Ființa păcatului strămoșesc

Ființa păcatului strămoșesc constă în: nesupunere, neascultare, neîncredere și

nerecunoștință, toate având la bază mândria.
Texte:
„Începutul păcatului este mândria”(Sirah 10, 13);
„Primul om a căzut în păcat prin mândrie, dorind a fi ca Dumnezeu”(Sf. Ioan Gură de
Aur).
Păcatul lui Adam este păcat de moarte, deoarece:
-cuprindea toată legea morală;
-a cedat ușor omul înzestrat cu însușiri superioare;
-lucrul cerut de poruncă avea o valoare exterioară mică;
-pedeapsa era impusă de dreptatea dumnezeiască.
Ființa păcatului strămoșesc se lămurește dacă o(îl) privim din punct de vedere:
1.material;
2.formal;
3.al pedepsei.
1.Sub aspect material, păcatul constă în:
-pierderea nevinovăției originare;
-ieșirea din comuniunea cu Dumnezeu;
-retragerea harului divin.
2.Sub aspect formal, nota distinctivă a păcatului este vina. Pentru ca o faptă să fie păcat,
trebuie să existe vina, care așază fapta păcătoasă în fața dreptății dumnezeiești.
Vina(indirectă) în păcatul originar se cuprinde în păcatul habitual, care este:
-înclinația păcătoasă,
-rezultată din păcatul actual(al faptei),
-transmisă la urmașii primului om.
3.Pedepsele sunt:
-în suflet, prin sentimentul vinovăției și mustrări de conștiință;
-în viața externă, prin greutăți și suferințe de ordin material și social(Facere 3, 16-
17);
-moartea(Romani 6,23), de trei feluri: -trupească(Facere 2, 17),
-sufletească-ruperea legăturii harice dintre
om și Dumnezeu și robia păcatului,
-veșnică, ca neputință de a intra în
Împărăția lui Dumnezeu(Romani 5, 18).