SFANTUL IOAN GURA DE AUR

Sfantul Ioan Gura de Aur este cel caruia istoria Bisericii

Universale i-a consacrat un loc privilegiat in sanul sau, Rasaritul
readucandu-l in permanenta in amintire prin savarsirea liturghiei
alcatuite de el, iar Apusul cinstindu-l cu asezarea moastelor
sfantului in cel mai de seama loc al sau, in preajma bazilicii
Sfantului Petru din Roma.

Obisnuiti ca Sfantul Ioan sa fie cel care ne poarta, prin liturghia

sa, catre inaltimile divine, ne va fi greu sa acceptam imaginea
ultima pe care o ofera istoria vietii sale, imaginea unui om
macinat de boala si fortat de soldati sa parcurga pe jos calea
catre locul de exil. De aceea, relatarea vietii lui Ioan ne pune in
situatia de a cauta o explicatie pentru orbirea contemporanilor
sai.

Pentru Dumnezeu, probabil, explicatia este mai simpla: pana sa

primeasca, dupa moarte, slava Bisericii, lui Ioan i-a fost daruit
privilegiul ca viata sa ii fie asemenea lui Hristos, cel caruia i-a
inchinat intreaga sa existenta; Gura de Aur a vorbit "cu putere"
inaintea oamenilor, iar acestia au cautat sa-l piarda, a slujit
neobosit Bisericii, insa "ai sai", clericii crestini ai vremii, "nu l-au
primit" si s-au folosit de mai marii lumii spre a-l obliga sa poarte
crucea exilului.

Istoria cu incheiere martirica a vietii lui Ioan incepe in Antiohia,

in jurul anului 350, unde se naste intr-o familie influenta, ca fiu al
functionarului imperial Secundus si al Anthusei, cea care va
ramane vaduva la varsta de douazeci de ani, fara sa se mai
recasatoreasca vreodata. Cu un destin aproape identic cu cel al
mamei episcopului Augustin din Hippona, Sfanta Monica, crestina
evlavioasa Anthusa este cea care isi calauzeste fiul catre o
educatie in urma careia sa aiba parte de valorile cele mai de
seama ale vietii culturale si spirituale.

In privinta culturii, Ioan este indrumat sa urmeze o pregatire in

arta oratorica (asa cum s-a intamplat si cu Augustin), care
reprezenta in epoca cea mai inalta treapta a educatiei unui tanar,
mai ales ca oferea posibilitatea unei realizari profesionale
remarcabile in domeniul juridic. In aceasta privinta a beneficiat,
datorita sacrificiilor materiale indurate de mama sa, de
frecventarea scolii unui retor renumit, Libanios, unde l-a avut
coleg pe un alt viitor episcop, Theodor din Mopsuestia.

Desi ajunsese sa stapaneasca arta retorica in mod stralucit,

profesiunea de avocat nu o va practica decat pentru o scurta
perioada de timp, suficient pentru ca mai apoi sa regrete ca nu a
mers imediat pe calea monahismului, asa cum o facuse prietenul
sau, Sfantul Vasile cel Mare. Succesul educatiei retorice va fi
incununat de frumusetea predicilor sale, motiv pentru care
posteritatea ii va adauga supranumele "Gura de Aur"
(Chrysostom), ceea ce nu s-a mai intamplat in istoria Bisericii
decat in cazul unui episcop de Ravenna, Petru Chrysologul
(Cuvant de Aur, 380-450).

Tot sub influenta mamei sale, cea care i-a acordat prima instructie
religioasa, tanarul Ioan va cauta sa-si insuseasca credinta la un
nivel superior, atat moral, prin viata monahala, cat si intelectual,
prin insusirea cunostintelor teologice. Astfel, la doi ani dupa
primirea botezului in anul 372 (in acea epoca botezul era
preponderent administrat la varsta adulta, dupa o perioada de
catehumenat), Ioan devine monah. Intarzierea de doi ani, dupa
cum el insusi va marturisi, a fost cauzata numai de rugamintea
staruitoare a mamei de a nu fi lasata singura pana la moartea sa,
survenita in 374 sau 375.
La manastirea in care intrase il va avea ca mentor pe Diodor din
Tars, intemeietorul "scolii antiohiene", unde se propunea o
interpretare spirituala a Bibliei insotita de respectarea stricta a
doctrinei crestine orthodoxe stabilite la Conciliul din Niceea. Ioan
se va adanci in studiul Scripturii, pe care il va insoti timp de doi
ani cu o viata ascetica severa intr-o grota din apropierea
Antiohiei, unde isi va pierde pentru tot restul vietii sanatatea.

In anul 381 este numit de episcopul Meletie ca diacon in episcopia

Antiohiei, iar dupa cinci ani, succesorul acestuia; episcopul
ulterior canonizat, Flavian, mentionat elogios si in omiliile din
acest volum, il numeste preot, slujire pe care si-o va mentine timp
de aproape doisprezece ani, fiindu-i incredintata si misiunea de a
rosti predici. In aceasta perioada, in care Ioan Gura de Aur a
rostit circa 700 de predici, a avut de infruntat tulburarile
pricinuite de aparitia si amplificarea ereziilor, cat si conflictul
politic dintre Antiohia, capitala a provinciilor Imperiului Bizantin
din Orientul Apropiat, si autoritatea imperiala din
Constantinopol.

Conflictul a culminat in anul 397 cu revolta infranta a

antiohienilor, carora Ioan si episcopul Flavian le-au venit in
ajutor. In acelasi an, la Constantinopol, murea arhiepiscopul
Nectarie, lasand neocupat un loc de episcop ce facea obiectul
intereselor politice si religioase, antrenand confruntari intre
diferitele factiuni religoase din Imperiu.