fiilor, e
trebuinta de sare!", le spunea el intelegand prin aceasta discernamantul.

61
Nu numai cand erau prezenti, ci si cand se aflau departe de el, la ascultare, aflau in scrisorile ce ni le

trimitea descrierea in amanunte a starii lor si cele ce li s-au intamplat in ascuns si la aratare.
Deasemenea vedeau si instiintarea fara greseala ce o primea daca gresea cineva in credinta sau chiar
in comportarea morala. Cand vedeau nerabdare in miscarile lui, intelegeau ca i s-a vestit ceva, fapt ce
li-l explica mai tarziu cand ramaneau singuri si-l intrebau. Le spunea odata, cand s-a ivit un astfel de
caz: "Acesta nu este ortodox". Si lucru de mirare era ca nici acela insusi nu cunostea aceasta despre
sine. Iar asta au depistat-o odata cand s-au apropiat de el; l- au cercetat si au aflat ca, intr-adevar, fara
sa-si dea seama avea convingeri eretice si nu constientizase faptul acesta. Batranul cunostea
deasemenea si greselile morale, pana si cea a ispitei de noapte. Iar pe persoanele duhovnicesti
cunoscute lui le instiinta despre cele ce li se vor intampla, precum ei insisi ne spuneau. Cu toate
acestea, precum am spus, nu dadea atata importanta acestora, precum vredniciei discernamantului.
Odata un ucenic l-a intrebat: "Parinte, ce este deosebirea duhurilor?" Si-i spune: "Mai intai
iti doresc sa o dobandesti, insa asculta ce este: este diagnoza harismelor duhovnicesti si cand
lucreaza fiecare; care se recomanda in care se pune in aplicare, cand se arata si ce trebuie atunci de
la om; cand se retrage si cum trebuie omul sa ia aminte si sa lucreze. Cel ce are aceasta harisma
cunoaste deasemenea si felul inselarii, care in aparenta se nevoieste sa se prezinte ca har, cu masti

62
greu de depistat si infatisari de inger. Este deci foarte greu si este trebuinta de nevointa aspra pentru
a se redobindi in cazul cand acesta se retrage din pricini care, din pacate - in mod inevitabil se
intampla in micimea omeneasca. Pentru voi este mai pretios discernamantul decat proorocia. Inainte
vederea si proorocia ajuta si zideste in parte Biserica. Discernamantul insa zideste si desavarseste
mai intai insusi pe cel ce are aceasta harisma si apoi foloseste si pe ceilalti, pentru ca stie si locurile
si pe vrajmasi si razboiul. La asa ceva face aluzie Pavel cand spune: "caci gandurile lui nu ne sunt
necunoscute". Ierarhizarea acestei stari duhovnicesti inalte este demna de a fi considerata ca sarea
discernamantului,

63
pentru ca de multe ori ramane cineva pe loc - multumit in simtamintele ce izvorasc din
oarecare lucrare a sa - si nu inainteaza mai sus din pricina acestei stari pe loc a sa. Si nu numai atat.
Unii se intorc inapoi, considerand ceea ce au intalnit ca fiind de prisos sau nesigur" 8. Ucenicilor le
era teama sa mearga inainte in analiza subtirimii acestei diagnoze, insa el completa, zicand: "S-a
sfarsit cuvantul. Destul ati auzit. Faceti-va si ramaneti smeriti si niciodata nu vi se va stinge acest
opait al discernamantului, pentru ca intr-adevar, celor smeriti Dumnezeu le da harul Sau".
Ucenicii sai povestesc ca nu vor uita niciodata cat insista recomandandu-le staruinta si rabdarea ce se
cer pentru redobandirea harului cand acesta se retrage din pricina noastra. Le spunea: "Nu este atat de
mare osteneala fiilor, sa dobandeasca cineva harul lui Dumnezeu, deoarece ca un Preabun, El "nu
da Duhul cu masura". Insa foarte mare este osteneala de a-l redobandi dupa retragerea lui din
vinovatia omului. Si de aceea multi l-au aflat cand au pornit, dar putini l-au redobandit dintre aceia
de la care s-a retras.""9
In timpul vietii sale a avut putini ucenici, dar remarcabili. Ucenicul care a scris viata lui Gheron Iosif,
parintele Iosif cel Tanar, a devenit ulterior parintele duhonic al Manastirii Vatoped, una din cele mai
mari din Athos. Un alt ucenic direct al lui Gheron Iosif, Arhimandritul Efrem de le Filoteu, a
intemeiat opt manastiri in Grecia si saisprezece in Statele Unite si in Canada.

Sase din cele douazeci de manastiri ale Muntelui Athos - reprezentand un sfert din numarul
vietuitorilor din Sfantului Munte - sunt astazi condusi de catre ucenici ai parintelui.

Harismele Sfantului Porfirie Kavsokalivitul din Grecia

Sfantul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul (1906-1991) a fost un monah şi mare duhovnic grec
contemporan de la Muntele Athos. A adormit întru Domnul în Chilia (Coliba) Sfântului Gheorghe de
la Schitul Sfintei Treimi din Kavsokalivia de la Muntele Athos, la orele patru şi treizeci dimineaţa, în
ziua de 2 decembrie 1991, în al optzeci şi şaselea an al vieţii sale.
Pe 27 noiembrie 2013, sfântul sinod al Patriarhiei Ecumenice a decis înscrierea bătrânului
Porfirie în rândul sfinţilor, cu prăznuire la data de 2 decembrie.

8 Monahul Iosif Vatopedinul, Cuviosul Iosif Isihastul, Nevointe "" Experienţe ""Învătături, Editura Evanghelismos,
Bucureşti, 2009
9 Ibidem

64
Harisma diagnosticarii si vindecarii bolilor

Dintre multe daruri ce impodobeau personalitatea Parintelui Porfirie, trebuie sa-l amintim si pe
acela al tamaduirii a tot felul de boli. Ca parinte duhovnicesc, Batranul avea relatii personale foarte
stranse cu fiii sai duhovnicesti si astfel le influenta sufletul, comportamentul si intreaga fiinta. In
multe cazuri, cu ajutorul Harului, lucra diagnosticand si tamaduind. Desi suferea el insusi de multe

boli, niciodata nu L-a rugat pe Domnul sa-l vindece. Ba chiar spunea adesea: "Mi-e rusine. Cum I-as
putea cere asa ceva lui Hristos?". Astfel, pana la sfarsitul vietii si-a dus cu rabdare crucea
impovaratoare a bolii, rabdand durerea cu multumire. "Aici este rabdarea si credinta sfintilor"
(Apocali psa 13, 10). Totusi, Domnul a daruit acestei firi atat de slabite trupeste, darul tamaduirii
multor neputinte trupesti, a unor boli grave si a tuturor tulburarilor psihice.
Asa cum marturisesc multi oameni ce au suferit de diverse boli si au fost tamaduiti de Parintele
Porfirie, si chiar si doctori ce au trait alaturi de parintele, fiindu-i fii duhovnicesti, sfintia sa, cu
ajutorul Harului dumnezeiesc, avea putinta de a pune diagnosticul corect multor bolnavi. Isi dadea
seama repede de existenta unor boli, al caror diagnostic era greu de stabilit chiar de cei mai priceputi
doctori, avand la dispozitie cele mai desavarsite mijloace moderne ale tehnologiei medicale. Reusea
sa-si puna diagnosticul doar atintindu-si privirea asupra acelei parti din trup aflata in suferinta sau
luand pulsul bolnavului sau pulsul mamei acestuia. Cu ajutorul primei metode de diagnosticare, de

65
multe ori parintele a descoperit existenta cancerului, spunand cu exactitate si in ce faza se afla boala.
De asemenea a descoperit existenta unei tumori maligne (a unui chist) la ovare si a spus exact care
erau dimensiunile acesteia. Cu ajutorul celei de-a doua metode de diagnosticare, adica prin luarea
pulsului, din cate stim, putea sa cerceteze toata viata unui om, sa ii cerceteze arborele genealogic si
programul genetic. Uneori descoperea malformatii de natura genetica, de a caror existenta cei bolnavi
nu stiusera pana in clipa in care le spunea parintele. Dupa aceea ii trimetea de urgenta la doctorii
specialisti.

66
Din urmatoarea intamplare10 vom intelegem mai bine capacitatea Parintelui Porfirie de a
diagnostica diferite boli. Intr-o zi, in primavara anului 1990, o familie, parinti si copii, s-au dus la
parintele sa ia binecuvantare. Parintele i-a spus mamei sa vina ea prima. Cand s-a apropiat, tinand-o
de mana si luandu-i pulsul, i-a spus: "Acum sa-mi spui incet numele copiilor tai, unul cate unul."
Cand a ajuns la numele fetei sale, pe atunci adolescenta, parintele i-a luat pulsul mai cu luare-aminte,
a ramas tacut o vreme, iar la urma i-a cerut sa ii spuna varsta fetei. In clipa aceea Parintele Porfirie
diagnosticase existenta unei "boli autoimune", care ar fi fost greu de depistat pe cale medicala si care
nu se manifestase si de aceea, inca nu afectase sanatatea fetei. De atunci, mai precis din clipa in care
s-a manifestat boala respectiva, o multime de medici, intr- un rastimp foarte lung si cu ajutorul a
foarte multe analize de laborator, cu mare greutate au ajuns la diagnosticul ce fusese pus cu atata
usurinta de Parintele Porfirie. Astfel, asa cum se intampla intotdeauna in asemenea cazuri, stiinta cea
plina de osteneala s-a intalnit inca o data cu diagnoza cea de Dumnezeu luminata, daruita de Harul cel
dumnezeiesc smeritei, simplei si totodata atat de inteleptei, maritei si dumnezeiestii "experiente
clinice" a Cuviosului Parinte Porfirie.
Medici greci foarte cunoscuti respectau si cinsteau metoda sa de diagnosticare, ce de multe
ori salva oamenii, scotandu-i din nevoi. Multumita acestui dar al sau, Parintele Porfirie prevenea
situatii dureroase, corecta greselile sau neglijentele doctorilor, indicand intotdeauna cel mai bun
tratament medicamentos.
In chip deosebit Parintele Porfirie avea grija de oamenii bolnavi de diferite forme de cancer. Bolnavii
de cancer ce facusera timp indelungat chimioterapie, dar fara nici un folos, erau vindecati de Parintele
Porfirie. Alte boli, nedureroase, erau vindecate prin simpla binecuvantare a maini sale.
Cuviosul Parinte, asa cum am spus mai sus, nutrea o deosebita dragoste si era foarte apropiat
de bolnavii de cancer. Le analiza cu atentie boala, incerca sa le puna diagnosticul si cerceta atent
aceasta cumplita boala a epocii noastre. El insusi era bolnav de cancer ce i se raspandise in tot
organismul. Si totusi, dupa cum spunea el insusi, reusise sa-si adoarma cumplita boala timp de zeci de
ani, folosind ca unic medicament rugaciunea neincetata si studiul Sfintei Scripturi."
Cât a trăit, Părintele Porfirie i-a primit pe toţi. Prin smerita sa chilie au trecut sfinţi asceţi şi
criminali păcătoşi, creştini ortodocşi, dar şi oameni de alte culte sau chiar de alte credinţe, oameni

10 Ieromonah Sava Aghioritul, Vindecarea sufletului in invatatura parintelui Porfirie, Editura Egumenita, 2012

67
neînsemnaţi şi mari personalităţi, bogaţi şi săraci, neştiutori de carte şi oameni învăţaţi, mireni şi
clerici de toate gradele. Fiecăruia dintre aceştia i-a oferit iubirea lui Hristos, spre mântuirea sufletului.
Întotdeauna a arătat deplină ascultare faţă de Biserică şi nu făcea nimic fără aprobarea ei.
Spunea că este preferabil să greşeşti, fiind în Biserică, decât să lucrezi în afara ei, fie şi cu
îndreptăţire.

Harisma stravederii
Harisma stravederii i s-a dat intr-o dimineata cutremuratoare pentru el, cand s-a dus la biserica din
Kavsokalivia. Inca nu incepuse slujba utreniei. A intrat in nartica si statea nevazut, intr-un colt. Tot
acolo a intrat atunci un ascet rus sfant, batranul Dimas. Acela, crezand ca este singur in biserica, a
inceput sa faca metanii, rostind rugaciunea. Peste putin a cazut in extaz, cuprins de lumina nezidita. In
clipa aceea harul lui Dumnezeu a intrat si in micul, dar primitorul parinte Porfirie. Batranul Dimas i-a
transmis tanarului ascet harismele lui. Dupa aceea, tanarul parinte Porfirie s-a impartasit si a plecat
alergand in padure. A rostit rugaciunea de multumire de dupa impartasanie, plin de o nebunie si
bucurie dumnezeiasca. L-a slavit pe Dumnezeu si I-a multumit.
17

Dupa cum marturiseste profesorul G. Papazahos, parintele povestea:


„Zicand «Slava Ţie Dumnezeule», am vrut sa fac cativa pasi si am vazut ca nu mai am greutate.
Pasul meu, in loc sa ma duca la un metru mai incolo, m-a dus la zece metri. Şi mergeam cum
mergeau acei astronauti pe luna, ca si cand ar fi fost din bumbac. Calci aici si te duci departe [...]
Credeam ca nu sunt eu".
Pagini din Filocalie reinviaza in fata ochilor celui care lectureaza viata harismatica a cuviosului
parinte.
Parintele a continuat sa alerge emotionat, slavindu-L pe Dumnezeu cu tot sufletul si trupul lui. Şi-a
deschis mainile pentru a-si exprima marea recunostinta. La un moment dat mainile i-au ramas
nemiscate, in extaz. Intregul trup i-a devenit o cruce vie.
Cand s-a intors la chilie s-a inecat de emotie si lacrimi, care au tinut pana seara. Nu putea psalmodia.
Rostea incontinuu rugaciunea lui Iisus fara sa poata sa spuna altceva, plin de recunostinta pentru
vizita lui Dumnezeu.
In jurul dupa-amiezii, privind spre mare, „i-a vazut" in spatele muntelui pe parintii sai
duhovnicesti, care veneau incarcati cu desagile. Muntele parca ar fi fost din sticla. Parintele gusta
pentru prima data din darul lui Dumnezeu numit „harul stravederii". Cand i-a marturisit asta

68
parintelui sau duhovnicesc, acela, cu multa intelepciune si discernamant, i-a spus sa taca. De
asemenea l-a povatuit sa nu dea insemnatate acestui lucru, fiindca diavolul il urmareste si-l poate
arunca - ca pe orice om harismatic - in cel mai grav pacat dintre toate, mandria. Acesta ne desparte de
Dumnezeu si face sa dispara harismele Sfantului Duh. Cuvantul Sfintei Scripturi este limpede: „De
cei batjocoritori Dumnezeu rade, iar celor smeriti le da har".
Principala caracteristică a Părintelui Porfirie, în tot timpul vieţii sale pământeşti, a fost
deplina sa smerenie. Pe lângă aceasta, dovedea deplină ascultare, iubire fierbinte, răbdare neclintită
în dureri cumplite, discernământ înţelept, străvedere limpede. De asemenea, avea o mare sete de
cunoaştere, cunoscând o mulţime de subiecte variate, acestea fiind un dar al râvnei sale către
Dumnezeu şi nu al studiilor sale în lume, aproape inexistente. Avea mare râvnă în tot ce făcea şi era
foarte harnic. Rugăciunea sa era neîncetată şi smerită şi, prin urmare, foarte eficientă. Gândirea sa pur
ortodoxă, dar lipsită de fanatism era plină de viaţă şi se interesa de problemele Sfintei Biserici, deşi
lucrul era aproape necunoscut celorlalţi. Sfaturile sale erau încununate de succes, iar învăţăturile sale
nenumărate. Slujbele sale erau pline de măreţie, iar dimensiunea contribuţiei sale duhovniceşti a fost
ţinută până de curând în taină. Parintele traia in stele, in nemarginire, in ceruri. Traia in chip
suprafiresc. N-a cultivat harisma stravederii, nu i-a dat nicio insemnatate. Nici n-a cerut vreodata de
la Dumnezeu sa-i descopere ceva. Insa dupa ce a cunoscut ca i-a fost data, viata i s-a schimbat si era
plin de bucurie si veselie. Harul lui Dumnezeu a inmultit toate harismele. „Vedea" multe lucruri, dar
nu vorbea, dupa cum chiar el marturisea.
Parintele vedea ratiunile fiintelor. Dupa primirea harismei a dobandit capacitatea de a vorbi
cu stancile, cu zidirea necuvantatoare. Putea sa simta de departe mirosul florilor si sa recunoasca
pasarile care-I cantau Ziditorului si-L preaslaveau. Cu harul lui Dumnezeu le vedea pe toate.
Avea de asemenea harisma de a gasi apa ascunsa a izvoarelor, dupa cum povesteste chiar el.
Se ruga si gasea apa la mare adancime. Odata a incercat-o, pentru a-i afla gustul. Şi a gasit cu
exactitate locul unde se afla apa curata din abundenta, pentru cel care i-o ceruse. Harismele
Parintelui Paisie Aghioritul
Depăşirea legilor firii
Inaintea Părintelui Paisie uneori stihiile naturii se plecau, dar şi el însuşi acţiona depăşind şi anulând
legile naturale.

69
Neudat de ploaie
Atunci când ploua, Stareţul folosea umbrela sau pelerina. Era şi el udat de ploaie ca şi ceilalţi şi, pe
deasupra, mai era şi sensibil la frig şi la umezeală. Uneori însă pentru pricini pe care numai
Dumnezeu le cunoaşte, nu era udat de ploaie. Adică, în timp ce în jurul său ploua, pe el nu-l atingea
nici o picătură.
„ Odată îl duceau pe Părintele Paisie de la Mănă-tirea Cinstitului Inaintemergător la Suroti,
povesteşte Kuţoianis Constantin. Pe tot parcursul drumului a plouat atât de tare, încât credeai că s-
au deschis porţile cerului. De îndată ce am ajuns la Suroti, am văzut că maicile aşteptau cu umbrele
şi pelerine pentru a i le da Stareţului ca să nu se ude. Mi-au făcut semn să mă apropii cât mai mult
de clădire. Atunci, ca prin minune, în acea clipă pe o rază de doi metri în jurul
maşinii a încetat să mai cadă ploaie, deşi mai departe ploua cu găleata. După ce Stareţul a
18
coborât şi a intrat înăuntru a început să plouă şi deasupra maşinii."
Zboară prin văzduh
De multe ori Stareţul, în vremea rugăciunii se ridica în văzduh şi cu trupul. Dar şi atunci când lucra
sau mergea a fost văzut că nu calcă pe pământ. La „Cinstita Cruce" a trăit un fapt minunat:
„In timp ce mă rugam, povestea Stareţul, nu ştiu ce mi s-a întâmplat, că deodată m-am înălţat sus în
văzduh şi am văzut Coliba cum se micşora sub mine. Nu mi-am dat seama nici cum m-am ridicat, dar
nici cum am coborât". Un monah aghiorit povesteşte11:
„Odată l-am cercetat pe Stareţ la «Panaguda» şi l-am găsit făcând o sobă de cărămidă. Se urcase pe
o scândură, pe care o aşezase alături de sobă pentru a pune materialele pe ea. In timp ce lucra l-am
văzut deodată ridicat de la pământ cam la vreo treizeci de centimetri. La început

11 Ibidem

70
credeam că nu văd bine, dar într-adevăr era ridicat în văzduh. După puţin a revenit la poziţia de mai
înainte".

Transmite har
Oriunde mergea, Stareţul răspândea peste tot har dumnezeiesc.
20

„Cel ce are har şi merge undeva, spunea el , îndată, ca un curent electric, împrăştie pacea

duhovnicească pe care o are. Precum şi cel care are o stare demonică, împrăştie în jur ceea ce are
înlăuntrul său. Starea noastră duhovnicească îi influenţează şi pe ceilalţi." Stareţul avea cunoştinţă
de harul pe care i-l dăruise
Dumnezeu şi împărtăşea oamenilor din această bogăţie.
21

Vasile Mourahidis din Koniţa povesteşte : „Atunci când eram copil mic de şase-şapte ani, urcam la
Mănăstirea Stomiu împreună cu alţi copii de vârsta mea, avându-l cu noi şi pe Părintele Paisie.

71
Deoarece drumul era greu şi în pantă eu oboseam repede. Odată, văzându-mă că am obosit. Stareţul
mi-a spus:
- Vasile, atunci când oboseşti să-ţi faci semnul Sfintei Cruci, să sprijini toiagul de mine şi astfel să
mergi mai departe.
La un moment dat, mergând pe cărare am întâlnit o piatră mare ce căzuse din munte, şi care avea
cam un metru cub şi jumătate.
- Părinte Paisie, am spus, dacă ar veni un tractor ar putea trage piatra din cale.
- Este cu neputinţă. Unde să aflăm tractor? Tu eşti tractorul. Tu o s-o tragi din drum.
- Eu nu pot. Sunt mic.
- O să încerci. O să-ţi faci semnul Crucii, o să spui «Tatăl nostru» şi o să reuşeşti. O să te ajut şi eu.
Tu o să împingi piatra, iar eu o să te împing pe tine.

72
-
Când Stareţul şi-a sprijinit puţin mâna de mine, piatra s-a mişcat din loc. Nu era aproape de
marginea drumului ca să fie mişcată uşor. După ce a făcut o rotire completă, s-a rostogolit în vale.
Am simţit-o uşoară de parcă ar fi avut vreo trei kilograme. Atunci nu am conştientizat faptul, însă
după ce am mai crescut puţin mi-am dat seama ce se întâmplase".

„Neprins" de aparatele foto si audio


Stareţul din smerenie nu numai că evita să fie fotografiat, ci simţea chiar şi neplăcere şi repulsie
pentru aceasta. Ceda numai în faţa omului sensibil şi smerit, ca să nu fie rănit de refuzul său şi de
expli-caţia pe care acela şi-ar fi putut-o da, considerându-se nevrednic de aceasta. In aceste cazuri
prefera să se mâhnească el însuşi, decât să-l deznădăjduiască pe fratele. Din dragoste îşi jertfea chiar
şi smerenia.
Mulţi au vrut să-l fotografieze în ascuns sau la arătare, în situaţii în care nu putea reacţiona datorită
prezenţei unor egumeni, episcopi sau în timpul procesiunilor. Este adevărat că uneori reuşeau să-l
fotografieze, dar de obicei fotografiile nu ieşeau bine, deoarece pe chipul lui puteai vedea o mâhnire,
o împotrivire, care te făcea să te simţi vinovat.
Dar există şi multe mărturii potrivit cărora Stare-ţul, într-un chip minunat, nu era prins de aparatul de
fotografiat, atunci când era fotografiat în ascuns sau prin surprindere. Uneori se ardea filmul sau se
bloca aparatul, iar alteori fotografia ieşea normal însă fără persoana Stareţului.

Imprietenire cu animalele salbatice


Staretului i s-a dăruit harisma de a petrece cu animalele sălbatice, fără ca acelea să-l
vatăme, aşa cum s-a întâmplat cu Adam înainte de cădere şi cu mulţi alţi sfinţi. Fiarele sălbatice
simţeau marea lui dragoste şi vedeau în el curăţia omului de dinainte de cădere. Este cunoscut faptul
că, atunci când omul îşi redo-bândeşte frumuseţea primară, harul dumnezeiesc pierdut, devine
stăpânul întregii zidiri şi domneşte peste toate zburătoarele cerului şi peste târâtoarele şi fiarele
pământului. Atunci se reface prietenia cu zidirea, aşa cum numesc Sfinţii Părinţi această
stare de dinainte de cădere. „Atunci când locuieşte şi se odihneşte Dumnezeu în cineva, toate i se
22

supun, precum lui Adam înainte de a călca porunca lui Dumnezeu."


Stareţul spunea:

73
„Din clipa în care omul se pune în situaţia celuilalt, pe toţi îi poate iubi, chiar şi pe animalele
domestice şi fiarele sălbatice. Pe toate le cuprinde înlăuntrul său şi atunci iese iubirea de sine din
dragostea sa. Când văd o fiară sălbatică mă gândesc că şi eu aş fi putut fi o fiară. Dumnezeu este
Stăpân peste toate şi ar fi putut să mă facă fiară. Atunci când mă pun în locul unei fiare, voi iubi şi
mi se va face milă chiar şi de şerpi. Ei, oare mi-ar fi plăcut să fiu şarpe, să ies puţin la soare ca să
mă încălzesc şi să fi venit un om să mă lovească şi să-mi zdrobească capul? Fiarele sălbatice simt
dragostea cea dumnezeiască. O fiară poate deosebi un om care o iubeşte, de un vânător care vrea să
o omoare. De omul care o iubeşte se va apropia, nu se va teme de el. Credeam că aceasta se
întâmplă la toate animalele sălbatice în afară de şerpi. Insă am constatat după aceea că acelaşi
lucru se întâmplă şi la ei. Chiar şi la viperă care, în com-paraţie cu
23
ceilalţi şerpi, este precum capra faţă de miel" .

Harul povatuirii harismatice


Toţi cei care au vorbit cu Stareţul şi care au citit cuvintele lui, s-au încredinţat că el avea
harisma cuvântului şi a teologiei, cea mai înaltă dintre toate harismele Duhului Sfânt.
Cuvântul său era simplu, ca cel al pescarilor-apostoli, practic, viu, expresiv, atrăgător, blând şi
dulce. El cădea ca o rouă peste sufletele însetate. In povestirile sale era fără seamăn: împletea
istorioare fireşti pline de har, cu glume, pentru ca povestirea să devină mai plăcută, mai expresivă şi
să accentueze ceva duhovnicesc. Vorbea adeseori „în pilde", dădea exemple din natură şi viaţă.
Exprimarea sa era totdeauna limpede, poetică şi plină de apoftegme. Putea vorbi liber toată ziua fără
să se pregătească, dar cu toate acestea ascultătorii nu-şi puteau dezlipi privirile de la el.
Nu ţinea conferinţe, nici nu urmărea să facă pe dascălul. De obicei vorbea cu închinătorii ce
veneau la el, sau făcea sinaxe la mănăstirile pe care le povăţuia atunci când i se cerea aceasta, sau
răspundea la întrebări. Prin puţinele cuvinte pe care le spunea satisfăcea interesele duhovniceşti ale
multora. Avea un mod personal de a se exprima şi discernământ cu care putea şi dintr-un pretext
neînsemnat, să facă o excelentă învăţătură duhovnicească.
Avea darul să schimbe discuţiile neînsemnate în convorbiri duhovniceşti. „Slavă lui
Dumnezeu că ne-am făcut acoperişul casei", i-a spus un oarecare monah aghiorit. Iar Stareţul
schimbând discuţia de la construcţiile materiale la cele duhovniceşti, a spus: „Aşa cum la o casă
lucrul cel mai important este acoperişul, ca să nu intre apă în ea, tot astfel şi la om totul este să-şi aibă
capul bine asigurat, ca să nu primească gânduri". Cuvântul său mergea la sufletele oamenilor.

74
„ Ceea ce m-a impresionat la Stareţ, a spus un drogat, este faptul că el cu două-trei cuvinte
reuşea să comunice cu noi şi să ne trezească interesul".
Potrivit cu dispoziţia fiecăruia, unii îşi veneau în fire şi se pocăiau, alţii îşi făceau probleme de
conştiinţă, alţii se entuziasmau, iar alţii erau mângâiaţi. Stareţul nu-i convingea pe oameni în chip
logic, ci îi ajuta duhovniceşte. Pricinuiesc uimire cunoştinţele sale în toate domeniile, înţelepciunea şi
memoria sa nemaiîntâlnită.
Era destoinic să povăţuiască duhovniceşte monahi şi mănăstiri, să rezolve problemele mirenilor
căsătoriţi şi necăsătoriţi, să se întreţină cu oameni de ştiinţă care se minunau de cunştinţele şi
agerimea sa. Cobora sau urca la nivelul cultural şi la starea duhovnicească a oamenilor, având în
vedere caracterul lor, meseria, obârşia, preocupările etc.
De obicei „vorbea oamenilor spre zidire, îndemn şi mângâiere" şi „despre împărăţia lui
Dumnezeu". Evita să teologhisească fără motiv, dar atunci când era nevoie, o făcea fără greşeală,
exprimând experienţele lui dumnezeieşti în cuvinte simple. Vederea lui Dumnezeu merge înaintea
teologiei. Ea l-a arătat teolog pe călugărul neştiutor de carte. Stareţul spunea că „teologia fără
experienţă seamănă cu cârtiţa care încearcă să descrie soarele".

Desigur în cuvintele sale exista şi elementul uman rezultat din cunoştinţele şi experienţa sa.
Uneori spunea: „Gândul îmi spune aceasta sau aceea." sau: „Cred că." Vorbind ca un om despre
problemele zilnice făcea şi greşeli. De altfel nici el însuşi nu credea că este fără greşeală.
Dar atunci când era întrebat despre situaţii şi probleme duhovniceşti care privesc mântuirea, îl
urmărea cu atenţie pe cel cu care vorbea privind adânc în ochii lui cu privirea sa pătrunzătoare şi în
acelaşi timp rugându-se în taină pentru el. După ce înţelegea exact întrebarea „spunea cele dăruite lui
de har". Răspunsurile lui erau atât de clare, încât vesteau lăuntric şi erau primite ca şi cum ar fi fost
cuvintele Sfintei Scripturi. Aceste cuvinte ale Stareţului aveau o putere deosebită şi erau primite fără
îndoială, deoarece nu erau ale lui, ci ale Duhului Sfânt. El nu făcea decât să transmită cuvântul lui
Dumnezeu care se năştea de sus în inima sa. Iar cuvântul acesta este „semnul deosebit desăvârşit şi
adevărat al sfinţilor".
In aceste cazuri vorbea ca cel ce avea stăpânire, cu siguranţă, fără să lase loc pentru îndoială.
Insă atunci când Dumnezeu nu-i dădea cuvânt şi vestire, nu răspundea, ci spunea: „Să facem
rugăciune" şi numai după câteva zile dădea răspunsul. Stareţul era din fire un vorbitor elocvent,
iscusit şi convingător. Dar valoarea harismei sale nu consta în felul vorbirii, ci în conţinutul cuvintelor

75
lui. Ele aveau puterea să descopere împărăţia lui Dumnezeu şi să schimbe sufletele oamenilor, pentru
că mai întâi el însuşi se schimbase duhovniceşte prin lucrarea dumnezeiescului har.

***

Harismele sfintilor nu s-au transmis prin tainele Bisericii; ele s-au dobândit prin lucrarea
directă a Sfântului Duh. Biserica oferă doar mijloacele prin care şi condiţiile în care cineva poate să-şi
dobândească desăvârşirea deplină a sfinţeniei. Ajutorul şi lucrarea Domnului, nepătrunsa Lui
dragoste, milostivire şi înţelepciune, sunt acelea prin care se proslăveşte cineva ca sfânt. Numai
Domnul îşi proslăveşte pe sfinţii Săi. Numai El le răsplăteşte nevoinţele lor cu semnele sfinţeniei. El
şi nu Biserica îi face pe sfinţi. Sfintii sunt marturia vie a plinatatii Harului dumnezeiesc.
Capitolul IV
Concluzii
Harismele duhovnicesti - manifestari speciale ale Duhului Sfant in omul
indumnezeitprin har

4. Co ncluzii
4.1. Harismele duhovniceşti - manifestari speciale ale Duhului Sfânt în omul îndumnezeit
prin har

Darurile nenumărate şi diverse ale Duhului Sfânt sunt înflorirea harului divin în suflet,
împroprierea şi personalizarea lui în cel ce crede lucrător. Darurile Duhului sunt, prin urmare, roadele
colaborării concrete a omului cu harul divin, talanţii înmulţiţi în arşiţa şi sudoarea zilei. Aceste daruri
sunt primite prin Taina Mirungerii, Taina pecetluirii cu Duhul Sfânt. Urmând profetului Isaia (11, 2-
3), Biserica vorbeşte despre şapte daruri ale Duhului. Luându-le din Domnul Hristos („din al Meu va
lua"), Duhul le sădeşte în suflete: „Şi Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii
şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe. Şi-L va umple pe El
duhul temerii de Dumnezeu" (Isaia 11, 2-3). După Sfântul Maxim Mărturisitorul, prin darul temerii
încetăm să mai păcătuim, iar prin cel al tăriei începem lucrarea virtuţilor. Celelalte daruri ne conduc
spre iluminare.

76
Oamenii se împărtăşesc în viaţa lor duhovnicească de darurile Duhului în măsura capacităţii
lor de a le activa. Altfel, ele rămân în stare latentă, în potenţă, talant îngropat în ţarina sufletului,
pentru care avem a da socoteală la întoarcerea Domnului.
Roadele Duhului însă, care sunt daruri sporite haric prin lucrarea de sfinţire a omului, sunt
enumerate de Sfântul Apostol Pavel: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-
răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia" (Gal. 5, 22).
Darurile cu totul speciale, pe care Dumnezeu le-a dat unor creştini, mai ales la începutul
Bisericii, pentru naşterea, răspândirea şi consolidarea ei sunt numite harisme (facerea de minuni,
proorocia, apostolia etc. - cf. I Cor. 12, 8-10). Lucrând prin minuni ce izbeau ochiul şi zguduiau
sufletul, harismaticii aveau rolul, aproape constrângător, de a aduce pe cei ce nu credeau la credinţă.
Unele dintre aceste harisme (glosolalia sau vorbirea în limbi, tâlcuirea limbilor) au încetat pentru că
şi-au atins scopul pentru care au fost date.
În sufletele curate şi sfinte nu găzduiesc doar darurile cereşti, ci Dăruitorul Însuşi, Preasfânta
Treime. Dumnezeu ne cere inimile noastre spre a locui El Însuşi în ele. Cum El nu vrea din ale
noastre, ci pe noi, nu ne dăruieşte din ale Sale, ci ni se dăruieşte El Însuşi, ca „Cel ce Se împarte şi nu
Se desparte, Cel ce Se mănâncă pururi şi niciodată nu Se sfârşeşte şi pe cei ce se împărtăşesc îi
sfinţeşte"12.
Crestinul trebuie sa conştientizeze înlăuntrul sau că harul lui Dumnezeu există, există Duhul Sfânt,
există trăiri ale Duhului Sfânt. Crestinul trebuie sa urmareasca sa luptei lupta cea bună a credinţei şi
fără îndoială că fiecare nevoitor va simţi înlăuntrul său harul Duhului Sfânt lucrand spre mantuirea sa,
dar si a celorlalti din jurul sau.
Bibliografie

1. Isaac Ieromonahul, Viata cuviosului Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos


2. Ieromonah Sava Aghioritul, Vindecarea sufletului in invatatura parintelui Porfirie, Editura
Egumenita, 2012
3. Monahul Iosif Vatopedinul, Cuviosul Iosif Isihastul, Nevointe "" Experiente "" Învătături,
Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2009
4. Revista Familia Ortodoxa, nr.45, octombrie 2012

12 Liturghier, pg. 148

77
5. Cuviosul Paisie Aghioritul, Stareţul Hagi Gheorghe Athonitul, traducere de Ieroschim. Ştefan
Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2006
6. Pr Stelian Papadopoulos, Vulturul Ranit, Viata Sfantului Grigorie Teologul, Ed.Bizantina
7. Petru I. David „Manual de sectologie" , Edit. Episcopiei Argesului, 1994
8. Viaţa şi conduita celui întru Sfinţi Părintelui nostru Simeon Noul Teolog, preot şi egumen al
mănăstirii Sfântul Mamas din Xirokerkos, scrisă de ucenicul său, Cuviosul Nichita Stithatul
apud Sfântul Simeon Noul Teolog, Scrieri IV, introd. şi trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis,
Sibiu, 2006,
9. Sfantul Episcop Ignatie Briancianinov, Despre inselare, Ed. Bizantina
10. Revista Logos, 1971, noiemb, Ranaghan
11. Ieromonah Serafim Rose - Religia viitorului, Editura Sophia
12. Revista Inter-Church Renewal, 1971
13. Proloagele
14. Liturghier
15. Ziarul Lumina: www.ziarulumina.ro
16. www.crestinortodox.ro
17. www.razbointrucuvant.ro
18. www.credo.ro
Biblia Ortodoxa: www.bibliaortodoxa.r
o2 Revista Logos, 1971, noiemb, Ranaghan, p.98
3
Ieromonah Serafim Rose - Religia viitorului
7
Gheron(da)= Printre greci, calugarii in varsta sunt numiti adesea gheronda sau „batrani", in semn de respect pentru viata si
experienta lor duhovniceasca. Poate insemna un monah sau o monahie cu o viata imbunatatita, un duhovnic experimentat, ale
carui sfaturi sunt insuflate de Duhul Sfant.
8
Sfantul Spiridon Taumaturgul, Sf. Simeon Metafrastul, Editura Agnos, 2006
12
Revista Familia Ortodoxa, nr.45, octombrie 2012
13
Revista Familia Ortodoxa, nr.45, octombrie 2012
17
Ieromonah Sava Aghioritul, Vindecarea sufletului in invatatura parintelui Porfirie, Editura Egumenita, 2012
18
Isaac Ieromonahul, Viata cuviosului Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos
20
Ibidem
21
Ibidem
22
Kiril Schitopolitul, "Viata Sfantului Eftimie cel Mare", Cap. 13, p. 23.
23
Ibidem 18

78