Curs 2: Formare duhovnicească (anul II P, 2012-2013, sem.

1)

Preotul ca duhovnic, sfătuitor şi tată iubitor

Introducere. După ce în cursul precedent am înercat să observăm câteva aspecte concrete privitoare
lapreot şi la Preoţie, aşa cum s-au păstrat în istoria sfântă a Bisericii sau în Tradiţia noastră, iată în acest curs
descoperim elementele speciale, de actualitate ale Preoţiei. Cine este preotul actual? Ce face el? Ce vrea el să
facă? Care-i sunt limitele? Dar planurile?
Atunci când vorbim despre un preot sau ne întâlnim cu un preot vedem în el nu doar un simplu om, ci pe
trimisul lui Dumnezeu. Dar înțelegem noi toți corect și mereu așa cum se cuvine personalitatea preotului și
lucrarea sa actuală?
Preotul-duhovnic, indiferent dacă este preot de parohie sau de mănăstire, trebuie definit ca o persoană
plină de iubire sfântă față de ucenicii săi și care se poate face iubit, tot în Hristos, de către ei. Cred că această
definiție scurtă înseamnă foarte mult. Consider că este plină de sensuri, deoarece a iubi și a fi iubit duhovnicește
înseamnă: a asculta, a împlini fiecare datoriile de suflet, a te ruga pentru ceilalți și a fi pomenit în rugăciuni de ei,
a face bine în orice împrejurare și multe altele. Părinții Bisericii noastre au oferit de-a lungul vremii nenumărate și
pline de sens definiții ale duhovnicului1.
Pe lângă aceste definiții se cuvine să facem și o lămurire etimilogică. Termeni precum: Părinte,
duhovnicesc, îndrumare sau formare duhovnicească au, cel puțin pentru lumea modernă occidentală dacă nu și
pentru alte categorii de oameni (teologi, analiști, soiologi etc.), conotații diferite. Fiecare termen își are direcția și
valoarea sa spirituală. Cuvintele Părinte (Pater) sau Duhovnic nu fac trimitere către ceva exterior, la o activitate
sau ceva asemănător cu o lucrare ca oricare alta, ci fac trimitere la viața lăuntrică, la ceea ce trece dincolo de
rațiune și de cunoaștere, adică la miezul unei legături dintre două persoane care cred și-L mărturisesc pe
Dumnezeu prin viața lor. Acești termeni implică persoana în sine, adică relația unui bărbat hirotonit cu Dumnezeu,
dar și cu semenii pentru că nimeni nu este preot pentru sine. Se cuvine, poate, amintit și înțelesul mai larg al
termenilor, cel raportat la persoane care sunt de obicei în vârstă, bărbați sau femei, care dau anumite sfaturi
discipolilor lor2.
1. Preotul și formarea. Preotul considerăm că prin tot ceea ce face formează duhovnicește sau zidește pe
oameni în Hristos, ceea ce este mai mult decât a oferi simple idei, sfaturi sau o consiliere oarecare. Distincția vine
din faptul că această calitate de Părinte sau de Duhovnic presupune legătura cu Duhul Sfânt. Termenul „formare”
arată că persoana care face acest lucru „merge” într-o anumită direcție, are anumite principii și le pune în practică
printr-o legătură de dragoste spirituală intimă cu cei din jurul lui. La rându-i, cuvântul „duhovnicească” arată că
acest schimb de dragoste nu este în van, ci dătător de nădejde și bucurie pentru că este drumul către Dumnezeu3.
Preotul-duhovnic este omul credinței, realitate pe care o poate face accesibilă și altora prin lucrarea harului
lui Dumnezeu. El cunoaște adevărurile existențiale și își poate crea discipoli sau ucenici 4. Dar, s-ar putea pune
întrebarea: cum poate cineva să devină Părinte duhovnicesc de vreme ce toți oamenii sau mare parte din ei spun

1
„Dintotdeauna, în toate vremurile și-n toate spiritualitățile, maestrul spiritual, directorul de conștiințe, a avut o importanță covârșitoare pentru formarea
discipolilor. Toate personalitățile marcante s/au adunat pe lângă un dascăl, care și-a pus amprenta în felul de a gândi și de a activa al acestora. Momentul găsirii cu maestrul
este similar cu cel al găsirii unui părinte sau a unei mame care te naște pentru viața spirituală” (IPS Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Spovedanie…, Alba Iulia,
Reîntregirea, 2001, p. 115).
2
Astfel, Sf. Antonie cel Mare a fost călugăr simplu, nehirotonit și neavând funcții importante în Biserică, dar a oferit sfaturi duhovnicești multor ucenici și a
rămas în Pateric ca unul dintre ci mai reprezentativi „duhovnici”.
3
În Dictionnaire de Spiritualité (vol. 3, Paris, Beauchesne, 1957) găsim următoarea explicație relativ la expresia „direction spirituelle”: „ Scopul acesteia este
de a duce persoana umană la desăvârșire sau de a descoperi voia lui Dumnezeu în propria viață și a o pune în practică. Mentorul trebuie să cunoască persoana pe care-o
îndrumă, trebuie să o formeze teologic și se cuvine să o ajute. Accentul este pus pe tăierea voinței proprii, pe practicarea virtuților și pe o viață de rugăciune ”. Din păcate,
articoul din enciclopedia catolică respectivă nu evidențiază deloc Persoana lui Dumnezeu, comuniunea de iubire cu El, lucrarea Duhului sau puterea rugăciunii. Toate
acestea țin parcă de alt domeniu, nu de cel al practicării virtuților.
4
Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Spovedanie și comuniune, ediția a II-a, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2001, p. 115.
1
că au credință? Este credința o condiție sine qua non a devenirii unui duhovnic? Și dacă da, atunci ce anume îi
diferențiază de ceilalți oameni? În încercarea de a răspunde la astfel de întrebări va trebui mai întâi să oferim un
răspuns adecvat la ceea ce este specific acestuia: formarea oamenilor în Duhul lui Dumnezeu. Iarăşi, ne-am putea
întreba dacă este totuna a fi Părinte cu aceea de a fi duhovnic?
O idee pe care o consider a fi importantă este aceasta: Pentru a fi creștini avem nevoie de ajutorul celui de
lângă noi. Nu ne naștem creștini, în sensul strict, ci suntem născuți de către cineva (nași, părinți...). Dincolo de
silogismele de tot felul, folosite mai mult sau mai puţin şi de către teologi: ne naștem și apoi devenim creștini sau
trebuie să fim mai întâi suntem creștini și apoi preoți sau duhovnici, cred că trebuie să privim realist viața noastră
și să considerăm că un ajutor concret în viață avem în părintele spiritual care nu se arată ca un simplu „cârmaci”
al vieţii noastre duhovniceşti, ci ca o „oglindă” pe care Dumnezeu voieşte să ne-o dăruiască pentru ca noi să ne
putem cunoaşte și spori în Duhul Lui. Fără ajutorul altei persoane, este foarte greu să avem discernământ în
privinţa propriei noastre vieţi, căci discernământul sau deosebirea duhurilor este un dar, care, de obicei nu este
oferit decât celor a căror inimă este pacificată în profunzime 5. Se cuvine să, așadar, să dorim să avem în viață un
om care să ne ajute să netezim căile Domnului, să smerim tot ceea ce este înălţat în noi şi să ridicăm tot ceea ce
este prăbuşit6.
2. Duhovnicia. Cea mai mare calitate a unui Părinte, slujitor al lui Hristos, este duhovnicia. După cum se
știe în Biserica noastră duhovnicia este o stare, o harismă pe care o primește cel hirotonit în urma binecuvântării
episcopului. Deși noi vedem preoția și duhovnicia ca distincte, totuși în sinea lor ele aparținând aceleiași
persoane: bărbatul hirotonit canonic în Biserica Ortodoxă se arată într-o armonie perfectă. Ele sunt slujiri distincte
ce nu se exclud, fiind într-o complementaritate pentru că duhovnicia aduce o precizare în plus slujirii preoțești în
sensul de misiune sfântă în scaunul Spovedaniei și nu numai... Bărbatul sau tânărul la vârsta deplinătății morale,
intelectuale și fizice, anume rânduit canonic și hirotonit este în sine și duhovnic, el poate spovedi la nevoie, dar un
duhovnic în sensul de bătrân, înțelept, sfetnic nu este neapărat preot. În general, comunitățile creștine și-au ales
preoții lor care au fost investiți și cu puterea spirituală a duhovniciei de către episcopii lor devenind astfel stareți,
bătrâni, sfetnici sau directori spirituali7.
Astăzi un aspect important pe care doar unii teologi l-au tratat, dar care merită pe deplin atenția noastră
este cel referitor la încrederea și discreția absolută pe care se cuvine să le aibă atât duhovnicii cât și ucenicii
lor. Tot ceea ce se petrece nu doar în scaunul Spovedaniei, ca Taină, ci și în Biserică se cuvine a fi înveșmântat în
dragostea care pe toate le iartă și le face sporitoare de om 8. Încrederea în duhovnic este mai mult decât un simplu
sentiment față de acesta. Ea trebuie să se bazeze pe certitudinea că Dumnezeu lucrează prin duhovnicul meu și că
nu pot avea o relație frățească cu el și cu ceilalți decât prin el. Referitor la încredere o să revenim într-un alt
capitol cu sublinierea a ceea ce numim încrederea în sine și diferitele tipuri de om și cum ar trebui tratați. Ne
mărginim aici la afirmația că de multe ori este foarte greu pentru tinerii preoți ca să devină buni duhovnici și să
5
Jean-Yves Leloup, Cuvinte din Muntele Athos, traducere de Veronica Struţeanu, Editura Bizantină, Bucureşti, 1998, p. 51.
6
Ibidem, p. 53.
7
Iată o pildă de îndrumare duhovnicească exemplară: „Sunt nenumărate povestiri despre felul în care îşi mângâia el orfanele… Când am ajuns la părintele
Serafim, spuse bătrâna monahie Agatia Grigorievna, mă gândeam în tulburarea sufletului meu că după moarte nu mai există răsplată pentru nimenea. Părintele se afla în
chilia sa, în antecameră. El îşi puse capul pe păcătosul meu umăr şi zise: Nu deznădăjdui, nu deznădăjdui, maică! În împărăţia Cerurilor ne vom bucura împreună. Şi apoi
adăugă: Atenţie, maică, totdeauna să spui rugăciunea minţii. Şi păcătoasă cum sunt, am căzut în deznădejde. Să nu asculţi, maică, spuse el, la gândurile care te trimit unde
vor ele, ci roagă-te aşa, maică: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!, şi repet-o de la început până la sfârşit împreună cu Fericirile. Apoi să spui: O,
preacântată Maică! Apoi: Pomeneşte, Doamne, pe părintele nostru ieromonah Serafim (şi să-ţi pomeneşti şi numele dumitale). în felul acesta, maică, Domnul îţi va ierta
păcatele tale, dar şi pe ale mele. Şi aşa ne vom mântui!. El le mai spunea oamenilor să-l pomenească în rugăciunile lor în clipe de deznădejde, necaz şi melancolie sau în
timpul vreunui atac al nevăzuţilor vrăjmaşi” (Arhimandritul Lazarus Moore, Sfântul Serafim de Sarov. O biografie spirituală, tipărită cu binecuvântarea Prea Sfințitului
Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, traducere de Prof. Paul Bălan, Editura Agapis, București, 2002, p. 257).
8
O pildă pe care mereu o spunem credincioșilor noștri este cea referitoare la încrederea pe care trebuie să o aibă în puterea lui Dumnezeu de a li se fi iertat
păcatele dacă fac o spovedanie sinceră, totală, cu părere de rău și cu dorința de a nu mai face decât binele. Dacă noi, oameni obișnuiți fiind, mergem uneori la persoane
importante pregătindu-ne din timp și îngrijindu-ne atât de aspectul exterior cât mai ales de cel interior (cum vorbesc, ce sentimente nutresc față de acea persoană, ce fac
etc.), iar acele dacă vrea să ne ceară un anume serviciu, noi nu putem să-l refuzăm nicidecum, ci afirmăm cu toată tăria că se cuvine să aibă încredere în noi și că ar fi un
semn de mare apreciere din partea lui dacă ne-ar încredința o anume lucrare. Am fi dezamăgiți dacă ne-ar întreba mereu: «Oare să am încredere, aș putea eu oare?...». de
aceea și noi când mergem la un duhovnic trebuie să o facem cu toată încrederea că Dumnezeu este cu El și că de relația cu el depinde viața noastră la modul cel mai
important cu putință, chiar dacă ni se pare, cel mai adesea, că știm despre ce este vorba, chiar dacă ne cunoaște foarte bine sau ne-am familiarizat foarte mult.
2
conștientizeze pe deplin ceea ce înseamnă relațiile interumane. Dacă se trece peste anii de început cu un efort
duhovnicesc adecvat, constant și sub oblăduirea altcuiva experimentat, atunci vor fi și tinerii de azi duhovnicii
buni de mâine; dar dacă le va lipsi evlavia, dorința de cunoaștere și mai ales dragostea față de Dumnezeu și de
oameni, atunci nu vor putea trece peste o anume stereotipie și chiar scădere în viața duhovnicească, deși vor avea
hirotonia și hirotesia necesare și legale.
3. Fără preoți? Experiența lui Dumnezeu nu o faci singur care este echivalent în acest fel cu a fi lipsit de
dragoste. Lacunele relaționale de la începuturile activității misionare se pot transforma ușor în prăpăstii care vor
separa și mai mult conștiințele și relațiile dintre oameni:
„Înainte de toate, alege-ți, după lepădarea deplină, potrivit cuvântului sfânt, ascultarea neprefăcută și
desăvârșită; adică caută, cu toată silința, să afli un povățuitor și un dascăl neamăgitor. Să fie amăgitor prin
mărturia pe care o are pentru cele ce spune, în Sfintele Scripturi și să se arate că e purtător de Duh, prin
viețuirea care consună cu cuvintele. Să fie înalt la înțelegere, smerit la cugetare și blând în toate purtările. Să
spună cuvintele predaniei dumnezeiești, ca un învățător asemenea lui Hristos. Iar aflându-l pe acesta și lipindu-te
cu toată ființa de le, ca un fiu iubitor de părintele adevărat, rămâi întreg în atârnare de poruncile lui, socotindu-l
ca pe Hristos Însuși, ca unul ce privești la Acela și nu la om, alungând departe de tine toată necredința și toată
îndoiala ca și toată părerea de sine și plăcerea voinței tale. și mergi pe urmele dascălului, cu simplitate și fără
ispitire, făcându-ți conștiința ca o oglindă care arată în sine, cu limpezime deplină, pe povățuitorul, prin
ascultarea desăvârșită și fără alegere a lui”9.
Cred că nu ar trebuie să uităm nici o clipă că preoții și duhovnicii sunt în primul rând oameni și ei, iar
creștinii se cuvine să iasă din dorinţa înţeleasă mai mult ca orgoliul sau mândria de a fi asemenea lor în planul
slujirii sacerdoatele! Am întâlnit deseori bărbaţi şi femei chiar, care îşi doreau să semene întru toate cu duhovnicii
lor, fără a realiza importanţa contribuţiei personale la propria viaţa şi nu un mimetism dulceag îmbinat cu o falsă
evlavie. De obicei se întâmplă ca tocmai acest fel de oameni să cadă de la practica Bisericii, contestând clerici şi
Taine, ierurgii şi practici bune pentru simplul motiv că aşteptările lor sunt sau au fost altele.
Oamenii și realitățile dacă nu sunt amestecați, în sensul de a nu face confuzii pe plan spiritual, ci își
păstrează fiecare chemările lor, atunci se îmbogățesc reciproc și nu se creează discrepanțe, frustrări sau răutăți.
Duhovnicul are un rol foarte important în viaţa noastră, dar nu la fel de important ca ceilalți credincioși. de fapt,
fiecare își are chemarea și așezarea lui în viața noastră. Biserica a consacrat pe Părinții duhovnicești, dar și pe
oamenii duhovnicești, pe primii ca iconomi ai Pocăinţei și pe ceilalți ca primitori ai Tainelor. Niciunul dintre noi
nu putem călători singuri pe tărâmul vieții duhovnicești, pentru „simplul” motiv că suntem făptura lui Dumnezeu,
ființe comunitare și că în lupta împotriva patimilor şi a demonilor se cuvine să urmăm un traseu marcat. Iar cel
care a urcat drumul mai întâi știe pe unde merge, iar fratele lui are nevoie de un însoţitor, de cineva care a urcat
deja această culme şi cunoaşte drumul. Acesta este rolul avvei sau al părintelui duhovnicesc10.
Duhovnicii adevărați și creștinii adevărați se arată pe ei înșiși a fi joviali, comunicativi, puternic și
autentic ancorați în credință sunt cei mai căutați și creează adevărate „școli” în jurul lor. Ei dovedesc că nu au
căzut sub povara necazurilor vieții sau a răutății altora, ci au știut să biruiască răul prin bine 11. Cu siguranță nu au
căutat niciodată popularitatea cu orice preț, ci au lăsat să lucreze acea dorință armonioasă și firească ce face ca
oamenii să se caute între ei și să consimtă la calea pe care o au de urmat. Bucuriile lor au fost reciproce, ca și
necazurile de altfel, dar mai presus au știut că experiența mântuirii este un proces îndelungat și de aceea nu au
lăsat ca teama sau altceva de felul acesta să le umbrească destinele. Vor fi existând și preoți neadevărați?

9
Calist și Ignatie Xantopol, Metoda sau cele 100 capete, în „Filocalia”, vol. VIII, traducere, introducere și note de Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR,
București, 1979, p. 32.
10
Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, traducere de Eugenia Vlad, Editura Christiana, Bucureşti, 1996, p. 61.
11
Părintele Stăniloae spunea că „omul rămâne un vas spiritual în continuu efort de a se deschide tot mai mult spre a comunica şi primi comunicarea. E un vas şi
un izvor care primeşte şi se revarsă însă mereu în mod limitat. El trăieşte atât necesitatea de a se revărsa şi primi tot mai mult, cît şi bucuria celuilalt de revărare continuă a
lui şi de primire a ei. E un izvor care nu încetează niciodată a se revărsa şi un izvor a cărui sete de a primi revărsarea altor izvoare în el nu se satură niciodată” (Pr. Prof.
Dumitru Stăniloae, Iubirea creștină, selecția textelor și postfață de Sandu Frunză, Editura Porto-Franco, Galați, 1993, p. 76-77).
3
 Un criteriu important după care ne putem ghida în caracterizarea și alegerea personală a fiecruia dintre noi
a duhovnicului este cel numit: credința vie în Dumnezeu pe care se cuvine să o aibă. Totuși nu putem face aceasta
în mod scolastic, judiciar, distant și rece ca și cum ar fi vorba despre alegerea unor produse într-un magazin.
Credința omului din fața noastră, pe care o vrem și noi, o dorim intens chiar, nu reprezintă un simplu sentiment, o
dorință interioară oricât de nobilă ar fi ea sau o convingere asupra atotputerniciei lui Dumnezeu. Cred că cea mai
bună definiție a credinței este cea care face trimitere la paralela cu respirația omului. Așa cum avem nevoie de
oxigen pentru a trăi și cum la fiecare inspirare și expirare acesta ne umple interiorul nostru făcând plămânii și
inima noastră să-și continue funcțiile, tot așa și credința este acel ceva lăuntric omului care-l face să trăiască.
Oricare altă comparație care nu face trimitere la ceva personal și uman ar putea dăuna unei une înțelegeri asupra
subiectului12.
Se cuvine să știm că ceea ce înseamnă credința preotului este acel ceva adânc înrădăcinat în trăirea sa, de
unde-și are practic izvorul, pentru că atunci când Îl trăiești pe Dumnezeu, El te convinge tot mai mult și Ți se
descoperă progresiv, iar tu, descoperindu-L, Îl poți trăi din ce în ce mai mult! Interdependența aceasta este de la
sine înțeleasă și logică: credința și viața sunt în strânsă legătură, deoarece suntem ceea ce credem că suntem13.
Experiența de viață reprezintă capacitatea de a fundamenta mai bine pe Dumnezeu în viața personală și putința de
a-L face văzut și altora, de a-L comunica. Discipolul sau ucenicul care vine la un duhovnic bun, trăitor, se
impropiază de viața lui, se face una cu el într-o armonie care nu a mai rămas un simplu deziderat, ci o realitate
cotidiană. Trebuie subliniat și faptul că oricât de puternice ar fi convingerile noastre, oricât de mult am considera
că avem credință, totuși se cuvine să fim smeriți, așa cum Apostolii înșiși au cerut ca Domnul să le întărească
credința: „Şi au zis apostolii către Domnul: Sporeşte-ne credinţa” (Luca 17, 5).
4. Preoții și limitele lor. Fiecare om, și mai ales preoții sau duhovnicii, ca și fiecare tânăr aspirant cu atât
mai mult își are limitele sale; de aceea în procesul duhovnicesc pe care-l parcurgem trebuie să intervină un
alt element: rugăciunea. În această plugărie a sufletului constă toată devenirea întru ființă a preotului. După cum
se știe rugăciunea este personală și publică, așa cum se prezintă și persoana preotului. Ideea principală pe care
dvs. tinerii și noi „deja preoții” ar trebui să nu o uităm este aceasta: Biserica îl face și-l ține de fapt pe
duhovnic. Biserică înseamnă rugăciune! Preot înseamnă rugăciune. Fără aceasta nici nu ar încăpea discuție despre
spiritualitate creștină, despre duhovnic și duhovnicie, pentru că „chemarea singură nu asigură o preoție
automată. Chemarea singură nu educă și nu desăvârșește de la sine, fără efort și fără pregătire. Chemarea e un
apel interior la muncă, la rugăciune, la pregătire, la un rost special care cere pregătire specială. De aceea
Mântuitorul avertizează că: «mulți sunt chemați, dar puțini aleși» (Matei XX, 16, XXII, 14)”14.
În acest paragraf tratăm despre aspectul referitor la putința comunicării credinței din partea preotului. Cu
atât mai mult important este faptul cu cât ne gândim că este preot-duhovnic. Ca om cred că el are mereu tendința
de a „traduce” în viață propriile experinețe. Dar trebuie să nu uităm faptul că duhovnicul nu împărtășeșete
propria credință ucenicilor săi, nu are păreri personale în chestiunile mari ale vieții, ci rămâne totdeauna în
sânul Bisericii care îi spune ce și cum să facă. Iată ce se spunea, de exemplu, despre Duhovnicul Serafim de
Sarov:
„Părintele Serafim făcea o impresie atât de puternică şi de fascinantă asupra tuturor, încât oamenii
plecau încântaţi de la el. Unii plecau suspinând, dar aproape toţi erau mângâ iaţi, înveseliţi, bucuraţi, înălţaţi
duhiovniceşte de parcă le-ar fi dăruit fiecăruia în parte o forţă vitală, o nouă bucurie, un stimulent în nevoinţele
duhovniceşti, întărire în virtute, dorinţa pentru o viaţă nouă. Pe scurt, înflăcăratul Serafim aprindea în oameni

12
Se cuvine subliniat faptul că aproape întotdeauna Părinții Bisericii au încercat să explice câte ceva din tainele lui Dumnezeu apelând la exemple legate de
viața și de ființa omului și mai puțin din natură pentru că trimiterile mecaniciste sau materialiste sunt adeseori deficitare.
13
Pentru duhovnicul ortodox nu există niciodată separație sau distincție netă între viață religioasă, viață spirituală și viață lăuntrică, așa cum este se pare că
există tendința în alte spiritualități. A se vedea în acest sens: Louis Bouyer, Introduction à la vie spirituelle. Précis de théologie ascétique et mystique, Desclée & Cie
Editeurs, Paris, Tournai, Rome, New York, 1960, p. 3-6.
14
Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Crișanei și Maramureșului, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1996,
p. 148.
4
focul ceresc şi duhul de regenerare dăruit prin har (Luca 3, 18; Ioan 3, 38). Acest lucru e greu de înţeles. Doar
din înregistrările făptuirilor sale asupra oamenilor şi din remarcabila sa înrâurire asupra lor putem avea o cât
de mică imagine a forţei extraordinare latente şi lucrătoare la bietul Bătrân „gârbovit”. El ştia mai ales cum să-
şi înveselească oaspeţii şi să le ofere bucurie. Întâlnirea cu părintele însemna o adevărată sărbătoare. Oamenii
plecau parcă înaripaţi de la el, sau, dimpotrivă, neobişnuit de gravi, supuşi, dar ferm hotărâţi să lupte împotriva
răului”15.
În finalul acestui paragraf relevăm faptul că mai este un aspect care se leagă de cele afirmate deja: pe
Dumnezeu nu-L negociezi cu nimeni, îL propui celorlalți, mai ales prin propriile trăiri (nu impresii!) și cu
siguranța și certitudinea înaintașilor tăi, care mai înainte au străbătut drumul pe care-l parcurgi și tu acum ca
ucenic și apoi ca duhovnic. În materie de trăire sau de viață duhovnicească se cuvine să avem smerenia necesară
pentru a nu cădea în părerea de sine că descoperim noi acum ceva care a scăpat celor de dinaintea noastră. De
aceea este nevoie de rugăciune și de conștientizarea propriei păcătoșenii. Acesta două îl vor putea ține pe preotul-
duhovnic pe calea cea bună a proslăvirii lui Dumnezeu în viața proprie și-L vor putea face accesibil altora în
modul autentic, curat.
5. Preotul onest. Onestitatea în cele duhovnicești este una din calitățile pe care se cuvine să le cultive cel
mai mult preoții. Ea se observă în ajutorarea aproapelui în oricare situație ar fi acesta: cu sfatul, cu mângăierea, cu
fapta. Trei carcateristici așteaptă lumea de la preoți, mai ales azi: dorința personală puternică de angajare
pe drumul duhovniciei (asceză, rugăciune etc.), discernământul (deosebirea duhurilor, analiza corectă a
realităților vieții) și cuvântul puternic (spontaneitate, puterea de sinteză, perspicacitate). „Calitățile cerute
unui duhovnic sunt, în general, acelea care se cer unui bun preot. Ele se referă la instrucția sau știința
preotului, la moralitatea, evlavia și sfințenia sa, precum și la înțelepciunea și prudența, adică la tactul lui.
Acestea sunt însușiri, pe care, într-un anumit grad, preotul trebuie să le posede neapărat chiar la intrarea
sa în preoție, rămânându-i să le aprofundeze și să le temeinicească paralel cu experiența” 16.
În continuare, oarecum legat de cele spuse aici, mi se pare că deosebit de importantă este puterea de a-i
asculta pe toți oamenii nu doar pe ucenici!! Calitatea umană a preotului slujitor se obseră cel mai bine atunci când
este vorba de a intra în dialog cu cineva, de a-l înțelege cu adevărat și de a-i oferi soluții viabile pentru nevoile
sale. De multe ori se observă că duhovnicii au făcut duhovnicie în sensul datoriei de a asculta pe celălalt, iar
aceasta a devenit o adevărată preocupare, un fel de a fi, lăsând la o parte chiar nevoile lor cele mai îndreptățite 17.
Situația pe care o trăim acum la începutul de veac XXI este ca „ascultarea” oamenilor la Spovedanie sau cu alte
prilejuri nu trece, din păcate, dincolo de o așa numită atenție binevoitoare și să devină o apropiere umană caldă, o
simfonie a iubii în Hristos. Nu ne putem imagina că Mântuitorul Hristos a trecut ușor peste interpelările
Apostolilor Săi, chiar și în situațiile cele mai dificile. Domnul a avut dragoste desăvârșită, calm și discernământ
atunci când Petru L-a strigat din apa lacului Galileii sau atunci când ucenicii I-au cerut să stea de-a dreapta și de-a
stânga Sa în Împărăția Sa sau la Răstignire sau pe drumul Emausului sau la Înălțare. Momentele interpelării
Mântuitorului și atitudinea Sa ar trebui mai mult puse în valoare pentru că sunt adevărate lecții de duhovnicie. În
clipe de încordare sau de liniște Domnul a avut mereu un fel de a fi care Îl arăta că nu este din lumea aceasta. Spre
exemplu, spre a rezista în fața sinedriștilor sau a procuratorului roman îți trebuia nu doar acea tărie de sine despre
care am fi tentați noi să o evidențiem, ci îți trebuie rugăciune sau legătura vie cu Dumnezeu. Aceasta a făcut ca
Domnul să răspundă atât de pilduitor celor din jurul Său deoarece mai întâi se vedea exemplul personal de
desăvârșire.
6. Preoți angoasați-preoți smeriți. Despre tăria de caracter sau nevoia de a avea încredere în sine se poate
vorbi foarte mult. Pentru duhovnici ea este deosebit de importantă pentru că îi ferește de angoasa unor posibile
15
Arhimandritul Lazarus Moore, Sfântul Serafim de Sarov. O biografie spirituală, tipărită cu binecuvântarea Prea Sfințitului Galaction, Episcopul Alexandriei
și Teleormanului, traducere de Prof. Paul Bălan, Editura Agapis, București, 2002, p. 246.
16
Pr. Petre Vintilescu, Spovedania și duhovnicia, tipărită cu binecuvântarea Prea Sfințitului Părinte Andrei, Episcopul Alba Iuliei, Alba Iulia, 1995, p. 44.
17
Iată două dovezi în acest sens, pe care nu le-am mai citat până acum: Ieromonah Benedict Stancu, Spovedania şi îndrumarea duhovnicească, Sophia,
Bucureşti, 2007, cap. „Pregătirea pentru spovedanie”, p. 231-244; Idem, Iată duhovnicul. Părintele Arsenie Papacioc, vol. 1 şi 3, Sophia, 2007.
5
greșeli. Atunci când acestea intervin în viața unui preot (și se cuvine să subliniem că oameni fiind, cel mai adesea
greșim!) dar el stă ferm în interiorul său, atunci totul se restabilește frumos în viața lui spirituală pentru că nu-l va
lăsa darul lui Dumnezeu mai întâi și apoi nici virtutea proprie a legăturii spitatornice cu El. Mai mult chiar, în
urma unor astfel de experiențe duhovnicul se poate întări sufletește și va inspira multă încredere ucenicilor.
Cred că un mare pericol, insesiyabil chiar, care-i pândește adesea pe preoții-duhovnici este teama de a nu fi
insuflați de Dumnezeu sau de a greși în fața oamenilor. De aceea se spune că cea mai grea „slujbă” este
duhovnicia sau că cel mai greu dintre toate este să povățuiești pe cineva pe calea virtuții. Aceasta nu se poate fae
fără condiția esențială pe care o ocunoaștem cu toții: nu poțiisc oferi ceea ce nu ai, adică atunci când tu însuți nu
ești un om virtuos nu poți transmite darul lui Dumnezeu și altora, ci aproape totul rămâne la stadiul de intenție sau
„sfătuire sfântă”. Într-un anume fel, ceea ce îi diferențiază pe marii duhovnici de ceilalți nu este calitatea lor
spirituală sau divină pentru că preoția este una iar străduința se presupune a fi mare și foarte mare, ci tocmai
dăruirea interioară personală. Dumnezeu se raportează la fel față de toți duhovnicii: preoți de mir, episcopi,
ieromonahi, dar unii au o conștientizare și o dăruire mai mare față de semeni iar alții nu. Această dăruire se poate
numi și smerenie și despre aceasta vom discuta în cele ce urmează.
Despre smerenie s-a scris foarte mult în literatura creștin ortodoxă 18. S-a trecut de la abordările filocalice și
patristice la cele moderne, ale teologilor mai noi sau ale părinților duhovnici ai zilelor noastre. Aici trebuie spus că
smerenia nu înseamnă o autoumilință, o deșertare de sine pentru o umplere ulterioară tot cu ceva omenesc. Atunci
când te smerești locul nu rămâne gol ci se umple de Dumnezeu, căci altfel ar fi o falsă smerenie. Totuși, se cuvine
să precizăm că smerenia nu înseamnă o simplă atitudine conformă cu Evanghelia și cu principiile vieții Părinților
din vechime. Ea nu este o preocupare față de cele dumnezeiești la care se adaugă un sentiment de delăsare față de
toate ale lumii. A te smeri înseamnă a fi în lume, chiar în pustie, dar a fi preocupat de mântuirea ta și a lumii. Ea
este o atitudine deschisă față de lucrarea lui Dumnezeu la care se adaugă fapta recunoașterii Lui, umilința față de
măreția și atotputernicia lui Dumnezeu. Smerenia nu este o calitate ca oricare alta pe care o poate avea un om ca
de exemplu să știe să citească, să scrie, să salute pe ceilalți și, îm general, să aibă relații normale cu toți oamenii.
Smerenia le întrece pe toate acestea pentru că înseamnă toate acestea plus buna-cuviință a lui Dumnezeu. Atunci
când mulțumești lui Dumnezeu după o zi de muncă pentru toate câte ți-a dăruit înseamnă că te smerești. Ești
conștient că El te-a păzit de multe încercări, că datorită Lui ai reușit în cutae sau cutare caz. Tocmai ceea ce trece
de conștientizarea stării tale personale chenotice se numește smerenie, pentru că este un fel de a fi. Sfinții sunt
smeriți nu pentru că au vrut să fie așa sau pentru că au căutat aceasta sau pentru că au fost conștienți de aceasta. Ei
au fost smeriți pentru că au dobândit felul de a fi al Fiului lui Dumnezeu (Ioan 3, 16).
7. Preotul-om. Se cuvine a aminti câteva lucruri și despre duhovnici ca oameni. Ei pot fi: colerici,
romantici, deprimați sau iritați de ceva ori de cineva. Se pot manifesta zgomotos sau discret 19. Ei pot fi primitori,
calzi, deschiși la dialog sau, dimpotrivă, puternic interiorizați, reținuți și chiar duri în relația cu semenii 20. Uneori
pot fi chiar „plictisiți” de o anumită atitudine a cuiva care, de exemplu, dovedește neînțelegere crasă a celor
duhovnicești. Această stare se manifestă mai ales atunci când o persoană vine mereu la spovedanie și dovedește că
nu știe ce este păcatul, perorând mereu aceleași lucruri în fața duhovnicului și că, de fapt, are nevoie de un bun
ascultător nu de un medic va „exaspera” pe duhovnic. Anxietatea celui de lângă tine, narcisismul sau obsesiile lui
trebuie tratate cu mare grijă. Dar cum în acest capitol vorbeam despre definirea duhovnicului se cuvine să spunem
că el este un „dependent” de Hristos pentru că numai printr-o atitudine fundamentală de încredere în Dumnezeu și

18
De exemplu: Cuviosul Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, în „Filocalia”, XII, Harisma, Bucureşti, 1994, „Cuvântul VIII: Despre scurte învăţături”,
p. 85: „De dai vreodată ceva cuiva, de i-o ierţi, imiţi firea lui Iisus, de i-o ceri, imiţi firea lui Adam, iar de ceri şi dobândă, te arăţi mai jos şi de firea lui Adam ” (vezi şi
„Cuvântul XX: Despre smerita cugetare”, p. 150-151).
19
„Acesta, după ce s-a dus la viaţa călugărească, iarăşi s-a rugat, zicând acelaşi cuvânt. Şi a auzit glas zicându-i: Arsenie: fugi, taci, liniște-te, că acestea sunt
rădăcinile nepăcătuirii”, în *, Patericul, Alba Iulia, 1990, cap.: „Pentru avva Arsenie”, p. 14. exemple concludente găsim în diferite cărţi ale duhovnicilor sau despre
aceştia menţionate la bibliografie.
20
Iată în acest sens două pilde cu avva Macarie: „Dacă dojenond pe cineva te vei porni spre mânie, împlineşti patima ta; căci nu cumva pe alţii să-i mântuieşti
şi pe tne să te prăpădeşti”; „A zis avva Macarie: de ne vom aduce aminte de răutăţile ce ne fac oamenii, ridicăm puterea aducerii aminte de Dumnezeu. Iar de ne vom
aduce aminte de răutăţile diavolilor, vom fi nerăniţi” (*, Patericul, Alba Iulia, 1990, p. 134 şi 139).
6
în propriile „achiziții” sau experiențe duhovnicești din seminar, din facultate, din armată etc. își poate asuma
slăbiciunile personale și totodată să vindece pe ai săi.
Din descrierea pe care am făcut-o până acum duhovnicului se poate observa ușor că aceste linii
caracterizatoare se pot aplica și altor categorii de oameni care pot fi „duhovnici” cu ghilimelele de rigoare, adică
în sens larg și foarte larg: femei, tineri etc. toți aceștia au o caracteristică: evlavia puternică. Aceștia însă nu au
puterea de a lega și dezlega păcatele oamenilor, ei rămânnd la nivelul de sfătuitori duhovnicești. Pentru ei, ca de
altfel pentru toată lumea, rămân valabile cerințele de: rugăciune, de cunoaștere a cuvântului lui Dumnezeu și
luarea în mâini a propriei experiențe duhovnicești.
Odinioară, ca și astăzi de altfel în unele medii, se cerea multă exigență în pregătirea unui preot. El era
asimilat chiar cu un specialist în Teologie 21. Pentru noi cei de azi cred că nu trebuie confundată simplitatea
duhovnicească cu ignoranța față de studiul teologic. Este adevărat faptul că marii Părinți ai Bisericii noastre au
fost oameni care s-au conformat principiulu evanghelic: „Fericiţi cei săraci cu duhul…” (Matei 5, 3), dar aceasta
nu a însemnat că nu au avut studii înalte chiar sau că nu au promovat școala și studierea celor sfinte și a Scripturii
în primul rând. Între duhovnicie, lecturarea celor sfinte, asimilarea învățăturilor și posibilitatea redării acestora
există o legătură indisolubilă22. Crfed că în mod indiscutabil se observă nevoia de „cultură a Duhului” atunci când
duhovnicul este pus în fața rugăciunii: atât din punctul său de vedere cât și pentru ceilalți. Duhovnicul este omul
rugăciunii prin excelență. Iar aceasta nu este o simplă calitate la care se adaugă cunoștințe de Teologie, ci
rugăciunea îl face să cunoască foarte multe învățături și el devine om al excelenței liturgice, predicatoriale,
învățătorești și așa mai departe.
Desigur, duhovnicia și duhovnicul nu sunt scopuri în sine, adică te poți mântui mai bine ne-preot, și nici
nu-ți trebuie deținerea unui doctorat în „Domeniul: Teologie” pentru a ajunge preot. DAR: cercetarea cu acrivie a
tomurilor de Patrologia, preocuparea permanentă asupra Scripturii, a scrierilor Părinților Bisericii, a tratatelor de
Psihologie etc. trebuie să aibă lor! Pe un preot îl definește „dependența” de Hristos, nu de raționamente
filosofice sau culurale inutile și adesea departe de El, Calea, Adevărul și Viața. Noțiuni de istorie, de artă,
de filozofie și de medicină pe de o parte, ca și noțiuni de matematică, mecanică, științele naturii îi oferă
preotului, cel puțin pe plan personal, un plus de personalitate și de inițiativă în procesul duhovnicesc ca
atare23. Inteligența pe care și-o dezvoltă ca părinte spiritual nu va fi doar o calitate nativă, ci o facultate
îmbogățită prin diversificarea experiențelor religioase și nu numai, printr-o deschidere către universul cultural,
științific și religios24. Pentru a argumenta cele afirmate putem aminti cât de important este faptul că un duhovnic
are cunoștințe de psihologie sau de științele naturii în procesul vindecării sufletești a ucenicilor lui25.
În concluzie, arătăm câteva caracteristici ale preotului actual, nu doar la nivel ideatic, ci concret:
1. În privința personalității preotului se poate spune că el este un om al rugăciunii permanente care are
un rol central în misiunea sau pastorația Bisericii. Acele „apophthegmata” ale Părinților pustiei ilustrează pe
deplin ceea ce înseamnă preotul și creștinul practician. Preot și Preoție nu înseamnă simpla calitate de slujitor al
21
Cred că unele cărți de popularizare a credinței scrise de feluriți și adesea pretinși duhovnici speculează o anumită latură sentimentală, simplă sau simplistă în
ceea ce privește raționamentul asupra faptelor sau lucrurilor. Aceasta nu ar însemna mare lucru totuși, dacă nu s-ar inocula uneori ideea unui statut „popular” și populist
asupra duhovnicului. Eufemismele acestea nu trebuie să ne facă să credem că acceptăm vreodată învățătura, pe care unii o cultivă cu obstinație, că duhovnicul trebuie să fie
un om prost, la propriu și la figurat. În spijinul adevărului că duhovnicul trebuie să fie un om cultivat este acela că el ia chipul Mântuitorului. Și nimeni vreodată nu-și
închipuie măcar că El a fost Om simplu. Apoi marii oameni de cultură teologică au fost cel mai adesea și mari duhovnici. Reciproca este și ea valabilă. Nu se poate
concepe, de exemplu, că Sfinții Trei Ierarhi erau oameni simpli la cugetare sau neinstruiți când numai Sf. Ioan Hrisostom are scrieri cuprinse în zece volume din colecția
Migne. Cât despre calitatea lor de duhovnici nimeni nu se îndoiește, ci totdeauna cuvintele sunt la superlativ.
22
„Cependant, une connaissance adulte et intelligente de la théologie moderne les aidera à présenter les choses de telle manière que leurs dirigés soient
davantage en mesure de laisser le Dieu véritable les rencontrer” (W. A. Barry, op. cit., p. 168).
23
W. A. Barry, op. cit., p. 170.
24
Într-un mod asemănător scria Paul Evdokimov în cartea sa: Vârstele vieții spirituale (Cuvânt înainte și traducere Pr. Prof. Ioan Buga, Asociația filantropică
medicală creștină Christiana, București, 2003, p. 94) că: „În lupta necontenită împotriva răului, a răutăţii şi a iadului efortul singular al Părinţilor deşertului şi, mai tîrziu, al
monahismului, a jucat un rol decisiv pentru destinul creştinătăţii. În continuarea acestora, credinciosul de azi reia aceeaşi sarcină uşurată de ei, şi trăieşte din dobînda
acestui trecut glorios şi foarte instructiv”.
25
O carte recentă care arată foarte bine legătura dintre duhovnicie şi psihologie este cea scrisă de: Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Duhovnicul şi Spovedania-
lucruri de ştiut, sfaturi de urmat, greşeli de evitat, traducere din limba greacă de Pr. Victor Manolache, Editura de suflet, Editura Tabor, Bucurreşti, 2012.
7
altarului, ci darul cel mare pe care l-a făcut Dumnezeu cu anumiți bărbați pregătiți duhovnicește pentru a-I aduce
slujbă Lui și a povățui pe alții.
2. A deveni un bun preot și, eventual, duhovnic (realitate pe care mulți și-o doresc cu ardoare azi!)
presupune o muncă asiduă, de ani de formare, în care Teologia ca experiență personală ocupă un loc de căpătâi la
care se adaugă cercetarea celorlalte domenii ale culturii 26. Întâlnirea pe care o are frecvent cu ucenicii lui îi oferă
un real stimulent în rugăciunea personală și-i facilitează reflecția teologică asupra vieții și a sensurilor lucrurilor și
faptelor din lume, așa cum ne învață Sf. Ioan Scprarul:
„Nici un dar nu e aşa de bine primit de Dumnezeu la noi ca acela de a aduce suflete cuvântătoare prin
pocăinţă. Căci toată lumea nu are un preţ deopotrivă cu al unui suflet. Lumea trece, iar sufletul e nestricăcios şi
rămâne. Drept aceea nu ferici pe cei ce aduc bunuri; ci fericeşte pe cei ce aduc lui Hristos oi cuvântătoare”27.
3. Preotul și duhovnicul este omul lui Dumnezeu pe pământ nu în sens de vicarius Dei, ci de visibilis
Dei, de cel ce face văzut în sinele său – prin credință și fapte bune – pe Mântuitorul 28. De aceea chipul său este cel
al lui Hristos, iar lucrarea lui trebuie să fie ca a Lui. El caută în rugăciune soluția la orice problemă, pentru că
posibilitățile sale de exprimare se inițiază și se îmbogățesc nu numai prin cuvântul sfătuitor, ci mai ales legătură
intimă cu Domnul. El se „naște” în rugăciune și tot aceasta îi oferă cadrul de a fi fie primit şi căutat de ucenici 29.
Astfel ne învață Sf. Ioan Scărarul: „Precum corabia care are un bun cârmaci ajunge neprimejduită la liman cu
ajutorul lui Dumnezeu, aşa şi sufletul care are un păstor bun urcă uşor la cer, chiar dacă ar fi săvârşit foarte
multe rele”30.
4. Alegerea duhovnicului din partea noastră este un lucru care trebuie să se petreacă în deplină
libertate, dragoste creștinească și dor de mântuire pentru că:
„De voieşti să te lepezi de toate şi să te deprinzi cu vieţuirea evanghelică să nu te dai în seama unui
învăţător neîncercat sau pătimaş, ca nu cumva în loc de petrecerea evanghelică să o înveţi pe cea drăcească.
Fiindcă învăţăturile bune sunt de la învăţătorii buni; iar cele rele de la cei răi. Căci, desigur, din seminţe rele ies
roade rele”31.
Apoi: „Înduplecă pe Dumnezeu cu rugăciuni şi cu lacrimi ca să-ţi trimită un călăuzitor nepătimaş şi sfânt.
Dar cercetează şi tu dumnezeieştile Scripturi şi mai ales scrierile cu învăţături despre lucrare ale sfinţilor părinţi,
ca punându-le alăturea de cele învăţate şi făptuite de învăţătorul şi înaintestătătorul tău să le poţi vedea şi
înţelege pe acestea ca într-o oglindă, şi pe cele ce conglăsuiesc cu Scripturile să le iei în inimă şi să le stăpâneşti
cu cugetarea, iar pe cele mincinoase şi străine să le dai la o parte şi să le lepezi, ca să nu rătăceşti. Căci să ştii
că în zilele acestea mulţi s-au făcut dascăli mincinoşi şi înşelători”32.
Pentru că cine nădăjduieşte în Dumnezeu are încredere că-i va dărui un duhovnic bun care să-l călăuzească
„numai să nu părăseşti pe Doctor. Fiindcă altfel vei suferi jalnic moartea cea îndoită, pentru că nu cunoşti scopul
cel ascuns al lui Dumnezeu”33.
26
Exemple nenumărate, la îndemâna fiecăruia dintre noi, sunt cele ale marilor asceți și părinți duhovnicești: Arsenie Boca, părintele Cleopa, părintele Daniil
Tudor, părintele Sofian de la Mânăstirea Antim din Bucureşti, părintele Benedict Ghiuş și atâția alții. Cel din urmă, de exemplu, spunea într-o conferință intitulată
„Duhovnic şi tămăduire” că noțiunea însăși sau cuvântul duhovnic nu mai e nevoie să fie explicat, iar tămăduirea, fără îndoială, trebuie înţeleasă în dublu sens şi
tămăduirea spirituală şi tămăduirea fizică propriu-zisă.
27
Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş. Cuvântul XXXI, Către păstor, în „Filocalia” IX, EIBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 452.
28
„Tu, cel ce povăţuieşti pe cei mai de jos, învaţă din cele înalte; şi călăuzeşte pe celălalt prin înfăţişarea ta văzută6. Nu uita de cel ce zice: Nu de la oameni,
nici prin oameni m luat învăţătura, nici n-am fost învăţat. (Gal. 1,2). Căci nu e cu putinţă celor de jos să tămăduiască vreodată pe cei ce zac la pământ… Cârmaciul bun
va scăpa corabia; păstorul bun va tămădui oile şi le va face sănătoase. În măsura în care oile urmează neîncetat pe păstorul care merge înainte, în aceeaşi măsură va
putea da răspuns pentru ele Stăpânului. Păstorul să lovească cu cuvântul oile ce rămân în urmă din lene sau din lăcomia pântecelui. Căci şi acesta e un lucru al bunului
păstor” (Sf. Ioan Scărarul, op. cit., p. 434).
29
Pr. Rafail Noica, Despre duhovnicie, în vol. „Duhovnici români în dialog cu tinerii”, Editura Bizantină, Bucureşti, 1999, p. 142.
30
Sf. Ioan Scărarul, op. cit., partea a III-a: «Acelaşi cuvânt: cuprinsul pe scurt al tuturor celor mai înainte spuse», p. 375.
31
Sf. Simeon Noul Teolog, op. cit., p. 30.
32
Ibidem, p. 30-31.
33
Petru Damaschinul, Învăţăturile duhovniceşti ale Sfântului Petru Damaschin, Cap. „Mai bine este pocăinţa adevărată”, în „Filocalia”, V, Bucureşti, 1995, p.
147.
8
 5. Azi se mai observă absoluta necesitate sau trebuință de a avea un duhovnic. Cu cât este mai
persiflată instituția Bisericii, Preoți etc., de fapt se vede cu cât mai mult este nevoie de preoți buni. Această
trebuinţă este dincolo de oricare altă tăgadă: „Pentru că ce? Se va hotărî cineva să pornească pe drumul ce i se
deschide în faţă, dacă nu l-a cunoscut din cercare, fără un povăţuitor neînşelător? Nu va porni cineva pe
talazurile mării, lipsit de un cârmaci priceput! Pentru că nu va apuca cineva de vreun meşteşug oarecare şi de
vreo ştiinţă fără un învăţător nesupus rătăcirii”34.
Nevoia imperioasă de a recurge la un sfătuitor sfințit și nu la unul lumesc este de la sine înțeleasă căci:
„Nimic nu e mai jalnic, nimic nu e mai pierzător, decât să nu avem pe cineva care să ne povăţuiască pe
calea lui Dumnezeu. Căci ce zice?: Cei ce nu au cârmuire, cad ca frunzele. Frunza e de la început totdeauna
verde, în creştere, plăcută, apoi se usucă pe încetul şi cade. Iar la sfârşit e dispreţuită, călcată în picioare. Aşa e
şi omul necârmuit de cineva. La început are totdeauna căldură pentru post, pentru priveghere, pentru liniştire,
pentru ascultare, pentru alte bunătăţi. Apoi stingându-se pe încetul acea căldură şi omul neavând un cârmuitor,
care să-i împrospăteze şi reaprindă căldura, se usucă pe nesimţite, şi cade şi se face rob vrăjmaşilor, care fac din
el tot ce voiesc”35.
6. Ascultarea față de preot. Aici este marea problemă a noastră: nu suntem dispuși să ascultăm până la
capăt și întotdeauna. De fapt mândria din noi face ravagii. Din perspectiva preoților pe care-i vedem acum slujind
ascultarea este un dar pe care ei îl excercită cu deosebită dragoste față de fii săi duhovnicești, așa cum Însuși
Hristos Domnul nostru a făcut. Spun Părinții filocalici că:
Iar în altă parte se spune că: „A nu asculta pe părintele duhovnicesc după pilda Fiului Care s-a făcut
ascultător Tatălui până la moarte şi cruce (Filipeni 2,8) înseamnă a nu te naşte de sus. Iar cel ce nu s-a făcut fiu
iubit al unui părinte bun, cum va fi părinte, dacă nu s-a născut prin cuvânt şi Duh de sus? Cum va fi şi el părinte
bun al unor fii buni şi cum va naşte copii buni, după chipul bunătăţii părintelui lor? Iar dacă nu e aşa, fără
îndoială cum e pomul, aşa va fi şi roada”36.
Concluzia concluziilor. Toate cele enunțate anterior trebuie să ne facă să vedem în preotul contemporan
pe omul puternic ancorat în Dumnezeu, arătând că grija turmei este un fel de răsplată a iubirii lui fierbinţi faţă de
Domnul, căci şi El a purtat de grijă alor Săi: „De aceea, Însuşi Preabunul şi Preadulcel Domn al nostru Iisus
Hristos a lăsat acestea ca un Părinte adevărat şi iubitor celor ai Săi, ca pe nişte porunci şi mângăieri
testamentare...”37.
Preotul-duhovnic alcătuieşte sau face lucrarea virtuţii şi împlinirea poruncilor în propria persoană și în
comunitarea pe care de obicei o conduce. Oamenii încredinţaţi lor sunt dovezile credinţei lor lucrătoare în Hristos,
așa cum ne încredințează Sf. Iacov (2, 26): precum trupul fără de suflet mort este, tot astfel şi credinţa fără de
fapte, este moartă. Lucrarea duhovnicului poate fi asemuită cu a unui meșter care se slujește de uneltele sale în
favoarea semenilor săi şi de aceea, numai conlucrarea meşterului cu uneltele duce la zidirea vasului, care
simbolizează viaţa spirituală a omului.
Preotul este singurul om de pe pământ care poate să descopere cuiva care vine la el „pe rând şi după
rânduială toate cele datorate şi lui Dumnezeu plăcute şi te va călăuzi spre cele iubite de Dumnezeu şi încă şi mai
duhovniceşti şi nedescoperite celor mulţi”38.

34
Calist şi Ignatie Xanthopol, Metoda sau cele 100 de capete, Cap. 15: «Care sunt semnele adevăratei ascultări pe care avându-le, cel cu adevărat ascultător,
dovedeşte că e ascultător fără greşeală», în „Filocalia”, VIII, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 41.
35
Ava Dorotei, Felurite învățături lăsate ucenicilor săi…, cap. V: „Despre trebuința de a nu se încrede cineva în înțelepciunea sa”, în „Filocalia”, IX, p. 528.
36
Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, «Suta a doua a capetelor naturale: despre curăţirea minţii ale aceluiaşi», Cap. 54, în
„Filocalia”, VI, p. 247.
37
Calist şi Ignatie Xanthopol, op. cit., p. 28.
38
Ibidem, p. 43.
9