Facultatea

de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” Iași

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași






Lucrare de disertație






Învățătura despre desăvârșire a Sfântului Porfirie
Kafsocalivitul și relevanța sa pentru creștinul contemporan.













Student: Onel Vlăduț-Constantin
Master „Misiune și slujire pastorală”, Anul 2.

Profesor îndrumător: Pr. prof.dr. Ioan C. Teșu

1




Introducere


„Prin Sfinții care sunt pe pământul Lui,
minunate a făcut Domul toate lucrurile Sale întru dânșii”
(Psalmul 15,3)

În Sfântul Munte, în acel ținut al pocăinței și laborator al sfințeniei și-a început trăirea sa în
Hristos, minunatul între Sfinți, Cuviosul Porfirie Kafsokalivitul. Mii de creștini ortodocși din
Grecia și din întreaga lume s-au bucurat când la 27 noiembrie 2013 Sinodul Patriarhiei
Ecumenice a proclamat pe cuviosul Porfirie în rândul Sfinților ce înmiresmează de veacuri
întreaga trăire ortodoxă. Cuviosul a fost o importantă personalitate duhovnicească a secolului
trecut. A fost un excepțional fenomen duhovnicesc, care prin harismele sale a ajutat
duhovnicește mii de credincioși ce treceau pragul modestei sale chilii. Iubirea sa harismatică
se revărsa nu doar asupra celor ce îi treceau pragul, ci se făcea adesea părtaș la suferința
întregii umanități.
Este uimitor cum în persoana cuviosului se îmbină în mod roditor viața isihastă cu viața
slujirii aproapelui, în mijlocul lumii. Deși a fost un om simplu, fără știință de carte a dobândit
luminarea Duhului Sfânt, prin a Cărui har a ajuns să cunoască toate tainele din cer și de pe
pământ. Cuvintele sale sunt rodul experienței sale cu Dumnezeu. Deși a trăit în secolul XX ,
învățătura cuviosului este asemenea vechilor părinți. Aceasta este dovada cea mai grăitoare a
prezenței Duhului Sfânt în viața Bisericii noastre. Faptul că sfințenia este prezentă atât de
aproape de veacul nostru ne dă nădejde că „Hristos ieri și azi și în veac este același”( Evrei
13,8).
Sfântul și-a fundamentat întreaga sa viață pe iubirea față de Hristos și față de aproapele.
Împărtășindu-ne din cuvintele cuviosului, vedem că dragostea dumnezeiască față de Hristos
este sinteza desăvârșirii creștine. Toate cele ale credinței noastre nu sunt altceva decât acte
de iubire față de Hristos ca Dumnezeu Personal ce dorește să se comunice omului . Iubindu-L
pe Hristos, creștinul nu mai împlinește formal cele ale credinței sale, ci toate încep să capete
sens în existența sa. Aceasta este „rețeta” părintelui Porfirie pentru creștinul contemporan-
Iubirea. O iubire sinceră înțeleasă mai degrabă ca Persoană – Hristos și nu ca un simplu
simțământ de iubire, adesea izvorât dintr-un egoism camuflat. Pentru creștinul contemporan,
învățătura Sfântului Porfirie este foarte actuală și accesibilă. Cuviosul ne prezintă un
Dumnezeu al iubirii, gata mereu să intre în dialog cu zidirea Sa-omul. Astfel, mântuirea devine
un act realizabil, iar creștinul prinde mult curaj în fața ispitelor acestui veac. Nu greșim dacă
afirmăm ca, învățătura părintelui oferă răspunsuri concrete la probleme actuale și ne îndrumă
pe calea unei „mântuiri prescurtate”.
În spațiul românesc până nu de multă vreme Sfântul Porfirie nu era foarte cunoscut. După
canonizarea din 2013 au început să apară noi traduceri, precum și reeditări ale vechilor
traduceri cu marturii ale fiilor săi duhovnicești. Lucrarea de față își propune să prezinte viața
și învățătura cuviosului Porfirie și să ofere soluții duhovnicești din minunata doctorie a
învățăturilor Bătrânului Porfirie.

2


Partea întâi: Sfântul Porfirie Kafsokalivitul –Chip al dragostei dumnezeiești





1 Sfântul Porfirie Kafsokalivitul- repere biografice



Cuviosul Porfirie Kafsokalivitul s-a născut pe 7 februarie 1906 în satul Sfântul Ioan din
Karistria, Evvia .Numele său de mirean era Evanghelos Bairaktaris, iar părinții săi Leonida și
Eleni ,erau părinți cucernici și iubitori de Dumnezeu. Iar tatăl său, psaltul satului„s-a învrednicit
să-l însoțească frecvent pe Sfântul Nectarie”1.
Familia sa confruntându-se cu mari dificultăți economice, micul Evanghelos a fost nevoit
încă de mic să caute un loc de muncă ,mai întâi în Halkida și mai apoi în Pireu. Însă de foarte
timpuriu a arătat chemare față de viața monahală. Astfel la vârsta de 12-13 ani pe când se
afla încă în școala primară ,a pornit din lume spre Sfântul Munte ,cu dorința de a-l imita pe
Sfântul Ioan Colibașul ,a cărui viață o citise încă de mic și față de care avea mare evlavie.
S-a îndreptat spre pustiul athonit, mai exact spre Schitul Kafsokaliviei ,unde a viețuit
următorii șase ani în Chilia Sfântul Gheorghe. Aici a deprins viețuirea monahală făcând
ascultare față de doi bătrâni riguroși , ieromonahii Pantelimon și Ioanichie ,frați după trup. Ca
un tânăr ucenic ce era, a arătat ascultare deplină și conștiincioasă față de bătrânii săi. Această
ascultare desăvârșită a pregătit ogorul sufletului său pentru a primi minunatele harisme ale
Duhului Sfânt. Cuviosul avea să mărturisească mai târziu: „Ascultare! M-am dedicat acesteia
cu bucurie, cu dragoste. Această ascultare absolută m-a salvat. Ascultare nu de nevoie, ci cu
bucurie și dragoste... Datorită ei mi-a dat Dumnezeu harisma.”2
La vârsta de paisprezece ani a fost tuns în monahism cu numele de Nichita. „În seara
tunderii mele toți părinții s-au adunat în Biserica Sfintei Treimi, în Biserica mare, au făcut
priveghere, au rostit psalmi frumoși ,plini de cucernicie ,iar eu eram cu ciorapi albi, desculț și
plin de cucernicie. Le-am făcut tuturor metanie ,m-am închinat la icoane și proestosul mi-a
pus întrebările schimei mari. Ochii mei erau plini de lacrimi din cauza emoțiilor. După ce s-a
terminat privegherea am mers la chilie. Eram foarte bucuros dar și tăcut. Voiam să fiu singur,
cu Singurul Dumnezeu.”3
În Kafsokalivia împreună cu bătrânii săi ,lucra sculptură în lemn, în special veselă frumos
meșteșugită și cuțite de mână frumos ornamentate. Era o artă și o rucodelie cultivată foarte
mult în Sfântul Munte în perioada respectivă. În 1925,la vârsta de nouăsprezece ani, și din
cauza unei boli serioase a fost nevoit să plece din Sfântul Munte și să se întoarcă în Evvia ,unde
s-a stabilit la Mănăstirea Sfântul Haralambie din Lefka ,aproape de satul său. În 1926 s-a

1
Monahul Patapios Kafsokalivitul Sfântul Cuvios Porfirie Kafsokalivitul. Sfințenia în secolul al XXI-lea,
Ed. Doxologia, Iași 2015,p.19.
2
Klitos Ioanidis, Părintele Porfirie. Mărturii și experiențe., Ed. Bunavestire, Bacău,1999, trad. Sorina
Munteanu,p.43.
3
Ibidem,p.50.

3
întâlnit cu arhiepiscopul Sinaiului Porfirie al III –lea ,care, recunoscându-i harismele
duhovnicești , l-a hirotonit preot în iulie 1927 și dându-i numele de Porfirie, nume cu care
urma să devină cunoscut în întreaga lume ortodoxă. La scurt timp ,Pantelimon Fosnitis ,
mitropolitul Karistiei i-a dăruit slujirea de duhovnic. Avea doar douăzeci și unu de ani.
În 1940, cu puțin înainte de al doilea Război Mondial ,Cuviosul Părinte Porfirie s-a stabilit
în Athena, unde pe 12 octombrie a fost numit preot paroh și duhovnic la paraclisul Sfântul
Gherasim de la Policlinica din Athena ,de lângă Piața Omonia, în centru Athenei. Este demn
de menționat că el însuși a cerut să i se încredințeze această slujire ,din marea și jertfelnica sa
viață față de semenii săi suferinzi , pentru a-i sprijini în momentele dificile și în durerea lor.
După cum mărturisea cuviosul ,a slujit lucrând în „pustia” Omoniei timp de treizeci și trei de
ani ca și cum ar fi o singură zi, odihnind și slujind cu epitrahilul său o mulțime de suflete aflate
în suferință:„În mulțimea, lumea si zgomotul Omoniei ,eu îmi înălțam mâinile spre Dumnezeu
și trăiam înlăuntrul meu ca în pustia Sfântului Munte.
Pe toți îi iubeam, pentru toți mă rugam...”4,relata însuși cuviosul. Concomitent pentru a
asigura cele necesare întreținerii părinților săi și a altor câteva rudenii apropiate ,de a căror
îngrijire se ocupa ,muncea într-o crescătorie de păsări ,într-un atelier de tricotaje și unul de
pregătire a tămâii, pe rând.
În 1970 s-a pensionat din postul de preot paroh la biserica Sfântului Gherasim. Cu toate
acestea a rămas aici încă trei ani până când i s-a găsit un înlocuitor. În 1973 s-a stabilit definitiv
la Mănăstirea Sfântul Nicolae din Kallisia, Attica. Aici cultiva terenurile mănăstirii și se îngrijea
de lucrarea sa duhovnicească. În 1978 a înființat mănăstirea de maici cu hramul Schimbarea
la Față a Domnului la Milesi în Malasaka.
Până la construirea clădirilor mănăstirii a trăit la început într-o rulotă ,iar apoi într-o simplă
chilie de cărămidă ,confruntându-se în special cu condiții neprielnice și suferind cu răbdare
multele încercări legate de sănătatea sa. Important este de menționat că a dobândit o mare
faimă de duhovnic, un mare număr de credincioși îl vizitau .A condus o mulțime de oameni la
Hristos ,iar prezența sa în lume a constituit o mângâiere pentru mulți. Foarte multe suflete ale
credincioșilor le-a povățuit și a alinat mulțime de dureri ale celor ce îl căutau.
Pentru harisma discernământului și a străvederii cu care era înzestrat de Dumnezeu foarte
mulți credincioși îl căutau, nu doar din Grecia, ci și din afara granițelor. Simplitatea părintelui
reușea să topească și cele mai înghețate inimi. Toți cei ce îl întâlneau plecau de la dânsul
schimbați, atinși de harul lui Dumnezeu. Cuviosul era ca un doctor duhovnicesc care știa să
vindece sufletele credincioșilor. Deși suferi de foarte multe boli, totuși dragostea inimii sale se
revărsa asupra tuturor. Chiar dacă nu reușea fizic să fie aproape de ucenicii săi, îi sprijinea
mereu cu rugăciunea sa, iar prin bogăția harismelor sale era mereu în duh împreună cu dânșii.
După ce s-a împlinit dorința sa de a zidi mănăstirea din Milesi ,în iunie 1991 prevăzând că i
se apropie sfârșitul a plecat spre Sfântul Munte la Kafsokalivia. Puțin mai târziu pe 2 decembrie
în zorii zilei, în liniște și smerenie după cum a și trăit ,Părintele Porfirie a trecut la Domnul.
Slujba de înmormântare a avut loc în ziua următoare ,cu priveghere de toată noaptea în
venerabila biserică a schitului ,cu participarea tuturor părinților kafsokaliviți. Toate cele legate
de înmormântare au fost săvârșite potrivit indicațiilor lăsate ucenicilor săi de însuși cuviosul.
La douăzeci de ani după aceasta, pe 27 noiembrie 2013,Sfântul Sinod al Patriarhiei
Ecumenice ,sub conducerea patriarhului ecumenic Bartolomeu ,a purces la canonizarea

4
Gheorgheos S.Krustalakis Bătrânul Porfirie .Părinte duhovnicesc și pedagog. Ed. Bunavestire,
Bacau,1999,p.76.

4
Sfântului Părinte Porfirie ,înscriindu-i numele în calendarul Bisericii Ortodoxe cu dată de
prăznuire la 2 decembrie.





2. Personalitatea harismatică a Sfântului Porfirie Kafsokalivitul


Cuviosul Părinte Porfirie a ajuns de la „chip” la „asemănare”, a ajuns la îndumnezeire care
este scopul primordial al omului. Viața lui a fost o mărturie a experienței duhovnicești pentru
epoca noastră ,o mărturie autentică și veritabilă despre Hristos. Iubirea liniștită a cuvântului
său transmitea tuturor iubire și nădejde și îmbrățișa în mod tămăduitor existența umană. Avea
experiența personală a dragostei și prezenței lui Dumnezeu în viața oamenilor și din acest
motiv exercita o influență pozitivă în viața celor ce îl întâlneau .A sprijinit o mulțime de oameni
aflați în situații duhovnicești dificile ,dar și în situații grele de boală și durere ,cu viața,
epitrahilul și rugăciunea sa. Având el însuși încredere absolută în pronia lui Dumnezeu ,a arătat
tuturor libertatea veacului viitor.
Sfântul Porfirie a fost împodobit de Dumnezeu cu harisme speciale . Special era însă și
modul de abordare a acestor harisme. Iar acestea erau multe: smerenia ,ascultarea absolută
de voia lui Dumnezeu, iubirea sa vie față de toți, discernământul său duhovnicesc,
străvederea, înainte-vederea, răbdarea sa tenace în boli grele, harisma sa făcătoare de minuni
și vindecătoare. Toate acestea erau în relație cu evlavia sa adâncă, cu nemărginita sa dragoste
de învățătură și cunoașterea specifică a multor teme ce decurgeau din aceasta, deși el nu era
foarte școlit, cu hărnicia și sârguința sa, cu dragostea sa pentru mediul înconjurător.
Nimeni nu l-a auzit vreodată să se laude pentru aceste harisme. Deși adeseori a manifestat
lucrările excepționale ale harului dumnezeiesc în sufletul său ,a făcut-o în așa fel încât„oamenii
să simtă îmbrățișarea cu care-i cuprinde Hristos pe toți ,pentru ca creștinii să fie ajutați să se
mântuiască, aflându-se în comuniune de dragoste cu Hristos.”5
Își dăruia dezinteresat și modest toate harismele sale și pe sine însuși în slujirea poporului
lui Dumnezeu: „Eu nu am nimic, doar Hristos este totul...” spunea.6 Pe părinții obștii sale de la
Chilia Sfântul Gheorghe îi sfătuia ca atunci când oamenii îi întrebau despre el să spună
că„Părintele Porfirie este doar un călugăr ortodox”7.îndelungata viață a Sfântului este plină de
lucrările sale minunate, de înainte-vederi și străvederi, de vindecări ale celor bolnavi și de
diverse binefaceri acordate oamenilor care alergau cerându-i ajutorul.
De fiecare dată când ne ridicăm sufletul și rugăciunea la acest mare sfânt, nu putem decât
să admirăm mai mult decât harismele sale duhovnicești, dragostea sufletului său pentru
Hristos. Dragoste care se manifesta ca o neîntreruptă tresăltare de adorare , recunoștință și
doxologie față de Dumnezeu , dar și ca rugăciune stăruitoare către Dumnezeu pentru întreaga
lume.

5
Ne vorbește Părintele Porfirie. Viața și cuvintele, Editura Egumenița ,Galați,2012,p.54, trad. Ierom.
Evloghie Munteanu.
6
Ibidem.
7
Ibidem,p.98.

5
 „Însă pentru a deveni pe deplin și adânc înțelese anumite aspecte ale vieții și învățăturii sale
trebuie să îl înțelegem prin prisma criteriilor teologice , prin prisma participării la energia
curățitoare, luminătoare și îndumnezeitoare a lui Dumnezeu ,care, în acord cu întreaga
Tradiție a Bisericii, este condiția fundamentală a mântuirii și îndumnezeirii omului”8.Dacă
dorim să-l înțelegem pe Sfântul Porfirie în deplinătatea personalității sale ,trebuie să-l vedem
mai întâi în cadrul anumitelor evenimente care au avut loc la începutul vieții sale
monahale.„Dacă ne concentrăm asupra acestor evenimente ,vom putea să înțelegem cine
este Sfântul Porfirie. Pentru că iubirea lui poate fi percepută în mod diferit; adică poate fi
așezată într-o teologie post-patristică ,fiindcă îi iubea pe toți.
Cine îl vede pe Sfântul Porfirie doar prin prisma sentimentală și a unei iubiri față de toți
,care, desigur, este și ea importantă, însă înafara condițiilor ascetice ale unei iubiri evanghelice
,probabil greșește. În cazul Sfântului Porfirie putem să localizăm condițiile reale și teologice
ale sfințeniei, care este esența teologiei și tradiției Ortodoxe. Sfântul Porfirie a fost o teologie
vie a evenimentelor. Din această perspectivă trebuie să îi citim cuvintele și astfel să privim la
sfânta sa persoană.”9
Considerăm că primul eveniment l-a constituit întâlnirea cu viața liturgică a părinților
kafsokaliviți, la prima participare a sa la privegherea de la biserica schitului în preajma
sărbătorii Sfintei Treimi. Să-l lăsăm pe el însuși să ne vorbească despre acest eveniment:„Era
prima oară când intram înăuntru. Biserica era plină de călugări care stăteau în picioare, plini
de evlavie și atenție. Candelabrele își împrăștiau lumina peste tot, luminau icoanele de pe
pereți, de pe tetrapoduri. Toate străluceau.
Candelele erau aprinse, tămâia răspândea o mireasmă plăcută, cântările răsunau cucernic
în frumusețea nepământescă a nopții. Am fost cuprins de cutremur dar și de frică. Am simțit
că nu mă mai găseam pe pământ, ci mă găseam în cer...A fost perima mea experiență. S-a
întipărit în mine. Nu o voi uita niciodată”10.
Al doilea eveniment este vedere bătrânului Dimas, un ascet niptic, kafsokslivit rus înaintat
în vârstă .Pe când Sfântul Porfirie, pe atunci monahul Nichita, avea în jur de șaptesprezece ani
l-a văzut pe bătrânul Dimas rugându-se în pronaosul Bisericii centrale. Era în zorii unei zile de
sărbătoare , în 1923, și Biserica era încă închisă. Din ajun, călugării din obștea monahului
Nichita plecaseră în Kerasia la muncă și îi spusese tânărului lor ucenic să meargă la Biserică,
unde avea să fie săvârșită Liturghia și să se împărtășească.
După ce Nichita a aprins candelele de la chilia sa , a coborât la Biserica mare unde, într-un
colț lateral al pronaosului , s-a așezat să se roage, așteptând să bată clopotele. Dintr- odată a
intrat în pronaos bătrânul Dimas . După ce s-a asigurat că nu se mai află nimeni pe acolo ,
pentru că nu îl observase pe monahul Nichita , a început să facă metanii și să spună rugăciunea
minții cu suspine negrăite. Atunci după cum relatează părintele Porfirie harul dumnezeiesc s-
a revărsat din bătrânul Dimas și l-a cuprins pe tânărul Nichita , care era gata să- l primească.
Privindu-l pe bătrânul Dimas rugându- se a văzut că strălucește în lumină. Și atunci , după cum
el povestește în inima lui a intrat rugăciunea minții.
Mintea i-a coborât în inimă și a început să se roage.„Îndată ce a intrat, bătrânul Dimas a
privit în stânga și în dreapta dar nu a văzut pe nimeni. Atunci ținând în mână un metanier

8
Ierotheos Mitropolit al Nafpaktosului ,Vremea lucrării.Chipul lăuntric al tradiției ortodoxe: teologie
și viață, Ed. Sophia, București,2017,p 108.
9
Arhim. Vasilios Gondikakis Împăratul slavei, Ed. Bizantină,București,2017,p.208.
10
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Cuvinte despre rugăciune și pocăință ,Ed. Sophia, București,
2018,p.47.

6
mare, a început să facă metaniile obișnuite, multe și rapide, spunând în continuu: Doamne
Iisuse Hristoase miluiește-mă! La scurt timp a căzut în extaz. L-am văzut stând în picioare,
deschizându-și mâinile drept, în formă de cruce, cum a făcut Moise în fața mării... Ce era acest
lucru? Era în lăuntrul harului. Strălucea în lăuntrul luminii. Acesta era! Imediat mi-a transmis
rugăciunea. Imediat am intrat în atmosfera lui. Nu mă văzuse. Am fost cuprins de emoții și am
început să plâng. A venit la mine, umilul și nevrednicul, harul lui Dumnezeu. Cum să vă spun,
mi-a comunicat harul. Adică harul pe care îl avea acel sfânt strălucea și în sufletul meu. Mi-a
transmis harismele sale duhovnicești. Mi-a transmis harisma rugăciunii și a străvederii...”11
Desigur, bătrânul Dimas se găsea într-o stare duhovnicească superioară, dar și mai tânărul
pe atunci părinte Porfirie , se afla cu siguranță într-o asemenea stare duhovnicească și de
curăție a inimii , încât să fie învrednicit să îl vadă pe bătrânul Dimas strălucind în lumină.
După Dumnezeiasca Liturghie care a urmat și după Dumnezeiasca Împărtășanie, sufletul său
s-a umplut de negrăite simțăminte de bucurie, entuziasm și doxologie față de Dumnezeu. În
lăuntrul său s-a născut un om nou , cu simțuri noi.
În el se aprinsese dragostea dumnezeiască. O nouă lume se deschidea înaintea sa, simțind
că îl inundă harul divin. Atunci când puțin mai târziu aprindea candelele la paraclisul chiliei
sale, i-a întrezărit de la mare distanță pe călugării obștii sale, care se întorceau de departe, pe
când omenește nu puteau fi vizibili:„De atunci, de când am simțit harul lui Dumnezeu, toate
harismele s-au înmulțit... Ceea ce vedeam prefăceam în rugăciune.”12
Următorul eveniment se referă la plimbare cuviosului Porfirie prin pădurea care înconjoară
Kafsokalivia, pe când începuse să lucreze în inima sa rugăciunea. Mergând pe atunci în pădure
cu curăția inimii pe care o avea, a auzit ciripitul unei privighetori care se afla ciripind în ramurile
copacilor. Atunci a înțeles că aceasta ciripea în liniștea din jur, slăvindu-L pe Dumnezeu. A dorit
ca el însuși să se piardă , împreună cu monahii necunoscuți și tainici, în paradisul pustiei.
Este impresionantă relatarea acestui eveniment, pe care el însuși l-a povestit mai târziu
ucenicilor săi, ca un alt rezumat al vieții sale și ca o autobiografie simbolică:„ Stăteam pe o
stâncă. Alături de mine curgeau ape reci și spuneam rugăciunea. La scurt timp, în liniște, aud
un glas dulce, îmbătător, cântând și lăudându-L pe Creator. Privesc și nu disting nimic. În cele
din urmă, vizavi, pe o ramură, văd o păsărică. Era privighetoare. Această pasăre microscopică
să scoată sunete dulci...Mi-au venit lacrimi în ochi. Erau aceleași lacrimi ale harului care
curgeau spontan și pe care le-am dobândit de la bătrânul Dimas. Era pentru a doua oară când
le încercam. Mă gândeam... De ce cântă această privighetoare această cântare splendidă? De
ce, cu ce scop? Poate așteaptă să o laude cineva?... Câte nu mi-a spus mica privighetoare? M-
am gândit... De ce ea și nu și eu? De ce să se ascundă ea și nu și eu? Păsărelele... doreau în
singurătate , în liniște, în pustie , în tăcere să fie ascultate de cine altul? De Făcătorul cerului
și al pământului.”13
Evenimentul de mai sus , așa cum l-a relatat el însuși prin cuvântul său adânc teologic,
doxologic și poetic nu a fost o simplă clipă emoționantă și o simplă emoție artistică, o
tresăltare de bucurie din lumea firească , ci vederea rațiunilor ființelor de către cuviosul
Porfirie, prin prisma propriei rugăciuni curate.„ Să vă folosiți de momentele frumoase .
Momentele frumoase predispun sufletul la rugăciune, îl fac subțire, cuviincios, poetic. Treziți-

11
Konstantinos Yannitsiotis, Lângă Părintele Porfirie, Ed. Bunavestire ,Bacău, 1999, p.70.
12
Ibidem, p.73.
13
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Când voi pleca, voi fi mai aproape de voi, Ed. Sophia, București,
2019, trad. Gabriel Mândrilă ,p.205.

7
vă dimineața să vedeți soarele împărat ieșind tot purpuriu din mare. Când vă entuziasmează
un peisaj frumos, o bisericuță, ceva frumos, să nu rămâneți acolo, să mergeți dincolo de el , să
treceți la slăvirea a tot ce e frumos, ca să Îl trăiți pe cel Singur Frumos.”14
Cu siguranță din această perspectivă a fost învățat de privighetoare , căci vedea creația
întreagă cuprinsă de harul lui Dumnezeu. Privighetoarea pustiului athonit a fost pentru
cuviosul Porfirie călăuzitoarea sa în descoperirea lui Dumnezeu , în „mâncatul” și „băutul”
harului divin. A constituit prototipul său pentru tot restul vieții sale, până la adormirea sa, când
a zburat ca o altă privighetoare a lui Dumnezeu din Grădina Maicii Domnului în grădinile
Raiului.
Evenimentele minunate pe care le-am amintit, considerăm că exprimă personalitatea
părintelui Porfirie. Acestea sunt o teologie reală vie. Astfel poate fi explicat cum trăia în piața
Omonia din centrul Athenei, pe când slujea la paraclisul Policlinicii și a reușit să vorbească
permanent cu Dumnezeu și să nutrească dragoste pentru oameni și pentru întreaga creație .
Oriunde mergea se găsea în lumina harului. Astfel se explică faptul că le ura fiilor săi
duhovnicești să îi învrednicească Dumnezeu să intre în Biserica Sa pământească necreată, care
este participarea la slava lui Dumnezeu.
Tot astfel se explică și faptul că, văzând că se apropie plecarea sa din această viață , s-a retras
în Sfântul Munte , pentru a trăi și a adormi în liniște și a dorit ca și rămășițele trupului său să
rămână în anonimat.
Una dintre caracteristicile pastorației Sfântului Porfirie era harisma de aș vizita fiii săi
duhovnicești atât în Grecia ,cât și în străinătate fără să se deplaseze fizic. Vedea cu harisma
străvederii ceea ce îi preocupa ,îi călăuzea în abordarea problemelor pe care le întâmpinau și
le dădea soluții în diverse moduri minunate.
În toată viețuirea sa, Cuviosul a avut ca model viețile sfinților. Mulți sunt sfinții despre care
vorbea cu diferite ocazii celor ce îl ascultau. În mod deosebit vorbea despre Sfântul Ioan
Colibașul, Sfântul Porfirie Episcopul Gazei și Sfântul Andrei Criteanul. Legătura sa cu acești
sfinți ne oferă posibilitatea de înțelege, măcar în parte, cugetul plin de virtute al Cuviosului.
De multe ori și-a mărturisit în mod regulat dragostea față de Sfântul Ioan Colibașul, pe care a
început să o simtă de la vârsta de doisprezece ani, când a citit pentru prima oară viața
sfântului.
Aici putem semnala un amănunt ce merită atenție. Sfântul Ioan Colibașul și Sfântul Porfirie
au în comun, pe de o parte, dorința aprinsă pentru retragerea în pustie, iar pe de altă parte,
anularea plecării în pustie. Sfântul Ioan a rămas pustnic până la sfârșitul vieții sale, însă a
revenit în lumea pe care o părăsise.15 La fel, Cuviosul Porfirie a păstrat până la sfârșitul vieții
sale dragostea pentru chilia sa din Sfântul Munte, însă a părăsit-o înainte de a împlini 20 de
ani. A petrecut în mijlocul societății timp de 65 de ani.
Potrivit lui Thanasis Papathanasiou , puteam spune că Sfântul Porfirie are ceva ce
„depășește măsura Sfântului Ioan”16. După cum povestea el însuși, pe când viețuia în Sfântul
Munte, l-a cuprins o stare de îngrijorare pentru părinții săi și pentru un văr de-al său, de dragul
căruia se gândea să meargă în lume pentru a-l aduce cu el în fericirea Sfântului Munte. Însă și
Părintele Porfirie și duhovnicul lui au respins aceste gânduri, considerându-le ispite.
Eventualitatea întoarcerii în lume a fost eliminată. Și totuși, Dumnezeu a hotărât mai târziu
plecare în lume a Părintelui Porfirie. Nu însă de dragul rudelor, ci pentru toți oamenii de care

14
Părintele Porfirie, Fapte minunate și învățături, Ed. Egumenița, Galați, 2011, p.114.
15
Cf. Sinaxarului din Mineiul pe Ianuarie, Editura IBMBOR, București, 2005, p. 204.
16
Thanasis Papathanasiou , Un pustnic în din Sfântul Munte în inima orașului- Sfântul Porfirie
Kafsokalivitul, Editura Doxologia, Iași, 2020, p. 14.

8
se simțea legat nu printr-un fapt de natură biologică, ci printr-un „salt” în libertatea înțeleasă
ca dragoste. Venirea sa în mijlocul lumii nu a fost un act de pogorământ ,o abatere. A fost chiar
misiunea sa. „Am rămas acolo unde m-a dus Dumnezeu”17 spunea Părintele. Așadar nu avem
de-a face doar cu o ieșire (plecarea sa din Sfântul Munte), ci mai întâi de toate cu o intrare
(intrarea sa în oraș). În Istoria Bisericii întâlnim diverse situații în care asceții vin în locuri în
care există multe probleme, tocmai pentru a contribui la rezolvarea acelora.
Întâlnim de pildă, pustnici care mergeau în pustie , dar nu pentru a afla acolo liniștea așa
cum făceau mulți asceți , ci pentru a-l înfrunta pe diavolul față în față, care locuia acolo și de
acolo își lansa atacurile asupra oamenilor. Același sens îl are și venirea ascetului în lume pentru
a-l înfrunta pe diavolul și pentru a elibera orașele din stăpânirea lui. Cu alte cuvinte, motivul
acestei atitudini constă în confruntarea imediată și frontală cu răul.
Un alt exemplu elocvent în acest sens este Sfântul Porfirie Episcopul Gazei, care fie prin
rugăciune, fie cu ajutorul armatei imperiale a dărâmat templele păgânești închinate zeului
Marnas , arătându-L pe Hristos „Singurul cu adevărat puternic”18 Cuviosul Porfirie purta
numele acestui sfânt. Piatra de temelie a mănăstirii pe care a ridicat-o la sihăstria de la Milesi
a fost pusă chiar în cadrul privegherii săvârșite la prăznuirea Sfântului Porfirie de Gaza.
Cuviosul Porfirie când vorbea despre protectorul său îl amintea ca pustnic care a smerit
patimile cu înfrânarea, și nu ca surpător al idolilor și luptător împotriva acestora. Atitudine
Cuviosului în lupta cu răul era cu totul diferită ( diametral opusă) de cea a Sfântului său
protector. Părintele era cu totul împotriva înfruntării directe a diavolului.
„ Avea credința că ceea ce constituie obiectul atenției și al orientării puterilor omului , acel
lucru îi va și determina existența , fie că este vorba de ceva ce iubește, sau de ceva ce urăște.”19
Credea, desigur că , firescul vieții creștinului se exprimă contrar manifestărilor diavolului, însă,
insista categoric asupra faptului că soluția este ca omul să se îndrepte spre Hristos , spre
dragostea și spre lumina Lui. Această lumină și transmiterea ei mai departe alungă întunericul
– nu lupta împotriva întunericului în sine. O luptă fățisă împotriva întunericului face ca centrul
vieții celui ce poartă Crucea să fie întunericul , căruia creștinul, de fapt i se opune. Părintele
Porfirie a realizat și el o intrare în mijlocul societății , însă a făcut asta după criteriul iubirii.
Ne gândim adeseori la Sfinții contemporani, pe care ne-a învrednicit Dumnezeu să îi avem
în vremea noastră și vedem cum din fragedă vârstă Dumnezeu i-a acoperit cu harul Său. Și ne
întrebăm cu mirare: Cum oare au reușit să sporească în virtute, să se nevoiască , încât
Dumnezeu să-I adumbrească cu harul Său? Dacă luăm aminte la viețile lor observăm că toți au
avut ceva anume: au avut dragoste de Dumnezeu. La Sfântul Porfirie observăm că de mic copil
și-a dorit să se afierosească lui Dumnezeu și a plecat chiar pe ascuns.
Vedem în acest caz răspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu, dar și dispoziția de a face
ascultare până și în ceea ce numim „năzdrăvănii copilărești”. Cuviosul Porfirie a înaintat cu
ușurință pe calea Domnului pentru că avea înlăuntrul său curăție și ascultare. De asemenea, a
avut parte și de premisele necesare: atitudinea creștină pe care familia sa o menținea
totdeauna, în orice aspect al vieții. Acest lucru l-a făcut să-L iubească pe Dumnezeu și să-L
iubească cu adevărat. I-a dat disponibilitatea de a se supune voii Lui și să ajungă în cele din
urmă la înalte trepte duhovnicești.
Toate acestea pot părea ca și cum Dumnezeu i-ar fi predestinat pe unii oameni care se vor
sfinți, dar nu este așa. „ Să ne gândim , de exemplu la Dreptul Simeon , care s-a învrednicit să
Îl ridice în mâinile sale pe Domnul; era menit, am putea spune să Îl ridice în mâinile sale pe

17
Konstantinos Yannitsiotis, în Op. cit ,p. 44.
18
Viețile Sfinților pe Februarie, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1999, p. 187.
19
Thanasis Papathanasiou în Op. cit, p.19.

9
Dumnezeu , dar, însă totodată zicem că a un om drept și cu frica lui Dumnezeu.”20 Cu alte
cuvinte, există întotdeauna ceva ce dă și omul , un pământ bun în care sămânța harului lui
Dumnezeu găsește teren rodnic.„ E posibil ca noi să nu ne dăm seama de existența acestui
ogor duhovnicesc, dar el este văzut de ochii lui Dumnezeu – aceasta este taina harului
dumnezeiesc.”21 Și încercați fiind de diverse probleme de sănătate ei nu dădeau însemnătate,
nu fiindcă ar fi fost indiferenți, ci fiindcă se încredeau în Dumnezeu. Așadar, felul în care
răspundeau încercărilor era în armonie cu voia lui Dumnezeu. Astfel arătau că exista și propriul
lor consimțământ la darul harului.
Oricare ar fi situația concretă, nu trebuie să uităm că oricât de ușoară ar fi pentru unii
chemarea inițială, viața lor nu încetează să fie încercată după aceea cu multe ispite și suferințe.
Toți acești oameni sfinți au trecut prin prigoniri, umilințe și întristări. Sfântul Porfirie avea
cancer și mărturisea:„ Mă rușinam să-L rog pe Dumnezeu să mă facă bine”22. Astfel vedem că
Harul lui Dumnezeu se păstrează cu multă jertfire de sine. Cuvioși precum Sfântul Porfirie,
Sfântul Paisie , Sfântul Iacov Țalikis, au avut nenumărate boli și niciodată nu s-au rugat să se
facă bine, niciodată nu au pus boala lor înaintea problemelor celorlalți oameni.
Întotdeauna în inimile lor semenii au avut întâietate. Astfel, Sfinții contemporani sunt vii
mai ales prin pilda vieții lor.„ Să ne uităm la Bisericile noastre: o biserică este universul în
miniatură , este. Nivelul nostru; în înălțime este Atotțiitorul, este cerul. Sunt sfinții care ne
înconjoară, pe pereții bisericilor fiind istorisite iconografic viețile lor. Cine sunt Sfinții? Sunt cei
care ieri au fost aici unde trăim noi. Sunt cei pe care i-am văzut și care ne-au povățuit către
Hristos. Unde sunt ei acum? În împărăția lui Dumnezeu. V-ați gândit ce înseamnă viața omului
fără Dumnezeu? Omul fără Dumnezeu este un viitor gunoi. De ce? Fiindcă va muri mâine.
Adică o să ajungă un leș. Nu sună bine, dar aceasta este realitatea. Și cei care îl iubesc o să-l
îngroape. Acesta este deci omul?„23 se întreba Părintele Efrem Filotheitul.
Un alt lucru pe care îl observăm la Cuviosul Porfirie era o adâncă cunoaștere teologică. Cu
toate că avea puțină știință de carte, viețuirea sa nu se rezuma doar la o bună purtare. După
cuvântul Sfântului Pavel„ Căci Hristos, nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc, dar nu cu
înțelepciunea cuvântului ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos”24, credința și purtarea
sa erau întemeiate pe fundamente tari de cunoaștere a poruncilor lui Dumnezeu. Nu îți dădea
doar niște bune sfaturi morale , ci îți explica cu de-amănuntul și îți lămurea voia lui Dumnezeu.
Vedeai că virtutea sa era întemeiată pe cunoașterea poruncilor dumnezeiești, nu doar pe
norme etice.
Cuviosul , chiar și după moarte continuă să fie alături de cei ce îl chemă:„Pe acest stareț nu
am avut bucuria să îl cunosc pe când era în viață. Însă mă socotesc foarte binecuvântată,
fiindcă mi-a îngăduit Hristos , mie nevrednica, să- l întâlnesc într-un chip minunat. O cunoscută
de-a mea pe care o știam de ani de zile , mi-a apărut odată în cale, având în mână o carte.
Citind-o am descoperit cel mai bun dar pe care îl primisem vreodată. Am simțit că sufletul mi
s-a umplut de o dulce dragoste pentru acest stareț. L-am iubit atât de mult, încât am început
să cer un prilej de a-l întâlni, deoarece simțeam că mă cunoștea, că mă iubea. Datorită marii
mele dorințe de a ne cunoaște, într-o zi a venit și m-a găsit. Pe atunci înfruntam o mare

20
Pavlos, Mitropolit de Sisani și Siatista, Omul care nu este smerit nu poate iubi- Sfântul Iacov Țalikis
așa cum l-am cunoscut, Editura Doxologia, Iași, 2020, p.140.
21
Ieromonahul Iosif Aghioritul, Starețul Efrem Katunakiotul, Editura Evanghelismos, București,2004,
trad. Ieroschi. Ștefan Nuțescu,p.132.
22
Thanasis Papathanasiou, în Op. cit. p.25.
23
Ne vorbește Starețul Efrem Filotheitul- Meșteșugul mântuirii, Editura Egumrnița, Galați, 2012, p.78.
24
1Corinteni 1,17.

10
problemă. A venit așadar ca să o dezlege și să îmi dăruiască mângâiere. Aceasta a fost prima
noastră întâlnire personală. Era 23 februarie, ora 23.30 seara, în anul 1996. Îmi amintesc că
stăteam în salonul casei mele și plângeam cu multă durere. Deodată însă, am auzit o voce
dulce:
-Plângi? m-a întrebat.
Am ridicat privirea speriată și l-am văzut înaintea mea pe starețul Porfirie. Arătându-mi cu
mâna dreaptă mi-a spus:
-Iată ce te așteaptă!
Și deodată înaintea mea toate au fost cuprinse de lumină. De atunci mereu îl simt lângă mine.
Este ca și cum am locui împreună. Însă cea mai mare dintre minuni este că m-a învățat cum să
iubesc , cum să mă încredințez și să mă îndrăgostesc de Hristos.”25




3.Harisma pastorală a Părintelui Porfirie


„ Atunci când Hristos ne leagă pe unii de alții, nu mai
există distanțe. Când voi pleca din această viață va fi mai bine. Voi fi mai aproape de voi.”26


Ca părinte duhovnicesc, cuviosul Porfirie avea harisma de a preschimba sufletele oamenilor.
Harul lui Dumnezeu lucra foarte profund în adâncul ființei sale, încât oamenii care intrau în
contact cu dânsul erau călăuziți la Hristos. Din mărturiile ucenicilor săi, putem observa atât
blândețea caracteristică a părintelui, cât mai ales principiul liberului arbitru pe care bătrânul
Porfirie îl respecta întru totul. Deși era împodobit cu multe harisme, niciodată nu a folosit
aceste daruri în chip egoist, nu a constrâns pe nimeni prin darurile sale. Adresându-se
ucenicilor săi, nu îi lega de propria persoana, ci căuta să îi unească cu Hristos. Libertatea era
principiul fundamental al părintelui. Hristos niciodată nu îl constrânge pe om. Cu puține
cuvinte, aprindea flacăra dumnezeiască în inimile oamenilor. Nu certa, ci îmboldea tainic,
însuflețea, trezea dragostea de Dumnezeu.
În viața Sfântului Antonie cel Mare se spune că Sfântul producea o impresie asupra tuturor
celor ce se apropiau de el:„ Și numai văzându-l , spune biograful său, oamenii beneficiau de
puterea ce ieșea din el ca din Hristos.”27 Aceeași imagine o vedem prezentă și în viața
cuviosului Porfirie. Oamenii se apropiau de dânsul cu această nădejde a întâlnirii cu Hristos.
Părintele Placide Deseille explicând termenul de Avva spunea: „ Avva se distinge în primul
rând prin autoritate :a cuvântului și a exemplului personal. Avva era recunoscut prin aceea că
era un om al păcii, un om eliberat de patimi, cei care îl urmau, ei înșiși se doreau a fi asemenea
lui.”28 Astfel, avva nu este impus de alții nici nu se anunță pe sine pregătit spre a îndruma și
sprijini duhovnicește pe cei care își caută povățuitorul. Lucrurile stau mai degrabă invers: fără
nici o inițiativă a sa, oamenii vin să- i ceară sfatul sau să trăiască în preajma lui. Se impune mai

25
Monahia Porfiria ,Ascultă-mă!, Ed. Evanghelismos, București,2017, trad. Ieroscim. Ștefan Nuțescu,
p..35.
26
Ne vorbește Părintele Porfirie, Editura Egumenița, Galați, 2011,p.6.
27
Viețile Sfinților pe luna ianuarie, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor ,1993, p.307.
28
Placide Deseille, Din Răsărit la Apus .Ortodoxie și Catolicism, Editura Doxologia, Iași, 2018, p. 134.

11
degrabă prin viața sa. Aceasta putem observa și în legătura părintelui Porfirie cu ucenicii săi.
Credincioșii îi observau viața, primeau învățăturile sale și le urmau ca pe un mod de viață.
Acest lucru creează tradiție pentru că Ortodoxia este „un mod de viață”29. Părintele Porfirie
înțelegea foarte bine taina persoanei. Îl înțelegea pe fiecare în parte.
În mod evident, Părintele Porfirie nu a fost un teolog al spațiului public. A fost cel care a
sădit în ceilalți iubirea, oferind dovezi revelatoare în acest sens. Blândețea sa îngemănată cu
cumpătarea, diferă radical de agresivitatea zelotistă, care se manifestă din ce în ce mai des în
zilele noastre în numele credinței. „ În încercarea noastră de a vesti credința trebuie să fim
delicați. Puține cuvinte. Cea mai bună cale de a mărturisi credința este propriul nostru
exemplu, dragostea noastră, blândețea noastră”30 spunea Părintele. Mărturiile arată că
Părintele Porfirie , care discuta cu bunăvoință, ore întregi cu oamenii care aveau deschidere
spre dialog , nu pătrundea niciodată în spațiul personal al celuilalt. Nu vorbea despre
Dumnezeu decât dacă era întrebat și nu obișnuia să îi stropească cu agheasmă pe toți cei
prezenți, decât dacă era sigur că și ei își doreau asta.
O deosebită însemnătate o are și mărturia episcopului sârb Irineu Bulovici.31 Părintele
Irineu a fost ucenic al Părintelui Iustin Popovici (1894-1979). Părintele Porfirie știa că Părintele
Iustin intra dese ori în acute confruntări cu liderii comuniști ai Iugoslaviei. Era firesc ca ucenicii
săi să îi urmeze exemplul. Și ce i-ar fi zis ucenicii Părintelui Iustin cuiva care nu l-a cunoscut
personal pe acesta și care ar fi interpretat cuvintele lui în mod diferit? Avem de-a face într-un
astfel de caz cu un fenomen numit „ idolatrizare a experienței.”32
Cunoașterea personală a cuiva , experierea legăturii directe cu anumite persoane sau
raportarea la anumite lucruri se absolutizează , astfel încât „ experiența personală dobândește
o pondere mai mare decât criteriile teologice, alimentând printre altele boala gherondismului,
dependența de un duhovnic și idolatrizarea acestuia.”33Părintele Porfirie recunoștea faptul că
Părintele Iustin putea intra în conflict cu persoanele amintite , însă nu era de acord că această
atitudine a părintelui poate constitui un mod general și se impune și ucenicilor săi. „ Declarații
zelotiste de tipul eu am să rămân tare în credință chiar cu prețul vieții, Părintele le comenta în
felul următor: Este bun și lucrul acesta, dar lucrarea lui Hristos nu se face așa. Te sfătuiesc,
Părinte Irineu să schimbi cumva modurile în care vezi lucrurile. Pentru a putea să împlinim
lucrarea lui Hristos , pentru a se putea folosi chiar și ateii , comuniștii și alții, să nu îi înfrunți,
să nu te cerți cu ei și să nu îi provoci. Chiar și dacă cineva ar scuipa icoana, chipul lui Hristos în
fața ta, tu să nu îi zici nimic. Nu încerca să-L aperi pe Hristos. Nu are nevoie Hristos să îi iei
apărarea. Tu ce crezi? Vrea Hristos să se mântuiască și comuniștii și ateii, sau nu?34 Acesta era
tactul pastoral al Părintelui. Aceste cuvinte , sau mai degrabă această atitudine de viață , pot
părea de-a dreptul tulburătoare sau cu anevoie de acceptat. Părintele Porfirie nu se referă la
vreun tip de obediență politică sau de alt fel, ci la un alt tip de rezistență.
Cuvintele acestea ale Sfântului Porfirie au o deosebită forță pentru că se opun uneia dintre
cele mai mari ispite care apar în viața bisericească: spiritul cruciat. Se mută centrul de greutate
de la apărarea lui Hristos la slujirea oamenilor- a tuturor oamenilor. Pentru Părintele,
fanatismul nu avea legătură cu Hristos. De aceea, atenția sa pastorală rea îndreptată către

29
Ioannis Romanidis, Dogmatica empirică, Editura Doxologia, Iași, 2014, p. 209.
30
Ne vorbește Părintele Porfirie , Editura Egumenița, Galați, 2011, p.91.
31
Ibidem, p.45.
32
Antonie, Mitropolit de Suroj, Mai aproape de Hristos- Spovedania și iertarea, Editura Doxologia,
Iași, 2014, p. 45.
33
Arhimandritul Zaharia, Lărgiți și voi inimile voastre, Editura Reîntregirea, Alba- Iulia, 2015,p.98.
34
Thanasis N. Papathanasiou, în Op. cit., p.10.

12
fiecare om în parte, fie creștin, sau necreștin.„ Acolo aveți și oameni de alte religii și de alte
confesiuni. Să te porți față de toți cu delicatețe, cu dragoste. Să nu jicnești pe nimeni. Pe toți
să-i simți și să-i numești frații tăi, chiar și pe cei care sunt de alte religii. Cu toții suntem fiii
Aceluiași Părinte. Celor de alte religii să nu le faci observații față de religia lor.”35
Cuvântul său era tămăduitor și plin de discernământ. Înțelegea că fiecare om este o taină
de necuprins, fiecare este mereu nou, fiecare este altfel decât celălalt. De aceea și cuvântul
său era diferit pentru fiecare ucenic în parte , chiar în circumstanțe asemănătoare ale
nedumeririi lor.
Dragostea părintelui pentru ucenicii săi, crea o legătură reciprocă bazată mai ales pe
încredere. Bătrânul cunoștea deplin tainele și frământările ucenicilor, iar aceștia își deschideau
sufletul, având încredere în discernământul părintelui care mergea alături de ei pe calea
acestei vieți către Împărăția Cerurilor. Unul dintre ucenici mărturisește că:„ După prima mea
întâlnire cu Părintele, le spuneam prietenilor mei: Timp de treizeci de ani mi s-a vorbit despre
Hristos și credeam că am învățat ceva. Însă o dată ce l-am cunoscut pe Părintele mă simt ca
unul care abia a ieșit din grădiniță. Apoi, după alte întâlniri le spuneam: Acum mă simt ca un
copil care abia acum cere să se înscrie la grădinița adevăratei vieți creștinești.”36
Astfel de schimbări aveau loc în sufletul celor ce se apropiau de bătrânul Porfirie. În ultima
perioadă, s-au editat numeroase cărți cu mărturii despre Părintele. Toate acestea sunt trăiri
personale ale numeroșilor creștini care au avut binecuvântarea de a-l cunoaște. Totodată,
aceste mărturii demonstrează că sfințenia este posibilă și în zilele noastre. Astfel, putem
înțelege mai lesne autoritatea Tradiției Ortodoxe, ca moștenire duhovnicească ce se transmite
de la părinte la ucenic ca trăire și experiență.
Paternitatea duhovnicească reflectată în legătura Părintelui Porfirie cu ucenicii săi se
bazează în primul rând pe dragostea firească dintre părinte și fiul duhovnicesc. Părintele
Porfirie avea această capacitate de a „supraveghea” duhovnicește pe fiecare dintre ucenicii
săi. Adesea vedea cu ajutorul harismelor sale starea duhovnicească a fiecărui ucenic,
intervenind de fiecare dată atunci când era nevoie.
În ultima parte a vieții sale făcea aceasta mai ales cu ajutorul telefonului, pe care îl folosea
pentru a comunica cu ucenicii săi din toată lumea. Cuvântul său era scurt, dar plin de noime
duhovnicești. Era o soluție clară pentru problema cu care se confrunta persoana cu care
dialoga.„ În Sâmbăta Mare eram acasă cu Polixeny și discutam dacă ar trebui să se
împărtășească sau nu. Și cum înclinam spre decizia de a nu se împărtăși , sună telefonul și,
spre surprinderea noastră era sfântul. După ce am vorbit diferite lucruri , înainte de a ne lua
rămas bun ne-a întrebat :
-Ce faceți? O să vă împărtășiți?
-Părinte, eu o să mă împărtășesc, dar Polixeny nu s-a mărturisit.
-Nu mai! Să se împărtășească, vine Învierea. Să se împărtășească.”37
Așa intervenea părintele de fiecare dată când era nevoie. Cuviosul iubea și suferea alături
de orice suflet care venea la el. Îl ajuta pe cel în suferință chiar și în urma unei convorbiri
telefonice. Exprima o deosebită familiaritate în legătura sa cu oamenii. „Arta pastorală a
Părintelui era inegalabilă. Dobândise sfințenia iubirii și a smereniei și Dumnezeu îi dăruise

35
Ibidem, p.11.
36
Konstantinos Yannitsiotis, Lângă Părintele Porfirie, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, p.60.
37
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Când voi pleca , voi fi mai aproape de voi, Editura Sophia, București,
2019,trad. Gabriel Mândrilă, p.164.

13
harisma cunoașterii sufletelor. Vedea sufletele în lățime și în profunzime și știa să le atingă în
punctul cel mai sensibil. Doar un om extrem de neîncrezător nu ar fi fost emoționat.”38
Unii păstori duhovnicești, deși vor sincer să-i ajute pe fiii lor duhovnicești , cercetează mai
degrabă în spațiul întunecat al celor păstoriți , care le este necunoscut, și de aceea fac unele
greșeli și îi pot răni pe aceia , fie și fără voie. Părintele, prin harul lui Dumnezeu, nu făcea
greșeli, fiindcă vedea bine sufletele pe care le îndrăgea și le slujea cu smerenie și sacrificiu de
sine. Iată și mărturia unui ucenic: „ Din prima clipă , am văzut în persoana Părintelui Porfirie ,
un sfânt părinte ce odihnește sufletul cu desăvârșire.”39 Sfântul nu dădea sfaturi cu ușurință;
nu era constrângător și nu certa cu asprime. Era întotdeauna familiar și te puteai apropia cu
ușurință de dânsul. Cel ce venea înaintea sa simțea că este iubit cu adevărat, putând să
vorbească în voie. Era autentic, spontan și sincer. Un adevărat părinte și învățător.
Tactica pastorală a părintelui a fost iubirea cu smerenie și jertfelnicie. Pe toți îi vedea ca pe
frații săi . Voia ca toți să fie una, uniți în Hristos. Taina în viața duhovnicescă era pentru dânsul
legătura de unitate cu aproapele.



4. Testamentul duhovnicesc al Sfântului Porfirie




„Iubiții mei fii duhovnicești!

Acum, când mintea îmi este încă întreagă, vreau să vă dau câteva sfaturi. De mic copil mă
aflam tot în păcate. Când m-a trimis mama să păzesc vitele pe munte , căci tatăl meu, fiindcă
eram săraci, plecase în America să lucreze la Canalul Panama, pentru noi, copiii săi, pe când
pășteam vitele, citeam silabisit viața Sfântului Ioan Kalivitul. Și l-am îndrăgit foarte mult pe
Sfântul Ioan și mă rugam îndelung , ca un copil ce eram de doisprezece- cincisprezece ani , cu
rugăciuni pe care nu mi le mai amintesc foarte bine. Și vrând să-l imit , cu foarte multă luptă ,
am plecat de la părinții mei pe ascuns și am ajuns la Kafsokalivia în Muntele Athos, intrând în
ascultare la doi părinți ce erau frați buni , Pantelimon și Ioanichie. S-a întâmplat să fie foarte
evlavioși și plini de virtuți și i-am îndrăgit foarte. De aceea, cu rugăciunile lor făceam deplină
ascultare. Acest lucru, m-a ajutat foarte mult , simțeam o mare iubire pentru Dumnezeu și
petreceam foarte bine. Însă, cu îngăduința lui Dumnezeu, pentru păcatele mele m-am
îmbolnăvit grav , și bătrânii mei mi-au spus să mă duc la părinții mei, în satul meu la Sfântul
Ioan din Evvia .
Și, deși de mic copil făcusem multe păcate, când m-am reîntors în lume am continuat a face
păcate, care până astăzi s-au înmulțit foarte mult. Lumea, însă m-a luat de bun și toți strigă că
sunt sfânt. Eu însă simt că sunt cel mai păcătos om din lume. Câte mi le-am amintit, desigur,
le-am mărturisit și știu că Dumnezeu mi le-a iertat pe cele mărturisite , însă acum simt că și
păcatele mele cele sufletești sunt foarte multe și vă rog pe voi, care m-ați cunoscut, să vă
rugați pentru mine, fiindcă și eu cât am trăit m-am rugat cu multă smerenie pentru voi. Însă
acum, că mă îndrept spre cer, socot că Dumnezeu îmi va spune: Ce cauți tu aici? Iar eu îi voi

38
Konstantinos Yannitsiotis, în Op. Cit. p. 198.
39
Thanasis N.Papathanasiou , Un pustnic din Sfântul Munte în inima orașului- Sfântul Porfirie
Kafsokalivitul, Editura Doxologia, Iași, 2019, p.17.

14
răspunde: Nu sunt vrednic Doamne de acest loc, ci ceea ce iubirea Ta va voi, să mi se facă mie.
Mai departe nu știu ce va fi. Îmi doresc însă, să lucreze iubirea lui Dumnezeu.
Și întotdeauna mă rog ca fiii mei duhovnicești să-L iubească pe Dumnezeu, Care este totul,
ca să ne învrednicim să intrăm în nezidita sa Biserică de pe pământ. Fiind că de aici trebuie să
începem. Eu întotdeauna am încercat să mă rog și să citesc imnele Bisericii, Sfânta Scriptură și
Viețile Sfinților noștri și mă rog ca și voi să faceți același lucru. Eu m-am străduit cu darul lui
Dumnezeu, să mă apropii de Dumnezeu și mă rog ca și voi să faceți același lucru.
Vă rog pe toți să mă iertați pentru toată supărarea pe care v-am pricinuit.
Ieromonahul Porfirie, Kafsokalivia, 17 iunie 1991”40

Toți marii Părinți duhovnicești, precum și întemeietorii comunităților monahale au lăsat
fiilor duhovnicești un testament sau un tipicon. Au făcut aceasta ,atât ca mângâiere pentru
ucenicii lăsați în urmă, cât și pentru statornicirea unei bune rânduieli în comunitatea pe care
au întemeiat-o. Un părinte duhovnicesc, are această datorie izvorâtă din iubire părintească,
de a lăsa un cuvânt de mângâiere pentru ucenicii care au făcut ascultare și au urmat
îndemnurile sale duhovnicești.
De pildă, în viața Sfântului Vasile cel Nou se istorisește foarte amănunțit acest ultim dialog
dintre părinte și ucenic: „Ia aminte la tine pururea în fiecare zi, ia aminte cum umbli, cum ți-
am spus mai înainte , pe calea împărătească sau pe cea contrară acesteia, și în fiecare ceas
cercetează , ca un negustor încercat , și câștigul sufletului tău, și paguba, și dacă ai înaintat în
vreun bine folosind sufletul tău. Sârguiește-te pururea să-ți sporești comoara sufletului tău,
având neștearsă pururea frica de Dumnezeu. Dar aceasta nu va fi ție cu putință fără pomenirea
neîncetată a morții și prin dorirea neîncetată a minunilor arătate ție de Domnul... De acum,
fiule mergi în pace la casa ta. Căci nu mă vor mai vedea trupește ochii tăi cei simțitori în viața
prezentă.”41
În Tradiția Ortodoxă întâlnim această moștenire duhovnicească ce se transmite de la
părinte la ucenic. Este un rod al experienței practice dobândite în interiorul Tradiției prin
nevoință duhovnicească. Modul de viețuire al părintelui este urmat de către ucenici, aceștia
având posibilitatea de a naște și ei fii duhovnicești urmând linia duhovnicească a părintelui lor.
Pe lângă aceasta, prin lucrarea harului dumnezeiesc, harismele, darurile duhovnicești ale
părintelui se transmit ucenicului care a făcut ascultare deplină, odihnindu-și părintele.
Referitor la scrisoarea duhovnicească a Bătrânului Porfirie, putem observa în primul rând,
blândețea și delicatețea caracteristică părintelui. Chiar și la apropierea sfârșitului său, nu se
impune cu nimic în conștiința ucenicilor, ci pune înainte starea sa de păcătoșenie izvorâtă
dintr-o adâncă și sinceră smerenie.
În al doilea rând, scrisoarea aceasta poate fi socotită o datorie părintească față de fiii săi
duhovnicești. Dacă ne gândim cât de mulți creștini erau îndrumați de părintele Porfirie, atunci
putem înțelege cu ușurință scopul acestei scrisori socotită testament duhovnicesc. Cuvintele
sale vădesc o dragoste profundă, dar și o mare responsabilitate duhovnicească. După cum
putem observa, Părintele îi îndeamnă pe fiii săi duhovnicești să Îl iubească în continuare pe
Dumnezeu, așa cum i-a învățat atunci când se afla împreună cu dânșii. De fapt, caută să
statornicească ca dreptar de viețuire duhovnicească, iubirea de Dumnezeu și predarea deplină
în voia Acestuia.

40
Konstantinos Yannitsiotis, în Op. Cit, p. 9
41
Viața Sfântului Vasile Cel Nou- Vămile văzduhului și vederea Înfricoșătoarei Judecăți, Editura
Doxologia, Iași, 2020, trad. Laura Enache, p.440.

15
 Îi îndeamnă să citească Viețile Sfinților, Sfânta Scriptură și imnele Bisericii, indicând calea
cea mai simplă către unirea cu Dumnezeu .Credința noastră este desăvârșită, profundă și
înțelept gândită. Pentru Părintele Porfirie simplitatea devine cel mai de pre lucru. De aceea
în timpul vieții sale sfătuia cu multă înflăcărare: „ Așa să vă nevoiți în viața duhovnicească,
simplu, gingaș, fără silire. Sufletul se sfințește și se curățește prin cercetarea cuvintelor
Părinților, prin învățarea pe de rost a Psalmilor, a versetelor scripturistice, cu ajutorul muzicii
psaltice și al rugăciunii. Dăruiți-vă acestor lucruri duhovnicești și lăsați-le deoparte pe toate
celelalte. Există două căi care conduc la Dumnezeu: una aspră și obositoare, cu atacurile
înverșunate împotriva răului, și una ușoară, prin iubire. Sunt mulți care au ales calea cea aspră,
care până să ajungă la o virtute înaltă și-au vărsat sângele , ca să primească pe Duhul. Eu
socotesc că mai scurtă și mai simplă e calea aceasta a iubirii. ”42
Sfântul Porfirie, socotit ca simbol modern al teologiei harismatice prin excelență, am putea
spune că se opune într-o manieră cu totul inovatoare și originală riscului excesului ascetic
rezumat de apoftegma monahală „ Dă sânge ca să primești Duh”43. Fără a contesta valoarea
nevoinței, atrage atenția nu numai prin cuvintele sale, ci și prin întreaga sa viețuire , asupra
unei căi superioare deschise urcușului duhovnicesc, aceasta fiind o metodă duhovnicească
sfințitoare pentru omul contemporan. Într-un alt context, Părintele spunea: „Toate sfintele
cărți ale Bisericii noastre ,Octoihul, Ceaslovul, Psaltirea, Mineele, cuprind cuvinte sfinte,
cuvinte de iubire față de Hristos. Să le citiți cu bucurie, iubire și veselie. Când vă veți dărui
acestui efort cu râvnă , sufletul vi se va sfinți într-un chip domol, tainic fără să vă dați
seama...”44
Astfel, Cuviosul propune o cale de mântuire accesibilă fiecărui creștin. Vorbim de o sfințire
a omului lipsită de o silire egoistă, care îl poate duce de cele mai multe ori în capcanele înșelării
duhovnicești. Prin aplecarea asupra studiului Părinților și a imnografiei bisericești inspirate de
Duhul Sfânt, creștinul poate dobândi în mod tainic sfințirea sufletului său și alipirea de Hristos
prin dumnezeiasca iubire. De altfel, scopul vieții duhovnicești nu este acela de a-l chinui pe
om, ci de a-l face să crească în iubirea de Dumnezeu și de aproapele, printr-o nevoința
înțeleasă firesc, ca mod de viața.
„Să vă dedicați studiului Sfintei Scripturi, al Psalmilor, al scrierilor patristice. Să vă dedicați
studiului cu eros dumnezeiesc. Să căutați în dicționar fiecare cuvânt și să faceți o lectură
corectă, clară și cu sens, în cel mai mic detaliu. Lumina lui Hristos vă va inunda sufletele. ”45
Acest cuvânt arată dedicarea deplină a Părintelui față de studiul Scripturii și a literaturii
patristice. Astfel, putem înțelege cu ușurință de ce Cuviosul a lăsat ca îndemn în Testamentul
său duhovnicesc cercetarea acestor două izvoare ale Tradiției: Sfânta Scriptură și Scrierile
Părinților. Cuvântul său capătă indirect o mare autoritate, deoarece este rod al experienței.
Muzica bisericească avea o însemnătate deosebită în conștiința Părintelui, de aceea
spunea că:„Muzica Bizantină îl sfințește pe om fără jertfă. Un mijloc însemnat de vindecare a
sufletului chinuit al omului căzut, al celui pătimaș este cu adevărat muzica Bizantină. Muzica
Bizantină este foarte folositoare de suflet . Nu trebuie să existe nici un creștin care să nu
cunoască această muzică . Toți trebuie să o învățăm. Ea are legătură directă cu sufletul. Muzica

42
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Cuvinte despre viața duhovnicească, Editura Sophia/ Metafraze,
București, 2015, p. 26.
43
Sfântul Petru Damaschinul , Învățături duhovnicești, Cartea a doua, capitolul 24 , Filocalia, vol. 5,
trad.pr prof. Dumitru Stăniloae, EIMBOR, București , 1976,p. 274.
44
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, în Op. Cit., p.27.
45
Ibidem, p.28

16
îl sfințește pe om fără jertfă. Fără osteneală, veselindu-te devii sfânt.”46 Atât muzicii psaltice,
cât și slujbelor Bisericii, Părintele le acorda o mare importanță. Când suntem în Biserică, ne
facem părtași la tainele veacului viitor, iar cuvintele imnelor liturgice sunt pline de harul
Duhului Sfânt. Sufletul și mintea celui ce participă la slujbele bisericii, se sfințesc chiar și
involuntar, nu într-un chip magic, ci prin lucrarea harului lui Dumnezeu.
De aceea, participând la Sfintele Slujbe ale Bisericii, avem încredințarea că petrecem un
timp bineplăcut Domnului, aflându-ne în prezența Duhului Sfânt. Părintele, avea o deosebită
evlavie pentru viața liturgică. În dialogul său cu unul dintre ucenicii, Cuviosul a afirma că : „ Pe
noi doar slujbele Bisericii ne vor mai salva.”47 Putem înțelege spusele Bătrânului Porfirie, ca
fiind foarte potrivite pentru creștinii zilelor noastre. Chiar dacă nu ne mai putem ridica la
măsurile celor din vechime , Dumnezeu iconomisește căi de mântuire accesibile chiar și în
vremea noastră. Efortul continuu al creștinului rămâne acela de a „cugeta ziua și noaptea la
Legea Domnului”48 și a se deschide în fața harului Lui Dumnezeu.
Testamentul Părintelui Porfirie ascunde în sine întreaga legătură de taină ce se creează
între părintele duhovnicesc și ucenic. Această legătură are un caracter eshatologic, „părintele
dobândind această îndrăzneală la Dumnezeu de a cere ca acolo unde se află el, să fie primiți
toți cei care au ascultat de poruncile lui Dumnezeu și de îndemnurile sale”49.
De aceea, consider că, această scrisoare duhovnicească are un scop orientat spre veșnicie.
Fragmentul de mai jos, din viața Sfântului Vasile cel Nou este foarte grăitor în acest sens. A
face ascultare de un părinte duhovnicesc și a sluji lui, poate atrage cu ușurință mila lui
Dumnezeu.„ După ce a murit și acest fericit Ioan, un prieten sincer al sfântului și ucenic al lui ,
drag lui pentru toată vremea vieții sale, a avut dorință să afle de ce răsplată a fost învrednicit
Ioan , mutându-se la cele de dincolo, de la Dumnezeu pentru credința fierbinte pe care a avut-
o și pentru dragostea sinceră către sfântul. Și a rugat acest prieten al lui Ioan pe Dumnezeu și
pe sfânt ca să-i arate lui ce răsplată a moștenit cel ce s-a ostenit atâta pentru fericitul,
mutându-se dincolo. Și iată, într-una din nopți, stând deosebi și rugându-se a fost în răpire și
a văzut înfricoșătoare palate împărătești. Porțile acestora se înălțau la înălțime minunată,
toate din aur, strălucind ca soarele. Și sus deasupra lor era un semn, un titlu acoperit cu aur.
Pe el erau litere roșii gravate care spuneau așa: Vrednicul sălaș și odihnă a adevăratului Meu
slujitor, Vasile cel Nou.
Privind acestea și minunându-se de cele scrise, stătea uimit la baza acelor porți. Iată un
tânăr minunat la înfățișare a deschis porțile acelor palate la care privind cu curiozitate, a văzut
cele dinlăuntru foarte limpede. Și a putut vedea înlăuntrul acelor porți o curte mare, străină și
minunată foarte fulgerând de slavă negrăită, mai presus de orice povestire uimitoare. Așadar
pe când se împărtășea de acestea, stând înafara porților acelora înfricoșate, îl vede pe
preacuviosul părintele nostru Vasile, încins cu slavă netâlcuită și având și având în preajmă
străjuire împărătească și însoțindu-l, fața lui fiind luminoasă ca fulgerul. Și iată-l și pe kir Ioan,
fiind foarte bătrân cu vârsta, și el încins cu tunică albă luminoasă ca fulgerul. Mulțime de popor
slăvit era cu ei și cu fețele zâmbitoare stăteau lângă ei. Și aude un glas ieșind dinlăuntru și
răsunând în urechile inimii lui care zicea: Asemenea răsplătiri primesc cei ce-L iubesc pe
Dumnezeu și pe slujitorii lui, cinstindu-i după vrednicie, adică se bucură împreună cu ei și
primesc bunătățile cele gătite lor în vecii cei nesfârșiți. Dacă așadar, vrei și tu să dobândești

46
Ibidem, p. 29.
47
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Când voi pleca, voi fi mai aproape de voi, Editura Sophia/Metafraze,
București, 2019, p. 227.
48
Cf. Ps.118, 78.
49
Marc Antoine Costa de Beauregard, Rugați-vă neîncetat, Editura Basilica, București, 2011, p.98.

17
aceeași slavă și desfătare veșnică , nu te lenevi până la ultima suflare să stărui în lucrarea
sfintelor porunci ale lui Hristos și în slujirea celor ce-I slujesc Lui și să petreci în purtare de grijă,
ca după moarte să te învrednicești și tu însuți să vii cu bucurie aici în locul slăvit pe care îl vezi
și să fii împreună cu noi în bucurie neîncetată. ”50
Am folosit acest fragment pentru a argumenta scopul mistagogic al scrisorii Părintelui
Porfirie. Sfântul încearcă să le arate ucenicilor săi un o cale duhovnicească prin care ei să poată
moșteni adevăratele bunătăți ale Împărăției Cerurilor și să ajungă să se bucure împreună în
cereștile locașuri. Ca ș cum ar spune:„Eu m-am nevoit, m-am străduit să mă apropii de
Dumnezeu, dacă vreți să ne bucurăm împreună în locașurile cerești, străduiți-vă și voi. Iată vă
arăt și calea: citirea Scripturii și a imnelor bisericești, care vă ajută să dobândiți dragoste
dumnezeiască.”
Așadar, Testamentul duhovnicesc al Părintelui Porfirie, reflectă adevărata grijă a păstorului
de suflete, care „își pune viața pentru oile sale.”51 Grija sa este de a-i ajuta pe fiii duhovnicești
să se unească cu Hristos. Apropierea de Dumnezeu reprezintă rezultatul întregii trude a
părintelui duhovnicesc.






5.Aghiorit până la sfârșitul vieții



O însemnătate excepțională are un anumit aspect deosebit al activității Cuviosului Porfirie,
care nu este exclus să fie și cel mai dificil de perceput. Sunt puse pe seama Părintelui o mulțime
de vindecări, dar, totuși, putem considera că, deși Părintele Porfirie este văzut ca un
tămăduitor, nu este receptat în mod autentic. Există un tip de mărturii despre vindecări pe
care le-a săvârșit, mărturii care emană certitudinea că, sănătatea reprezintă o valoare
supremă, iar principala lucrare a Bisericii este restaurarea ei.
În această perspectivă, cine are sau cine dobândește o relație corectă cu Dumnezeu se
vindecă. „Vindecarea este identificată cu cercetarea omului de către Dumnezeu”52.
Vindecarea este identificată cu cercetarea omului de către Dumnezeu, fiind percepută și ca
dovadă a evlaviei. În mod inevitabil, așadar, nu are nici o relevanță faptul că Părintele Porfirie
însuși era foarte bolnav și a rămas nevindecat până la sfârșitul vieții sale. Uneori este evident
că pentru mulți dintre oamenii religioși din zilele noastre, lipsa eficienței, a palpabilului , a
sănătății fizice concrete poate reprezenta o pricină de scandalizare. De aceea vindecarea este
atât de prețuită și din același motiv abundă„ exultarea legată de zămislirea de prunci, reușita
la examene, rezolvarea problemelor economice, bunăstarea sau ascensiunea socială.
Evanghelia sănătății și a bogăției a pătruns forte adânc în viața pseudo-bisericească a multora”
53
afirma Pavel Florenski.

50
Viața Sfântului Vasile cel nou, Op. Cit., p.454.
51
In. 10,11.
52
Jean- Claude Larchet, Creștinul în fața bolii, suferinței și morții, Editura Sophia, București, 2015.
53
Pavel Florenski , Stâlpul și Temelia Adevărului, Editura Polirom, București, 1999, p.157.

18
 Părintele Porfirie nu acorda nici o importanță extremă sănătății, dar acorda însemnătate
iubirii. Aceasta constituia mesajul său și nu vindecările în sine. A rămas nevindecat asemenea
Apostolului Pavel, care nu a fost izbăvit de„ ghimpele” 54din trupul său, și asemenea lui Moise
care nu a intrat în Pământul Făgăduinței, și amândoi au fost văzători de Dumnezeu. Sunt sfint1i
care se află la apogeul legăturii lor cu Dumnezeu, care caută doar dragostea Celui iubit, și nu
vreo binefacere din parte Lui în această lume.
În viața Părintelui Porfirie este prezent un element ce pare a sugera o contradicție: se ruga
pentru problemele curente a mii de oameni, și totuși considera că îl constrângem pe
Dumnezeu atunci când îi cerem să ne scape de problemele pe care le avem. De accea spunea
că:„ Lucru desăvârșit este să nu ne rugăm pentru sănătatea noastră. Să nu ne rugăm să ne
facem bine, ci să ne facem buni.”55 Ceea ce putem înțelege este faptul că Părintele Porfirie nu
ignora problemele omenești nu fiindcă percepea rezolvarea lor ca valoare în sine sau ca
validare religioasă, ci fiindcă înțelegea că cel care este țintuit de propria suferință sau e
închistat în propria privațiune, poate fi în pericolul de a se nărui sufletește. Poate părea o
poziție extremă, având în vedere faptul că, însuși Apostolul Pavel a cerut de la dumnezeu de
trei ori să fie tămăduit.
În mod vizibil, ceea ce a urmărit Cuviosul Porfirie prin aceasta1 exprimare a fost să
determine cu claritate centrul de greutate în sistemul de valori ale creștinului. Fiindcă
important nu este faptul că viața omului este alcătuită din diferite elemente și diferite bunuri,
ci care este centrul de greutate al vieții.„ Absolutizarea sănătății și a valorilor sociale urbane
creează un fel de eshatologie pământească care nesocotește faptul că istoria este un război
neîntrerupt între viață și stricăciune și că sfârșitul acesteia se găsește în Împărăția eshatologică
care are însă criteriu iubirea, și nu longevitatea, ori succesul social.”56
Cuviosul Porfirie este numit Kafsokalivitul după locul nașterii sale duhovnicești,
Kafsokalivia.57 După locul slujirii sale ar putea fi numit „Omoniatul”. 58 Totuși, aghiorit a rămas
până la sfârșitul vieții, nu doar în sensul că a vrut să moară în chilia sa athonită, ci după modul
său de viețuire. În timpul vieții sale pământești a „ars” absolutizarea oricărei colibe lumești, a
oricărei valori ce tinde să se autonomizeze și să devină valoare în sine. Dar chiar și în ultimele
clipe ale vieții sale a avut grija ca locul unde se află osemintele sale să rămână necunoscut.
Mărturiile cele mai relevante despre ethosul duhovnicesc afhioritic al Parintelui Porfirie,
putem considera că sunt două. Pe de o parte, propria sa mărturisire în legătură cu grija și
conștiința că o mulțime de oameni care, deși chiar au propovăduit și au făcut minuni în numele
lui Hristos, se vor dovedi la sfârșit ca neavând nicio legătură cu Hristos și vor auzi
înfricoșătoarele lui cuvinte„Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtați-vă de la Mine cei ce
lucrați fărădelegea.”59 Această prețioasă grijă zdrobește orice„ concepție de tip birocratic
aupra Bisericii, frânge orice exercițiu narcisist de pseudo- teologhisire, strivește siguranța
luciferică că orice poartă calificativ bisericesc constituie neapărat și un fapt plăcut lui

54
2Corinteni 12,7.
55
Sfăntul Porfirie Kafsokalivitul, Când voi pleca, voi fi mai aproape de voi, Editura Sophia/Metafraze,
București, 2019, trad. Gagriel Mândrilă, p.137.
56
Dimitry Semenik, Dragostea- cum să o dobândim, cum să o păstrăm, Editura Sophia, București,
2014, trad. Adrian Tănăsescu- Vlas, p.194.
57
Kafsokalivia este, cel mai probabil, unul dintre primele locuri de nevoință din Athos, datând încă
din secolul al X- lea.
58
De la Piața Omonia Din Athena, unde a trăit vreme de treizeci și trei de ani.
59
Mt. 7, 22-23.

19
Dumezeu.”60 Dimpotrivă, toate le lasă la judecata ultimă a lui Hristos. Acestei„ incertitudini
evanghelice”, Părintele Porfirie îi opune ceea ce este prin excelență evanghelic: încrederea în
dragostea și în mila lui Dumnezeu.
Pe de altă parte, avem ca exemplu smerenia sa și adânca cugetare smerită, care
caracterizează foarte sugestiv duhul autentic aghiorit al Bătrânului. De aceea vom reda în
continuare un zguduitor dialog pe care l-a avut cu medicul său curant, Iorgos Papazahos. „
Într-o seară mi-a telefonat la cabinet, exact după ce primisem vizita unor pacienți, soț și soție,
care își manifestase în mod deosebit dragostea și recunoștința față de mine pentru modul în
care îi îngrijisem. Redau cuvintele Bătrânului: Iorhachi, sunt Părintele. Noi doi o să mergem
împreună în iad și acolo o să auzim: Nebune, nebune! În această noapte vor cere sufletul tău
de la tine ... Te-ai bucurat de cele bune în viața ta, iar cele ce-ai pregătit ale cui vor fi?” L-am
întrerupt: De ce ne-am bucurat în această viață, Părinte? De vechitura de mașină, de lipsa
banilor, sau de nopțile nedormite? Mi-a răspuns răspicat: Ce tot spui acolo? Nu îți zice lumea:
ce medic bun ești! Ne iubești, ai grijă de noi, nu ne jupoi! Și tu accepți toate laudele, le înghiți
pe toate. Ei bine, ți-ai pierdut răsplata! La fel pățesc și eu. Îmi zice lumea că am harisme, că îi
ating și fac minuni, că sunt sfânt...Și le înghit și eu pe toate, om fără minte și slab...Ei, de accea
ți-am spus că vom merge împreună în iad. Dacă e să mergem împreună. i-am răspuns eu, vom
merge și în iad! Și Părintele a închis telefonul zicându-mi: Eu îți vorbesc serios și tu glumești
mereu. Să ne pocăim amândoi.”61
Consider că, aceasta este o mărturie care constituie o adevărată pagină de Evanghelie și
care, chiar dacă toate celelalte mărturii s-ar fi pierdut ar fi fost de ajuns să ne ajute să
înțelegem personalitatea plină de smerenie și trezvie a Cuviosului Porfirie. Este mărturia în
care Cuviosul a dezvăluit faptul că marea primejdie nu este doar lipsa virtuților, dar și virtuțile
însele care, într-un mod straniu și contradictoriu se pot așeza între om și Dumnezeu.



















60
Ierotheos Vlachos, Boala și tămăduirea sufletului în tradiția ortodoxă, Editura Sophia, București,
2007, trad. Constantin Făgețan, p. 129.
61
Konstantinos Yannitsiotis, în Op. Cit., p.277.

20

Partea a doua: Sfaturi și învățături pentru creștinul contemporan




1.Dragostea pentru Hristos- metodă terapeutică


„Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos?
Necazul sau strâmtorarea sau prigoana, sau foametea sau lipsa de îmbrăcăminte, sau
primejdia , sau sabia? (Rom.8,35)




Sfântul Porfirie, deși s-a mutat din viața aceasta, rămâne împreună cu noi atât prin
exemplul vieții sale, cât și prin harul cuvintelor sale. Deși simplă, așa cum i-a fost și viața,
învățătura părintelui este plină de profunzime duhovnicească. În esență, este aceeași
învățătură ca a vechilor părinți. Este o teologie empirica izvorâtă din inima unui om curățit de
patimi și unit cu Dumnezeu. Pe drept cuvânt, se împlinește în persoana părintelui Porfirie
cuvântul Mântuitorului„Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va mai înseta în veac.
Căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de viață curgătoare , spre viață veșnică”( In.
4,14). Învățătura cuviosului a izvorât din inima sa ca un șuvoi de apă curată care a adăpat
sufletele credincioșilor ce îl ascultau.
Cuvântul său este plin de dragoste, puternic și vindecător. Este o adevărată terapie
duhovnicească. De aceea și oamenii găseau în preajma sa seninătate, liniște și bucurie. În ei
aveau loc asemenea treziri lăuntrice și schimbări sufletești, încât îi duceau la pocăință și la
trăirea unei vieți conștiente în Hristos. Fără să fi terminat vreo facultate de Teologie, Sfântul
Porfirie avea o claritate teologică și un fundament patristic. Era harismatic, teolog al
experienței și înrudit în duh cu Părinții Bisericii care au trăit de-a rândul secolelor. Textele și
cuvintele sale sunt profund adăpate din etosul și teologia Bisericii.
Cuviosul aparține Tradiției Părinților și constituie o autentică mărturie apostolică pentru
întreaga lume ortodoxă. De aceea„ propunerea învățăturii sale ca model de îndrumare și
edificare duhovnicească ar putea constitui un stăvilar puternic în fața vijeliilor ereziilor
contemporane și a metodelor Noii Ere și a religiilor orientale.”62
Vorbind despre viața duhovnicească amintea despre experiențe prin care trecuse el însuși.
Din acest motiv, nici nu separa viața duhovnicească de restul vieții omului și nu impunea
restricții și separări. Era suficient ca această viață să fie ordonată de iubirea pentru Dumnezeu.
Axele stabile ale vieții , experienței și învățăturii Cuviosului Porfirie sunt hristocentrismul ,
dimensiunea iubitoare pe care o dă vieții duhovnicești. De altfel, aceste au orientat întreaga
sa viață. Virtuțile, ascultarea, iubirea, smerenia nu sunt scopul vieții duhovnicești , ci condițiile
pentru ca omul să fie cercetat de harul lui Dumnezeu și să locuiască în el Duhul Sfânt.

62
Ierom. Sava Aghioritul ,Vindecarea sufletului în învățătura Părintelui Porfirie, Ed.Egumenița, Galați,
2012, p.5.

21
 „Nu există lucru mai înalt în viață decât acela de a-L iubi pe Hristos. Tot ceea ce vrem este
în Hristos. Hristos este viață, Hristos este totul. Tot ceea ce este frumos există în Hristos. ”63
Hristocentrismul este firul roșu al întregii învățături a părintelui. Viața duhovnicească este
înțeleasă în cel mai firesc mod cu putință. Nu căutăm virtuțile pentru că ele reprezintă scopul
nostru final, ci le căutăm pentru că acestea ne conduc la Hristos. Scopul vieții este Hristos și
unirea noastră cu El în Duhul Sfânt.
Dacă Sfântul Serafim de Sarov în discuția sa cu Motovilov afirma că „Scopul vieții creștine
este dobândirea Duhului Sfânt”64,același lucru îl adeverește și Sfântul Porfirie când propune
ca iubirea față de Hristos să însuflețească toate acțiunile creștinului. Doar iubirea pentru
Hristos poate da sens manifestărilor noastre de credință. Când iubești ceva ești într-o
dispoziție continuă de jertfă. Dacă privim exemplul jertfei mucenicilor înțelegem foarte bine
acest aspect. Mucenicii L-au iubit atât de mult pe Hristos, încât s-au adus jertfă pe sine pentru
Cel iubit. Nici durerile, nici rănile, nici bătăile nu au putut să îi despartă de dumnezeiasca
dragoste. Aceeași dragoste o vedem și în viețile cuvioșilor care au lăsat toate pentru
dragostea lui Hristos. Sfinții prin iubirea față de Hristos au supus patimile, au biruit împărați,
și-au jertfit trupul și astfel s-au unit cu Hristos în cel mai tainic chip, devenind una cu El.
„Inima noastră trebuie să fie plină de dragoste, dragostea lui Dumnezeu. Acesta îi dă omului
putere și har. Cunoașterea este după dragoste. Hristos este bucuria, lumina cea adevărată,
fericirea. Hristos este nădejdea noastră. A te arunca în brațele lui Hristos este arta artelor.
Atunci când vine Hristos am câștigat totul. Hristos va transforma totul în lăuntrul nostru. Va
aduce bucuria, smerenia, dragostea, rugăciunea, înălțarea. Harul lui Hristos ne va restaura,
Hristos ni le va da pe toate.”65 Pentru Părintele Porfirie această dragoste pentru Dumnezeu
este firescul vieții creștine. Esența vieții creștine este înfăptuirea dragostei. Iubirea este
elementul fundamental al vieții creștine, iar toate celelalte componente ale acesteia capătă
sens și valoare doar atunci când sunt întemeiate pe iubire.
Este o evidență faptul că iubirea a reprezentat coloana vertebrală a vieții și a teologiei
Părintelui Porfirie, deși întâlnim diverse relatări ale unor oameni care l-au cunoscut în care
covârșitoare este surpriza descoperirilor, a darului înainte vederii și a minunilor săvârșite de
Cuviosul , nu însă și întâietatea iubirii. Sau, la fel, există mărturii în care, chiar dacă se vorbește
despre iubirea sa, aceasta este văzută ca una dintre virtuțile sale, care culminează cu harisma
înainte vederii.
O încântătoare întâmplare, relatată de una dintre ucenicele sale , arată această orientare
specifică a Părintelui către iubire. Cuviosul nutrea un respect enorm pentru viața liturgică și
pentru puterea sfințitoare a acesteia. La un moment dat, însă într-un mod aproape copilăresc,
și-a exprimat dezacordul față de Sfântul Andrei Criteanul, fiindcă în lucrarea imnografică de
căpetenie a acestuia, Canonul cel Mare, predomină o perspectivă tristă, de jale, centrată
asupra iadului și a morții, pe când Părintele Porfirie prefera să privească spre iubirea lui
Hristos. Atunci când interlocutoarea sa i-a dat ca exemplu de scriere diferită canonul pe care
Sfântul Andrei Criteanu l-a scris pentru Sfântul Ignatie Teoforul , atunci Părintele Porfirie a
spus uimitoarele cuvinte:„ O, acesta nu e canon, e foc! La canonul acesta, imnograful s-a
pierdut cu totul! Sfântul Ignatie l-a copleșit, l-a cucerit.”66

63
Ibidem..
64
Sfântul Serafim de Sarov, Scopul vieții creștine, Ed. Egumenița, Galați, 2015, p.39.
65
Monahia Ecaterina, Cuviosul Porfirie, inima iubitoare, Ed. Egumenița, Galați, 2012, p.17.
66
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Cuvinte despre rugăciune, Editura Sophia/Metafraze, București,
2019, trad. Gabriel Mândrilă, p.44.

22
 Credinciosul primește puterea de a-L iubi pe Dumnezeu încă de la Sfântul Botez când între
el și Hristos se realizează cea mai intimă legătură. Nu greșim dacă numim viața creștină ca pe
o poveste de iubire dintre om și Dumnezeu. Firea poetică a cuviosului și plină de sensibilitate,
adesea contempla natura ca pe expresia iubirii lui Dumnezeu față de om„ în jurul nostru toate
sunt picături ale iubirii lui Dumnezeu, mici iubiri prin intermediul cărora ajungem la Marea
Iubire ,la Dumnezeu. Natura este Evanghelia tainică.”67
Negreșit, reciprocitatea dragostei dintre om și Dumnezeu de care adesea vorbea cuviosul,
nu trebuie înțeleasă ca un simplu sentiment sau ca o emoție umană. La început, această iubire
a omului pentru Dumnezeu poate fi un simplu simțământ. Însă, pe măsură ce omul sporește
duhovnicești și se apropie de Hristos, această iubire devine o harismă.
Iubindu-L pe Hristos, inima omului devine prin lucrarea harului tot mai încăpătoare,
ajungând să iubească întreaga creație și mai ales pe aproapele. Creștinul nu mai iubește pe
ceilalți cu iubirea lui, ci cu iubirea lui Hristos. Ca această iubire pentru Dumnezeu să nu fie o
simplă emoție este nevoie de un efort ascetic pentru ca inima omului să se curățească. Dacă
spunem că îl iubim pe Hristos, dar nu luptăm cu patimile care ne despart de El, atunci ne
mințim pe noi înșine. De altfel și Domnul spune că „cel ce Mă iubește păzește poruncile Mele”
(In.14,24).Împlinirea poruncilor lui Hristos oferă creștinului această încredințare că se află în
iubirea lui Dumnezeu.
Sfântul Siluan Athonitul spunea că:„ Nimeni nu cunoaște ce este iubirea lui Dumnezeu
dacă nu îl învață Duhul Sfânt”68Doar harul lui Dumnezeu îl învață pe om să iubească pe
Dumnezeu și pe aproapele. Cuviosul Porfirie gustase din această iubire harică a lui Dumnezeu
și de aceea o propovăduia tuturor celor ce îl căutau.
Părintele numea dragostea de Hristos„ metodă terapeutică”69. Această terapie o
recomanda tuturor celor ce veneau la dânsul. Îi învăța pe ucenicii săi să nu se lupte cu patimile
și cu demonii în mod direct, ci să își lipească inima de Hristos și El va tămădui sufletele
lor.„Când intră Hristos în inimă patimile se mistuie. Nu mai poți nici să înjuri, nici să urăști, nici
să te răzbuni...Unde se mai găsesc urile, antipatiile, osândirile, egoismul ,frământările,
întristările? Stăpânește Hristos și dorul după lumina cea neînserată. Acest dor te face să crezi
că moartea este doar punte pe care vei trece cândva pentru a continua viața cu Hristos.”70
Părintele Porfirie, preciza de asemenea, că îndemnul multor părinți neptici „ adu-ți aminte
neîncetat că vei muri”, care naște frica de iad, nu trebuie absolutizat, ci înțeles în cadrul mai
larg al treptelor duhovnicești, ca pe un pas pe care îl fac cei începători, care de la teamă trebuie
să înainteze spre iubire. La fel, nici anumite cuvinte ale Sfântului Porfirie nu trebuie scoase din
context și absolutizate.
Această metodă a iubirii pentru Hristos pe care o propune părintele, are nu doar efecte
duhovnicești, ci și trupești„Însă atunci când nu trăiești cu Hristos, trăiești în melancolie, în
necaz. Nu trăiești corect. Atunci apar multe anomalii și în organism. Este influențat trupul,
glandele endocrine ,ficatul, fierea, pancreasul, stomacul. Ți se spune: Ca să fii sănătos , i-a de
dimineață lapte, un oușor, unt și doi- trei pesmeți. Însă dacă trăiești corect, dacă Îl iubești pe
Hristos, cu o portocală și un măr ești foarte bine. Marele medicament este ca omul să se
dăruiască slujirii lui Hristos. Toate se tămăduiesc. Toate lucrează după rânduială. Iubirea lui

67
Ibidem.
68
Cuviosul Siluan Athonitul Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Ed. Deisis, Sibiu,2001, p. 145.
69
Ne vorbește părintele Porfirie, Ed. Egumenița, Galați,2009, p.170.
70
Idem.

23
Dumnezeu le preface pe toate, le sfințește, le îndreaptă, le schimbă.”71 Vedem din cuvintele
părintelui că iubirea față de Dumnezeu se manifestă în viața omului psiho-somatic. Numai în
legătură cu Ziditorul său, omul ca întreg, poate ființa în mod natural.
În încheierea acestui capitol, vom reda o parabolă folosită de Părintele Porfirie pentru a
evidenția iubirea pentru Hristos:„Să vă spun copiii mei o poveste. Era cândva o ciobăniță care
trăia la munte și păștea oile. Toată ziua se ostenea să pască bine oile, să le adape, să le
păzească de fiare și seara să le aducă înapoi la stână, să le mulgă și să le așeze la locul lor. Și
când venea noaptea și părinții ei dormeau, deși foarte obosită , sărea pe ascuns gardul stânii
și alerga prin întuneric , printre stânci și spini, până ce ajungea pe cealaltă parte a muntelui
pentru a se întâlni cu un cioban pe care îl iubea. Si când îl întâlnea era foarte bucuroasă, în
ciuda ostenelilor ei. Ba chiar era mai bucuroasă că iubirea cu iubitul ei o costase osteneli și
sacrificii. Tot astfel și sufletul trebuie să își aibă iubitul pe Hristos pentru a fi mulțumit, așa cum
era ciobănița cea îndrăgostită de cioban. Sufletul care este îndrăgostit de Hristos este
întotdeauna fericit și mulțumit, orice i s-ar întâmpla și oricâte l-ar costa iubirea divină. Și încă,
pe cât se ostenește de dragul iubitului său Hristos, pe atât se simte mai fericit. Sufletul se
îndrăgostește de Hristos când Îl cunoaște și îi urmează poruncile. Când sufletul se
îndrăgostește de Hristos, diavolul nu mai încape în el. Ca acum când suntem în această sală.
Să spunem că suntem toți buni. Dacă la un moment dat, câțiva oameni răi ar veni la ușă și ar
voi să intre, nu vor putea, fiindcă sala este plină de noi. Așa și în sufletul care este ocupat pe
deplin de Hristos, nu poate să intre și să se sălășluiască diavolul , oricât ar încerca, fiindcă nu
încape, nu este loc liber pentru el. În acest chip vom putea trăi o adevărată viață
creștinească”72



2. Dragostea față de aproapele reflectată în cuvintele Sfântului Porfirie


Pentru Părintele Porfirie, dragostea este în mod inseparabil dragoste de Dumnezeu și
dragoste pentru oameni. „ Dragostea pentru Hristos nu are limită, la fel și dragostea pentru
aproapele.”73 Dragostea pentru Hristos este și dragoste pentru aproapele, chiar și pentru
vrăjmași. Când îl iubim pe aproapele nostru, vom reuși să îl iubim și pe Dumnezeu.„ Atunci
când dorim acest lucru, când vrem, când suntem vrednici, dumnezeiescul har vine prin fratele
nostru.”74 Prin iubirea de aproapele putem înțelege și taina Bisericii. Când iubim pe aproapele
iubim Biserica, deci pe Hristos, dar și pe noi înșine pentru că și noi ne aflăm în Biserică.
„Un singur lucru trebuie să căutăm în viața noastră: dragostea, slăvirea lui Dumnezeu și
dragostea față de semenii noștri. Nimeni nu poate să ajungă la Dumnezeu dacă nu îi iubește
mai întâi pe oameni.”75 Aceasta și după cuvântul Apostolului Ioan care spune:„ Cel care nu îl
iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut, cum poate sa-L

71
Konstantinos Yannitsiotis, Lângă Părintele Porfirie, Ed. Bunavestire, Bacău, 1999, p.163.
72
Agapie Monahul, Flacăra dumnezeiască pe care a aprins-o în inima mea Părintele Porfirie,
Ed.Bunavestire, Bacău, 2000, p.30.
73
Idem.
74
Arhim. Zaharia Zaharou, Răscumpărând vremea, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2014, trad. Pr.
Florin Ghiț, p.58.
75
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Cuvinte despre viața duhovnicească, Editura Sophia/Metafraze,
București, 2015, trad. Gabriel Mândrilă, p.19.

24
iubească?”76 Pentru Părintele Porfirie, aproapele are o valoare determinantă în lucrarea de
mântuire a fiecăruia. Chiar și Sfintele taine ale Bisericii, se bazează în primul rând pe taina
aproapelui, fără de care acestea ar degenera în ritualism. „Chiar și cel mai neînsemnat gând
de nemulțumire față de aproapele are înrâurire asupra sufletului și nu veți putea să vă rugați.
Când Duhul Sfânt află sufletul în această stare nu îndrăznește să se apropie.”77 Astfel,
rugăciunile noastre nu sunt ascultate pentru că devenim nevrednici.„ Dacă îți vei aduce darul
tău la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău și
mergi de te împacă cu fratele”78, după cum zice și cuvântul Scripturii.
Dacă vom citi cu atenție învățăturile Părintelui Porfirie, vom constata că dragostea este rod
al vieții duhovnicești, însă și o condiție a acesteia. Dragostea adevărată este dar al lui Hristos,
fără har nu se poate ajunge la ea. Și totuși, inițiativa lui Hristos nu se manifestă dacă nu există
„ceva” din partea omului. Acest„ceva”, Părintele îl exprimă simbolic prin expresii succesive-
este smerenia, deschiderea omului, cererea ca Dumnezeu să îl viziteze. Pe scurt, omul nu
poate ajunge de unul singur la iubirea autentică. Ceea ce este însă în măsură să facă este să
se orienteze pe sine însuși, cu hotărâre spre aceasta. Ceea ce i se cere omului este să vrea să
iubească, să accepte faptul că singur nu poate reuși nimic. Doar într-un astfel de cadru se
poate sălășlui iubirea. Așadar are o mare importanță orientarea sa ontologică: spre ce orizont
se deschide pe sine însuși și pe cine primește în viața sa.
Putem spune că Părintele Porfirie simțea dragostea așa cum a fost revelată prin Întruparea
lui Hristos: nu ca pe un sentiment banal, ci ca participare la suferința celuilalt.„ Să iubești și să
te doară sufletul. Dragostea înseamnă osteneală pentru cel iubit.”79 În limbaj contemporan
înțelegem aceasta ca pe o formă de empatie, însă în cazul Sfântului Porfirie aceasta este o
harismă pe care Duhul Sfânt o dăruiește celui ce s-a curățit de patimi. Și propria sa suferință o
percepea ca participare la suferința lui Hristos, ca pe un mod aparte de pătrundere în taina
iubirii Lui. Era orientat spre bucuria Împărăției, însă nu trecea peste suferința crucii.
La Policlinica din Athena, la hotarul dintre lumea celor respectați și celor aflați la periferia
societății, Părintele a slujit vreme de treizeci și trei de ani, din propria dorință .În acest fel se
opune cumva vocilor care susțin disocierea vieții liturgice de solidaritatea filantropică, cu toate
că el nu aparținea vreunuia din curentele teologice care critică sistemul social și alcătuirea
nedreaptă a acestuia. Și, în acest sens s-a dovedit a fi un semănător al iubirii în cei din jurul
său. Este foarte relevantă dorința sa de a construi o mănăstire diferită de celelalte.
Mănăstirea pe care Părintele Porfirie dorea să o construiască era asemănătoare Mănăstirii
Achimiților80, dar nu pentru a aplica Add litteram îndemnul Sfântului Apostol Pavel „ rugați-vă
neîncetat”81, ci pentru iubirea față de oameni. Cuviosul dorea să ridice o mănăstire în care să
își poată găsi refugiul, la orice oră din zi, toți cei îndurerați și necăjiți. Își dorea o mănăstire în
care întregul ritm al vieții monahale să fie liturgic, dar și orientat spre slujire: rugăciune pentru
cei năpăstuiți. Cu alte cuvinte, în această perspectivă a sa, cei îndurerați nu apar nici ca prilej
de abaterea atenției în viața duhovnicească a monahilor, dar nici ca obiect de interes colateral.
Apar ca însuși motivul existenței mănăstirii .

76
1In.4,20.
77
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul..., p.22.
78
Mt. 5, 23,24.
79
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul..., p.24.
80
Mănăstire din Constantinopol, întemeiată în anul 405, unde slujbele se săvârșeau în mod
neîntrerupt timp de douăzeci și patru de ore.
81
1 Tes.5,17

25
 În viziunea Părintelui Porfirie, toți oamenii sunt frați. Antropologia Părintelui Porfirie oferă
posibilitatea recunoașterii sfințeniei nevăzute, a acelei sfințenii pe care religiozitatea îngustă
nici măcar nu o poate bănui. „Sufletele îndurerate, chinuite, care suferă din pricina patimilor
lor, acestea câștigă mult harul și dragostea lui Dumnezeu. Unii ca aceștia devin sfinți, iar noi,
de multe ori, îi condamnăm.”82 Este memorabilă polemica pe care a avut-o Părintele cu
„responsabila” unei case de toleranță , care susținea că desfrânatelor nu li se cuvine să sărute
Crucea pe care Cuviosul o ținea în mână. Cuviosul Porfirie le-a dat femeilor Crucea spre
sărutare și a zis:„ Suflețelul lor chinuit, s-a folosit cu ceva.”83
Fraternitatea umană este extinsă în mod excepțional prin această deschidere spre lucrarea
tainică a lui Dumnezeu și prin admiterea faptului că sunt cetățeni ai Împărăției unii semeni ai
noștri care reprezintă o totală surpriză pentru creștinii obișnuiți. Pentru Cuviosul Porfirie,
Biserica este însăși viața intratrinitară și totodată posibilitatea omului de a fi părtaș la această
viață. De aceea spunea în mod stăruitor că Biserica este necreată și veșnică.84 Toate făpturile
participă potențial la aceasta, din moment ce, dintotdeauna au fost cuprinse în mintea Lui
Dumnezeu, fiind creații ale Lui. Pentru Bătrânul Porfirie, Biserica este izvor de viață. Acest
lucru, însă nu neagă lucrarea tainică săvârșită pretutindeni de Hristos. Spunea că:„ Harul lui
Dumnezeu, fără să încalce libertatea nimănui, are diferite moduri de a-i mântui până și pe cei
mai rătăciți și noi trebuie să ajutăm în această lucrare.”85 Din această perspectivă, creștinii nu
sunt tocmai misionari, ci sunt slujitori ai lui Dumnezeu, Care este „Misionarul„ prin excelență
Astfel, „Misiunea creștină este este lucrarea lui Dumnezeu Însuși, iar credincioșii sunt chemați
să ia parte la această lucrare.”86
Aceste puncte de vedere creează o mare libertate. Cuviosul Porfirie insista asupra faptului
că toți oamenii sunt frați – absolut toți, nu doar cei care sunt botezați. Există o mărturie în
care unul dintre ucenicii săi a auzit o predică în care se spunea că doar creștinii sunt frați între
ei. Când într-o zi a spus acest lucru la serviciu, în aceeași zi i-a telefonat Părintele și i-a zis:„
Toți sunt copiii lui Dumnezeu! Toți oamenii sunt copiii lui Dumnezeu! și a închis telefonul”87.
Părintele avea puterea să distingă simțirea sănătoasă a prezenței lui Dumnezeu și în lucrările
lumii păgâne antice.88 Putem spune că Părintele a fost un adevărat continuator al Teologiei
ioaneice, în care se afirmă că Hristos este „Lumina cea adevărată, Care luminează pe tot omul
ce vine în lume.”89
Așadar, a spune că toți oamenii sunt frați este un adevăr creștin de la sine înțeles. Bătrânul
Porfirie a ținut să sublinieze acest lucru. A vrut să altoiască iubirea în religiozitatea îngustă pe
care o întâlnea în jurul său. Un alt adevăr pe care îl susținea cu multă convingere este acela

82
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Despre viața de familie, Editura Sophia/Metafraze, București, 2019,
trad. Gabriel Mândrilă, p.75.
83
Ibidem, p. 77.
84
Ne vorbește Părintele Porfirie, Editura Egumenița, Galați, 2012, p.123.
85
Ibidem.
86
Francois Brune, Hristos și Karma, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997, p235.
87
Ne vorbește Părintele Porfirie..., p.90.
88
Într-o vizită la Muzeul de Arheologie din Athena , văzând statuia lui Zeus a făcut următorul
comentariu: Mă minunez de opera artistului, dar și de făptura lui Dumnezeu, pe care a creat-o atât
de desăvârșit. Și înțeleg că artistul care a creat-o atât de desăvârșit avea un înalt simț al sacrului. Îl
vedeți pe Zeus ? deși trimite un fulger asupra muritorilor, fața lui este senină, nu este furios.,
Konstantinos Yannitsiotis, Lângă Părintele Porfirie, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, p.181.
89
In. 1,9.

26
că, cei care săvârșesc fărădelegi nu înseamnă că sunt răi, ci de obicei acestea sunt niște suflete
bune cuprinse de suferință.




3.Sfaturi ale Sfântului Porfirie Kafsokalivitul despre viața de familie și educația copiilor



Sfântul Porfirie a manifestat o deosebită atenție față de familie, deoarece în sânul acesteia
se formează personalitatea, caracterul dar și primele deprinderi ale omului. La aceasta
contribuie foarte mult atitudinea exterioară și interioară a părinților, precum și legăturile
dintre membrii familiei.
Pentru Bătrânul Porfirie, familia reprezenta „ una dintre cele mai însemnate forme ale
existenței umane. Era încredințat că nucleul personalității umane se clădește- bine sau rău- în
sânul familiei. De acea toată viața a păstorit și a sfătuit nenumărate familii cu multă dragoste.
Era interesat îndeosebi de relațiile personale profunde stabilite în sânul familiei, între cei doi
soți.”90 Condiția fericirii din cadrul unei căsnicii poate exista cu condiția ca ambii soți să
dobândească o zestre duhovnicească prin iubirea lui Hristos și păzirea poruncilor Sale. Așa vor
ajunge cu adevărat la iubire reciprocă și la a fi fericiți.
Părintele recomanda celor căsătoriți să se roage unul pentru celălalt, dar mai ales să se roage
împreună. Aceasta creează între cei doi soți o legătură deosebită care îi sfințește.„Să vă rugați
neîncetat, chiar și în pat în timpul somnului, ținându-vă de mână, așa vă veți sfinți amândoi.”91
O altă calitate a soților este răbdarea și îngăduința unuia față de celălalt. În acest sens, amintim
o mărturie a unui tânăr care dorea să ia în căsătorie o fată, dar ezita pentru că remarcase la
dânsa câteva cusururi serioase.
Părintele a analizat problema, enumerând toate defectele fetei și ajungând la concluzia că:„
Se poate încheia și așa o căsătorie . Cu capriciile ei ar putea să te facă să te sfințești și să o
sfințești.”92 Înțelegând prin aceasta, desigur, faptul că dacă o va lua de soție, va trebui să
stăruie în răbdare, toleranță, înțelegerea celuilalt, iertare și în general, toate virtuțile astfel
încât să ajungă la sfințenie.93 Astfel, putem observa că adevăratul scop al căsniciei este
sfințirea soților. Amândoi soții sunt uniți în Hristos, iar această legătură are un caracter veșnic.
Căsătoria capătă un sens foarte profund. Scopul căsătoriei nu este doar de a da naștere
copiilor, ci este o cale de mântuire și sfințire a celor doi soți uniți în Hristos. Mântuirea devine
mai ușoară, cei doi soți participând la viața celuilalt atât în momente de bucurie, cât și în clipele
grele.
Hristos devine principiul unificator al unei familii. De aceea, familia contemporană suferă
foarte mult astăzi pentru că nu mai caută să Îl pună pe Hristos ca temelie și principiu al relației

90
Gheorghios S.Krustalakis, Bătrânul Porfirie, părinte duhovnicesc și pedagog, traducere din limba
greacă de Cristina Băcanu, Editura Bunavestire, Bacău, 1999, p.118.
91
Sfântul porfirie Kafsokalivitul, Sfaturi pentru viața de familie, Editura Sophia/Metafraze, București,
2019, trad. Gabriel Mândrilă, p.12
92
Ibidem..
93
De aceea, când îl vizitau un bărbat căsătorit cu o soție cu un caracter dificil, sau o femeie căsătorită
cu un soț dificil, care își duceau și el și ea crucea cu răbdare, pe el îl numea sfânt, iar pe ea sfântă. Cf.
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Sfaturi pentru viața de familie...,p.56.

27
lor. În această situație, iubirea dintre soți se denaturează foarte mult, devenind trupească și
fără profunzimi. Sfântul Porfirie îi îndemna pe cei proaspăt căsătoriți:„În mijlocul valurilor
înalte și al furtunii care tulbură relațiile de familie, să vă amintiți ceva important. Să-L simțiți
pe Hristos ca pe un prieten al vostru. Am căzut, ne-am amărât, am păcătuit? Fără stinghereală,
cu iubire și încredere să alergăm la El. Nu cu teama că vom fi pedepsiți, ci cu curajul că ne este
Prieten. Să-I spunem cu îndrăzneală: Am căzut Doamne, am greșit, iartă-mă! El ne iubește așa
cum suntem. ”94
Cu cât cei doi soți sunt mai departe de Dumnezeu, cu atât mai mult se necăjesc din pricina
diferitelor neajunsuri. Soluția Sfântului Porfirie este ca cei doi soți să aibă o permanentă stare
de bucurie și să o cultive prin diverse mijloace, astfel încât să atragă harul lui Dumnezeu.„ Să
lucrați și în casă și în afara căminului, cu trezvie, simplu și delicat, fără încordare, cu bucurie și
veselie, cu bună dispoziție. Atunci va veni harul dumnezeiesc... Încet, încet veți pătrunde
înlăuntrul bucuriei. Veți deveni mai puternici. Legătura voastră și diferitele probleme vor lua
alt chip. Fără mânie, enervare, răstălmăcirea lucrurilor, judecare, va birui iubirea.”95
Un alt aspect care influențează legătura dintre cei doi soți sunt gândurile ascunse pe care
care le cultivă aceștia. În viața duhovnicească, gândurile au o importanță copleșitoare. Toate
acțiunile noastre exterioare sunt rezultate ale unor gânduri și imagini care s-au dezvoltat la
nivelul minții. Sfântul Paisie Aghioritul spunea că:„ Un gând bun are aceeași putere cu o
priveghere de multe ceasuri. De aceea încercați pe cât puteți să cultivați gânduri
bune...Temelia este gândul cel bun, acesta îl poate schimba pe om.96”
Pentru Sfântul Porfirie, gândul este văzut ca o energie pe care o transmite o persoană.
Această energie influențează atât persoana în cauză, cât și pe cei din jurul său. Gândurile pot
influența chiar și starea de sănătate a persoanei.„ Să gândiți bine despre celălalt. Cu
rugăciunea voastră, prin mijlocirea lui Hristos, îl influențați favorabil pe celălalt. Să nu gândiți
rău despre celălalt pentru că îl influențați în mod rău...Când oamenii se supără și se înfurie,
emană o putere rea din răul dinlăuntrul lor și se influențează reciproc, chiar dacă nu-și spun
nimic unul altuia. La fel își influențează părinții copiii: îi văd făcând obrăznicii se crispează, se
supără, zic: Hai să nu vorbesc acum și să-l rănesc. Dar de unde să știe ei că acest bombănit e
păcat de moarte? Auzi, copilul meu? Păcat de moarte! Îl rănești pe celălalt fără să vorbești
deloc. Pentru că sufletul nostru e duhovnicesc și unele puteri lucrează când binele, când răul,
după caz.”97 Gândurile rele îl vatămă pe cel de lângă noi, chiar și fără să i ne adresăm în vreun
fel. Rezolvarea acestei probleme este ca toate gândurile pe care le avem să le transformăm în
rugăciune. Făcând aceasta, Însuși Dumnezeu va interveni și va schimba tainic sufletul celui de
lângă noi.
Referitor la educația copiilor, Sfântul Porfirie considera că aceasta începe încă de când
copilul se află în mediul intrauterin. Începutul educației coincide în mod absolut cu momentul
conceperii copilului. Continuă pe toată perioada sarcinii, intensificându-se mereu din ziua
nașterii până la maturizarea deplină a copilului. Fiecare om a primit în sine și trăirile părinților,
mai ale ale mamei, adică felul în care a trăit mama pe durata sarcinii. „Întregul ei sistem nervos
influențează sistemul nervos al fetusului. Atunci când se naște copilul i-a în sine și trăirile

94
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Cuvinte despre viața duhovnicească, Editura Sophia/Metafraze,
București, 2019, trad. Gabriel Mândrilă, p.99.
95
Ibidem.
96
Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol.3-Nevoință duhovnicescă, Editura
Evanghelismos, București, 2012, trad. Ieroschim. Ștefan Nuțescu, p.18-19.
97
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Cuvinte despre viața duhovnicească...p. 39.

28
mamei, adică ale unui alt om”98. Ia naștere în sufletul omului, din pricina părinților, o anumită
stare pe care o poartă toată viața cu sine și care lasă urme în sinea lui, multe lucruri care i se
vor întâmpla în viață fiind rezultatul acestei stări. Purtările sale au legătură directă cu starea
părinților.
Putem spune că procesul educației unui copil este „ alfa și omega” îndatoririlor părinților.
Pentru Sfântul Porfirie principiul fundamental al educației copilului este sfințirea părinților.
Cuviosul Porfirie constată cu durere că grijile și preocupările părinților s-au înmulțit, iar
absența comunicării dintre soți are grave repercusiuni asupra educației copiilor. Astăzi părinții
caută să se îngrijească de bunăstarea materială, sunt prinși cu grijile cotidiene, încât uită să
ofere copiilor și afecțiunea necesară, fără de care dezvoltarea lor afectivă și psihică este cu
neputință.
Grija părinților se limitează doar la trăirea biologică, iar copiii se simt singuri și abandonați
chiar și în sânul familiei alături de părinții lor.„Mergeți măi la un orfelinat să îi vedeți pe bieții
copilași orfani cum sunt ca niște mieluți care și-au pierdut mama, cum caută la fiecare vizitator
un pic de iubire, cum se agață de el și nu-l mai lasă să plece! Mergeți să vedeți cât de însetați
sunt după iubire! Și credeți că acei copii care au părinți , dar nu primesc dragostea lor, diferă
prea mult de primii? Și aceștia tot orfani sunt.”99 Copiii au cel mai mult nevoie de dragostea
sinceră a părinților lor. Au nevoie de o dragoste sinceră care să îi facă liberi. Iubirea părinților
pentru proprii copii trebuie însă, înțeleasă și duhovnicește. O altă extremă spre care merg
părinții este aceea a unui egoism camuflat în iubire. Copiii trebuie iubiți cu o dragoste izvorâtă
din Hristos, altfel se vor simți sufocați și vor dori mai târziu să rupă lațul iubirii egoiste primite
din partea părinților.
Familia este responsabilă de starea duhovnicească a omului, pentru că aici se pun bazele
întregii personalități, aici se modelează caracterul omului încă din pruncie. Dacă un copil în
familie a dobândit deprinderi morale înalte, adultul de mai târziu nu doar că va avea
capacitatea de a discerne binele de rău, dar va avea disponibilitatea lăuntrică de a cultiva
virtutea. Și avem numeroase exemple din viețile sfinților, în care părinții, și în general cadrul
familial au fost principalii piloni pe care s-a zidit viața virtuoasă a sfinților de mai târziu.
Așadar, principalele modele de viață pentru copii sunt părinții. Modul de viețuire din
familia de proveniență influențează foarte mult comportamentul copiilor.„ Ceea ce îi
mântuiește și îi înrâurește spre bine pe copii este viața din casă a părinților. Părinții trebuie să
se dăruiască lui Dumnezeu. Lângă copii trebuie să devină sfinți prin blândețe, prin răbdare,
prin iubire. Să pună în fiecare zi un nou început al bunei rânduieli, o nouă însuflețire, răbdare
și iubire pentru copii. Iar bucuria care va veni și sfințenia care îi va cerceta vor revărsa har
asupra copiilor.”100 Putem spune că Părintele Porfirie cu discernământul său duhovnicesc
răspundea multor probleme actuale legate de educația copiilor, probleme cu care educatorii
și pedagogii zilelor noastre se confruntă din ce în ce mai des.
În întregul efort al educației, considera el, ceea ce îi ajută pe copii nu sunt sfaturile sau
manifestarea asprimii sub diverse forme, ci efortul comun al părinților către o viață
duhovnicească înaltă.„ Nu îl îndrepți pe copil făcând apel la logică, nu îl convingi prin sfaturi,
nici să-l constrângi cu amenințările. Pentru că rezultatul va fi negativ... Ca să se izbăvească,


98
Monahia Siluana Vlad, Cunoaște-L pe Domnul cel Viu, pe viu!, Editura Doxologia, Iași, 2011, p. 156.
99
Părintele Porfirie. Antologie de sfaturi și îndemnuri, trad. din limba greacă Sorina Munteanu,
Editura Bunavestire, Bacău, 2005, p.283.
100
Ne vorbește Părintele Porfirie, Editura Egumenița, Galați, 2011, trad. din limba greacă Ierom.
Evloghie Munteanu, p.347.

29
mama trebuie să ajungă la sfințenie. Pentru a se elibera, copilul are nevoie în preajma sa de
un om sfânt, cu multă iubire, care nu-l va dojeni, nici nu-l va speria, ci va trăi în sfințenie.
Înainte de toate, copilul are nevoie alături de un om cu o rugăciune fierbinte...Mama nu
trebuie să se mulțumească cu mângâierea fizică a copilului, ci să-i trimită mângâierea
duhovnicească a rugăciunii. Când vrea să-și mângâie copilul fără rugăciune el face așa, își
întinde mâinile violent și o respinge pe mamă. Când însă, fără a-l mângâia face pentru copilul
ei în chip tainic rugăciune fierbinte, acesta simte în suflet o mângâiere duhovnicească de
neînțeles pentru el, care-l atrage spre mamă. Mama în rugăciunea pentru copil trebuie să se
topească precum o lumânare. Să se roage în tăcere, cu mâinile ridicate la Hristos să-și
îmbrățișeze tainic copilul.”101
Calea cea mai bună de educație a copiilor rămâne sfințenia vieții părinților.
Responsabilitatea revine ambilor părinți, însă mama are un rol special. Încă din momentul
zămislirii, între copil și mamă se creează o legătură diferită decât cea dintre copil și tată.
Mama, deși are o relație privilegiată, totuși are și o responsabilitate foarte mare, de a se sfinți
pe sine și de a sădi și în sufletul copilului său dorul după Dumnezeu.„Inima copilului este ca un
pământ bun și roditor, depinde de părinți ce vor semăna în acest pământ.”102
Educația copiilor este un proces ce durează atât întreaga viață a acestora, cât și întreaga viață
a părinților care sunt responsabili în fața societății dar mai cu seamă înaintea lui Dumnezeu.
Un alt principiu fundamental în concepția pedagogică a Părintelui Porfirie este acela că,
educație trebuie să se facă prin respectarea deplinei libertăți și a abilităților native ale copiilor.
Părinții nu trebuie să îi facă pe copii „după chipul lor”, ci să îi sprijine să se dezvolte potrivit cu
firii și caracterului lor. Părinții trebuie să îi ajute pe copii să depășească și să înfrunte greutățile
adaptate vârstei lor și să capete rezistență morală și maturitate. Grija exagerată din partea
părinților îi fac pe copii să rămână fricoși și imaturi, nu le oferă posibilitatea de a se dezvolta
emoțional.
Copiii trebuie educați în duhul evanghelic, al virtuților creștine. În mod deosebit, sfântul
porfirie insistă asupra cultivării smereniei în sufletul copiilor. Nu trebuie să fie lăudați în mod
exagerat, ci învățați că tot binele vine de la Dumnezeu. De aceea este bine ca părinții să își
sfătuiască copiii să ceară ajutorul lui Dumnezeu înainte de orice lucrare a lor, iar apoi să
mulțumească pentru ajutorul primit.
Laudele exagerate au îi fac pe copii să aibă un caracter egoist, să se mintă pe sine și să
crească fără frica lui Dumnezeu în inima lor. Chiar și atunci când copiii nu mai ascultau de
părinți, Sfântul Porfirie îi îndemna pe părinți să nu își piardă nădejdea. Dacă nu mai pot vorbi
cu copiii lor, să încerce să îi vorbească lui Dumnezeu despre dânșii.„Toate câte ai vrea să îi spui
lui și el te-ar respinge din cauza caracterului său, să-I spui lui Dumnezeu. Îngenunchează
înaintea Domnului și, prin harul Său , cuvintele tale vor ajunge în sufletul copilului.”103 Chiar și
când greșesc, responsabilitatea revine părinților„Părinții sunt vinovați pentru problemele
copiilor. Cauzele tuturor problemelor copiilor sunt părinții. Ei trebuie să se sfințească mai întâi,
iar apoi se vor sfinți și copiii. Și atunci nu vor mai exista probleme.”104
Unor părinți mâhniți de comportamentul copilului lor le-a spus:„Voi purtați întreaga
răspundere pentru starea lui. Din pricina relațiilor proaste dintre voi, chiar din vremea când se

101
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Sfaturi pentru viața de familie...p.69-70.
102
Swett Orison Marden, Minunile gândului, Editura Reîntregirea Alba-Iulia, 2001, trad. Eliza Maria
Barnoschi, p.49.
103
Părintele Porfirie, Antologie..., p.310.
104
Ibidem, p.325.

30
afla în pântecele mamei lui ia-ți provocat toate aceste traume psihice și toate problemele
psihologice pe care acum trebuie să le îndure.”105
În scrierile Sfântului Porfirie întâlnim numeroase referiri la rolul educatorilor în viața copiilor
și în general față de arta pedagogică. Alături de părinți, aceștia pot avea o contribuție esențială
în ceea ce privește devenirea umană. Educatorii trebuie să aibă vocație pentru formarea
copiilor, să facă aceasta cu bucurie și dragoste, astfel și copiii vor afla un real folos.
„Să răspundeți la iubirea copiilor cu discernământ. Astfel, dacă vă iubesc veți putea să-i
călăuziți aproape de Hristos. Veți deveni voi mijlocul. Iubirea voastră să fie adevărată. Iubire
întru rugăciune, iubire în Hristos. Aceasta, într-adevăr folosește. Să vă rugați pentru fiecare
copil pe care îl vedeți, iar Dumnezeu va trimite harul Său și-l va uni cu El. Înainte de a intra în
clasă, și mai ales în clasele dificile, să spuneți rugăciunea„ Doamne Iisuse..”. Intrând să
îmbrățișați cu privirea pe toți copiii, să vă rugați și apoi să vorbiți, dăruindu-vă întregul vostru
sine. Făcând această jertfă în Hristos, vă veți bucura. Astfel vă veți sfinți și voi și copiii. Veți trăi
în iubirea lui Hristos și în Biserică, și astfel veți deveni buni în lucrarea voastră.”106 De aici
observăm, ca și în cazul părinților, Cuviosul recomandă educatorilor să nu cultive o iubire
omenească, ci să îi iubească cu dragostea lui Hristos. Observăm același îndemn pentru
rugăciune și atragerea dumnezeiescului har care îl sfințește pe om.
Din toate cele expuse până acum, putem observa că educația este în primul rând
responsabilitatea primordială a părinților. De aceasta depinde atât împlinirea lor, cât mai ales
mântuirea copiilor. Nu greșim dacă socotim că însuși sensul vieții părinților este educația
copiilor lor, dar o educație sfințitoare care îl pregătește pe copil pentru Împărăția lui
Dumnezeu. De aceea, Sfântul considera că:„Părinții care au eșuat în educarea copiilor lor, sunt
socotiți, de obicei eșuați în toate.”107
În al doilea rând, relația dintre părinți influențează în mod direct dezvoltarea afectivă a
copilului și implicit procesul de educație a acestuia.
Educația începe încă din pântecele mamei și se continuă atât la vârsta cea mai fragedă, când
copilul este ca un „ aluat” ușor de modelat, cât și în viața sa de adult. Rugăciunea mamei
influențează decisiv viața copilului. Această rugăciune sfințește și atrage mila lui Dumnezeu.
Adevărata educație se realizează în duhul unei depline libertăți înțeleasă în Hristos.
Pedagogii, împreună cu părinții au responsabilitatea de a ajuta copilul să își descopere
adevărata vocație. Dar, adevăratul principiu care stă la baza educației este Hristos și
mântuitoarele Sale porunci.













105
Gheorghios S. Krustalakis,Op. cit. p.120.
106
Ne vorbește Părintele Porfirie..., p.338.
107
Părintele Porfirie, Antologie..., p.322.

31
 4.Biserica și dimensiunea ei dumnezeiască în învățătura Sfântului Porfirie Kafsokalivitul



Pentru Cuviosul Porfirie, Biserica nu reprezintă un lăcaș făcut de mână omenească, ci
cuprinde în sine însăși taina dreptei noastre credințe. După cuvântul Sfântului Apostol Pavel,
Biserica a fost mai „ înainte de întemeierea lumii”108. Deși se vorbește de o instituire a Bisericii
în ziua Cincizecimii la Pogorârea Sfântului Duh, aceasta reprezintă de fapt, apariția în istorie a
Bisericii. Însă, „ Biserica este fără de început, fără de sfârșit, veșnică , precum Întemeietorul ei,
Dumnezeu cel în Treime, este fără de început, fără de sfârșit, veșnic. Biserica este nezidită,
precum Dumnezeu este nezidit. Ea există mai înainte de veci, mai înainte de îngeri, mai înainte
de crearea lumii.”109
Biserica își are ființă în sânul Sfintei Treimi. „Comuniunea intertrinitară este adevărata viață
a Bisericii.”110 De aceea, membrii Bisericii împărtășesc sunt mișcați de aceeași dragoste și
unitate după modelul Sfintei Treimi. Prin actul Întrupării lui Hristos s-a descoperit oamenilor
planul cel mai înainte de veci al lui Dumnezeu și s-a mărit în lume taina credinței. „Cu adevărat
mare este taina dreptei credințe: dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost
văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălțat întru slavă.”111
Prin aceasta înțelegem că „Dumnezeu în nețărmurita lui iubire ne-a unit iarăși cu Biserica Sa
în persoana lui Iisus Hristos.”112 Prin aceasta suntem chemați și noi credincioșii să devenim
biserici nezidite ale lui Dumnezeu, după cum și Sfântului Maxim Mărturisitorul113 numește
omul biserică și Biserica om.
În învățătura Sfântului Porfirie despre Biserică, putem observa caracterul nezidit al Bisericii
și că noi înșine trebuie să devenim nezidiți prin harul cel necreat, ca mai apoi să putem intra
în Biserica cea nezidită a lui Dumnezeu. „Biserica și Hristos sunt una. Trupul Bisericii se
hrănește și trăiește cu Hristos. Acesta este Domnul, Atotputernicul, Atotcunoscătorul, Cel ce
pretutindenea este și pe toate le plinește, sprijinul nostru, prietenul nostru, fratele nostru.
Stâlpul și temelia Bisericii. El este Alfa și Omega, începutul și sfârșitul, temelia, totul. Fără
Hristos nu există Biserica. Mirele este Hristos, iar mireasă fiecare suflet.”114
Taina Bisericii , în viziunea Sfântului Porfirie, este Hristos, care unește toate cele văzute și
nevăzute în Trupul Său. Astfel, Biserica devine„ plinirea Celui ce plinește toate întru toți”115,
după cuvântul Sfântului Pavel. În Biserică trăim deplin taina iubirii și a unității. Nimeni nu se
poate mântui de unul singur. În trupul Bisericii suntem cuprinși cu toții. Cuviosul vedea în
această unitate dintre membrii Bisericii, împlinirea cuvântului din Rugăciunea Arhierească a
Mântuitorului„...pentru ca toți să fie una.”116 „Suntem toți una ,pentru că Dumnezeu este
Tatăl nostru și este pretutindeni.”117

108
Efs. 1,4.
109
Ne vorbește Părintele Porfirie...,p.149.
110
Nicolae Mladin, Hristos- viața noastră. Asceza și mistica paulină, Editura Deisis, Sibiu, 2012, p. 155.
111
1 Tim. 3,16
112
Ne vorbește Părintele Porfirie...,p.150.
113
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, EIBMOR, București, 2017, p.34.
114
Ne vorbește Părintele Porfirie...,p.151.
115
Efs. 1,23.
116
In. 17,11.
117
Ne vorbește Părintele Porfirie..., p.152.

32
 În Biserică trăim bucuria unității și a iubirii, devenind una cu ceilalți. Interesant este că, în
această unitate fiecare își păstrează caracteristicile propriei persoane. Nu ne pierdem
însușirile personale cufundându-ne într-o unitate care să ne curme libertatea persoanei. Totul
se petrece după modelul unității Persoanelor Sfintei Treimi. De aceea, Treimii este viața
Bisericii. Când ne separăm de celelalte mădulare ale Bisericii, de fapt nu suntem creștini.
„Creștini adevărați suntem atunci când simțim adânc că suntem mădulare ale tainicului Trup
al lui Hristos, ale Bisericii, într-o necurmată legătură a iubirii.”118
Chemarea creștinului este aceea de a trăi unitatea Bisericii înlăuntrul său.119 Este relevantă
în acest sens relatarea în care unul dintre ucenicii apropiați ai Părintelui l-a întrebat cum
reușește să se roage pentru toți cei care îi cer ajutorul și cum reține atâtea nume. Sfântul a
răspuns că rostește rugăciunea„Doamne Iisuse Hristoase miluiește-mă!”.Cum Părinte,
miluiește-mă? se întreba ucenicul. Iar Părintele a răspuns„Dacă mă miluiește pe mine, te
miluiește și pe tine.”120
Atât de profund înțelegea Cuviosul taina vieții duhovnicești și taina Bisericii. Cu alte cuvinte,
în Biserică „eu devin tu” și „tu devii eu”. Dumnezeu ne privește ca pe un întreg. Suntem uniți
în Hristos din care ne împărtășim la Sfânta Liturghie, „dintr-o pâine și dintr-un potir”.121
Cu discernământul său duhovnicesc, Sfântul Porfirie pătrunde și mai adânc în taina
Bisericii:„Suntem una chiar și cu oamenii care nu sunt aproape de Biserică. Ei sunt departe din
neștiință. Să ne rugăm ca Dumnezeu să-i lumineze și să-i schimbe ca să vină și ei la Hristos. Noi
vedem lucrurile omenește, ne mișcăm altfel și socotim că-L iubim pe Hristos. Însă Hristos care
plouă și peste drepți și peste cei nedrepți , ne spune : Iubiți pe vrăjmașii voștri! Să ne rugăm
să fim toți împreună, toți împreună în Dumnezeu. Atunci, dacă trăim aceasta vom avea și
roade pe măsură, vom fi toți în dragoste și în unire.”122
În taina Bisericii se cuprinde și iubirea vrăjmașilor. 123Părintele Placide Deseille spunea că„
Cei ce își iubesc vrăjmașii formează Biserica.” Creștinul ancorat în Hristos, primește în Biserică
această putere de a iubi pe vrăjmașii săi. A ierta este de fapt, una dintre condițiile pentru
primirea Euharistiei. De aceea, neiertarea și neiubirea vrăjmașilor devin zid despărțitor între
om și Dumnezeu. Pentru a fi în unitatea Bisericii este nevoie să înțelegem mai întâi taina
unității și a iubirii aproapelui.
În Biserică, credinciosul primește o altă viață, o viață nouă în Hristos. Aici se adeverește
cuvântul din Evanghelie că:„Cine va păzi cuvântul Meu nu vedea moartea în veac.”124 „Hristos
desființează moartea. Cel ce intră în Biserică se mântuiește, devine veșnic. Viața este una, o

118
Mitropolit Antonie de Suroj, Rugăciunea care aduce roade. Buchet de texte duhovnicești pentru
lectura zilnică, Editura Doxologia, Iași, 2014, trad. Dragoș Dâscă, p.56.
119
„Pentru aceasta , Hristos se roagă Tatălui ca toți să fie una. O spune și o repetă, iar Apostolii
stăruie asupra acestui lucru pretutindeni. Este adâncimea cea mai mare, cel mai înalt înțeles pe care
îl are Biserica. Aici se află taina: să se unească toți precum un singur om în Dumnezeu. O altă
asemenea religie nu există. Nici o religie nu spune astfel de lucruri. Spun ceva, dar nu această taină,
această subțirime a tainei pe care o cere Hristos, zicându-ne că așa trebuie să devenim, că voiește să
fim ai Lui.”, Ne vorbește Părintele Porfirie..., pp.152-153.
120
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, O să vă spun...Relatări înregistrate ale Sfântului Porfirie despre viața
sa, Editura Sophia, București, 2016, trad. Gabriel Mândrilă, p.143.
121
Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, în Liturghier, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod al B.O.R.,
EIBMOR, București, 2000, p.164.
122
Ne vorbește Părintele Porfirie..., p.153.
123
Părintele Placide Deseille, Din Răsărit în Apus. Ortodoxie și catolicism, Editura Doxologia, Iași,
2018, trad. Felicia Dumas, p.132.
124
In. 8,51.

33
curgere fără de sfârșit în care nu există moarte. Cel ce urmează poruncile lui Hristos nu moare
niciodată. Moare după trup, după patimi, dar se învrednicește a trăi încă din această viață în
Rai, în Biserica noastră, iar apoi în veșnicie. Cu Hristos, moartea devine puntea pe care trebuie
să o trecem cândva pentru a continua să trăim în lumina neînserată.”125Cuvintele acestea
ilustrează foarte profund scopul tainei Bisericii, și anume intrarea credincioșilor în Biserica cea
nezidită a Îmoărăției lui Dumnezeu.
Gândirea secularizată a societății contemporane, tinde să minimalizeze foarte mult rolul și
lucrarea Bisericii. Mulți dintre cei dinafara Bisericii au ajuns să considere Biserica o simplă
organizație, o instituție de binefacere care trebuie să presteze o serie întreagă de servicii în
folosul societății. Dar, „Biserica mântuiește prin ceea ce este, nu prin ceea ce face. Este o mare
greșeală pe care o facem noi astăzi de multe ori, aceea de a vrea ca Biserica să facă...Dar ce să
facă? Biserica mântuiește prin ceea ce este- Trupul lui Hristos. Ești unit cu trupul lui Hristos?
Te mântuiești, pe tine însuți și pe alții. Acesta este singurul adevăr.”126
Pentru Sfântul Porfirie, dezbinările din Biserică și judecarea reprezentanților Bisericii, sunt
o mare greșeală pentru că lovesc în unitatea Bisericii, iar ascultând de Biserică și rămânând în
unitate rămânem în Hristos.„ Pentru a păstra unitatea dintre noi , trebuie să facem ascultare
de Biserică, de episcopii ei. Ascultând de Biserică, ascultăm de Hristos Însuși. Hristos voiește
să fim o turmă cu un păstor. Să ne doară pentru Biserică, să o iubim mult. Să nu îngăduim a fi
judecați reprezentanții ei. În Sfântul Munte duhul pe care l-am învățat a fost cel ortodox,
adânc, sfânt, tăcut, fără dezbinări, fără certuri și judecăți. Să nu-i credem pe cei ce judecă cele
sfinte. Și chiar de am vedea cu ochii noștri vreun lucru rău săvârșit de vreun sfințit slujitor, să
nu o credem, nici să ne gândim la asta, nici să o transmitem mai departe. Același lucru este
valabil pentru fiecare din mădularele vii ale Bisericii, pentru fiecare om. Toți suntem Biserica.
Cei ce judecă Biserica pentru greșelile reprezentanților ei, chipurile pentru a ajuta la
îndreptare fac o mare greșeală. Aceștia nu iubesc Biserica, și , firește nici pe Hristos. Iubim
Biserica atunci când îmbrățișăm fiecare mădular al ei și facem tot ceea ce face Hristos.”127
Iubirea și jertfelnicia pentru aproapele sunt înțelese mai adânc în interiorul Bisericii. Cu toții
suntem mădulare ale aceluiași Trup: „Și dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă
împreună cu el, dacă este prețuit un mădular, toate mădularele se bucură împreună cu el.”128
Sfântul Porfirie înțelegea foarte tainic aceste cuvinte. Pentru el, mântuirea nu se realizează
într-un mod individualist, ci în comuniune cu ceilalți. Biserica devine prefigurare și chip al
bunătăților celor viitoare. Este chip al veșnicei odihne din Împărăția lui Dumnezeu. Acolo, în
veacul viitor, viața va curge ca un izvor prin fiecare mădular viu al Bisericii și vom fi în
comuniune cu Hristos și cu noi înșine în mod deplin.
Credința Bisericii este singura credință adevărată care poate să îl mântuiască pe om.
Creștinii nu se pot mulțumi doar cu faptul de a fi oameni morali, ci trebuie să tindă spre
sfințenie.„ Religia noastră este religia religiilor, sau prin revelație, adevărata religie. Celelalte
religii sunt omenești, găunoase. Ele nu cunosc măreția Dumnezeului Celui în Treime. Nu
cunosc că țelul, chemarea noastră este să devenim dumnezei după har, să ne asemănăm cu
Dumnezeu cel în Treime, să devenim una cu El și în mijlocul nostru. Cel mai înalt țel al religiei
noastre este ca toți să fie una. În aceasta se întregește lucrarea lui Hristos.”129 Putem înțelege

125
Ne vorbește Părintele Porfirie..., p.153.
126
Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuire la viața Cuviosului Nil Calavritul, Editura Sfântul
Nectarie, Arad, 2010, trad. ierom. Agapie Corbu.
127
Ne vorbește Părintele Porfirie..., p.157.
128
1Cor. 12,26.
129
Ne vorbește Părintele Porfirie,p.161.

34
de aici care sunt adevăratele valori și țelul final al credinței noastre. Foarte sugestiv afirma și
Părintele Ioannis Romanidis că:„Ortodoxia nu este religie, ci un mod de viață.”130
Ortodoxia nu se limitează la a fi o simplă religie moralistă ce îl are adeseori în centrul său
pe o, nici nu este un sistem filosofic. În esență este o credință practică ce deține adevăratul
meșteșug al curățirii, luminării și îndumnezeirii omului. Este o „știință terapeutică”131, de
aceea și Cuviosul Porfirie spunea:„ ...în realitate, religia creștină îl schimbă și îl tămăduiește pe
om. Religia noastră are toate aceste bunătăți și este adevărul. Cei ce neagă acest adevăr sunt
bolnavi sufletește. Păcatul îl face pe om foarte încurcat sufletește...numai prin lumina lui
Hristos vine izbăvirea. ”132
Biserica este un prezent continuu. Aici trăim liturgic mântuirea care s-a făcut și se face prin
Iisus Hristos. În Dumnezeiasca Liturghie , Biserica este o „întrupare întrupată”133, Biserica
înaintând în istorie ca Hristos cel Întrupat care emană pace și bucurie. „Întâia noastră grijă
este să ne dăruim lui Hristos și să ne unim cu Biserica. Dacă intrăm în iubirea lui Hristos, intrăm
în Biserică. Dacă nu intrăm în Biserică, dacă nu devenim una cu cea de aici, cu Biserica
pământească, există teama că o vom pierde și pe cea cerească. Și când spunem cerească , să
nu socotiți că vom afla în cealaltă viață grădini cu flori, munți, ape și păsări. Nu sunt acolo
frumusețile pământești; este altceva, ceva mai înalt...cel care trăiește cu Hristos se face una
cu El, cu Biserica Lui. Trăiește o nebunie! Această viață este diferită de viața celorlalți oameni.
Este bucurie, este lumină, fericire și înălțare. Aceasta este viața Bisericii, viața Evangheliei,
Împărăția lui Dumnezeu. Înlăuntrul nostru vine Hristos, iar noi suntem înlăuntrul Lui.”134
Biserica nu este din lumea aceasta, ci ea vine să dea în această lume mărturisirea vieții și a
împărăției viitoare. Acest lucru se împlinește , deoarece nu face voia sa, ci voia Tatălui Ceresc.
Această ascultare definește dintru început cuvântul și modul său de existență. Biserica
Ortodoxă are conștiința Bisericii celei Una, sobornicești și apostolice. Acest lucru nu este o
simplă titulatură, ci un dat ontologic.
Modul de viață al fiecărui credincios este același cu modul de viață al întregii Biserici.
Aceeași manifestare a credinței este mărturisită și trăită de toți credincioșii, însă:„ Biserica nu
este un fel de roi al celor ce reușesc lumește și sunt bine organizați pentru această viață
trecătoare, ci este suma celor adevărați și deznădăjduiți de succesele și fericirile lumești , care
nu sunt vrednice de om și se refugiază la Dătătorul de viață.”135
Din cele expuse până aici, înțelegem că și în pătrunderea tainei Bisericii viziunea Părintelui
Porfirie este una hristocentrică. Cuviosul conglăsuiește în duh cu marii învățători ai Bisericii,
care Îl văd pe Hristos Adevăratul Cap al Bisericii. El este deplina viață a Bisericii, este Mirele
iar Biserica Mireasa cea duhovnicească. Biserica este fără de început și fără de sfârșit iar
mădularele ei sunt chemate să se adape din această viață îndumnezeitoare ce izvorăște din
Hristos în interiorul Bisericii.
Dragostea ce îi unește pe credincioșii Bisericii este model al iubirii ce izvorăște din Sfânta
Treime, de unde ființează Biserica.


130
Pr. Ioannis Romanidis, Teologia Patristică, Editura Metafraze, București, 2012, trad. Gabriel
Mândrilă, p. 73.
131
Ibidem.
132
Ne vorbește Părintele Porfirie..., p.162.
133
Cf. Arhim. Vasilios Gondikakis, Împăratul Slavei, Editura Bizantină, București, 2015, trad. pr. prof.
Constantin Coman,p.152.
134
Ne vorbește Părintele Porfirie..., p.163.
135
Arhim. Vasilios Gondikakis...,p.156.

35



5.Boala și suferința în viziunea Cuviosului Porfirie Kafsokalivitul




Una dintre marile virtuți cu care a fost împodobit Părintele Porfirie a fost răbdarea cu
nădejde a încercărilor și necazurilor și purtarea cu multă noblețe și bărbăție a numeroase boli
de care a avut parte încă din perioada copilăriei. De aceea, viața sa constituie un minunat
exemplu de înfruntare a suferinței și bolii pentru creștinul contemporan.
Sfântul a ajuns la cele mai înalte culmi în virtutea răbdării necazurilor cu multă credință și
nădejde:„ Când, după multe consultații, mi-au spus medicii că am cancer, m-am bucurat și am
dat slavă lui Dumnezeu că, după atâția ani, mi-a îndeplinit cererea. Am cancer, aici la hipofiză
unde s-a format o tumoare care se mărește și apasă pe nervul ocular. Am început să nu mai
văd. Cu ochiul ăsta văd puțină lumină. Cu celălalt văd siluetele oamenilor, dar nu le mai disting
trăsăturile. Limba mi s-a îngroșat, s-a lungit și s-a îngreuiat. Până și vocea mi s-a schimbat. Am
dureri cumplite. Când sufăr, rabd și mă rog. Acum, din cauza durerii îngrozitoare nu mă mai
pot ruga. Dar, nu mă plâng și nu mă vaiet.
-Părinte, luați vreun calmant să vă mai ușureze durerea.
-Nu iau nimic. Oare, Hristos nu știe că sufăr? Știe. Așa că ridic cu răbdare crucea lui Hristos.
Poate că unii m-or socoti nebun, dar mie mi-e dragă această nebunie. Nu te oblig să faci la fel.
Eu așa văd lucrurile. Când am dureri mă rog lui Dumnezeu să mă miluiască și să îmi ierte
păcatele. De va ajunge omul la starea lui cea dinainte de cădere, atunci nu va mai îngădui
Dumnezeu boala. Și, când va binevoi El, ne vom însănătoși pe dată.”136
Deși se confrunta cu aceste suferințe cumplite, Părintele Porfirie considera boala o
cercetare dumnezeiască, „ o expresie tainică a pedagogiei lui Dumnezeu, cunoscută numai de
El și de Sfinții lui.”137 De aceea, rămâne ca o apoftegmă cuvântul său:„ Simt boala ca iubire a
lui Hristos.”138 În privința medicamentelor care îi puteau ușura durerile, Sfântul Porfirie avea
o atitudine profund duhovnicească.„Când creștinul se încredințează pe sine Domnului, cu
încredere deplină, atunci El liniștește lăuntric organismul ș, după aceea încep să funcționeze
iar normal organele și glandele. Astfel, ne redobândim sănătatea eliberați de orice probleme.
Și aceasta se întâmplă tocmai din pricină că, păcatul, tulburarea, egoismul, când cresc, când
descresc aducându-ne boala. Organismul știe ce este normal, cunoaște calea de mijloc și
funcționează în pace și liniște.”139
Recomandările Părintelui Porfirie pentru cei aflați în suferințe erau rugăciunea stăruitoare,
răbdarea și nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu. Boala poate fi folosită pentru a atrage cu
ușurință harul lui Dumnezeu. Nu trebuie să urmărim doar ușurarea durerilor trupești, cât mai
ales vindecarea bolilor lăuntrice. Pe ucenicii săi îi sfătuia să se roage nu pentru ca el să se facă

136
Părintele Porfirie. Antologie de sfaturi și îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, trad. Sorina
Munteanu, pp.85-86.
137
Ibidem, p.75.
138
Ne vorbește Părintele Porfirie, Editura Bunavestire, Bacău, 2005, trad, ierom. Evloghie Munteanu,
p. 369.
139
Agapie Monahul, Flacăra dumnezeiască pe care a aprins-o în inima mea Părintele Porfirie, Editura
Bunavestire , Bacău, 2000, trad. Cristina Băcanu,p.72.

36
bine, ci să se facă bun. Ca medicament pentru durerile sale folosea rugăciunea neîncetată și
studiul Sfintei Scripturi care îi îndulceau cumplitele dureri. Cuviosul cunoștea folosul
suferinței. Înțelegea profunzimea și caracterul sfințitor al răbdării în suferință.
Chiar și încercat de mulțimea bolilor, creștinul nu trebuie să uite care este adevăratul său
țel – unirea cu Dumnezeu. Trebuie să căutăm folos duhovnicesc din toate întâmplările
îngăduite de Dumnezeu în viața noastră. Sfântul le spunea ucenicilor săi, referitor la încercările
prin care trecem în această viață că ea poate fi trăită pe trei planuri: a)„să fii bolnav , să ai și
alte ispite și să le rabzi pe toate, slăvind pe Dumnezeu; b) să faci toate lucrurile tale cu bucurie;
c) să faci ascultare de părintele tău duhovnic. Aceasta este cea mai mare dintre toate. Eu
oricum, cer boala.”140
Sfinții lui Dumnezeu au iubit suferința și necazul, pătimirile cele de bunăvoie. Este o
aparentă nebunie pentru omul contemporan însetat de plăcere și de confort, această sete a
Sfinților după reaua pătimire. Dar, oamenii lui Dumnezeu își nesocotesc viața trupească în
nădejdea celor cerești și nepieritoare. Ei înțeleg că„Cele duhovnicești nu se dobândesc fără
suferință.”141 Confortul și iubirea de plăcere îl fac pe om să se închidă în sine în chip egoist și
să nu mai poată privi spre Dumnezeu. Boala îți smerește nu doar trupul, ci și sufletul .Se
restabilește mai ușor prin pocăință legătura cu Dumnezeu.
Teologia bolii și a suferinței descoperă că păcatul a adus în lume moartea, iar boala este o
consecință a păcatului. „Sfinții Părinți, cu toții leagă boala, suferința și moartea de păcatul
strămoșesc. După ei, originea bolilor, neputinței și a morții, trebuie căutate în actul de voință
al primului om.”142 Cu toate acestea, suferința este o mare binefacere a lui Dumnezeu față de
om. Hristos a stricat puterea morții și a neputinței. Creștinul, înfruntă cu multă bărbăție
necazul și durerea pentru că „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să
fie”143, după cum spune Sfântul Pavel. Boala devine astfel „o cale de dobândire a mântuirii”144.
Cuviosul Porfirie a arătat o atenție deosebită față de oamenii aflați în suferință. Cât timp a
petrecut ca slujitor la Policlinica din Athena, pentru a le fi de folos oamenilor aflați în suferință
citea chiar și unele tratate de medicină. Acestea l-au ajutat să intre în mecanismele fiziologice
ale bolii și cu ajutorul harismei străvederii chiar reușea adeseori să diagnosticheze și să
propună mijloace de vindecare eficiente.
Mulți medici îi cereau adesea sfatul și cereau binecuvântarea sa pentru ca prin sfatul și
rugăciunea sa să împreună lucreze la vindecarea celor aflați în suferință. De asemenea, Sfântul
Porfirie avea o prețuire deosebită față de personalul medical, considera medicii și asistentele
ca pe „îngerii” lui Dumnezeu care slujesc la vindecarea și alinarea celor în suferințe. „Îi iubeam
pe toți , mă durea pentru toți, mă mișcau toate. Aceasta mi-o dăduse dumnezeiescul har.
Vedem asistentele cu ținuta lor albă , ca niște îngeri înveșmântați în alb, coborând la Biserică
și lăcrimam când le vedeam. Le iubeam mult pe asistente. Iar când vedeam o soră medicală în
uniformă , mă gândeam că este soră a milei, soră a iubirii, care merge să slujească în biserica
iubirii lui Dumnezeu, adică în spital, să slujească celor bolnavi, fraților. Îngerul, îngerul alb.
Câte lucruri trecem cu vederea! Eram mișcat iarăși, când vedeam o mamă alăptându-și

140
Ana Kostaku, Părintele Porfirie mi-a spus..., Editura Egumenița Galați, 2015, trad. pr.Ciprian Staicu,
p. 59.
141
Ibidem, p. 64.
142
Jean- Claude Larchet, Creștinul în fața bolii, suferinței și morții, Editura Sophia București, 2015,
trad. Marinela Bojin.
143
Evrei 13,14.
144
Cf. Sfântul Porfirie din Kafsokalivia, Hristos este plinătatea vieții, Meteor Publishing, București,
2016, trad. Miaela Alina Eros, p.107.

37
pruncul. Când vedeam o femeie însărcinată lăcrimam. Vedeam învățătoarele ducându-și copiii
la Biserică și lăcrimam pentru lucrarea iubirii.”145
Deși bolnav trupește, Părintele era de fapt sănătos, căci sufletul îi era sănătos.146 Această
sănătate a sufletului său îl îndreptățea să susțină de pe patul de suferință, sute de oameni
sănătoși trupește, care simțeau cum îi chinuie boala sufletească a păcatului. Interesant e
faptul că, Sfântul Porfirie nu doar că îndura suferințele trupești rugându-se pentru iertarea
păcatelor sale, ci le folosea ca un mijloc de asceză activă:„ Când într-o zi suferea tare din
pricina bolilor sale, l-am întrebat: Ce faceți Cuvioase?, mi-a răspuns: Îmi mai disciplinez puțin
trupul.”147 Precum sfinții asceți, transforma neputința trupească cea fără de voie în lupta
duhovnicească nesilită.
Numeroasele minuni și vindecări pe care le-a făcut, acestea făcându-se cunoscute până
astăzi, scot în evidență două lucruri foarte importante: dragostea sa față de Dumnezeu și
dragostea față de oameni, în slujirea cărora și-a pus toate darurile sale primite de la
Dumnezeu. „Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, constituie un model contemporan de ales al lui
Dumnezeu, care și-a dobândit sfințenia pe calea nevoințelor, a încercărilor și a suferințelor.
Cei care i-au stat în preajmă , au cunoscut că, până și în cele mai grele dureri, medicamentul
său îl constituia rugăciunea și răbdarea. A cerut de la Dumnezeu, în tinerețe, să îi dăruiască
cancer, pentru ca astfel, să ia asupra sa o parte din durerea și suferința lumii, spre ușurarea
acesteia de păcate , și a purtat șapte afecțiuni, cu multă dragoste și nădejde în ajutorul lui
Dumnezeu.”148
Poate fi boala un dar al lui Dumnezeu? Poate fi o cale de mântuire? Acestea sunt unele
dintre întrebările care ar putea să îl preocupe îndeosebi pe creștinul zilelor noastre. La prima
vedere, am putea crede că, Dumnezeu este sadic, și însetează de suferința oamenilor.
Paradoxal, viața Sfântului Porfirie și a altor sfinți contemporani149, arată că boala este o
binecuvântare de la Dumnezeu, depinde de modul în care este asumată.
Boala nu este întotdeauna o urmare a păcatului, ea poate fi îngăduită de Dumnezeu în viața
creștinului pentru desăvârșirea în credință și răbdare, iar alte ori devine chiar un mijloc de
cunoaștere a lui Dumnezeu. Pe parcursul vieții noastre, Dumnezeu caută diverse mijloace
pentru a-l mântui pe om,, astfel unele greutăți și boli au un rost pedagogic. În cazul Sfântului
Porfirie, boala a fost mai degrabă o cercetare a lui Dumnezeu cale l-a ajutat să își

145
Ne vorbește Părintele Porfirie..., p.99.
146
Referitor la cancerul pe care l-a avut, Sfântul Porfirie a mărturisit unuia dintre ucenicii săi:„Pe când
eram tânăr mă rugam lui Dumnezeu ca, dacă va îngădui vreodată să mă îmbolnăvesc, să-mi dea
cancer. Să știi că cea mai bună boală este cancerul. Fiindcă, dacă ai alte boli nu iei lucrurile în serios,
ci tot speri că te vei vindeca și tot nu te schimbi. Însă, dacă ai cancer îți spui: până aici mi-a fost, gata
cu minciunile, acum mă duc. Oamenii nu te mai pot ajuta și te afli singur înaintea lui Dumnezeu, Care
îți este singura speranță. Astfel te agăți de această speranță și te mântuiești. După operația asta de
ochi pe care mi-au făcut-o și a eșuat, și cu cortizonul pe care mi l-au dat am simțit ca și cum mi-ar fi
explodat ceva în creier, de l-a făcut bucăți, așa de tare mă durea. Atunci am crezut că Dumnezeu mi-a
ascultat rugăciunea din tinerețe și că mi-a dat cancer, dar nu era. Știi, am început să încetez a mă
ruga pentru cancer, când, odată i-am spus unui episcop ce făceam, iar el m-a certat, fiindcă după cum
mi-a spus, o astfel de rugăciune ascunde mult egoism. Și, cum ziceam, mă durea foarte tare, era
foarte frumos.” Konstantinos Yannitsiotis, Lângă Părintele Porfirie, Editura Bunavestire, Bacău, 2002,
trad. Cristina Băcanu, p.127
147
Ibidem, p.129.
148
Pr.Prof. Ioan C. Teșu, Simt boala ca iubire a lui Hristos, Editura Doxologia, Iași, 2017, p.210.
149
Sunt numeroși Sfinți contemporani care s-au sfințit prin această pedagogie a bolii. Putem aminti
de: Sfântul Paisie Aghioritul, Sfântul Nichifor cel lepros, Cuviosul Evmenie Saridakis, ș.a.

38
desăvârșească virtutea. În același timp, a fost și un mijloc de înmulțire și de păstrare a harului
dumnezeiesc prezent în sufletul său. Primise de la Dumnezeu foarte multe harisme, iar pentru
a păstra toate aceste daruri este nevoie de multă jertfire de sine.
Referitor la boala cancerului, Cuviosul Porfirie considera că aceasta este cea mai„ înaltă
formă a iubirii lui Dumnezeu, Care până în ultima clipă a vieții noastre caută să ne
mântuiască”150 Cancerul, de cele mai multe ori este o luptă cu un deznodământ tragic. Cel mai
adesea se ajunge într-un moment în care și medicii se declară neputincioși. Atunci, considera
Sfântul Porfirie, în lupta încordată dintre viață și moarte, dintre sănătate și boală rămâne doar
Dumnezeu care este Iubire și bolnavul aflat în suferință. Acele clipe devin fundamentale
pentru viața veșnică. Cu cât trupul începe să se stingă puțin câte puțin, are loc o vindecare a
sufletului. Prin aceasta se mântuiește și sufletul, dar și trupul care acum suferă vremelnic.
În aceste momente, tot ce se cere este o credință și o nădejde neclintită în Dumnezeu. Astfel,
bolnavul capătă puterea de a primi și această ultimă dovadă de iubire a lui Dumnezeu.
Moartea nu trebuie să îl sperie pe creștinul ancorat în Hristos.„ Ce este moartea? Este ușa
prin care intrăm în veșnicie și toți intrăm pe ușa aceasta. Ajunge să fim pregătiți. Nu am venit
pe această lume ca să rămânem aici pentru totdeauna, ci am venit ca să fim încercați și să
pornim spre viața cea veșnică. Așa că, nu te mâhni de un lucru dinainte scris, pe care îl
așteptăm cu toții, chiar dacă unii nu vor să-l creadă, zicând că și Raiul și iadul se află aici, pe
pământ.”151
În zilele noastre, boala cancerului este foarte răspândită152. Deznădejdea pricinuită de
această boală macină multe suflete, ale bolnavilor, dar și ale celor apropiați – rude și prieteni.
Părintele Porfirie, referitor la cauzele ce declanșează această boală spunea:„ Am cercetat eu
cancerul și am descoperit destule elemente. De obicei, se îmbolnăvesc de cancer persoanele
stăpânite de confuzie sufletească, oamenii neliniștiți, cei chinuiți de diverse întâmplări și
supuși unor presiuni.”153 Ca și soluție la această boală, recomanda:„ Când pățești ceva și ți se
spune că ai cancer, trebuie să te încredințezi cu totul iubirii lui Dumnezeu. Trebuie să te
liniștești, să te calmezi, să iubești lumea, să iubești totul. Trebuie să fii doar iubire și doxologie
a lui Dumnezeu. Atunci ți se va sfinți și sufletul. Iar când ți se va sfinți sufletul, când te vei
apropia de Dumnezeu și se va așterne pacea , sistemul simpatic și cel parasimpatic ca și
întregul organism, se va liniști, iar cancerul, chiar dacă nu se va vindeca, va rămâne în acel
stadiu.”154
Din punct de vedere sufletesc, Părintele considera drept cauză a bolilor supărările
acumulate sau sentimentele tăinuite, care atunci când întâlnesc un suflet sensibil, toate
acestea conduc la boli fizice, afectând acele organe la care există o anumită vulnerabilitate.
„Toate bolile vin di supărări. De ce ne îmbolnăvim? Pentru că ne mâhnim. Și de ce ne mâhnim?

150
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Cuvinte despre boală și mângâiere, Editura Sophia/Metafraze,
București, 2019, p.22.
151
Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi..., p. 183.
152
În ceea ce privește descoperirea remediului pentru cancer, Părintele spunea:„ Medicamentul ce ar
putea răpune cancerul este foarte ușor; doctorii se întâlnesc zilnic și discută despre el, mai-mai că-l
au în fața ochilor- văd eu asta- prin Harul lui Dumnezeu, dar Domnul nu-l descoperă, fiindcă în ultimii
ani, datorită acestei boli s-a umplut Raiul!” Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi..., p.88.
153
Ghioeghios S. Hraustalakis, Bătrânul Porfirie, Părinte duhovnicesc și pedagog, Editura Bunavestire,
Bacău, 2002, trad. Cristina Băcanu, p.85.
154
Ibidem, p. 75.

39
Pentru că păcătuim. Dacă îl lăsăm pe Hristos să locuiască în sufletul nostru, atunci vor dispărea
și păcatul și mâhnirea și boala; atunci vom azvârli și medicamentele.”155
Sfântul Porfirie, avea în vedere și cazurile de depresie sau tristețe, pe care nu o socotea o
boală pricinuită de lipsurile materiale, ci mai degrabă o urmare a luxului și a comodității care
niciodată nu vor reuși să umple vidul existențial din sufletul omului. Permanenta alergare după
cele materiale ajunge să creeze cu timpul multă lipsă să sens și confuzie.„Tristețea este boala
sufletului și nu depinde de starea materială. Poți să fii un om sănătos și cu milioane în bancă,
și totuși să fii copleșit de tristețe. Ea nu poate fi combătută decât prin încrederea în purtarea
de grijă a lui Dumnezeu pentru noi și prin lupta cea bună.”156
De multe ori, își îndemna ucenicii să nu să lupte împotriva acestei patimi prin credința
desăvârșită și prin viața duhovnicească:„ Să nu te întristezi niciodată! Hristos a Înviat ca să ne
dăruiască bucurie și iubire, încă de pe acum. Să începem încă de pe acum să participăm tot
mai intens la ziua cea luminoasă și neînserată a iubirii lui Hristos. ”157 Împotriva depresiei
recomanda cultivarea gândurilor bune și pline de optimism:„ să alunge amintirile neplăcute și
temerile și să-și amintească numai evenimentele plăcute, să cultive mereu gânduri optimiste
despre viitor, să asculte muzică bună, să facă plimbări , să meargă împreună cu prietenele ei
creștine la Sfânta Liturghie, la Vecernii și Privegheri și să se roage cu nădejde lui Hristos.”158
Bătrânul Porfirie avea convingerea că „bolile sufletești se tămăduiesc prin sentimentul
religios”,159 adică prin răbdare, rugăciune și smerenie. El recomanda pocăința exprimată mai
ales prin intermediul Tainei Spovedaniei. Părintele când spovedea, îi oferea ucenicului
posibilitatea de a fi liber în exprimări. Observa că pe măsură ce omul din fața sa își mărturisește
păcatele, harul lui Dumnezeu pătrunde în sufletul său și îl vindecă. Cunoștea din experiență că
adevărata pocăință aduce sfințenie și vindecare. Recomanda spovedania generală„ Copilul
meu, e bine ca, în anumite momente ale vieții să facem câte o spovedanie generală, fiindcă
diversele răni psihice, provocate de evenimente grave, adesea aduc boli trupești. La
spovedanie să nu spunem numai păcatele, ci și cugetele, temerile, mâhnirile, supărările pe
care ni le-au cauzat diversele evenimente...”160
Din cele expuse până acum, putem înțelege că suferința și boala dacă sunt asumate în mod
duhovnicesc, acestea îl sfințesc pe om. Îi este propriu lui Dumnezeu ca dintr-un lucru rău și
neplăcut să scoată ceva sfințitor și mântuitor. Suferința asumată în Hristos, îl sfințește și îl
înnobilează pe om. Cheia pentru a înțelege, măcar în parte taina suferinței și a bolii, este
Hristos Cel ce a biruit moartea în Trupul Său și ne-a dăruit și nouă putința de a fi asemenea
Lui.









155
Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi..., p.68.
156
Ibidem, p.63.
157
Ibidem, p.203.
158
Ibidem, p. 449.
159
Ibidem, p.450.
160
Ibidem, p. 160

40
 6.Puterea gândului bun în viața duhovnicească




În spiritualitatea ortodoxă, cel care începe să trăiască duhovnicește trebuie să fie atent la
gândurile sale. Gândurile, starea lăuntrică , dorințele, ne conduc viața și ne influențează
acțiunile noastre exterioare. Învățătura Părintelui Porfirie despre gândurile inimii arată că,
gândurile nu sunt simple idei sau cugetări ale minții, ci sunt o energie a sufletului:„ Omul are
asemenea puteri ale sufletului, încât poate răspândi în jurul său binele sau răul. Aceste lucruri
sunt foarte subțiri. Este nevoie de multă băgare de seamă. Trebuie să vedem întru bunătate
fiecare lucru. Nimic rău să nu gândim despre ceilalți. Chiar și o privire, chiar și un suspin
lucrează asupra semenilor noștri. Până și cea mai mică răzvrătire face rău. Să avem în sufletul
nostru sfințenie și iubire, pe acestea să le răspândim.”161
Gândurile noastre sunt energii care pot influența în bine sau în rău pe semenii noștri162.
Dacă cercetăm cu atenție învățătura părinților contemporani observăm că aceștia acordau o
însemnătate deosebită gândurilor. Este bine cunoscută apoftegma starețului Tadei de la
Vitovnița:„ Cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața.”163 Dacă avem gânduri de pace, de liniște
de dragoste deplină, de bunătate, atunci harul lui Dumnezeu rămâne în noi și avem pace
lăuntrică. Un alt exemplu dintre părinții contemporani este Sfântul Paisie Aghioritul care
spunea:„Atunci când omul le vede pe toate cu gânduri bune, se curăță și primește har de la
Dumnezeu. Prin gândurile cele de-a stânga el îi judecă și îi nedreptățește pe ceilalți,
împiedicând astfel venirea harului Dumnezeiesc și lăsându-l pe diavol să lucreze liber în el.”164
În privința gândurilor toți purtători de Dumnezeu Părinții conglăsuiesc. Învățăm de la dânșii
că, pe deoparte gândurile au influență directă asupra propriei persoane, iar pe de altă parte,
gândurile și simțămintele noastre se răsfrâng și asupra semenilor noștri.
Vorbim de gând ca despre o putere ce se poate transmite și de la distanță, pentru că la nivel
duhovnicesc distanțele sunt anulate.
„În spatele gândurilor, întotdeauna se ascunde potrivnicul.”165 De aceea, gândurile au o
mare înrâurire asupra propriei persoane. Prin această poartă a gândurilor intră în ființa
noastră toată influența demonică. Metoda duhovnicească pe care o putem folosi ïn această
situație este trezvia- atenția minții și cultivarea gândurilor bune. Cu cât vom reuși să cultivăm
gândurile bune mai ales în relația cu aproapele, cu atât vom spori în viața duhovnicească iar

161
Ne vorbește Părintele Porfirie..., p.351.
162
„Când ne gândim la rău, o oarecare putere rea iese dinlăuntrul nostru și se transmite celuilalt,
precum se transmite vocea prin undele sonore, și cu adevărat celălalt pățește un rău. Se întâmplă ceva
ca un deochi, atunci când omul are pentru ceilalți gânduri rele. Aceasta se lucrează prin tulburarea
noastră. Noi transmitem în chip tainic răutatea noastră. Nu Dumnezeu este pricina răului, ci răutatea
noastră.” Ne vorbește Părintele Porfirie..., p.353.
163
Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața, Editura
Predania, București, 2006, trad. Valentin Petre Lică, p.116.
164
Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoință duhovnicească, Editura Evanghelismos, București,2012, trad.
ieroschim. Ștefan Nuțescu, p.15.
165
Arhim. Emilianos Simonopetritul, Sfântul Isihie- cuvânt despre trezvie, Editura Sfântul Nectarie,
Arad, 2014, trad. ierom. Agapie Corbu, p.211.

41
sufletul nostru va gusta din bucuria Raiului. Gândurile rele au o atât de mare influență încât
„îl netrebnicesc pe om”166
Gândul de-a stânga este o mare problemă pentru creștinul contemporan. Omul ajunge să
nu mai vadă nici măcar puținul bine din aproapele său, crede că toate sunt rele și potrivnice
lui. Nemulțumirea aceasta poate duce de multe ori la depresie și însingurare. Cel plin de
gânduri rele nu mai are disponibilitatea de a se bucura de lucrurile mărunte din viața sa. Se
închide în sine, încătușat de propriul egoism, iar„ lumina din el devine întuneric.”167
Sfântul Paisie Aghioritul spunea că:„ În vremea noastră, cea mai mare boală se datorează
gândurilor deșarte ale oamenilor lumești. Oamenii le pot avea pe toate în afară de gândurile
cele bune. Se chinuiesc pentru că nu înfruntă gândurile duhovnicește. De pildă, cineva
pornește să meargă undeva, dar motorul mașinii pățește ceva și întârzie puțin la destinație.
Dacă are gândul cel bun va spune: Se vede că Bunul Dumnezeu a rânduit să apară piedica
aceasta. Altfel, poate aș fi pățit vreun accident dacă nu aș fi avut această întârziere....iar dacă
nu are gândul cel bun se va supăra pe Dumnezeu. 168 Și concluziona Părintele că:„ atunci când
omul primește cele ce i se întâmplă cu gândul de-a dreapta, se ajută. În timp ce, dacă lucrează
în parte a stângă, se chinuiește, se topește, se zăpăcește.”169
Există în gândurile noastre o putere uimitoare, care ajută la vindecarea persoanei. Vorbim
astfel de o autovindecare prin energia gândurilor. Omul este zidit după chipul lui Dumnezeu.
Gândul lui Dumnezeu este creator, dătător de viață. Așa și gândul omului poartă în sine o
energie care îl poate transforma viața fie în Rai, fie în iad. Dar și în domeniul Psihologiei se
vorbește despre încurajare prin autosugestie, „Omul care a câștigat arta de aș umple spiritul
cu gânduri înălțătoare și dătătoare de curaj, este în stare să dezlege cele mai mari probleme
și să învingă cele mai mari greutăți ale vieții.”170 Părintele Porfirie recomanda această terapie
a gândurilor bune tuturor ucenicilor săi, dar mai ales celor cuprinși de întristare și de
deznădejde. Important de menționat este faptul că Părintele nu vorbea despre un control al
gândurilor în sensul meditațiilor orientale sau asemenea autosugestiei întâlnite în psihologie,
acestea sunt tehnici omenești, pline de mult egoism. Prin intermediul acestor tehnic omul
caută cumva prin sine însuși să iasă din situațiile dificile ale vieții sale.
În schimb, Sfântul Porfirie îndemna pe credincioși să își lipească mintea și inima de Hristos
prin chemarea numelui Său. Nu prin sine însuși reușește omul să dobândească fericirea și
pacea inimii, ci prin harul lui Dumnezeu. De aceea trebuie să ne păzim de a gândi rău despre
aproapele și de a vedea cu gând rău diversele împrejurări ale vieții noastre, pentru a putea
atrage cu ușurință harul lui Dumnezeu în viața noastră. Iar metoda duhovnicească pe care
trebuie să o folosim este cultivarea permanentă a gândurilor bune. Să fie în inima noastră
gânduri de iubire și slavoslovie față de Dumnezeu. Gândurile bune atrag ca un magnet Harul
lui Dumnezeu. Exersând această bună cugetare, dobândim o capacitate sporită de a fi
mulțumitori, devenim ființe euharistice.
În ceea ce privește influența gândurilor noastre asupra aproapelui, Părintele Porfirie
spunea:„ Când ne gândim la rău, atunci poate într-adevăr să se întâmple. Într-un chip tainic și
nevăzut, micșorăm în celălalt puterea de a merge spre bine, îi facem rău. Poate deveni pricină

166
Cuviosul Paisie Aghioritul..., p.19.
167
Cf. Mt. 6,22-23.
168
Sfântul Paisie Aghioritul...,p.21.
169
Ibidem.
170
David J. Schwartz, Puterea magică a gândului, Editura Curtea veche, București, 2012, p.76.

42
pentru el să-și piardă slujba, averea și celelalte. În același timp nu facem rău numai aproapelui
nostru, ci și nouă înșine, căci ne îndepărtăm de harul lui Dumnezeu.”171
De aici putem observa această întrepătrundere dintre noi și aproapele. Când avem gânduri
rele față de cei de lângă noi, pricinuim un rău atât aproapelui, cât și nouă înșine. Lucrul acesta
se întâmplă și în cazul unui blestem pe care un om îl poate rosti la mânie sau din neatenție. Îl
mai ales pe cel cere îl rostește pentru că se depărtează harul lui Dumnezeu de la dânsul.
Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al binecuvântării, nu al blestemului. De aceea, creștinul
trebuie să răspândească pace și iubire în jurul său pentru a putea rămâne în Dumnezeu.
Trebuie să găsim chipul de a tămădui înclinarea cea rea care există în noi, aceea de a simți
și a gândi rău despre celălalt. Și cum putem face aceasta? „Când cineva se roagă pentru
aproapele său o putere bună izvorăște din el către fratele, îl vindecă și îi dă putere și viață.
Este o taină cum pleacă de la noi această putere. Însă, într-adevăr cel care are înlăuntrul lui
binele, trimite această putere bună și celorlalți, în chip tainic și lin. Trimite aproapelui său
lumină care creează un cerc de apărare în jurul lui, și îl păzește de rău. Când avem către celălalt
bună dorire și ne rugăm îl tămăduim pe fratele și îl ajutăm să meargă spre Dumnezeu.”172
Rugăciunea pentru aproapele are această putere de a desființa distanțele.
Însă, se cere o mare atenție în rugăciunea noastră pentru aproapele. Este un lucru foarte
„subțire” să poată desluși cineva dacă are sau nu are răutate. Este un lucru tainic ce ascunde
sufletul nostru și cum poate acesta să influențeze persoanele și lucrurile173. Este foarte
important ce se ascunde în spatele gândurilor noastre. Poate fi o rugăciune amestecată cu
mânie și să se transforme „într-un blestem politicos”174, cum îl numea Sfântul Paisie Aghioritul.
Părintele Porfirie povestea că:„ O soacră era foarte geloasă pe nora ei. Nu voia să vadă la ea
nici un bine. Într-o zi, nora a cumpărat o pânză imprimată frumos, pentru haine. Soacra a
văzut-o și a invidiat-o. Nora a încuiat pânza într-un cufăr, în partea de jos, sub celelalte haine,
până să vină ziua în care avea să-l dea croitoresei. A venit și acea zi. Nora s-a dus să scoată
pânza și, ce să vadă? Tot materialul era forfecat din aproape în aproape, de nefolosit. Și cu
toate acestea, cufărul a fost încuiat.”175 Din această relatare, putem înțelege că și fără să
vorbim putem transmite binele sau răul. Puterea cea rea nu are bariere, nu se împiedică de
încuietori și distanțe.
Recomandarea duhovnicească a Sfântului Porfirie erau de a preschimba în rugăciune orice
gând pe care îl avem. Astfel vom reuși să curățim adâncul sinelui nostru de orice răutate, iar
Hristos va locui în sufletele noastre. Se creează un mecanism duhovnicesc și omul ajunge să
nu mai gândească răul. Gândurile se sfințesc și prin Duhul Sfânt, nu doar că ne curăți mintea
de gânduri și dobândim pacea inimii, ci dobândim putința de a nu mai păcătui.„Toți prin Duhul
lui Dumnezeu, ajungem să nu mai putem săvârși nici un păcat. Ne arătăm neputincioși spre
păcat, fiindcă înlăuntrul nostru trăiește Hristos. Nu mai suntem în stare decât de bine. Astfel
vom smulge harul lui Dumnezeu, ne vom îndumnezei. Dacă ne dăruim acelora, dacă ne dăruim
lui Hristos, atunci toate se vor preface, se vor preschimba. Mânia, iuțimea, invidia, gelozia,
mânierea ,judecata, nemulțumirea, melancolia, întristarea, toate vor deveni iubire, ardoare,

171
Ne vorbește Părintele Porfirie..., Op. Cit. p.354.
172
Ibidem, p.155.
173
„Se poate ca cineva să spună: așa cum se poartă cutare va fi pedepsit de Dumnezeu și să creadă că
o spune fără de răutate...Nu se întâmplă același lucru când spunem cu teamă că celălalt nu trăiește
bine, și ne rugăm ca Dumnezeu să-l ajute și să-i dea pocăință. Adică, nici nu zicem, nici nu ne dorim
lăuntric să-l pedepsească Dumnezeu pentru ceea ce face.” Ne vorbește Părintele Porfirie..., p.354.
174
Sfântul Paisie Aghioritul..., p.30.
175
Ne vorbește Părintele Porfirie..., p. 358.

43
bucurie, dragoste dumnezeiască. Rai!”176 Sfințirea gândurilor noastre este o terapie
duhovnicească de trebuință atât sufletului cât și trupului . Nemulțumirile noastre sufletești,
de cele mai multe ori nasc boli trupești, dar adevăratul remediu se află înlăuntrul nostru.



7. Învățături despre rugăciune, studiu duhovnicesc și viață liturgică




Rugăciunea a fost unul dintre subiectele preferate în discuțiile pe care Părintele Porfirie le
avea cu ucenicii săi. Avea o deosebită plăcere să vorbească despre rugăciune, deoarece
gustase deplin din roadele ei. Toată ființa sa era transfigurată de harul rugăciunii. Pentru
Sfântul Porfirie, rugăciunea a fost metoda cea mai potrivită prin care a aprins în inima sa focul
dragostei de Hristos. Marea taină a vieții duhovnicești este rugăciunea:„ Pe toate să le
preîntâmpinați prin rugăciune. Asta-i marea taină! Să apucați să vă deschideți lui Dumnezeu
înainte de a vă supune vrăjmașul, prin mânie, tulburare și prin lipsa de autostăpânire”177
În rugăciune, omul se întoarce către Hristos și primește foarte adânc în sufletul său puterea
de a depăși greutățile și necazurile vieții. Creștinul nu are altă armă atât de eficientă în lupta
duhovnicească, precum rugăciunea din inimă, cu nădejde în mila lui Dumnezeu. Marele
duhovnic, Părintele Teofil Părăian spunea, de pildă că:„ Ceea ce faci, te face!”178, adică, orice
lucru pe care îl facem devine un obicei bun sau rău care ajunge în cele din urmă să ne
definească personalitatea. Așa se întâmplă și în cazul rugăciunii. Obișnuindu-ne cu aceasta,
mintea noastră se schimbă și se sfințește prin harul lui Dumnezeu. Acest lucru îl adeverește
și Cuviosul Porfirie:„ Omul lui Dumnezeu pe toate le preface în rugăciune, iar rugăciunea îl
preschimbă și pe el.”179
Rugăciunea este căutare a lui Dumnezeu, întâlnire cu Dumnezeu, dar și comuniune cu
Dumnezeu. Astfel, rugăciunea devine o activitate, o stare și, de asemenea, o împrejurare.
Devine o împrejurare în care omul se întâlnește cu Dumnezeu. Vorbim de rugăciune ca despre
o întâlnire în care eu devin una cu Hristos și cu aproapele.„ De îndată ce îi facem puțin loc lui
Hristos în inima noastră , prin rugăciune, intră numaidecât, și atunci le avem pe toate. Vine
asemenea unei raze de soare și ne încălzește.”180
Despre cum să începem rugăciunea, Părintele vorbea despre o stare de simplitate, liniștire
și de lipsa unei forțări lăuntrice, care poate ascunde în sie mult egoism.„Simplitatea e cea mai
de preț. Așa să vă nevoiți în viața duhovnicească, simplu, gingaș, fără silire. Sufletul se sfințește
și se curățește prin învățarea pe de rost a psalmilor, a versetelor scripturistice, cu ajutorul
muzicii psaltice și al rugăciunii.”181

176
Ibidem, p. 359.
177
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Sfaturi pentru viața de familie, Editura Sophia/Metafraze,
București,2019, trad. Gabriel Mândrilă, p. 190.
178
Arhim. Teofil Părăian, Gânduri senine, Editura Asab, București, 2005, p.374.
179
Ne vorbește Părintele Porfirie..., p.220
180
Ibidem, p.193.
181
Părinții din Muntele Athos, Despre rugăciune, Editura Sophia, București, 2019, trad. Gheorghiță
Ciocioi, p.59.

44
 Sfântul Porfirie recomanda ucenicilor săi să nu lupte în mod direct cu răul și patimile
prezente în viața lor, ci să-și alipească mintea și inima de Hristos.„ Și eu fac același efort. Am
aflat că e calea cea mai bună de sfințire, o cale fără vărsare de sânge. Cu alte cuvinte, e mai
bine să mă arunc în brațele iubirii, să mă adâncesc în cercetarea canoanelor, a troparelor, a
psalmilor. Studiul și desfătarea aceasta, fără să-mi dau seama, îmi călăuzesc mintea la Hristos
și-mi îndulcesc inima. Totodată, mă rog, deschizându-mi brațele cu dor, cu iubire, cu bucurie,
și Domnul mă înalță pe aripile iubirii Sale. Aceasta este ținta noastră, să ajungem acolo.”182
Scopul rugăciunii este acela de a dobândi în inimă iubirea și dorul de Dumnezeu. De aceea,
rugăciunea se face simplu, delicat și cu multă deschidere față de Dumnezeu. Pentru a avea
parte de roadele rugăciunii, Părintele sfătuiește: „ Să le faceți pe toate simplu, să nu faceți
nimic mânați de interes. Când spuneți rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase..., să o spuneți
delicat, simplu și să nu vă gândiți la nimic altceva decât la rugăciune. Inima să vă fie simplă nu
prefăcută și nesinceră.”183 În viziunea Părintelui Porfirie, rugăciunea trebuie să pună în mișcare
inima omului. Înaintea lui Dumnezeu, inima se deschide prin iubire184 și primește în sine
adevărata viață și fericire. Practic, în rugăciune are loc un schimb de vieți. Îi dăm lui Dumnezeu
viața noastră, iar El ne face părtași la viața dumnezeiască.
În ceea ce privește rugăciunea inimii, Cuviosul Porfirie o rostea necontenit, cu multă
simplitate și gingășie accentuând mereu cuvântul„ miluiește-mă”. Pentru toate problemele pe
care le avea el sau oamenii care îi cereau ajutorul, Părintele rostea cu multă simplitate
rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase miluiește-mă!”, spunând că:„ E de ajuns să spunem
Doamne Iisuse Hristoase miluiește-mă. Dumnezeu nu are nevoie de înștiințare din partea
noastră cât privește problemele noastre. El le știe pe toate. Cu simplitate, care e sfânta
smerenie, adică cu o încredere absolută în Hristos...”185 Este suficient să ne rugăm neîncetat,
fără a ne neliniști ce vom spune în rugăciunea noastră. Este de ajuns rostirea rugăciunii lui
Iisus. Nu e nevoie Să-L informăm pe Dumnezeu, pentru a cere manifestarea iubirii Sale, care
este dată, oricum. „Nu există problema emițătorului, ci problema receptorului, care pentru a
ajunge să răspundă iubirii lui Dumnezeu, trebuie să urmeze cuvântul Său: Mă iubește acela
care împlinește poruncile Mele.”186Recomanda rostirea rugăciunii cu mintea adunată în sine
și limpezită de gânduri, dar totodată să avem simțământul prezenței lui Dumnezeu în viața
noastră. Toate problemele noastre, materiale și trupești, Părintele sfătuia să le încredințăm
lui Dumnezeu, rostind simplu rugăciune inimii.
Punea mare preț pe rugăciunea în comun. În fiecare seară la ora 22 se întâlnea în rugăciune
cu ucenicii săi. Când exista vreo situație dificilă se mobilizau, alcătuind un grup de rugăciune
pentru problema respectivă. Spunea în felul său caracteristic:„ Când cineva dintre voi are o
problemă, să vă adunați mai mulți laolaltă și să faceți rugăciune de obște pentru lucrul cu
pricina.”187 Din această atitudine a Părintelui, vedem că rugăciunea se întemeiază pe iubire.
Prin rugăciune se creează o legătură de iubire și comuniune, astfel Dumnezeu se milostivește

182
Sfântul Porfirie Kafsokalovitul, Despre rugăciune și pocăință, Editura Sophia/Metafraze, București,
2019, trad. Gabriel Mândrilă, p.26.
183
Ibidem, p.27.
184
„Rugăciunea să se facă cu dor aprins și iubire, cu calm, blândețe, lin, fără silire. Cu dulceață să
rostiți numele lui Hristos, cu durere în suflet și tărie.” ,Ibidem, p.28.
185
Ibidem.
186
Arhim. Paulin Lecca, Jurnal duhovnicesc 2, Editura Studion, Bacău, 2014, p.119.
187
Ibidem.

45
degrabă la cererea credincioșilor Săi, după cum a și făgăduit:„Unde sunt doi sau trei adunați
în numele Meu acolo voi fi și Eu în mijlocul lor”188.
Rugăciunea era mijlocul prin care Părintele trăia dragostea divină și iubirea față de
aproapele. De fiecare dată când Părintele vorbea despre rugăciune, nu vorbea despre un efort
superficial și fragmentar, ci profund și continuu. Recomanda rugăciunea pentru înfruntarea
tuturor problemelor. De pildă, cineva i s-a plâns că suferea de insomnii stăruitoare. Și Părintele
i-a indicat leacul: rugăciunea. Acela i-a urmat rețeta și s-a vindecat de insomnii, și în același
timp a câștigat ceva mult mai înalt. A învățat să se roage pentru toate problemele sale. Toate
lucrurile bune, pentru noi și pentru ceilalți, trebuie să le așteptăm de la Dumnezeu prin
rugăciune.
Omul modern se poate întreba: De ce este nevoie de rugăciune neîncetată? Prins în
strânsoarea grijilor vieții, foarte greu mai găsește omul vreme și pentru rugăciune. Cuviosul
răspunde foarte lămuritor la întrebarea:„ De ce Dumnezeu ne îndeamnă să ne rugăm
neîncetat? Nu cumva vrea să stăm înaintea Sa „ca proștii”? Nu, Dumnezeu nu vrea așa ceva.
Dumnezeu vrea ca noi să avem folos din rugăciune. Și știe că atunci când Îl slăvim neîncetat,
zi și noapte, prin voința noastră liberă , precum îngerii, sufletul nostru găsește odihna
adevărată , căci aici se găsește adevăratul nostru interes.”189
Preocuparea sistematică pentru rugăciunea inimii, presupune, conform învățăturii
Părintelui Porfirie, în primul rând un părinte experimentat care să-l supravegheze pe cel ce
spune rugăciunea, și în al doilea rând, suflet curățat de egoism, de ținerea de minte a răului,
de antipatii, de voința proprie, de slava deșartă și altele asemenea. Sublinia foarte mult
necesitatea săvârșirii sfintelor slujbe, a citirii imnografiei bisericești. Deși îndemna la
rugăciunea inimii, privea totul cu mult discernământ, fără anularea slujbelor și fără a cultiva
ideea că, dacă spunem de câteva ori rugăciunea am ajuns desăvârșiți.
Uneori, Părintele, văzând că unii încercau să învețe rugăciunea din egoism, pentru a se
mândri vădit sau în ascuns că fac o rugăciune mai înaltă, îi sfătuia să nu se ocupe cu rugăciunea
inimii. Și a dat exemplul unor oameni care fusese vătămați de aptul că s-au îndeletnicit cu
rugăciune în mod programat, căutând mai degrabă tehnica și metoda necesară, în loc să-L
roage smeriți pe Dumnezeu să-i miluiască. „Rugăciunea scapă, nu se poate măsura. Nu se lasă
observată de către cel ce se roagă , ci se revarsă precum lacrimile în emoție, fără vreo
strădanie specială.”190 Totuși este nevoie și de o anumită strădanie dar aceasta nu este
violentă și silită. Prin urmare, toți putem să ne rugăm cu rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase
miluiește-mă!”, în măsura în care nu ne gândim la această rugăciune în chip deosebit, nu o
discutăm, ci o spunem doar pentru Hristos, liniștit, simplu și cu smerenie, fără a o măsura și
fără a neglija rugăciunile consacrate ale Bisericii noastre, pe cât putem a le spune.
Sfântul Porfirie avea o mare evlavie față de slujbele liturgice ale Bisericii și față de
imnografia bisericească, în general. Un ucenic de-al Părintelui mărturisea că odată l-a vizitat,
iar Părintele era bolnav.„ Era întins în pat, și după ce ne-am dat binețe, m-a întrebat:
-Părinte știi ce sunt astea? Știi ce fac?
Și cu mâna dreaptă îmi arată pe perete, în partea stângă un raft cu cărți liturgice, precum:
Mineiul, Octoihul, Psaltirea, Penticostarul...
-Nu înțeleg...Ce anume mă întrebați?

188
Mt. 18,20.
189
Konstantinos Yannitsiotis, Lângă Părintele Porfirie, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, trad. Cristina
Băcanu, p.51.
190
Ioachim Parr, Să nu preferi nimic iubirii lui Hristos, Vol.1, Editura Egumenița, Galați,2015, trad. Diana
Guțu, p.78.

46
-Eu, chiar și bolnav, îmi fac pravila în fiecare zi. Pe noi slujbele ne vor izbăvi! Pe noi slujbele ne
vor izbăvi!
De atunci și până astăzi nu cutez să gândesc că ar putea exista o zi în care să nu-mi fac pravila.
Sfântul spunea: Când îți faci pravila dimpreună grăiești cu Dumnezeu. Slujbele sunt sfințire
fără vărsare de sânge.”191
În învățătura despre rugăciune a Sfântului Porfirie Kafsokalivitul, putem vedea o îmbinare
foarte armonioasă între viața isihastă și viața liturgică192. Rugăciunea particulară se sprijină pe
viața liturgică. Totodată, rugăciunea liturgică creează o unitate între noi și aproapele, o unitate
care are puterea de a ne pune înaintea lui Dumnezeu. Părintele a încercat prin experiența sa
de viață să ofere și creștinilor care sunt prinși adesea cu grijile vieții, o cale care duce la
rugăciunea cea adevărată în vederea unirii cu Dumnezeu. Cuviosul Porfirie a fost un adevărat
isihast în mijlocul lumii. De multe ori spunea:„ Oriunde ne putem sfinți. Și în Piața Omonia se
poate sfinți cineva, dacă dorește.”193 Rugăciunea nu depinde de un loc anume, ci de
deschiderea inimii noastre cu smerenie și iubire față de Dumnezeu.
Cuviosul înțelegea rugăciunea ca pe un mare dar pe care Dumnezeu l-a făcut
omului.„Rugăciunea este convorbire cu Însuși Dumnezeu, Ziditorul, Creatorul universului. El
primește întotdeauna să vorbească cu noi, oricând și de câte ori dorim, ajunge să i-o cerem.
Nu ne va spune niciodată „nu”. Dimpotrivă, e mereu gata să ne asculte cu luare aminte și
iubire. Cel mai mare dar e că Dumnezeu ne-a dat dreptul de a-I vorbi în fiecare ceas și clipă, în
orice loc ne-am afla. Aceasta e deosebita cinste de care ne bucurăm.”194 Taina rugăciunii
ascunde în sine taina persoanei. Dumnezeu i-a dat omului această putință de a fi în dialog cu
El. Ori, acest dialog se realizează față către fața, este o manifestarea a persoanei. Persoana
niciodată nu rămâne închisă în sine, ci se împărtășește celuilalt, este deschisă spre dialog și
comuniune. Legătura cu Dumnezeu prin rugăciune se realizează prin har. Dumnezeu este cel
ce susține acest dialog și se revelează omului prin harul Său.„ Rugăciunea se face numai prin
Duhul Sfânt. El învață sufletul cum să se roage”195, spunea Sfântul Siluan Athonitul.
Pregătirea pentru rugăciune se face prin studiu duhovnicesc, liniștire și cugetare la
Dumnezeu. Un prim pas spre rugăciune este să căutăm a fi în prezența lui Dumnezeu. Cuvântul
Scripturii„Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu.”196, este foarte potrivit pentru a

191
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Când voi pleca, voi fi mai aproape de voi, Editura Sophia/Metafraze,
București, 2019, trad. Gabriel Mândrilă, p. 210.
192
La Sfântul Grigorie Palama întâlnim această întrepătrundere necesară și firească între rugăciunea
particulară și cea de obște, experimentată și propovăduită de Biserică. Atât în rugăciunea particulară,
cât și în cea de obște, trebuie să fie prezentă conștiința faptului că ne aflăm înaintea lui Dumnezeu.„Nici
postul, nici psalmodierea, nici rugăciunea nu ne pot mântui prin ele însele, ci doar dacă sunt împlinite
înaintea lui Dumnezeu. Căci astfel, ochii lui Dumnezeu privindu-ne, ne vor sfinți, după cum soarele le
încălzește pe toate câte le luminează. Acestea toate se fac înaintea lui Dumnezeu când mintea este
ațintită cu hotărâre spre El, fie că postim, fie că psalmodiem, fie că ne rugăm. Căci atunci când suntem
în rugăciune și în cântare de psalmi, uneori mintea se îndreaptă cu tărie spre Dumnezeu, alte ori se
risipește și se arată schimbătoare. Trebuie atunci să cugetăm că nu ne-am dăruit întregi lui Dumnezeu
și că nici cele săvârșite de noi nu au avut singur scop legea domnului.” Sfântul Grigorie Palama Omilii,
Editura Doxologia, Iași, 2019, Colecția Viața în Hristos, trad. pr. prof. Roger Coresciuc, p.113.
193
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Cuvinte despre viața duhovnicească, Editura Sophia/Metafraze,
București, 2019, trad. Gabriel Mândrilă. p. 52.
194
Ibidem, p.33.
195
Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001, trad.
diacon Ioan I. Ică Jr., p.75.
196
Ps. 46,10.

47
înțelege ce înseamnă pregătirea pentru rugăciune. Suntem chemați să ne oprim din ritmul
alert al vieții noastre și să cunoaștem cine este cu adevărat Dumnezeu, Cel ce îi face vii pe cei
ce cred în El. Interesant este cuvântul Părintelui Porfirie care spune că:„ Înainte de rugăciune
sufletul trebuie să se pregătească prin rugăciune. Rugăciune pentru rugăciune.”197 Aici se
adeverește și cuvântul din Pateric al Avvei Ammon:„ Călugărul care se roagă numai atunci când
se roagă, acela nu se roagă.”198
În strânsă legătură cu pregătirea pentru rugăciune putem înțelege și rolul studiului
duhovnicesc în viața creștinului. Părintele povestea că în tinerețea sa, pe când se afla în Sfântul
Munte, ca să aibă cugetul curat citea din Evanghelie, Psaltire și din Viețile Sfinților. Mai târziu
avea să le spună ucenicilor săi:„ Vreți să aflați bucuria în viață? Să citiți Sfânta Scriptură. Să
mergeți la Biserică. Să vă apropiați de Hristos, să-L iubiți. Să fiți cu luare aminte la slujbe: la
Utrenie, la Ceasuri, la Vecernie, la Pavecerniță...întrucât cuvintele slujbelor sunt scrise de
sfinți. Sunt cuvinte sfinte, cuvinte de iubire față de Hristos, față de Preasfânta noastră. Să
cercetați și în particular tot ce vă produce o impresie deosebită. Cartea se scrie înlăuntrul
nostru; și o avem de fiecare dată când vrem să o aprofundăm. Să o cercetăm un pic și să o
scriem în sinea noastră. Dacă iubești slovele te vor atrage. Înlăuntrul lor ascund comori.”199
Învățătura practică despre rugăciune și studiu duhovnicesc a Părintelui Porfirie cuprinde în
sine experiența de viață duhovnicească pe care Bătrânul a aprofundat-o în fiecare zi a vieții
sale. Punea foarte mult accentul pe luarea aminte atât la rugăciune cât și la studiul
duhovnicesc pe care îl facem.„Atunci când cântați canoanele să nu spuneți cuvintele în chip
simplu, ci să vă desfătați cu ele. Așa o să vă sfințiți foarte repede fără să prindeți de veste.
Când citiți Psaltirea, cuvintele să le spuneți limpede, unul câte unul. De-aș auzi și eu pe cineva
care citește bine Psaltirea! Ah! Nu m-aș mișca din loc ca să nu-mi scape nici un cuvânt. Eu așa
am învățat Psaltirea, ascultând-o în Biserică. Cât despre Evanghelie, m-am apucat să o învăț
pe de rost, verset cu verset.”200
În rugăciune nu este importantă durata, ci intensitatea cu care se face rugăciunea.„ Să vă
rugați fie și cinci minute, dăruindu-vă lui Dumnezeu cu iubire și dor fierbinte. Unul se poate
ruga o noapte întreagă , iar altul numai cinci minute , și rugăciunea aceasta de cinci minute să
fie mai înaltă. Asta este taină, dar așa e.”201 Sfântul Părinte accentuează importanța unei
rugăciuni pline de simțire în care nu contează cantitatea, ci calitatea.202 Rugăciune stăruitoare

197
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul..., p.55.
198
Patericul Mare Apoftegmele Părinților pustiei Colecția tematică,Editura Bizantină, București, 2015,
trad. Pr. Prof. Constantin Coman, p.612.
199
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul..., p.103.
200
Ibidem, p.105.
201
Ibidem, p.68.
202
În acest context, Sfântul Porfirie amintea de o istorioară din Pateric:„ Un monah mergând prin
pustie, a întâlnit alt monah. Și-au dat binețe.
-De unde vii? ,îl întreabă.
-Din satul cutare.
-Cum o duceți acolo?
-Avem o secetă cumplită, suntem foarte strâmtorați.
-Ei, și ce ați făcut? V-ați rugat?
-Da.
-A plouat?
-N-a plouat.
-Se pare, zice, că nu v-ați rugat stăruitor. Hai să facem și aici o rugăciune la Dumnezeu, ca să ne ajute.

48
despre care vorbește Sfântul Porfirie este ca o doctorie foarte folositoare sufletului fiecărui
creștin pentru că această rugăciune făcută cu intensitate pune în lucrare inima omului și îl
ajută pe acesta să se descopere pe sine atunci când stăruie cu sinceritate înaintea iubirii lui
Dumnezeu.
Așadar, rugăciunea este cea mai puternică armă a creștinului și temelie a vieții
duhovnicești. Rugăciunea este o convorbire cu Dumnezeu care restabilește legătura cu El și cu
aproapele. Prin studiu duhovnicesc și rugăciune, dobândim capacitatea de a disprețui lucrurile
deșarte ale lumii și a-L iubi pe Dumnezeu din toată inima.



8. Pocăința și Spovedania adevărata cale spre sfințenie



Păcatul și moartea care a pătruns în firea noastră sunt realitățile cele mai contrare firii
omenești create după chipul lui Dumnezeu. Dar noi atât de mult ne-am obișnuit cu păcatul și
moartea care se văd mereu în jurul și înlăuntrul nostru încât le socotim ca pe ceva natural în
existența noastră. Pocăința este remediul care vindecă boala aceasta ce a pătruns în firea
noastră, iar „prin pocăință se deschid omului cerurile. Prin lucrarea pocăinței și prin harul
curățitor al Sfântului Duh, fiecare om devine fiu iubit al lui Dumnezeu și moștenitor al
Împărăției Cerurilor.”203
Pentru Sfântul Porfirie nu există un lucru mai înalt decât ceea ce numim pocăință și
Spovedanie. Această taină reprezintă darul iubirii lui Dumnezeu pentru om. În Ortodoxie nimic
nu este pierdut, totul se recapătă prin pocăință. „ Eu de mic am avut parte de acest lucru. Când
se întâmpla să păcătuiesc, mă spovedeam, și toate dispăreau. Zburdam de fericire. Sunt
păcătos, neputincios, dar alerg la milostivirea lui Dumnezeu., îmi aflu izbăvirea, mă înseninez,
uit de toate.”204 Pentru Părintele Porfirie pocăința și iertarea păcatelor arată taina iubirii lui
Dumnezeu care recuperează pe cel pierdut și dă viață celui omorât de păcat și de patimi.
Cuvântul plin de discernământ al părintelui arată că pocăința este un remediu pentru
deznădejdea și întristarea lumii de astăzi. Pentru că păcatul îl dezorientează sufletește pe om
și confuzia aceasta conduce la disperare și deznădejde. Și cu cât omul stă mai departe de
Dumnezeu, cu atât mai mult se întristează și este chinuit de diferite lucruri. De aceea:„ Trebuie
să lăsăm în sufletul nostru o deschizătură prin care să pătrundă iubirea și lumina lui Hristos. O
asemenea dezorientare nu dispare decât prin lumina lui Hristos pe care pocăința o aduce în
sufletul nostru.”205
Omul contemporan este luptat adesea de patima întristării numită în termeni actuali
depresie. Leacul pentru această maladie se află în lucrarea pocăinței. Cel ce se pocăiește cu
adevărat face aceasta cu multă nădejde și încredere în iubirea lui Dumnezeu iar lucrul acesta

Și cum erau acolo au început să se roage. Numaidecât a venit un nor mic care a crescut, s-a întunecat
și a plouat foarte mult. Iată rugăciunea stăruitoare. Mare însemnătate are intensitatea.” Sfântul
Porfirie Kafsokalivitul, Cuvinte despre rugăciune și pocăință, Editura Sophia/Metafraze, București,
2019, trad. Gabriel Mândrilă, p.99.
203
Sfântul Iustin Popovici, Omul și Dumnezeul- Om. Abisurile și culmile filosofiei, Editura Sophia,
București, 2010, p.246.
204
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Cuvinte despre rugăciune și pocăință..., Op. Cit. p.89.
205
Ibidem, p.90.

49
îi oferă acea siguranță de a merge mai departe pe calea vieții. Ne putem întreba: Poate fi
pocăința o lucrare dătătoare de bucurie și sens în viața noastră? Când ne gândim la pocăință,
vedem mereu imaginea cenușie și obscură a durerii, a unei inimi strânse, a lacrimilor, a unei
tânguiri fără capăt pentru trecutul nostru. Aceasta este doar o parte a pocăinței sau mai bune
zis o clipă a ei. Pocăința, însă trebuie să rodească în bucurie și lucrare. Fără acestea, pocăința
este neroditoare și se poate transforma într-un regret steril, care de cele mai multe ori omoară
forța de viața, în loc să o trezească, să o înnoiască.
Părintele Porfirie spunea adeseori:„ Pocăința este un lucru foarte delicat. Când păcătuiți
nu deznădăzduiți. Să simțim bucurie și recunoștință pentru iertarea păcatelor
noastre.”206Recunoștința și bucuria aceasta de care vorbește Părintele, trebuie să
însuflețească întreaga lucrare a pocăinței. Cu atât mai mult, creștinul zilelor noastre are
nevoie să învețe cum să se pocăiască. Să dobândească acel meșteșug al pocăinței care naște
bucurie în suflet. Toată literatura patristică vorbește de o „ fericită întristare”207, o întristare
după Dumnezeu care naște în sufletul omului adevărata bucurie. Sfântul Ioan Scărarul spunea
că:„ Cel ce s-a îmbrăcat pe sine cu fericitul și de bucurie dătătorul plâns ca și cu o frumoasă
haină de nuntă, acesta a cunoscut care este râsul duhovnicesc al sufletului.”208 Vedem astfel
că întristarea după Dumnezeu nu este fericită, doar întru-cât prin ea putem dobândi fericirea,
ci această tristețe cuprinde în ea fericirea.
Omul modern caută o fericire iluzorie și de cele mai multe ori se afișează în fața societății
ca fiind plin de bucurie și împlinire, dar în schimb, viața sa este măcinată de o adâncă tristețe
și neîmplinire. Aceasta se întâmplă deoarece fugim de noi înșine și nu înfruntăm duhovnicește
cele ce ni se întâmplă. Când omul se pocăiește cu adevărat se vede pe sine așa cum este, adică
păcătos și aleargă cu multă nădejde spre Dumnezeu, iar aceasta îl umple de bucurie. De la
Cuviosul Porfirie vedem că pocăința este incompatibilă cu deznădejdea:„ Nu este sănătos să
îți pară rău peste măsură de păcatele săvârșite și sa te răzvrătești împotriva sinelui tău celui
rău, ajungând până la deznădejde. Deznădejdea și dezamăgirea sunt cel mai rău lucru. Sunt
capcana satanei ca să-l facă pe om să-și piardă râvna în cele duhovnicești și să-l aducă la
deznădejde, nepăsare și acedie.”209
Metoda Părintelui Porfirie de a ne pocăi cu bucurie și nădejde este de a preface în
rugăciune tot ceea ce vedem că ne necăjește și ne desparte de Dumnezeu:„Și eu mă gândesc
că păcătuiesc. Însă, preschimb în rugăciune tot ce mă necăjește, nu îngrop nimic înlăuntrul
meu. Merg la duhovnic, mă spovedesc și gata!”210Astfel, pentru a avea siguranța că ne pocăim
în mod corect și aducător de roadă și pentru a nu deznădăjdui, este nevoie de un martor al
pocăinței noastre, adică de un părinte duhovnic. Nu putem despărți pocăința de lucrarea
Spovedaniei ca Taină a Bisericii. 211

206
Ibidem.
207
Evagrie Ponticul, Tratatul practic. Gnosticul, Editura Polirom, Iași 2003, trad. Cristian Bădiliță, p.69.
208
Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului, Editura Învierea, Timișoara, 2016, trad. Mitropolit Nicolae
Corneanu, p. 69.
209
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Cuvinte despre rugăciune..., Op. Cit., p.96.
210
Ibidem, p.90.
211
Această metodă duhovnicească de a preface în rugăciune toate stările noastre sufleteștii o întâlnim
și la un alt Părinte contemporan, la Sfântul Sofronie Saharov care vorbește despre prefacerea stărilor
sufletești în stări duhovnicești:„ Prefacerea stărilor sufletești în stări duhovnicești este marea cultură
a monahismului. De pildă, un frate îmi spune o vorbă rea și mă rănește . Sunt două feluri de a reacționa
la această energie care îmi zdrobește atât de mult inima: fie reacționez cu amărăciune ca manifestare
firească a omului lumesc, fie mă folosesc de energia trăirii mele și îmi îndrept gândul la Dumnezeu și

50
 „Când omul se spovedește, harul îi vindecă rănile sufletești”212, spunea Părintele. Îi îndemna
pe fiii săi duhovnicești ca atunci când păcătuiesc să nu deznădăjduiască, ci să meargă cu multă
încredere la părintele lor duhovnicesc ca prin viața sacramentală a Bisericii, Hristos să intre în
sufletul lor și dragostea dumnezeiască să îi preschimbe. „ Cu cât mai mult participăm la taine,
cu atât mai mult suntem în sânul vieții veșnice. Când cineva e gol de Hristos, atunci vin alte
mii de lucruri care îl umplu: invidie, ură, plictiseală, melancolie, bucurii lumești. Dacă folosești
apa ca să uzi florile, adică virtuțile, calea binelui, vei trăi bucuria adevărată...”213 Din nou,
observăm că adevărata bucurie o aduce Hristos în inima noastră atunci când trăim pocăința și
cultivăm virtutea în viața noastră. Adevărata pocăință nu doar că aduce în suflet bucurie și
sens, ci aduce sfințirea. Toți sfinții Bisericii noastre sunt oameni care s-au pocăit, au trăit intens
taina pocăinței în adâncurile lor, iar aceasta a atras harul lui Dumnezeu.
Adevărata pocăință este de fapt un dar al lui Dumnezeu. Când ne pocăim, ne întoarcem cu
toată ființa către Dumnezeu.„ La început durerea aceasta este amară, căci purtăm în noi rănile
păcatului, dar odată ce ni se tămăduiesc rănile, pocăința devine dulce”214. De fapt, niciodată
nu ajungem să ne pocăim îndeajuns pentru felul în care ne vedem pe noi înșine în lumina
Împărăției lui Hristos; din această pricină, nici nu putem să-I mulțumim lui Dumnezeu
îndeajuns. Părintele Porfirie adeverește că orice formă de mulțumire de sine este o înșelare
care paralizează sufletul, neputându-ne deschide iubirii lui Hristos în noi. În lucrarea pocăinței
lucrează harul lui Dumnezeu și are loc o întâlnire tainică cu Hristos. Această întâlnire, precum
cea a lui Saul de pe drumul Damascului215 cu Hristos cel Înviat este singura care ne transformă
și ne sfințește.
Revenind la importanța Tainei Spovedaniei în viața creștinului, remarcăm la Sfântul Porfirie
o mare atenție față de această lucrare. În primul rând, Cuviosul afirmă că harul pe care îl
primim prin această Taină este unul al vindecării. „În clipa în care îi vorbești părintelui
duhovnic, vine harul dumnezeiesc și te eliberează de toate trăirile urâte, de răni, de traumele
sufletești, de vinovății; căci în momentul mărturisirii păcatelor, părintele duhovnic se roagă
fierbinte pentru iertarea ta.”216
În legătură cu acest aspect, Sfântul mărturisea unui ucenic apropiat următoarea
experiență:„Cu ceva vreme în urmă a venit la mine o doamnă care a făcut o spovedanie de
acest fel și a avut parte de mare folos. S-a îmbunătățit starea ei sufletească, fiindcă ceva o
chinuia. Așadar, și-a trimis o prietenă de-a ei, la mine, la Kalisia și am mers afară pe stânca de
acolo. Ne-am așezat și a început să-mi vorbească. Îi zic:
-Să-mi spui ceea ce simți. Dacă o sa te întreb eu ceva tu să-mi răspunzi. Dacă nu te întreb, tu
să continui să-mi vorbești după cum simți.
Toate câte mi le spunea eu nu numai că le urmăream cu atenție, ci vedeam în universul ei
sufletesc înrâurirea rugăciunii. O urmăream și vedeam că harul pătrundea înlăuntrul ei, în timp
ce eu mă uitam la ea. Pentru că în duhovnic există har, și în preot există har. Cu alte cuvinte,

le prefac pe toate în rugăciune. Astfel, prefacem energia sufletească în energie duhovnicească, intrăm
în dialog cu Dumnezeu și în cele din urmă ne simțim primeniți lăuntric...” Arhimandritul Sofronie-
Experiența unei întâlniri, Colecția Duhovnicul, Editura Doxologia, Iași, 2018, p.111.
212
Ibidem.
213
Ibidem, p.92.
214
Irenee Hausserr, Plânsul și străpungerea inimii la Părinții Răsăriteni, Editura Deisis, Sibiu, 2010,trad.
Mihai Valentin Vladimirescu, p.80.
215
Cf. Fapte, 9, 3-9.
216
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Cuvinte despre rugăciune..., p. 93.

51
când omul se spovedește, preotul se roagă pentru el. Totodată vine harul și îi vindecă rănile
sufletești, care îl chinuie de ani de zile, fără să știe cauzele lor.”217
De aici putem vedea foarte limpede și diferența dintre duhovnic și psiholog. În ambele
situații are loc o mărturisire, o deschidere a sufletului unei persoane în fața altei persoane.
Dar, vedem că ceea ce se întâmplă în cadrul Spovedaniei este mult mai profund decât un
simplu dialog. Intre duhovnic și credinciosul care se spovedește intervine harul lui Dumnezeu
care vindecă sufletul. Are loc o adevărată terapie.
Când își săvârșește lucrarea potrivit Tradiției Ortodoxe, părintele duhovnicesc se
deosebește clar de psiholog, care lucrează întemeindu-se pe o viziune antropocentrică asupra
omului și a vieții sale.„ Psihologii doresc să echilibreze omul din punct de vedere psihologic.
Părintele duhovnicesc țintește să-l îndumnezeiască pe om. Psihologul folosește o teorie bazată
pe o anume școală psihologică. Însă, duhovnicul folosește cuvântul cel veșnic al lui Dumnezeu.
Psihologul crede că boala omului se datorează în primul rând experiențelor traumatizante din
trecut sau așa numitelor experiențe reprimate. Duhovnicul știe bine că nu este vorba doar de
amintirile trecutului sau de experiențele reprimate în subconștient, ci de o energie anume a
sufletului, care este bolnavă: mintea, ochiul sufletului.”218 Există multe alte diferențe, în
privința felului de abordare, între psiholog și duhovnic. Și este trist că, având în Biserica
noastră o învățătură atât de deplină, privitoare la curățirea și tămăduirea omului, tindem
totuși să acceptăm și să folosim teoriile psihologice în scopul tămăduirii oamenilor care, firește
au uitat terapia Bisericii.
În actul spovedaniei este importantă rugăciunea părintelui duhovnicesc pentru cel ce se
spovedește. Practic, părintele este martor al pocăinței, dar rugăciunea sa îl împacă pe om cu
Dumnezeu și revarsă harul.„ Cu toții, duhovnicii, preoții care spovedesc au acest har și în
momentul rugăciunii îl transmit ca printr-un cablu. De pildă, vrem să aprindem aici un reșou
și-l conectăm la un cablu, dar nu se aprinde deoarece cablul nu e în priză. Însă atunci când
cablul e în priză , imediat ce apăsăm pe buton vine curentul pe fir. Acestea sunt lucruri
duhovnicești, specifice religiei noastre. Putem vorbi de cablu, dar în realitate aceasta este
psihanaliză dumnezeiască”219
Psihanaliza aceasta dumnezeiască de care vorbește Părintele este o adevărată terapie și
privire în adâncul sufletului. Cel ce se spovedește poate să îi vorbească duhovnicului așa cum
simte, dar prin duhovnic vine vindecarea, prin sine însuși. Este important că duhovnicul
„privește în sufletul tău, rugându-se, și vede cum ești și îți transmite harul lui Dumnezeu. S-a
adeverit că această privire este asemenea unor raze duhovnicești care îți aduc ușurarea și te
vindecă. Să nu socotiți că sunt raze firești. Acestea sunt lucruri adevărate.”220
În al doilea rând, Bătrânul Porfirie vedea problema păcatului nu doar ca responsabilitate a
celui ce greșește, ci și ca moștenire a trăirilor și experiențelor părinților.„ Nu numai omul e de
vină pentru greșelile sale. Greșelile, păcatele și patimile nu sunt doar trăirile și experiențele
personale ale celui ce se spovedește. Fiecare om poartă în sine și trăirile și experiențele
părinților, mai ales ale mamei, adică felul în care mama a trăit în perioada prenatală. Întregul
ei sistem nervos a afectat sistemul nervos al embrionului. Așa că, după ce se va naște și va
crește, copilul poartă în sine și trăirile mamei, adică ale altei persoane. Din pricina părinților

217
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Bucuria lui Hristos te va tămădui, Editura Sophia/Metafraze,
București, 2016, trad. Gabriel Mândrilă, p.95.
218
Mitropolit Ierotheos Vlachos, Boala și tămăduirea sufletului în tradiția ortodoxă, Editura Sophia,
București,2010, p. 56.
219
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Bucuria lui Hristos..., p.87.
220
Ibidem.

52
se creează în sufletul omului o stare pe care o va purta cu sine toată viața, care va lăsa urme
și multe lucruri care se vor petrece de-a lungul vieții sale vor fi urmarea acestei stări. Purtările
sale se află în legătură nemijlocită cu starea părinților. Aici se află o mare parte din
răspunderea pentru starea duhovnicească a omului.”221
Din nou, discernământul Părintelui pătrunde până în profunzimile lumii sufletești a
omului. Acțiunile noastre sunt și rezultatul părinților și al celor din neamul nostru. De fapt, îi
purtăm în noi toată viața pe părinții noștri. Ne putem întreba: Cum putem îndrepta această
moștenire spirituală pe care am primit-o de la părinții noștri? Oare suntem condamnați să
purtăm poveri străine toată viața? Sfântul oferă și o soluție:„ Există însă un secret. Există însă
un anume mod prin care omul poate scăpa de acest rău. Acesta este spovedania generală,
care se face prin harul lui Dumnezeu. Se poate, cu alte cuvinte să îți spună duhovnicul:
-Cât de mult mi-aș fi dorit să ne aflăm într-un loc liniștit , să nu fi avut nimic de făcut și să-mi
fi vorbit despre viața ta de la început, de atunci de când ai știut pentru prima dată că ești
conștient de sine; toate evenimentele pe care ți le amintești și felul în care te-ai raportat la
ele, nu doar cele neplăcute, ci și cele plăcute, nu doar păcatele, ci și virtuțile. Și izbânzile și
nereușitele. Toate! Toate câte alcătuiesc viața ta.”222 Prin această spovedanie generală de care
vorbește Părintele, prin harul lui Dumnezeu, cel care se spovedește se eliberează din acest
cerc vicios în care l-a închis ceea ce a primit în sine de la părinții săi. Dumnezeu nu încalcă
niciodată libertatea omului. Chiar dacă ar exista în om o moștenire păcătoasă, aceasta nu
poate rezista în fața harului.
Sfântul Porfirie atunci când spune că trăirile și experiențele părinților influențează viața
copiilor, nu îndreptățește cu nimic pe cel are alege să păcătuiască. În fond, fiecare om este
răspunzător pentru faptele sale și nimeni nu răspunde pentru păcatele altcuiva. Sfântul nu
vrea să spună că Dumnezeu ne pedepsește pentru păcatele părinților noștri, ci să atragă
atenția că trăirile părinților, și în special ale mamei influențează caracterul omului.
În Vechiul Testament găsim acest cuvânt al lui Dumnezeu:„ Eu Domnul Dumnezeul tău,
sunt un Dumnezeu zelos care pedepsesc pe copii pentru vina părinților ce mă urăsc pe Mine,
până la al treilea și al patrulea neam.”223 Într-adevăr exista această concepție
vechitestamentară cum că Dumnezeu îi pedepsește pe copii pentru păcatele părinților lor.
Însă, după cum spune și Sfântul Anastasie Sinaitul224, atunci când Hristos a coborât la iad și a
zdrobit zăvoarele de fier, a dezlegat acest blestem al moștenirii păcatelor. Uneori prin expresia
„Dumnezeu pedepsește copiii” este un alt fel de a spune că fiii repetă păcatele părinților. De
aceea, „dacă părinții au rezolvat în ei înșiși o anumită problemă, ei le transmit copiilor o natură
umană mai șlefuită,”225 spunea Părintele Porfirie într-un alt context. Însă, există o moștenire
spirituală pe care părinții o lasă copiilor. Chiar dacă nu moștenesc păcatele părinților, după
cum nu se moștenește nici păcatul strămpșesc al lui Adam, ci consecințele păcatului său, adică
natura umană bolnavă.
Așadar, „secretul” spovedaniei generale de care spunea Părintele Porfirie poate vindeca
sufletul de această moștenire pe care fiecare om o primește de la părinții săi. De mare
importanță rămâne lucrarea pocăinței în viața creștinului. Singură pocăința este cea care îl
sfințește pe om. Întregul creștinism este definit prin această lucrare a pocăinței. Această

221
Sfântul Porfirie Kfsokalivitul, Când voi pleca, voi fi mai aproape de voi, Editure Sophia/Metafraze,
București, 2019, trad. Gabriel Mândrilă. p. 123.
222
Ibidem, p.125.
223
Ieșire, 20,5.
224
Cf. Anastasie Sinaitul, Povestiri duhovnicești, Editura Doxologia, Iași, 2016, trad. Laura Enache, p.78.
225
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Bucuria lui Hristos…, p.119.

53
metanoia la care îndeamnă întreaga Evanghelie are puterea de a-l înnoi pe om și de a-l pune
în starea de la început. În Ortodoxie, nu există obstacol de netrecut.„ Nu există impas întru-
cât există duhovnicul, care are harul de a ierta.”226
Pentru Sfântul Porfirie spovedania este o nouă șansă, un nou început. Îndemna ca atunci
când păcătuim să alergăm la duhovnic, să mărturisim greșeala și să nu mai repetăm păcatul.
Dar să facem aceasta cu multă încredere. Minunea pocăinței se petrece atunci când sufletul
se trezește, când iese din acea mulțumire de sine în care se complace.„ Însă trezirea nu ține
numai de om. Omul singur nu e în stare ffără intervenția lui Dumnezeu. Atunci vine harul
dumnezeiesc. Fără har omul nu se poate pocăi...Noi vom face o mișcare spre Dumnezeu
simplu și delicat și de acolo mai departe vine harul.”227 Însă nouă ne rămâne libertatea de a
alege calea pe care vrem să mergem, dar fără pocăință nu ne putem numi creștini cu adevărat
„-Cuvioase, spuneți-ne ceva despre viața duhovnicească.
-Oricine nu se pocăiește va fi pierdut.”228



9. Trăirea vieții în Hristos și a bucuriei creștine



Cei care au avut marea binecuvântare de a-l cunoaște pe Părintele Porfirie, cu toții au
adeverit că Sfântul era un om al bucuriei. Bucuria din viața sa era unită cu simplitatea și
smerenia, dar această adâncă bucurie izvora din iubirea sa deplină față de Hristos și față de
aproapele. Dacă privim cu atenție învățătura Cuviosului Porfirie, vedem că aceasta este una
hristocentrică, este o metodă duhovnicească de vindecare prin iubire și o bucurie ca firesc al
vieții creștine. „ Cel ce iubește puțin, dă puțin; cel ce iubește mai mult, dă mai mult. Iar cel ce
iubește foarte mult, ce are vrednic de dat? Se dă pe sine însuși,”229va spune Sfântul Porfirie
Kafsokalivitul. Și aici este sursa bucuriei, harisma interpretată de Cuvios drept un lucru
fundamental pentru viața duhovnicească. De altfel, aici se concentrează și principiile sale de
viață:„ Postiți cât puteți, faceți câte metanii puteți, desfătați-vă de câte privegheri puteți,
numai să fiți bucuroși. Să aveți bucuria lui Hristos care ține veșnic, care poartă într-însa veșnica
fericire, liniștea cea neclintită...Este bucuria plină de tot harul. Hristos voiește și simte
mulțumire, dacă răspândește bucuria, dacă îi îmbogățește pe cei credincioși ai Săi cu bucurie.
Mă rog ca bucuria noastră să fie deplină.”230
Experiența la care ne invită Cuviosul Porfirie se poate descrie prin„ dobândirea minții lui
Hristos”231 și a harului Duhului Sfânt care-l fac pe om să se deschidă spre o viață a dragostei și
a bucuriei. Semnul distinctiv al creștinului este bucuria. Această stare a bucuriei este în ființa
credinței noastre. Bucuria creștină este mai presus de bucuria firească, iar bucuria vine în viața
noastră pe măsură ce Hristos prinde chip în noi.

226
Ibidem, p.112.
227
Ibidem.
228
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Când voi pleca..., p.341.
229
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, O să vă spun..., Editura Sophia/Metafraze, București, 2016, trad.
Gabriel Mândrilă, p. 88.
230
Sava Aghioritul, Taina Bisericii după Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Editura Egumenița, Galați, 2009,
p.32.
231
Cf.1Cor. 2,16

54
 Hristos este adevărata viața a creștinului. La Părintele Porfirie viața duhovnicească
înseamnă unirea cu Hristos prin iubire. Când cineva îl vizita pe Părintele sfatul său era:„
Iubește-L mai mult pe Hristos și toate problemele ți se vor rezolva.”232 Sau: „Aceasta ți se
întâmplă pentru că nu îl iubești îndeajuns pe Hristos.”233 Și în general toate aspectele vieții
duhovnicești le explica din această perspectivă hristocentrică. Strădania noastră este de a ne
uni cu Hristos:„Acesta este lucrul sfânt și frumos, care veselește și izbăvește sufletul de orice
rău: strădania de a ne uni cu Hristos, de a-L iubi pe Hristos, de a-L dori pe Hristos, de a trăi în
Hristos, asemenea Apostolului Pavel care spune: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în
mine.”234
Într-o lume extrem de pragmatică, Cuviosul ne cere contrariul:„Să îl iubiți pe Hristos pentru
ceea ce este El, nu pentru a primi vreun dar în schimb.”235 Adică să lucrăm pentru mântuirea
noastră totalmente dezinteresat, fără să facem vreun scop din osteneala noastră. Căci într-o
astfel de atmosferă deprindem adevăratul meșteșug al bucuriei. Societatea de astăzi cultivă o
bucurie falsă care este rezultat al plăcerii. Această iubire nestatornică ce izvorăște din plăcere
nu va putea niciodată să îl mulțumească pe om. Se va crea un cerc vicios în care omul va căuta
cu nesaț această plăcere care naște o durere profundă. De altfel, adevărata menire pentru
care a fost zidit omul este să se desfăteze în Dumnezeu și să se bucure de bunătățile veșnice,
care sunt realități statornice, nu amăgiri trecătoare.
Nu sunt puțini cei care văd astăzi credința ortodoxă în culori reci, sumbre. O credință
excesiv de restrictivă, întemeiată aproape întru totul pe negație. Aceasta îi refuză omului
contemporan o sumedenie de plăceri, mai mult sau mai puțin nevinovate , spre care este
ademenit pe toate căile. Astfel se ajunge la situația în care el nu se mai regăsește în Biserică
pentru că nu se mai regăsește în ea nici bucuria.
Asistăm așadar, la paradoxul ca într-o credință, afirmată a bucuriei, să întâlnim la tot pasul
creștini cu fețele posomorâte, cuprinși de tristețe și deznădejde. Așa să fie? Sau noi nu mai
suntem în stare să participăm deplin la adevărul și mărturia Bisericii? În timp ce credința
ortodoxă rămâne peste veacuri una caracterizată de bucurie, deoarece numai în Biserică aflăm
calea spre bucuria lui Hristos, tristețea și deznădejdea îi cuprind pe cei care se lasă amăgiți de
bucuriile acestei lumi, tânjind în mod nejustificat după ele.
Cuviosul Porfirie a înțeles deplin că esența trăirii creștine este bucuria. Ca membri ai
trupului eclezial primim bucuria ca roadă a Duhului Sfânt. Iată ce ne spune în acest sens Sfântul
Apostol Pavel:„ Roada Duhului este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea,
facerea de bine, blândețea, curăția.”236 Să nu uităm că suntem ortodocși nu datorită adeziunii
morale la un corp de dogme sau legi bisericești, cât datorită unui anumit mod de viață pe care
trebuie să ni-l însușim, anume viața în Hristos. Firescul vieții în Hristos îl învățăm atât din
mărturia celor ce s-au sfințit, cât și din viața noastră practică de zi cu zi.
În acest sens este nevoie de o reconsiderare a plăcerii și a bucuriei, în viața noastră, în acord
cu viziunea Bisericii. Ori, „în Biserică, asceza are un rol fundamental în aflarea bucuriei depline,
deoarece aceasta izvorăște numai din izbăvirea de păcat și apropierea de Dumnezeu. Asceza
reprezintă pentru creștinul ortodox acel Nu spus diavolului și păcatului. El nu neagă lumea,

232
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, O să vă spun…,p.76
233
Ibidem.
234
Ibidem, p. 79.
235
Ibidem.
236
Gal. 5, 22-23.

55
căci ea nu este rea în sine . Creștinul luptă însă numai împotriva înțelesurilor și pornirilor sale
pătimașe cu privire la ea.”237
Totodată, asceza este un Da ființial, rostit lui Dumnezeu, o afirmare continuă a bucuriei de
a participa la viața dumnezeiască. „ Hristos nu ne izbăvește numai de păcate, ci mai ales de
moarte”238 spunea Părintele Porfirie. Acesta este prilejul supremei bucurii creștine în lumea
aceasta: prin Învierea lui Hristos moartea este desființată. Prin omorârea morții, Hristos ne-a
dăruit posibilitatea de a ne bucura veșnic de El.239
Privind la chipul Sfântului Porfirie și la viețile multora dintre sfinții noștri contemporani,
putem observa în ei necontenita lumină și bucurie pascală. Vorbim de acea bucurie lăuntrică
ce nu mai poate fi robită de grijile și necazurile acestei lumi trecătoare. Să punem alături
bucuria pe care o putem afla din lume și cele ale sale , și bucuria pe care ne-o oferă Hristos.
Numai gustând din amândouă vom avea posibilitatea de a experia adevărul din cuvintele
Mântuitorului:„ Nu precum dă lumea vă dau Eu.”240
Astfel avem libertatea deplină de a alege și a afla. Dar să nu căutăm bucuria acolo unde nu
o putem găsi, anume, în patimi. De aceea, în tumultul de gânduri și fapte, ale vieții de zi cu zi,
avem nevoie să redescoperim bucuria curată și sinceră a credinței. Pe de altă parte, nu trebuie
să pierdem din vedere că dacă nu ne bucurăm încă din viața aceasta de prezența lui
Dumnezeu, nu ne vom putea bucura de ea nici în veșnicie241. Așadar bucuria lui Hristos este
singura care pune început încă de aici bucuriei veacului viitor.
„ Omul nu este om adevărat decât prin bucurie, tot așa cum un râu nu este râu decât prin
izvorul lui. Bucuria adevărată și curată se poate găsi numai lângă Hristos”242. Sfântul Paisie
Ahgioritul spunea că :„ Oamenii lumești caută bucuria în distracții . Unii oameni duhovnicești
o caută în discuții, în predici. Dar când se termină acestea rămân într-un gol și se întreabă ce
vor face în continuare.”243 Oricât va căuta cineva bucurie în exteriorul său, niciodată nu va fi
cu adevărat împlinit. Bătrânul Porfirie spunea că :„ Bucuria lumească, nu este permanentă, nu
este bucurie adevărată, ci este o bucurie temporară a acelei clipe. Aceasta aduce stresul...”244
Bucuria creștină este în mod esențial simțirea prezenței iubitoare a lui Hristos în viața
credinciosului.„Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit și eu pe voi; rămâneți întru
iubirea Mea...Aceste vi le-am spus ca bucuria Mea să fie în voi și ca bucuria voastră să fie
deplină.”245 De aici vedem că„ bucuria creștinului este bucuria lui Hristos prezentă în cei care-
L iubesc pe El”246. De aceea, Părintele Porfirie nu despărțea niciodată iubirea de bucurie.

237
Ne vorbește Părintele Serafim Rose- Scrisori, Editura Areopag, București, 2016, trad. Ștefan Voronca,
p.37.
238
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, O să vă spun…, p.88.
239
Părintele spunea: „Măi! Nu există moarte. Dumnezeu a biruit-o. Raiul nostru este Hristos.” Părintele
Porfirie Kafsokalivitul, Despre rugăciune și pocăință..., p. 29.
240
In, 14, 27.
241
„ Când pătrundem în lumea duhovnicească, trăim în Hristos, zburăm! Atunci trăim mari bucurii și
ne învrednicim de frumoase trăiri duhovnicești. Atunci, încet încet devenim robi ai binelui, robi ai lui
Hristos... ” Părintele Porfirie Kafsokalivitul, Sfaturi pentru viața de familie, Op, Cit, p. 73.
242
Arhim. Emilianos Simonopetritul, Așteptarea lui Dumnezeu. Despre boală, suferință și moarte,
Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2019, trad. ierom. Agapie Corbu, p.193.
243
Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere și dragoste pentru oul contemporan, Editura Evanghelismos,
București, 2003, trad. Ieroschim. Ștefan Nuțescu, p. 131.
244
Părintele Porfirie Kafsokalivitul, Sfaturi pentru viața de familie..., p. 90.
245
In, 9, 11-12.
246
Sfântul Nectarie de Eghina, Despre îngrijirea sufletului, Editura Sophia, București, 2009, trad.
Parascheva Grigoriu, p. 73.

56
Bucurie se naște din iubirea față de Hristos. Părintele chiar și atunci când era bolnav și simțea
cum se apropie sfârșitul său pământesc, simțea această iubire pentru Hristos care îl umplea
de o negrăită bucurie:„ Chiar aveam o bucurie de fiecare dată când simțeam că se apropie
moartea. Simțeam bucurie! Așa, deschideam gura, simțind ceva ca și cum mi-aș fi dat sufletul,
și mă bucuram.”247
„Viața creștină ca prezență harică a lui Hristos în oamenii care răspund iubirii Sale este
viață în Hristos sau în Duhul Sfânt”248. Viața creștină devine moarte și înviere împreună cu
Hristos prin taina Botezului249 Este „ viață ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu.”250 Așadar,
esențial și fundamental pentru viața creștină este relația vie este relația vie și permanentă de
iubire față de Hristos. Iar forma cea mai intensă și sfințitoare a acestei legături este
rugăciunea. Prin rugăciune ne deschidem prezenței iubitoare a lui Hristos, prin rugăciune
creștem în iubirea lui Hristos și ne umplem de adevărata bucurie. Aceasta bucurie va crește în
noi până ce prin Duhul va deveni o harismă care ne va împodobi sufletul. Privind la Sfântul
Porfirie înțelegem că bucurie devenise o harismă ce mărturisea veșnicia în inima sa. Sfântul
Isaac Sirul spunea că„bucuria și iubirea curată se naște din rugăciune”.251 Toate acestea se
regăsesc deplin în viața și învățătura Părintelui Porfirie Kafsokalivitul și sunt adevărate căi de
mântuire pentru creștinul contemporan care adesea este învăluit de grijile lumii.






10. Demonii și lucrările lor în învățătura Sfântului Porfirie




După cuvântul Sfântului Apostol Pavel:„ Lupta noastră nu este împotriva trupului și a
sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva puterilor, împotriva stăpâniilor acestui veac și
împotriva duhurilor răutății de sub cer.”252 Întreaga literatură patristică vorbește despre un
război nevăzut al omului cu puterile întunericului, iar aceasta constituie o realitate a vieții
spirituale. Biserica niciodată nu a contestat existența duhurilor necurate, iar întreaga Scriptură
vorbește despre acțiunile negative ale demonilor asupra umanității. Lucrările demonice sunt
prezente permanent în toată evoluția creației. După cum spunea Matsoukas„ Diavolul este
una dintre făpturile îndurerate ale creației.”253 Aceasta este de fapt și viziunea Bisericii față
de lucrările diavolului, care este considerat adesea ca o făptură chinuită care nu poate primi

247
Părintele Porfirie Kafsokalivitul, O să vă spun..., p.428.
248
Sfântul Nectarie de Eghina, Despre îngrijirea sufletului..., p.44.
249
Cf.Rom. 6,3.
250
Col. 3,3.
251
Sfântul Isaac Sirul în Filocalia Sfintelor Nevoințe ale Desăvârșirii, Vol.10, EIBMBOR, București,
2012, trad. pr. Prof. Dumitru Stăniloae, p. 447.
252
Efs. 6,12.
253
Nikolaos Matsoukas, Teologia Dogmatică și Simbolică- Demonologia, Editura Bizantină, București,
2002, trad. pr. prof. Constantin Coman, p.13.

57
iubirea lui Dumnezeu. De aceea Sfântul Ioan Damaschinul spunea:„Dumnezeu și diavolului îi
dăruiește cele bune, dar acela nu vrea să le primească.”254
În spiritualitatea ortodoxă dintotdeauna s-a vorbit despre lupta duhovnicească și războiul
nevăzut. Creștinii sunt asemenea unor ostași ai lui Hristos care sunt chemați să lupte împotriva
răului. Sfântul Nicodim Aghioritul spunea:„ Ostașii care au să se arunce în această luptă sunt
toți creștinii . Conducătorul lor este Domnul nostru Iisus Hristos, însoțit de toate puterile
cerești. Câmpul de bătaie și terenul în mijlocul căruia are loc lupta este inima noastră și toată
natura lăuntrică a omului.”255
Trebuie să menționăm că relația dintre Dumnezeu și făpturi se face prin energii. Întregul
cosmos se află sub această lucrare.„ Energiile lui Dumnezeu se întâlnesc cu energiile
făpturilor.”256 Făpturi sunt, firește și demonii. De aceea, în acest război nevăzut este vorba de
o relație și influență prin energii.
Revenind la învățătura Părintelui Porfirie Kafsokalivitul, vedem o înțelegere foarte profundă
asupra acestei lupte duhovnicești.„Înlăuntrul nostru avem două lumi: cea bună și cea rea.
Ambele își iau puterea dintr-o singură sursă. Puterea asta este ca o baterie. Dacă lumea cea
rea se conectează la ea ne duce la pierzanie. Dacă totuși se conectează lumea cea bună , atunci
toate în viața noastră sunt frumoase, senine, dumnezeiești. Așadar, aceeași putere
alimentează atât sinele cel bun cât și pe cel potrivnic. De fiecare dată suntem robi, fie ai unuia,
fie ai altuia, fie ai celui bun, fie ai celui rău. Să ne străduim ca în loc să fim ai celui rău, să fim
ai celui bun.”257 Important e că în această luptă dintre bine și rău nu se încalcă cu nimic
libertatea omului. Există posibilitatea unei libere alegeri. Interesant este modul în care
Părintele Porfirie explică metoda luptei duhovnicești:„Când vă atacă răul să fiți sprinteni și să
vă întoarceți spre bine. Orice rău să-l transformați, să-l preschimbați în bine. Prefacerea
aceasta se săvârșește numai prin har.”258 Observăm două etape ale metodei duhovnicești a
Părintelui: în primul rând, trebuie să prefacem răul în bine. Aceasta are o mare legătură cu
liberul arbitru al omului. Avem în noi această virtute naturală de a respinge răul și de a ne alipi
de lucrarea binelui. Forța cu care se luptă în noi „legea păcatului”259de care vorbește și
Apostolul Pavel poate fi oprită prin , această metodă de a preschimba răul în bine. Aceasta se
face cu ajutorul rugăciunii. Atunci când vedem patimile și neputințele lucrând înlăuntrul
nostru, chemăm ajutorul lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși este cel ce se luptă pentru noi.
Pe de altă parte, Părintele Porfirie spune să nu ne luptăm cu răul în mod direct:„Viața
noastră duhovnicească se chivernisește prin metode duhovnicești. Sunt foarte multe metode
duhovnicești și fiecare dintre ele reușește să-l înlăture pe cel potrivnic, greutățile pricinuite de
cel potrivnic. Una dintre aceste metode este și disprețuirea. Adică vezi că vine vrăjmașul,
potrivnicul. Ce trebuie să faci? Vei sta să te împresoare? Este nevoie de o tactică. Vezi că vine
cineva, adică vrăjmașul. Duhul cel potrivnic vine să te împresoare? Tu faci așa: îți întinzi brațele
către Hristos. Nu te uiți, nu te înfricoșezi, nu te chircești, nu încerci să-l scoți dinlăuntrul tău,
ci faci așa, deschizi brațele. Adică, deși potrivnicul se apropie, tu deschizi brațele către Hristos.

254
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Editura Scripta, București, 1993, trad. pr. Dumitru Fecioru,
p.45.
255
Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Ediția Sfântului Teofan Zăvorâtul, Editura Mănăstirea
Sihăstria, Neamț, 2013, p.13.
256
Nikolaos Matsoukas, Teologia Dogmatica..., p. 17.
257
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Cuvinte despre viața duhovnicească..., p.48.
258
Ibidem.
259
Cf. Rom.7,7.

58
Ca și copilașul care vede o fiară, un câine, o sălbăticiune, și fuge în brațele tatălui său, iar când
se apropie animalul nu se teme. Ei, așadar aceasta este metoda.”260
Și în această situație iubirea sufletului față de Hristos este cheia rezolvării problemei.
Metoda aceasta de a disprețui răul este foarte accesibilă și odihnitoare pentru sufletul celui
ce trăiește duhovnicește. Singurul lucru pe care trebuie să îl facă creștinul este de a se arunca
în brațele lui Hristos cu multă nădejde, asemenea unui copil neajutorat care primește
ocrotirea părinților săi. Alergând la Hristos, „ Cel viclean nu are nicio șansă să-ți aducă în suflet
deznădejde, dezamăgire, trândăvie și altele asemenea.”261
Sfatul Sfântului Porfirie era de a umple sufletul nostru cu Hristos ca astfel să nu mai încapă
în noi puterea răului. Părintele vorbește despre o mare libertate a vieții duhovnicești:„ Nu vă
lăsați prinși de urmărirea răului. Așa ne vrea Hristos să nu ne îngrijim de patimi și de vrăjmașul.
Nu ajungeți sfinți vânând răul. Lăsați răul. Să priviți către Hristos, iar El vă va mântui. În loc să
stați înafara ușii și să alungați răul, mai bine disprețuiți-l nebăgându-l în seamă. Năvălește
asupra ta răul? Voi dăruiți-vă toată puterea lăuntrică binelui, adică lui Hristos.”262 În viziunea
Părintelui, Hristos este cel care sădește binele în noi și dezrădăcinează răul. Credinciosului nu-
i rămâne decât să-L cheme pe Dumnezeu și El va preface răul în bine.
Și în privința gândurilor rele pe care le insuflă potrivnicul adeseori celui ce se nevoiește
duhovnicește, Părintele folosea tot metoda aceasta a disprețuirii. Este ca și cum am merge pe
un drum, iar cineva ar veni și ne-ar trage de mână pentru a ne abate din drum. Noi, de vreme
ce avem clară destinația spre care ne îndreptăm, îl vom refuza pe acesta și ne vom vedea de
drumul nostru. Așa sfătuia Cuviosul să facem cu toate momelile aruncate de demoni la nivel
de gând. Din nou se adeverește că simplitatea este adevărata cheie a vieții duhovnicești. La
început acest lucru poate părea greu, dar pe măsură ce vom pune în practică această metodă
a Părintelui se va crea un „mecanism duhovnicesc” în care, ajutați de harul lui Dumnezeu totul
va deveni un lucru firesc vieții noastre.
Părintele spunea că arma pe care o folosește vrăjmașul împotriva noastră este frica.„ Dar
voi, nicidecum să nu vă înfricoșați. Dacă Hristos este cu noi, cine va sta împotriva noastră?”263
„Îndrăzniți! Eu sunt ; nu vă temeți! Acesta este temeiul nădejdii noastre. Prin orice nevoie și
necaz va trebui să treci, adu-ți aminte că Domnul e aproape și însuflețește-te răbdând
bărbătește.”264 Această nesiguranță intervine în viața creștinului atât din puținătatea
credinței, dar, după cum spunea și Părintele Porfirie„ din puținătatea iubirii de Hristos.”265
Referitor la lupta duhovnicească a creștinului, Cuviosul Porfirie spune că sunt două căi ce
duc la Dumnezeu:„ una aspră și anevoioasă cu atacurile înverșunate împotriva răului, și una
ușoară, prin iubire.”266 Pe calea aceasta anevoioasă de luptă directă cu răul au mers
majoritatea Părinților Bisericii noastre.

260
Ne vorbește Părintele Porfirie, Editura Bunavestire Egumenița, Galați, 2002, trad. ierom. Evloghie
Munteanu, p.195.
261
Ibidem,p. 197.
262
Ibidem,p229.
263
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Cuvinte despre viața duhovnicească...,p. 65.
264
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia,
București, 2015, p.160.
265
Cf. Sfântul Porfirie Kafsoklivitul, Cuvinte despre viața duhovnicească, p.43.
266
Ibidem, 27.

59
 De pildă, în viața Sfântului Iosif Isihastul267 vedem că acest cuvios s-a luptat corp la corp
cu demonul desfrânării care căuta ziua și noaptea să îl distrugă. De cele mai multe ori, în viețile
sfinților observăm această luptă directă dintre nevoitor și puterea demonică. La Sfântul
Porfirie nu întâlnim această linie duhovnicească a unei lupte acerbe între bine și rău.
Consider că, învățătura Sfântului Porfirie de a ignora răul și a ne lipi cu totul de Hristos prin
iubire, a ne nevoi cu simplitate și fără silire, este cuvântul lui Dumnezeu pentru creștinul
contemporan. Cine l-a învățat pe Cuviosul Porfirie această metodă a vieții duhovnicești? Cu
toții cunoaștem că Sfântul nu avea știință de carte și nici nu a cunoscut alți părinți duhovnicești
în afară de stareții săi în vremea când era ucenic. Atunci când a venit harul, Duhul Sfânt l-a
învățat această metodă a iubirii.
Creștinul zilelor noastre este foarte „sensibil” pentru a putea lupta cu răul în mod direct
precum făceau vechii Părinți ai Bisericii noastre. De aceea, cuvântul Părintelui Porfirie este
accesibil pentru noi cei ce trăim în aceste vremuri.„Sunt mulți care au ales calea cea aspră,
care până să ajungă la o virtute înaltă și-au vărsat sângele până să primească pe Duhul. Eu
socotesc că mai scurtă și mai sigură e calea aceasta a iubirii. Pe asta să o urmați și voi.268
Această metodă a disprețuirii răului este mai sigură, deoarece se evită orice risc al înșelării. A
te lupta cu demonii care sunt duhuri este foarte istovitor și plin de riscuri.
Deseori se întâmpla ca unii din vizitatorii Părintelui să îl îl întrebe fie despre demoni, fie
despre semnele sfârșitului, dar Cuviosul încheia foarte direct aceste subiecte„ Eu nu vorbesc
despre asta, eu vorbesc despre Hristos.”269 Atunci când se confrunta cu unele cazuri ale unor
oameni demonizați, sfătuia pe cel demonizat să facă pocăință și să ceară ajutorul lui Hristos.
Nu citea niciodată vreun exorcism sau vreun blestem împotriva demonilor. Dacă era vreun
copil în această stare îi sfătuia pe părinții săi să facă pocăință și spovedanie generală.„ Atunci
când Hristos se află în noi, acolo nu mai încape nicidecum răul.”270 Îi sfătuia pe demonizați să
lucreze binele, astfel demonii nu vor suporta această lucrare și vor pleca de la dânșii. Totodată,
cu darul înainte vederii, Cuviosul identifica motivul pentru care demonii au pus stăpânire pe
acel suflet și îndemna la schimbarea direcției prin pocăință, rugăciune și mai ales cu ajutorul
Tainelor Bisericii.
În zilele noastre mulți dintre creștini sunt preocupați de semnele sfârșitului și de venirea lui
Antihrist. Părintele era foarte liniștit în privința aceasta:„Ce să vă spun? Eu nu spun că am
văzut-o pe Maica Domnului, că va avea loc război și alte asemenea. Știu că va veni antihrist,
că va avea loc a Doua Venire a Domnului, dar când vor fi acestea, nu știu. Dar nu mă neliniștesc
din pricina asta, căci știu că ceasul morții înseamnă pentru fiecare din noi a Doua Venire a
Domnului.”271
Într-o vreme când din ce în ce mai mulți oameni simt nevoia, din cauza crizelor care îi
afectează, să cerceteze evenimentele eshatologice, dar și acele lucruri făcute cunoscute prin
harul lui Dumnezeu, profeților, Părinților Bisericii și sfinților din zilele noastre, este important
să luăm în seamă și părerea Părintelui Porfirie și să înțelegem de ce un așa mare om al
timpurilor noastre, a evitat să vorbească despre aceste lucruri.

267
Mărturii ale experienței monahale, Editura Evanghelismos, București, 2017, trad. Ieroschim.Ștefan
Nuțescu, p. 74.
268
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Cuvinte despre viața duhovnicească..., p. 28.
269
Ibidem.
270
Ibidem, p. 55.
271
Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi și îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău,2002, trad, Cristina
Băcanu,p. 223.

60
 Trebuie să ne gândim de ce Părintele nu a vorbit despre ceea ce ne așteaptă, ci a făcut
cunoscute doar câteva lucruri. Esența gândirii Părintelui Porfirie a fost aceea că oamenii au
nevoie să crească și să se întărească în dragostea pentru Dumnezeu, printr-o relație de tipul
celei dintre copil și părinte, și nu din frica a ceea ce va urma. Pentru că, unitatea care a fost cel
mai mare dar dat de Hristos Apostolilor Săi, poate fi menținută când copilul este unit cu tatăl
său prin iubire, nu prin teamă.
Părintele asemăna timpul de acum cu cel din anii de dinaintea venirii lui Hristos. Ce era
atunci? Era o pax romana la conducere, idolatrie și o preoție însetată după putere, falsă, fără
a aduce beneficii, ci mai degrabă una ce depărta pe oameni de Dumnezeu. Și în final erau și o
mână de oameni buni și curați la suflet. Toate acestea descriu în detaliu ce se întâmplă astăzi
și repetarea lor ne va pune într-un mare pericol. Înainte de Hristos existau proorociri despre
venirea lui Hristos precum și avertismente de pocăință prin oamenii aleși de Dumnezeu.
Aceste proorocii au fost trimise de Dumnezeu pentru oamenii ce cred în El din fiecare veac,
pentru că ei sunt singurii care primesc mesajul și știu ce trebuie să facă.
Părintele Porfirie a acționat având aceasta în mintea sa, chemând oamenii să se apropie din
dragoste și nu din frică de fapte îngrozitoare . El știa cele ce se vor întâmpla, dar niciodată nu
s-a arătat că ar ști. Vorbea laconic și cu înțelesuri ascunse, înțelegând că în zilele noastre există
un mare gol în spiritualitatea oamenilor aflați în lume.
De aceea a trimis pe cineva la Părintele Paisie Aghioritul, să-l oprească a mai vorbi despre
Antihrist, despre semnul său sau despre războaiele iminente. Nu pentru că era greșit ceea ce
primise Părintele Paisie prin luminare dumnezeiască, ci pentru că lumea nu se afla la un nivel
spiritual pentru care frica să nu aibă un efect practic și în care singura apropiere necesară să
fie dragostea.„Dacă omul iubește pe Dumnezeu, atunci El, când oamenii se schimbă, schimbă
istoria, ca în cazul cetății Ninive.”
Același Părinte Porfirie, în ultimele sale zile, apăsat de degradarea morală în care se află
omenirea spunea ucenicilor săi că„ Apocalipsa a fost scrisă ca să nu se petreacă” Apocalipsa
are ca scop trezirea noastră la pocăință și ca să o evităm trebuie să ne unim cu Hristos.
Evenimentele Apocalipsei vor fi ca un remediu ce va stârpi răul înrădăcinat în umanitate. De
aceea Cuviosul spunea celor ce îl vizitau că este nevoie „să cerem să vină mila lui Dumnezeu
și nu mânia Sa”.
O altă problemă care macină astăzi lumea creștină este și aceea a primirii cipurilor și a
pecetluirii cu 666272. De aceea, vom reda în continuare o convorbire pe care Cuviosul Porfirie
a avut-o cu părintele Atanasie Simonopetritul.
„- Părinte Athanasie( m-a luat de mână așa strâns), eu acum sunt orb, ochii mei trupești nu
mai lucrează, pentru că am cancer la hipofiză, dar am ochi duhovnicești și văd. Înainte să pleci,
vreau să-mi spui ce a spus Gheronda Emilianos despre 666 și despre antihrist? Era în zilele de

272
Știm că Sfântul Paisie Aghioritul vorbea foarte mult oamenilor despre cipuri, despre vedirea lui
Antihrist și despre recucerirea Constantinopolului de către greci. Sfântul Porfirie nu era de acord cu
aceste lucruri. De aceea a trimis o epistolă Părintelui Paisie în care îi spune:„ Iubite Părinte Paisie,
Ce ai pățit? Dacă va fi eliberat Constantinopolul , asta e treaba politicienilor și generalilor, iar nu a
monahilor, nici măcar a arhiereilor. Dacă va veni antihristul, asta este treaba arhiereilor, ei sunt
responsabili să aducă la cunoștință oamenilor. Iar când va veni ceasul acela, Dumnezeu va scoate la
iveală arhierei luminați , care, la rândul lor, vor lumina oamenii. Noi ieromonahii, liturghisim pentru
mântuirea lumii acesteia, în vreme ce monahii plâng pentru păcatele lor. Și pentru că te iubesc, iar tu
Îl iubești pe Hristos, îți dau canon să nu mai vorbești despre acestea din prea multa ta dragoste ce o ai
pentru Asia Mică și pentru elinism.” Nectarie Mitropolitul Argolidei, Tinerii iubesc timpul însorit.
Cunoștință cu Sfântul Paisie„ prietenul nostru”, Editura Egumenița, Galați, 2019, trad. Ilie Stănuș, p.138.

61
după Cernobâl , lumea era tulburată și oamenii mergeau cu zecile în fiecare zi, mai ales la
Părintele Porfirie , care era aproape în Athena și neliniștiți îl întrebau dacă va veni antihristul.
Iar eu îi răspund: Gheronda, ne-a spus la o sinaxă, de curând să nu ne neliniștim. Noi să ne
îngrijim să avem o relație vie cu Hristos, iar lui antihrist să nu îi dăm multă însemnătate, căci
altfel, acela va deveni centrul vieții noastre, iar nu Hristos. Îndată a lovit cu mâinile de pat de
bucurie și a spus:
-Ce spui fiule? Ce spui fiule? Slavă Ție Doamne că am găsit un fiu duhovnicesc care să fie de
acord cu mine! Uite copilul meu ce au făcut duhovnicii ăștia aici, în lume! Au tulburat sufletele!
Au creat atâtea probleme familiale și psihologice cu 666-ul ăsta! Nu mai pot oamenii dormi,
au început să i-a calmante și somnifere ca să poată dormi. Ce-i asta? Hristos nu vrea astfel de
lucruri, copilul meu. Și știi ceva? Pentru noi creștinii, atunci când viețuim în Hristos nu există
niciun antihrist.
Îi zic:- Părinte, ce? Îmi spune:
-Pentru noi creștinii, atunci când îl trăim pe Hristos nu există antihrist. I-a spune-mi? Aici în
pat unde stau eu, poți să stai și tu? Îi spun: Nu, Părinte. Îmi spune: De ce? Pentru că dacă stau
peste dumneavoastră vă voi strivi. Îmi spune: Dar când poți să stai? Atunci când plecați
dumneavoastră pot să stau. Exact fiule așa se întâmplă și cu sufletul nostru. Când avem în noi
pe Hristosul nostru, poate veni antihrist? Poate intra vreo altă ființă potrivnică în sufletul
nostru? Așa că fiule, pentru că nu îl avem pe Hristos în noi, de aceea astăzi suntem neliniștiți
cu privire la antihrist. Când Îl punem pe Hristos în noi, toate devin Rai. Hristos este totul și în
acest chip să le vorbești și tu oamenilor, fiule.”273
În concluzie, Hristos ni se face nouă celor uniți cu Dânsul adevăratul scut împotriva răului
prezent în lume și în noi prin patimi. Puterea în lupta cu răul izvorăște din legătura vie dintre
noi și Hristos. Metoda duhovnicească a Părintelui Porfirie, de a disprețui răul și a ne pune cu
totul în slujba binelui, este un răspuns la problema reală a lumii care adesea este cuprinsă de
frică și deznădejde. Credința noastră este mijlocul prin care putem scăpa de rău ce se luptă cu
noi, într-un mod simplu și delicat, fără o forțare plină de egoism. Tot secretul este de a ne alipi
de Hristos. Făcând aceasta, Dumnezeu Însuși este cel ce luptă pentru noi. Adevăratul creștin
care îl are pe Hristos în inima sa, nu se mai gândește la semnele vremurilor sau ce se va
întâmpla în viitor, deoarece, pentru dânsul Hristos a și venit. Acesta trăiește Împărăția lui
Dumnezeu încă din veacul acesta.





11. Despre Pronia dumnezeiască în învățătura Sfântului Porfirie Kafsokalivitul



În cele ce se întâmplă pe acest pământ, există ceea ce este dorit în mod pozitiv de Dumnezeu
și care este mereu bun, prin esență. Și mai există și ceea ce Dumnezeu îngăduie să se întâmple,
care poate fi rău din punct de vedere obiectiv, dar îngăduit de El, deoarece Dumnezeu le
îngăduie făpturilor Sale să-și exercite cu adevărat libertatea pe care le-a dăruit-o. Nu le
constrânge în niciun fel, fiindcă dacă făpturile ar fi constrânse de Dumnezeu să acționeze într-

273
Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi..., p.232.

62
un anumit mod, ele nu ar mai fi altceva decât niște marionete în mâinile Lui. Dumnezeu
respectă făpturile create în mod deosebit; iubirea Lui față de toată creația se exprimă prin
respectarea acestei libertăți, prin respectarea legilor naturale. În acest sens, El poate îngădui
catastrofe naturale , după cum îngăduie războaiele și toate celelalte atrocități pe care omul le
poate săvârși.
Trebuie însă să adăugăm faptul că Dumnezeu îngăduie toate acestea, dar pe de altă parte,
totul este menajat, cruțat de Pronia Sa divină. Pentru noi cei de astăzi poat părea greu de
înțeles aceste lucruri, fiindcă tot ce se referă la Dumnezeu depășește cu totul capacitatea
noastră de înțelegere, pentru că sunt taine ale lucra1rii lui Dumnezeu. Însăși legătura lui
Dumnezeu cu omul și cu lumea pe care a creat-o este o taină adâncă în fața căreia omul
rămâne uimit de bunătatea iubirii dumnezeiești. De multe ori, Dumnezeu folosește răul fie ca
pe o metodă pedagogică, dar are puterea de a întoarce orice rău spre binele zidirii Sale. Se
întâmplă ca în ochii noștri un lucru ce pare a fi rău, în realitate să ne fie un mare bine și un
ajutor real pentru mântuirea noastră.„ Credința noastră nu constă numai în a crede că există
Dumnezeu, ci în a crede și în Pronia Lui cea atotînțeleaptă, care ocârmuiește făpturile Sale și
orânduiește totul spre folosul nostru.”274
La Părintele Porfirie întâlnim această părere pe care o au , de fapt toți Părinții Bisericii.
Dumnezeu se folosește de toate aceste catastrofe, de toate aceste lucruri rele în sine, pentru
a le îngădui celor drepți, celor care primesc cu smerenie în suflet tot ce le trimite El, să-și
manifeste răbdarea, îndelunga răbdare, curajul și iubirea de Dumnezeu.„ Dumnezeu are grijă
de noi mai mult decât avem noi înșine, El lucrează mântuirea noastră, dar cu toate acestea,
nu voiește ca noi să o găsim în bucuriile de aici, ci în necazuri , în strâmtorări și în boli. Oare cu
ușurință au intrat în Împărăția Cerurilor părinții noștri? Au suferit, dar nu s-au descurajat și nu
au deznădăjduit și acest lucru le-a adus multă bucurie.”275 Dumnezeu nu dorește suferința
omului. El vrea ca omul să fie ferici cu adevărat de aceea necazurile sunt pentru noi metoda
pedagogică cea mai eficientă prin care Dumnezeu ne ajută să nu uităm de adevărata fericire
a Împărăției Sale spre care suntem chemați cu toții.
Mulți dintre oameni se revoltă atunci când văd în lume suferința și răul, de multe ori
concep acest lucru ca pe o părăsire din partea lui Dumnezeu. Alteori, cei care cred cu adevărat
în purtarea de grijă a lui Dumnezeu și au ochi duhovnicești văd în suferința omului și pe
Dumnezeu care împreună suferă cu natura creată. În realitate, Dumnezeu niciodată nu lasă în
părăsire lumea pe care a zidit-o, ci iconomisește lucrurile din istoria lumii în scopul mântuirii.
Chiar și omul folosește numeroase mijloace pedagogice pentru aș educa fiii.„Căci, care este
fiul pe care tatăl său nu-l pedepsește?”276, se întreba Sfântul Pavel. A ști să primim nu doar
binecuvântările, ci și încercările pe care Dumnezeu le îngăduie în viața noastră, arată că
suntem cu adevărat fii ai lui Dumnezeu, prin acestea dobândim îndrăznire în relația cu El.„ Căci
dacă sunteți fără de certare, de care toți au parte, atunci sunteți fii nelegitimi și nu fii
adevărați.”277
Deși poartă de grijă continuu zidirii Sale, Dumnezeu nu încalcă libertatea omului „
Dumnezeu este iubire, El n este simplu privitor al vieții noastre. Poartă de grijă ca Tată al
nostru, dar ocrotește și libertatea noastră”278 În această purtare de grijă dumnezeiască se
ascunde și preștiința lui Dumnezeu. Cunoașterea lui Dumnezeu este de nepa1truns pentru

274
Ne vorbesc Stareții de la Optina , Editura Egumenița, Galați, 2007, trad.Cristea Florentina, p.163.
275
Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi..., p.211.
276
Evrei, 12,5.
277
Evrei, 12,6.
278
Ne vorbește Părintele Porfirie..., p.317.

63
mintea noastră.„ Dumnezeu le cunoaște pe toate în toată amănunțimea, în toată profunzimea
și lățimea lor,”279 spunea Părintele. Însă, chiar dacă știe orice mișcare a inimii noastre, nu ne
influențează cu nimic deciziile și alegerile pe care le facem. Dumnezeu cunoaște mai dinainte,
dar nu rânduiește mai dinainte.
Uneori mulți răstălmăcessc acest înțeles al preștiinței lui Dumnezeu și cred ca1 Dumnezeu
le are pe toate scrise și aranjate mai dinainte și că suntem predestinați fie pentru bine, fie
pentru rău. Părintele Porfirie le răspunde atât celor ce cred în predestinare cât și celor ce cred
în puterea „norocului” sau în soartă:„ Aici este taina. Dumnezeu în atotputernicia și atotștiința
Sa le cunoaște pe toate, și pe cele ce urmează să se întâmple, dar nu El este răspunzător pentru
rău. De vreme ce este străin de rău, cum este cu putință să ne călăuzească spre aceste?”280,
spunea Cuviosul. Așadar, nu este Dumnezeu cel care predestinează și hotărăște, ci voia liberă
a omului. Singura predestinare pe care o acceptă Părinții Bisericii este aceea că „ Dumnezeu a
predestinat pe om să devină Dumnezeu”281. Dar aceasta nu încalcă libertatea omului.
Îndumnezeirea nu se face cu forța ci prin acceptarea și conlucrarea omului cu harul lui
Dumnezeu.
Prin Pronie, nu numai că păstrează, dar și conduce lumea prin energiile Sale necreate.
Sfântul Efrem Sirul, vorbind despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de lume spunea:„
Am văzut case și m-am gândit la gospodar. Am văzut lumea și am înțeles Pronia. Am văzut
corabia fără cârmaci scufundându-se . Am văzut faptele oamenilor neisprăvind nimic fără
Dumnezeu care le conduce. Am văzut cetăți deosebite prin constituția lor și am înțeles că toate
există prin rânduiala lui Dumnezeu.”282 Calea cea mai la îndemâna prin care putem vedea
pronia lui Dumnezeu este lumea pe care El a creat-o. Aici vedem cum frumusețea naturii zidit
este atât de armonios susținută de energiile creatoare ale lui Dumnezeu. Părintele Porfirie,
adesea spunea„ Ieșiți în mijlocul naturii să vedeți mâna lui Dumnezeu care susține creația! De
piatră să fie cineva și tot nu poate trece nepăsător față de această negrăită măreție a iubirii
dumnezeiești.”283
Îi este de folos omului contemporan să înțeleagă taina acestei purtări de grijă a lui
Dumnezeu în viața sa? Astăzi, poate mai mult ca oricând, omul are nevoie să înțeleagă că
Dumnezeu care poartă de grijă întregii sale creații, cu cât mai mult se îngrijește de fiecare om
în parte? El are un plan cu fiecare suflet de pe pământ. Însuși Mântuitorul ne-a spus:„ Nu vă
îngrijiți pentru sufletul vostru ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți
îmbrăca...priviți la păsările cerurilor; oare nu sunteți voi cu mult mai presus decât ele?”.284
Când Domul spune acest cuvânt, adeverește că Dumnezeu își manifestă spre noi întreaga
purtare de grijă față de noi. Mai mult decât aceasta, noi creștinii avem poruncă de nu ne îngriji
pentru ziua de mâine. Într-o epocă consumeristă, în care totul se definește prin a avea decât
prin a fi, cuvântul acesta al Scripturii pare de mult uitat. Părintele Porfirie spunea adesea
vizitatorilor săi:„ Nu uitați că sunteți fii ai lui Dumnezeu. Lipiți-vă cu întreaga voastră ființă de
Hristos și nimic nu vă va lipsi. Dumnezeu nu vrea să ne lipim inima noastră de grijile vieții.”285

279
Ibidem.
280
Ibidem, p. 318.
281
Jean Claude Larchet, Sfântul Maxim Mărturisitorul. O introducere, Editura Doxologia, Iași, 2013,
trad. Marinela Bojin, p.17.
282
Sfântul Efrem Sirul, Erminii Scripturistice,Editura Doxologia, Iași, 2018, trad. Alexandru Prelipcean,
p.23.
283
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Sfaturi pentru viața de familie..., p.40.
284
Mt. 6. 25-26.
285
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Sfaturi pentru viața de familie...,p.38.

64
 Atunci când omul uită de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, vine pe nesimțite în viața sa
deznădejdea și descurajarea. Pentru problema depresiei foarte des întâlnită în zilele noastre,
învățătura despre Pronia lui Dumnezeu este o adevărată terapie. Omul are nevoie să înțeleagă
că nu este singur.„ În zilele noastre, oamenii simt deseori tristețe și disperare, deoarece nu au
simțământul viu al prezenței lui Dumnezeu”286, spunea Părintele Porfirie.
Totuși, pentru a înțelege purtarea de grijă a lui Dumnezeu este nevoie de credință. Credința
este un dar al lui Dumnezeu, prin ea ni se întărește nădejdea. „Credința deschide ochii
sufletului...”287spunea Părintele Porfirie. Credința devine astfel, început al călătoriei spre
Hristos. Credința în Hristos este sămânța ce rodește în sufletul creștinului adevărata încredere
în Dumnezeu. Nu poți să te pretinzi cuiva să vadă în viața sa purtarea de grijă a cuiva în care
nu crede. Așa se întâmplă și cu cele ale credinței în Dumnezeu. Propriu- zis „a vorbi despre
pronia lui Dumnezeu fără a lega aceasta de tăria adevăratei credințe este ca și cum cineva ar
merge la liceu fără să știe să citească.”288
Credința în Hristos îi dă omului nu doar puterea de a disprețui grijile vieții, ci și de a răbda
cu multă nădejde toate încercările ce vin asupra sa. De nicăieri nu-i vine sufletului o atât de
grabnică și de întinsă sporire ca din credință.„ Viața veșnică se câștigă cu ușurință prin credință
și prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Acestea aduc în viața creștinului o deplină schimbare,
o viață trăită în comuniune cu Hristos. Credința în Hristos mă face să trăiesc în El sau să mă
deschid Lui ca să-L simt trăind în mine.”289
Atunci, se deschid ochii sufletului și putem prin credință să pătrundem, măcar în parte în
tainele acestei purtări de grijă a lui Dumnezeu despre care vorbește întreaga Scriptură și care
se reflectă minunat în întreaga iconomie a mântuirii. În tot ceea ce a făcut Hristos pentru noi,
de la Întruparea, Pătimirea, Răstignirea și Înălțarea Sa la cer, adică în întreaga operă de
mântuire a lui Hristos, vedem purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru om. Oare aceasta nu
este de ajuns pentru a înțelege că fiecare dintre noi este foarte prețios înaintea lui Dumnezeu?
În concluzie, Dumnezeu niciodată nu se desparte de cele pe care le-a creat, ci pururea își
manifestă întreaga Sa purtare de grijă față de întregul cosmos.„ El cunoaște toate, nu doar
înainte de a se petrece, ci chiar mai înainte de facerea lumii”290. De aceea, „ aceste lucruri sunt
foarte subțiri, au nevoie de luminare dumnezeiască spre a fi înțelese de om.”291 Deși nu se
înțeleg cu mintea, aceste adevăruri nu pot fi contestate, deoarece, Dumnezeu a oferit de-a
lungul veacurilor nenumărate dovezi, atât ale existenței Sale, cât și a dumnezeieștii purtări de
grijă. Toate sunt scrise în deplina armonie și frumusețe a zidirilor care mărturisesc necontenit
despre Ziditorul.







286
Ibidem, p.40.
287
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Cuvinte despre rugăciune și pocăință..., p.67.
288
Serghei Nilus, Pe malul râului dumnezeiesc. Însemnările unui orthodox, vol.5, Editura Doxologia,
Iași ,2020, trad. Pr. Teoctist Caia, p. 359.
289
Sfântul Ioan de Kronstadt, Cateheze despre creația lui Dumnezeu și lucrarea Sa mântuitoare,
Editura Doxologia, Iași, 2019, trad. Denis Chiriac, p.19.
290
Ne vorbește Părintele Porfirie…, p. 319.
291
Ibidem.

65
 12. Învățătura Sfântului Porfirie despre libertatea omului ca dar al lui Dumnezeu




Capitolul acesta se leagă în mod firesc de capitolul anterior deoarece, purtarea de grijă a
lui Dumnezeu se manifestă în lume în deplină libertate.„ Răspunzătoare pentru patimile
noastre este voința. Dumnezeu nu vrea să ne îngrădească voința și libertatea, nu vrea să ne
strâmtoreze, nu vrea să lucreze cu sila. De noi depinde ce vom face și cum vom trăi...Dacă am
fi fost făcuți fără voință am fi săvârșit numai ce voiește Dumnezeu, n-ar mai fi existat libertate.
Dumnezeu l-a făcut pe om să-și dorească singur să devină bun, să o dorească el însuși, și să se
facă într-un oarecare chip, izbânda sa proprie, în timp ce ea izvorăște , de fapt de la harul lui
Dumnezeu,”292spunea Părintele Porfirie. Vedem că libertatea este marele dar pe care l-a făcut
Dumnezeu omului și toată virtutea se întemeiază pe principiul liberului arbitru. Relația omului
cu Dumnezeu se realizează întru libertatea primită ca dar, în care omul alege prin puterea
voinței sale, binele sau răul.
Libertatea creștină este cel mai mare dar pe care l-a lăsat Dumnezeu omului. „Voința liberă
și conștiința, fac parte din zestrea sufletească cea mai de seamă a omului, ele fiind
manifestarea chipului lui Dumnezeu în om. Atât de mult respectă Dumnezeu libertatea
omului, încât niciodată nu-l silește fizic pe om la binele spre care îl cheamă neîncetat”293.
Părintele Porfirie învață că Dumnezeu face totul în afară de a constrânge libertatea de voință
a omului și voiește ca binele pe care îl săvârșește omul, cu ajutorul Său, să fie și fapta lui
personală și dacă totuși omul va alege răul, să fie răspunzător în fața lui Dumnezeu, pentru că
a avut posibilitatea de a nu săvârși răul, dar l-a făcut din voință proprie.
Putem spune că pentru a-l ajuta să fie cu adevărat liber și să distingă binele de rău,
Dumnezeu lasă omului și un îndreptar moral desăvârșit:„ Iată eu astăzi ți-am pus înainte viața
și moartea, binele și răul...”294 Marele îndreptar moral pe care îl are creștinul sunt poruncile
lui Dumnezeu. Acestea sunt expresia unei mare libertăți. Împlinindu-le, omul învață să fie
liber. Astăzi imoralitatea este prezentă ca o realitate firească ; nu doar că este o realitate a firii
robite de păcat, dar neputința omului se datorează și din cauză că s-a alterat în ființa sa
conceptul și simțământul libertății adevărate. „ Adevărata libertate este sfințenia”, spunea
Părintele Porfirie. Sfințenia înseamnă trăirea libertății potrivit voii lui Dumnezeu; sfințenia
înseamnă, deci adevărata libertate și ea se arată în săvârșirea clipă de clipă a tot binele și a
toată virtutea.
La Părintele Porfirie, libertatea este direct legată de posibilitatea omului de a dobândi, de
a se împărtăși de Binele suprem. Mai ales pentru creștin, înțelegerea și folosirea libertății are
o mare importanță în dobândirea mântuirii, în izbăvirea din legăturile neștiinței și ale
păcatului. Practic, libertății i se opune robia.„ Hristos vă va face liberi,”295din nou, soluția
duhovnicească a Părintelui este Hristos. Când ne unim cu El abia atunci devenim liberi. Păcatul
îl face rob pe om, și vedem aceasta încă de la momentul creației. „Adam întru libertate a ales
să calce voia lui Dumnezeu, iar consecința păcatului a fost căderea în robie. Ce s-a petrecut cu
Adam, se petrece și acum cu fiecare om. Adam era capabil și de împlinirea binelui, dar și de

292
Ibidem, p.321.
293
Pr. Lawrence R. Farley, Focul nestins. Învățătura ortodoxă despre iad, Editura Doxologia, Iași, 2019,
trad. Adela Lungu, p. 10.
294
Deuteronom 30,15.
295
Ne vorbește Părintele Porfirie..., p.214.

66
alegerea răului”296. Astfel și în om, se dă o luptă între bine și rău.„ Dumnezeu a așezat o putere
în sufletul omului, depinde de el spre ce o va îndrepta, spre bine sau spre rău.”297
Sfântul Porfirie îi compătimea pe oamenii din zilele noastre, dar mai ales pe cei tineri care
înțeleg greșit darul libertății. Pe un astfel de tânăr, Părintele îl îndemna:„ Copilul meu, caută-
L pe Hristos și vei înțelege ce înseamnă adevărata libertate. Când Îl afli pe Hristos, este de
ajuns, te liniștești, nu vei mai vrea nimic altceva. Devii alt om...Hristos este Prietenul nostru,
este Fratele nostru...Acolo unde există iubirea lui Hristos este libertatea cea deplină a
Duhului.”298
Omul a fost creat să fie liber, a primit la facerea sa două daruri dumnezeiești: conștiința și
libertatea. Conștiința i-a fost dată pentru aș înțelege menirea în lume și a se dezvolta corect,
păstrându-și nezdruncinată armonia dintre suflet și trup, dar și armonia cu natura creată, iar
libertatea pentru a trăi bucuria unei depline comuniuni cu Dumnezeu, în scopul desăvârșirii.
Aceste două daruri exprimă principiul existențial al omului și îi determină existența umană .
Sunt inseparabile de statutul său originar așa cum a fost în planul dumnezeiesc.
Putem spune că omul trăiește pe deplin darul libertății doar atunci când conștientizează
efortul pe care trebuie să-l depună pentru a fi cu adevărat liber. În viața duhovnicească,
libertatea se câștigă cu multă trudă și împotrivire față de patimile care te înrobesc. Dar, efortul
omului de a fi liber este susținut , după cum spunea și Părintele Porfirie de harul lui Dumnezeu,
care îi dăruiește omului încă de la Botez libertatea ca arvună.
„Dumnezeu poate orice, numai să piardă libertatea omului nu poate. Chiar dacă libertatea
aceasta îl ține pe o amară și grea cruce”299, spunea Părintele Porfirie. Definită și pusă la
dispoziția omului cu claritate de Mântuitorul chiar prin cuvintele adresate apostolilor Săi:
„Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”300,
libertatea este darul lui Dumnezeu cu care l-a înnobilat pe om atunci când l-a făcut diferit de
toate ființele vii și altfel decât acestea. Pentru toate ființele vii s-a folosit de poruncă: „ Să
mișune apele de vietăți...și păsări să zboare pe pământ...să scoată pământul ființe vii...Și a fost
așa.”301
Dar pentru zidirea omului altfel s-au petrecut lucrurile:„A zis Dumnezeu: Să facem om
după chipul și asemănarea Noastră .Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său...”302Din actul
creației vedem că darul libertății face parte din însăși ființa omului și că acesta se exprimă prin
chipul după care a fost făcut, adică este ceva natural, este o lege pe care omul nu o poate nega
fără a se nega pe sine, este o lege care îl determină să nu iasă din cadrul ființelor vii care fac
din fire voia lui Dumnezeu. Sfântul Porfirie amintea de cuvântul Apostolului Pavel care
definește clar acest lucru: „Păgânii care nu au lege , își sunt loruși lege.”303
Tot Părintele Porfirie remarcă faptul că există o mare diferență între ființele cu viață în ele
și păgânismul care își face singur lege, cele dintâi nu au chipul lui Dumnezeu în ele, adică nu
au libertatea de a se exprima după propria lor voință, pentru că au fost puse sub stăpânirea
omului și ele, instinctual , se pun în slujba lui recunoscându-l ca stăpân după voia lui

296
Dimitrios Tselenghidis, Har și libertate în Tradiția patristică, Editura Doxologia, Iași, 2015, trad.
Daniel Pupăză , p. 67.
297
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Cuvinte despre viața duhovnicească..., p.23.
298
Ibidem.
299
Ne vorbește Părintele Porfirie..., p. 318.
300
Mc. 8, 34.
301
Fac. 1,20- 24.
302
Fac.1, 26.
303
Rom.2,14.

67
Dumnezeu. Cu omul însă, lucrurile stau diferit. „Omul a fost făcut să opteze, să aibă
posibilitatea alegerii între a face voia lui Dumnezeu, sau nu. Iar Dumnezeu prin propria voință
a acceptat această variantă ca pe o lege nescrisă pe care o respectă întocmai.”304 Cu alte
cuvinte, deși poate orice, El nu trece de libertatea celui pe care l-a dăruit să fie liber, să facă
ceea ce rațiunea îl sfătuiește.
Așadar, din toate acestea înțelegem că omul este cea mai cinstită dintre zidirile lui
Dumnezeu. Totodată prin taina libertății omului ajungem să aprofundăm deplina purtare de
grijă a lui Dumnezeu față de om. Exemplul pastoral al Părintelui Porfirie ilustrează această
paradigmă a libertății omului. Delicatețea cu care Bătrânul se apropia de fiecare suflet, faptul
că nu vorbea oricui despre Dumnezeu și nu forța pe nimeni să facă cele ale credinței dacă
însăși acea persoană nu dorea acest lucru. De multe ori ori se întâmpla ca unii dintre ucenicii
Părintelui să intervină cu forța în viața apropiaților lor pentru a-i aduce la Dumnezeu. Însă
Părintele îi mustra pentru acest mod abuziv de a face pe cineva să creadă în Dumnezeu. „ Măi,
omul a fost făcut liber, nu sufoca pe alții cu părerile tale despre credință.”305 Cea mai eficientă
metodă de a convinge pe cineva să creadă în Dumnezeu este exemplul personal. Adevărata
virtute este expresia libertății. Ceea ce se face forțat nu este plăcut înaintea lui Dumnezeu. De
multe ori, Dumnezeu caută la scopul cu care este săvârșită o faptă, iar valoarea faptei este
dată de exercitarea principiului liberului arbitru.
Părintele Porfirie încuraja pe ucenicii săi să își robească libertatea lor lui Dumnezeu pentru
ca astfel să dobândească adevărata libertate.„ Dăruiți lui Dumnezeu libertatea voastră, El vă
va învăța cum să fiți liberi și să vă faceți părtași bucuriei veșnice.”306 Creștinismul poartă în
sine Adevărul care îl face liber pe om307, iar acest Adevăr este pentru noi creștinii Hristos Fiul
lui Dumnezeu care ne-a dat deplina libertate prin Patima și Învierea Sa. Opusul adevărului este
minciuna, iar prin minciună putem înțelege și termenul de robie. Robia spirituală de cele mai
multe ori este o iluzie a libertății. În contextul actual, starea aceasta iluzorie îl ține pe om într-
o amară robie din care doar Adevărul Hristos îl poate scoate. Libertatea se dobândește atunci
când omul se trezește și vede că este rob. Despre această trezire vorbea și Părintele Porfirie,
numind-o„ condiție pentru pocăință”308 , doar prin trezirea din robie și trăirea deplinei
pocăințe, putem dobândi adevărata libertate. Pe lângă aceasta, omul contemporan are mare
nevoie să învețe să urască lucrurile care îi atacă darul libertății. Practic, libertatea se cultivă în
fiecare clipă a vieții noastre prin alegerile pe care le facem și prin disprețuirea celor care ne
robesc.

304
Dănuț Vasile Jemna, Antropologia Sfântului Irineu de Lyon- Incoruptibilitatea ca destin al omului,
Editura Doxologia, Iași, 2017, p. 60.
305
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Cuvinte despre viața duhovnicescă..., p.22.
306
Ibidem, p.90.
307
Cf. In. 8, 31.
308
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Cuvinte despre viața duhovnicească..., p.76.

68
 13. Despre depresie ca boală a sufletului și remediile ei în învățătura Sfântului Porfirie
Kafsokalivitul




Suferința este o realitate a lumii în care trăim. În această lume nu există niciun om care să
nu fi gustat din acest pahar de obște al suferinței. Dacă în vremurile trecute, oamenii știau să
depășească această durere a suferinței și a nereușitei din viața lor, astăzi ne confruntăm cu un
fenomen paradoxal. Deși știința a avansat foarte mult și ne oferă numeroase înlesniri, deși
mulți dintre oameni au o viață aparent fericită, totuși sufletul lor este stăpânit de această
boală a întristării, numită în termeni actuali depresie.„ În zilele noastre, oamenii simt adeseori
tristețe, disperare, letargie, lene, trândăvie sau alte stări satanice. Ei se simt deprimați,
nemulțumiți și melancolici, își desconsideră familiile, plătesc sume exorbitante pe psihanaliști
și iau antidepresive. Oamenii explică acest lucru ca insecuritate. Religia noastră crede că
aceste stări provin din ispita satanică.”309
Acestea erau constatările Părintelui Porfirie la sfârșitul anilor 90, însă potrivit estimărilor
specialiștilor în domeniul sănătății, depresia a devenit o adevărată boală, considerată „ boală
a secolului”310. În continuare, vom prezenta cauzele duhovnicești ale depresiei, precum și
remediile spirituale pe care Cuviosul Porfirie le oferea celor care îi cereau ajutorul. Încă de la
început, Sfântul consideră depresia ca fiind o lucrare demonică. Sunt niște stări care pun
stăpânire pe sufletul omului și îl fac să uite și de cea mai firească bucurie a vieții.
Astfel pătrunde în ființa omului o durere sufletească foarte puternică încât pierde putința
de a o mai gestiona.„Durerea este o putere psihică pe care Dumnezeu a pus-o în noi cu intenția
de a ne face bine și care să ne conducă către iubire, bucurie și rugăciune. Însă, vrăjmașul
reușește să preia această putere a sufletului nostru și să o folosească cu răutate. Transformă
această durere în depresie și ne aduce sufletul într-o stare de letargie și apatie. Ne chinuie, ne
înrobește și ne îmbolnăvește din punct de vedere psihologic.”311 Astfel explica Părintele
manifestările depresiei, ca fiind o urmare a unei stări dureroase care în esență este bună, însă
diavolul o pervertește și aduce o stare de întristare asediind sufletul omului.
Întreaga literatură patristică vorbește despre acest duh al întristării. Evagrie Ponticul afirma
că, spre deosebire de celelalte duhuri care insuflă omului gustul de plăcere, dracul întristării
„usucă prin întristare orice plăcere a sufletului”312. Simbolul acestei patimi este năpârca ce
este prietenoasă prin fire, însă înveninată până acolo unde poate muri ea însăși din cauza prea
marei cantități de venin ce o conține. Sfântul Ioan Casian distinge două tipuri de întristare:
„una care rodește roade ale Duhului Sfânt, alta de la cel rău”313. Prima naște bucurie,
îndelungă răbdare, iubire, pace bunătate. Ea „este legată de pocăință și întraripată de
nădejde”. Cea de a doua întristare se caracterizează prin trândăvie, lipsa răbdării, evitarea
întâlnirii cu oamenii, felul neprietenos și tulburat de a fi, nepăsarea la rugăciune și indiferența
în general.

309
Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi..., p.213.
310
Jean Claude Larchet, Captivi în internet Editura Sophia, București 2018, trad. Marinela Bolojin, p. 6.
311
Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi..., p.216.
312
Evagrie Ponticul, În lupta cu gândurile. Despre cele opt gânduri ale răutății și replici împotriva lor,
Editura Deisis, Sibiu, 2012, trad. Diac.Ioan I. Ică jr., p.213.
313
Augustine Casiday, Tradiție și teologie în scrierile Sfântului Ioan Casian, Editura Doxologia, Iași, 2015,
trad. Lucian Filip, p.74.

69
 Așadar, „tristețea ne pricinuiește mai mari necazuri decât celelalte patimi și trebuie să ne
împotrivim ei cu bărbăție dacă nu vrem să pierim cu desăvârșire.”314 În literatura patristică
distingem între o întristare spre pocăință, dar și o întristare spre moarte, depresia. Este de
fapt, ceea ce spunea și Părintele Porfirie, durerea sufletului pervertită de către demoni. Există
o durere și în lucrarea pocăinței, dar aceasta naște bucurie. „Durerea pocăinței este
îngemănată cu bucuria duhovnicească și gânduri luminate. Suferința pentru lucruri
pământești este inutilă, dar poate fi convertită în durere mântuitoare atunci când raportăm
necazul nostru la așteptările lui Dumnezeu de la noi”315.
Pe de altă parte, Sfinții Părinți spun că întristarea apare și în urma nesatisfacerii dorințelor
pătimașe sau a insuficientei lor satisfaceri. Starea de întristare urmează în mod inevitabil și
cheltuirii neproductive, pătimașe a puterilor sufletești. Întristarea îl încătușează pe robul
patimilor. Întristarea își poate face loc în sufletul în care și-au făcut mai dinainte loc alte
patimi. Indiferent de cauză, imposibilitatea de a primi plăcerile păcătoase ajută la dezvoltarea
întristării. Aceasta se adeverește foarte mult în contextul actual. În societatea de altă dată, nu
era atât de dezvoltată această boală a depresiei pentru că nici mijloacele de împlinire a plăcerii
nu erau foarte avansate. De aceea, cauza majoră a depresiei este iubirea de plăcere, patimă
foarte cultivată în zilele noastre.
Această boală a depresiei se manifestă mai întâi prin gânduri. Gândurile rele îl fac pe om să
fie nemulțumit cu statutul său moral și social, să se disprețuiască pe sine, să manifeste un soi
de egoism care nu îl lasă să se bucure de comuniunea cu aproapele; într-un cuvânt, toate
patimile intră în inimă prin gânduri. De aceea, și Părintele Paisie Aghioritul spunea că în lupta
cu patima întristării „gândurile rele să le alungăm repede din mintea noastră, deoarece atunci
când acestea rămân, ne ard.”316 În spatele acestor gânduri de descurajare și întristare se
ascunde întotdeauna puterea demonică, care adeseori profită de sensibilitatea sufletului și îl
împresoară cu gânduri până îl conduce la deznădejde.
„Există un secret. Să transformi această energie diavolească într-o energie bună. Acest lucru
este dificil și cere o anumită pregătire. Această pregătire necesară se numește smerenie,”317
spunea Cuviosul Porfirie. Depresia vine și pe acest fond al mândriei, al iubirii de sine și
încrederii exagerate în sine. Cel ce ajunge în această stare are nevoie să înțeleagă că smerenia
îi oferă acea împăcare cu sine în relație cu Dumnezeu și cu aproapele.„Cu smerenie atragi
harul lui Dumnezeu. Te predai pe tine însuți harului lui Dumnezeu, slavei Sale și rugăciunii.
Chiar dacă ai face totul pe lumea aceasta, nu ai câștigat nimic dacă nu ai smerenie.”318 Oare
se mai poate vorbi despre smerenie într-o lume în care afirmarea de sine și slava deșartă
devine din ce în ce mai mult grija cea de toate zilele? Deși nu putem ajunge chiar de la început
la smerenia de care vorbește Părintele Porfirie, totuși modestia de care ține cont chiar și lumea
modernă este un bun început. Este vorba despre o cumințenie a inimii și o încredințare deplină
în voia lui Dumnezeu.
Atunci când omul cultivă smerenia în viața sa, învață să fie mulțumitor față de Dumnezeu
și față de aproapele. Starea de mulțumire îl ajută pe cel ce este chinuit de întristare și

314
Prof. dr. Dimitri Avdeev, Tulburările psihice și patologia duhului, Editura Doxologia, Iași, 2018, trad.
Denis Chiriac, p.63.
315
Nicolae M. Roccas, Timpul și deznădejdea. Cum să-ți recâștigi prezentul în credință și în viață, Editura
Doxologia, Iași, 2020, trad. Ioan Lucian Radu și Stela Anca Radu, p.42.
316
Cuviosul Paisie Aghioritul, Despre rugăciune, Editura Evanghelismos, București, 2013, trad.
Ieroschim.Ștefan Nuțescu, p.159.
317
Ne vorbește Părintele Porfirie…,p. 155.
318
Ibidem, p. 157.

70
deznădejde pentru că reușește prin aceasta să conștientizeze darul sacru al vieții și toate câte
vin asupra sa capătă un sens euharistic.„Toate stările rele, nesiguranța, disperarea,
dezamăgirea, care preiau controlul sufletului dispar prin smerenie. O persoană căreia îi
lipsește smerenia , una egoistă, nu vrea să îi stai în calea dorințelor sale, să o critici, sau să îi
spui ce să facă . Ea se va supăra, va deveni iritată, va reacționa violent și va fi copleșită de
depresie.”319 Egoismul naște depresia pentru că omul nu mai are acea capacitate de a se vedea
în legătură cu Dumnezeu și cu aproapele. De aceea, smerenia este în primul rând o ieșire din
egoism.
Ca și remediu, Părintele Porfirie recomandă același medicament al iubirii. „Sufletul trebuie
să se întoarcă la iubirea lui Dumnezeu. Leacul va veni atunci când vom începe să-L iubim pe
Dumnezeu cu râvnă. Mulți dintre sfinții noștri au transformat depresia în bucurie, cu iubirea
lor pentru Hristos. Adică, ei au luat această putere a sufletului pe care vrăjmașul a dorit să o
distrugă și au dat-o lui Dumnezeu, transformând-o în bucurie și binecuvântare.”320
Prima metodă de vindecare a depresiei este ca sufletul să iasă din propriu egoism și să
transforme tristețea în bucurie lipindu-se cu tot sufletul său de Dumnezeu. Fără un sprijin și
un scop duhovnicesc este foarte greu de depășit această problemă. Vorbim de o boală a
sufletului, o boală de natură spirituală. În tratarea ei, trebuie folosite remedii spirituale.
Ajutorul psihologic de specialitate este bine venit, mai ales pentru omul care nu crede în
Dumnezeu, dar aceasta poate aduce doar o ameliorare a problemei. Adevărata vindecare are
loc în Biserică prin Sfintele Taine, dar mai ales prin viața duhovnicească. Trăind duhovnicește,
omul are o relație vie cu un Dumnezeu Personal, iar aceasta îl scoate din psihismul său și îi
orientează întreaga existență spre un scop- mântuirea sa.
Foarte important este și faptul că „ această stare este vindecată prin har,”321 întristarea și
deznădejdea poate fi un semn că omul s-a depărtat de harul lui Dumnezeu. Și pentru aceasta
găsim exemplu în starea lumii de astăzi. Am ajuns să pierdem conștiința lucrării harului în
viața noastră și de aceea suntem măcinați de tristețe și deznădejde, deoarece nu avem în noi
roadele Duhului Sfânt. „Căci roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea...”322.
Pentru ca bucuria să intre în viața noastră„ rugăciunea și închinarea vor transforma treptat
depresia în bucurie, deoarece va lucra harul lui Dumnezeu. Iată ai nevoie de tăria de a atrage
harul lui Dumnezeu care ne ajută să fim uniți cu El. Asta e arta. Când te predai lui Dumnezeu
și devii una cu El, vei scăpa de duhul cel rău care te trage de la spate, iar acest duh când este
disprețuit dispare.”323
O altă metodă de vindecare a depresiei este rugăciunea și disprețuirea duhului celui rău
care lucrează prin întristare. Această disprețuire se face prin ignorarea gândurilor care îți aduc
întristare. Cel cuprins de această boală a depresiei are nevoie să identifice mai întâi cauza prin
care această patimă intră în sufletul său. Identificând cauza problemei, va acționa cu multă
atenție astfel încât să nu mai primească momelile gândurilor care vin pe acea cale.
Se întâmplă de cele mai multe ori ca omul cuprins de această boală să nu aibă puterea de
a cere ajutorul lui Dumnezeu. Inima se împietrește și mintea se întunecă iar sufletul este ținut
ca într-o temniță din care nu poate ieși singur. De aceea, se recomandă ca omul aflat în această

319
Ne vorbește Părintele Porfirie…,p. 219.
320
Ibidem.
321
Ibidem.
322
Cf. Gal. 5,22.
323
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Despre rugăciune și pocăință…, p.54.

71
stare să fie ajutat de ceilalți. Are nevoie să se integreze în comunitatea Bisericii, să fie ajutat
de un părinte duhovnicesc, să nu se simtă singur.
Dacă Părintele Porfirie spune că harul lui Dumnezeu este cel ce vindecă depresia, atunci
omul are nevoi să fie ajutat să se facă părtaș harului dumnezeiesc, deoarece de unul singur cu
greu va reuși aceasta. Pe de altă parte, însuși „harul este cel care ne învață să facem cele ale
harului.”324 Cu cât durerea celui aflat în depresie este mai mare, cu atât disponibilitatea lui de
a găsi vindecarea va crește. Până la urmă, durerea poate fi și constructivă dacă o trăim până
la capăt cu nădejdea că unde s-a înmulțit suferința va veni și bucuria.
Totodată, Părintele recomanda celor depresivi să nu stea singuri, ci să petreacă în compania
celor apropiați, să facă plimbări în aer liber și să admire frumusețile naturii. „ Permiteți-mi să
vă spun despre o tânără care a venit la mine. Suferea de o depresie cumplită. Medicamentele
nu mai aveau efect. Renunțase la tot- serviciu, casă, pasiuni. I-am spus despre dragostea lui
Hristos care înlănțuie sufletele, pentru că harul lui Dumnezeu umple sufletul și-l schimbă . I-
am explicat că forța care preia controlul asupra sufletului și transformă puterea sufletului în
depresie este lucru diavolesc. El aruncă sufletul în deznădejde, îl chinuie și-l face nefolositor.
Am sfătuit-o să se dedice unor activități, cum ar fi muzica, de care ea s-a bucurat anterior. Am
subliniat, totuși, mai ales necesitatea de a se întoarce la Hristos cu iubire. I-am explicat că în
Biserica noastră vindecarea este posibilă prin iubirea de Dumnezeu și de rugăciune, cu condiția
ca acestea să se facă din toată inima.”325






14. Importanța învățăturii Sfântului Porfirie Kafsokalivitul pentru creștinul contemporan



Esențial, practic, personal, sunt cele trei calități care ar putea caracteriza învățătura
Cuviosului Porfirie Kafsokalivitul pentru creștinul contemporan. Într-o epocă în care
indiferența religioasă este din ce în ce mai mare, Sfântul Porfirie este ca un far călăuzitor ce îi
scoate din întunericul necunoștinței pe creștinii vremurilor noastre. Marile provocări pe care
lumea creștină, valorile tradiționale și tineretul le au în față sunt globalizarea, secularismul și
indiferentismul religios. În fața acestui spectru de probleme se impune găsirea unor soluții,
dar cel mai adesea și prezentarea unui limbaj religios accesibil tuturor.
„O religie universală, fără dogme, fără asceză fără ierarhie și fără frumusețe liturgică, pare
a fi opțiunea unora dintre cei care promovează umanismul și desprinderea de imobilismul
indus de religiile tradiționale.” Curentul umanist atacă astăzi viața Bisericii atât direct, prin cei
care contestă utilitatea credinței într-o societate în care omul este măsura tuturor lucrurilor,
cât și indirect prin concepțiile greșite despre credință, ale celor din Biserică. Omul
contemporan a ajuns într-o stare de confuzie din care doar lumina vieții și învățăturii sfinților
îl mai pot scoate.

324
Monahul Iosif Vatopedinul, Cuviosul Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos, București, 2009, trad.
Ieroschim. Ștefan Nuțescu, p.106.
325
Ne vorbește Părintele Porfirie…, p. 257.

72
 Sfântul Porfirie este prin excelență modelul de părinte duhovnicesc al veacului nostru;
părinte duhovnicesc ce înțelege profund suferința omului și cauzele care se ascund în spatele
acesteia. De acea și metodele sale duhovnicești adresate omului contemporan sunt foarte
accesibile. Mesajul Părintelui este acela că sfințenia este o stare ce poate fi atinsă de fiecare
dintre noi. Nu este rezervată doar unora dintre creștinii care au „merite deosebite”, ci acesta
este scopul tuturor strădaniilor omenești. Astăzi, mulți dintre oameni caută un sens al vieții
lor. Acestora, deși nu le lipsește nimic din cele materiale și sunt robi ai confortului, nu pot
mulțumiți cu starea lor. Pentru dânșii și pentru întreaga lume, Sfântul Porfirie este „ca un glas
al celui ce strigă în pustie”326, care trezește sufletele și le propune o cale de cunoaștere a lui
Dumnezeu prin iubire.
Sfântul Porfirie îl ajută pe omul contemporan să dobândească în viața sa o altă experiență,
„ o experiență a realității Bisericii”,327 de aceea pentru noi creștinii, învățătura Sfântului
Porfirie are o mare relevanță. Teologia simplă și izvorâtă din experiență care reiese din
învățăturile sale, îi arată creștinului contemporan că unirea cu Hristos este singura rezolvare
a problemelor care îi macină existența. Ca și conținut, cuvintele Părintelui nu diferă de ceea
ce Biserica a învățat de veacuri, doar că această experiență a Bisericii a fost trecută prin filtrul
experienței personale a Părintelui, și acesta luminat de Duhul Sfânt învață că iubirea este cea
care mai poate reaprinde flacăra credinței care începe să se stingă în inima multora dintre
creștinii.
De asemenea, în învățătura Părintelui Porfirie vedem tot mai mult că „ omul este compatibil
cu creștinismul.”328 În cuvintele Cuvioșiei sale, omul contemporan regăsește această invitație
spre o trăire autentică a vieții în Hristos. Creștinismul este viața cea nouă în Hristos.„ Religia
noastră este religia religiilor, sau prin revelație, adevărata religie. Religia noastră este iubire,
este dragoste, este înflăcărare este nebunie este dorire arzătoare a celor dumnezeiești.” 329
Părintele îi amintește omului contemporan că „ortodoxia este în firea omului”330, de aceea
spunea adeseori:„ Toate bunătățile credinței noastre sunt înlăuntrul nostru. Dobândirea lor
este o sete a sufletului nostru.” Invitația Părintelui Porfirie este de a redescoperi frumusețea
creștinismului. Deși avem la dispoziție mărturia de veacuri e experienței Părinților, consider
că, pentru omul contemporan cuvântul unui Părinte duhovnicesc din vremurile acestea are o
este uneori mult mai accesibil. Aceasta nu pentru că Sfinții contemporani ar schimba
conținutul Tradiției, ci că prin ei se realizează o actualizare a Tradiției, existând posibilitatea
unei contextualizări a credinței.
Este de remarcat și caracterul terapeutic al învățăturilor Cuviosului Porfirie„ Religia creștină
îl preschimbă și îl tămăduiește pe om”,331Sfântul este foarte receptiv față de durerea și
suferința omului. Iar ca răspuns la taina suferinței îl pune înainte pe Hristos ca principiu
fundamental al tuturor lucrurilor din viața omului. Rațiunile suferinței se înțeleg din iubirea
deplină față de Hristos. Omul contemporan adesea încercat de simțământul părăsirii din

326
Cf.In. 1,23.
327
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Sfaturi pentru viața de familie…, p.21.
328
Vassa Larin, Cafeaua de dimineață. 365 de reflecții pentru oamenii ocupați, Editura Doxologia, Iași,
2018, trad. Dragoș Dâscă și Ioan Lucian Radu, p. 130.
329
Ne vorbește Părintele Porfirie..., p.160.
330
Ierom. Rafail Noica, Celălalt Noica, Editura Partener, București, 2002, p.115.
331
Ibidem, p.161.

73
partea lui Dumnezeu, găsește în cuvintele Părintelui un răspuns:„ Dumnezeu nu este un simplu
privitor al vieții noastre, ci participă cu iubirea Sa la întreaga noastră suferință.”332
Pentru creștinul contemporan Sfântul Porfirie este mărturie a dragostei lui Dumnezeu.
Dacă cei mai mulți dintre creștinii și duhovnicii contemporani propovăduiesc prin cuvânt și
prin faptă un creștinism rigid și inaccesibil, Sfântul Porfirie spunea:„ Pentru mulți, religia este
o luptă, un chin și o frământare. De aceea, ei îi socotesc pe mulți dintre cei credincioși
nenorociți... De fapt așa și este, pentru că dacă cineva nu înțelege adâncimea religiei, și nu o
trăiește, religia sfârșește prin a deveni boală, și încă una înfricoșătoare. Atât de înfricoșătoare,
încât omul își pierde stăpânirea propriilor fapte, devine nehotărât și slab este plin de chinuri
și de frământări.”333 Fără a respinge viața ascetică, învățătura Părintelui Porfirie îl ajută pe
creștinul contemporan să cultive în viața sa discernământul duhovnicesc și să evite orice stare
de habotnicie sau tendința de a-i aduce pe alții la Hristos în mod forțat.„ Unii fac metanii,
plâng, strigă , chipurile se smeresc, și întreagă această smerenie este o lucrare
drăcească.”334Aceasta se întâmplă pentru că amestecăm asceza cu egoismul nostru, pe când
Părintele Porfirie învață că totul trebuie ș se facă delicat și cu multă blândețe. De aceea,
cuvintele Bătrânului Porfirie îl ajută pe creștinul zilelor noastre să se nevoiască în mod corect,
arătându-i calea prin care să primească harul dumnezeiesc în viața sa. Această cale este
smerenia și iubirea de Dumnezeu.
Nu în ultimul rând, sfaturile Părintelui Porfirie îl ajută pe creștinul contemporan să
dobândească dragostea față de semenii săi și să refacă legătura cu aproapele. Între noi și
semenii noștri trebuie să existe o unitate deplină a duhului încât nici măcar prin gândurile
noastre să nu îl rănim pe aproapele. În viziunea Părintelui Porfirie, toți oamenii suntem una.
„Suntem una chiar și cu oamenii care nu sunt aproape de Biserică. Ei sunt departe din
neștiință.”335 Dragostea creștinilor nu trebuie să aibă nicio limită. Îi iubim pe toți oamenii în
aceeași măsură pentru că în fiecare dintre ei se regăsește chipul lui Dumnezeu. Această
filosofie a iubirii adevărate pe care o regăsim în învățătura Sfântului Porfirie este un adevărat
răspuns față de egoismul lumii actuale în care omul își ațintește atenția doar asupra propriei
persoane, uitând că adevărata fericire se consolidează pe temelia iubirii aproapelui.
Căldura dragostei din cuvintele Sfântului Porfirie, au puterea de a-l face pe omul
contemporan să uite de grijile care îi macină existența și să biruiască patima întristări prin
bucuria părtășiei cu Dumnezeu și cu aproapele. Părintele a fost un om al bucuriei și pe aceasta
a propovăduit-o în tot timpul viețuirii sale. Bucuria îi oferă creștinului certitudinea că viața sa
duhovnicească este cu adevărat ancorată în Hristos și în poruncile Sale.
Cuvântul Părintelui oferă creștinului de astăzi o foarte mare siguranță și încredințarea că
Dumnezeu este viu și că mântuirea este accesibilă tuturor. Frica este marea armă cu care
diavolul îl chinuie pe om. Această frică nu îl lasă pe om să iasă din limitele propriului sine de
teama morții și a suferinței. Părintele învață să transformăm în rugăciune toate temerile și
nesiguranța noastră. Boala și suferința sunt dovezi ale iubirii lui Dumnezeu pentru om.„ Simt
boala ca iubire a lui Hristos”336, spunea Părintele cu o mare însuflețire.
Așadar, învățătura Sfântului Porfirie Kafsokalivitul este un adevărat răspuns la problemele
actuale ale creștinului. Iubirea pentru Hristos este metoda terapeutică a Părintelui.

332
Ibidem, p.316.
333
Ibidem.
334
Ibidem.
335
Ibidem,p.153.
336
Ibidem,p. 369.

74
Pătrunzând în taina iubirii, creștinul contemporan va reuși să găsească răspuns pentru toate
problemele sale. Deși simplă, învățătura Sfântului are o mare profunzime și autoritate
deoarece este rod al experienței duhovnicești. Iubirea de Hristos pe care Gheronda Porfirie o
propovăduia cu multă înflăcărare este un cuvânt profetic pentru veacul nostru. Dacă
Dumnezeu a descoperit lumii prin Sfântul Siluan:„ Ține mintea în iad și nu deznădăjdui!”337,
prin Sfântul Porfirie ne spune nouă tuturor:„ Iubește-L pe Hristos și toate problemele ți se vor
rezolva.”338




15.Harul Cincizecimii în viața Sfântului Porfirie Kafsokalivitul



Este scris în Faptele Apostolilor339 că în ziua Cincizecimii, când ucenicii s-au umplut de Duhul
Sfânt au început a vorbi în limbi străine astfel încât mulțimea ce s adunase se mira cum de
fiecare intre ei auzea vorbindu-se în limba sa maternă. Despre natura acestui fenomen s-au
formulat diverse opinii. Una dintre ele susține că varietatea limbilor nu se auzea în urechile
auditoriului, ci în gura ucenicilor vorbitori340. O altă opinie susține că fiecare auditor auzea în
limba sa, indiferent de limba vorbită de Apostoli. Sfântul Ioan Gură de Aur341 învață că prin
opoziție cu ce s-a petrecut la Turnul Babel, unde limba oamenilor ce fusese unitară până atunci
s-a despărțit în mai multe limbi, în ziua Cincizecimii, multele graiuri omenești au lucrat într-un
singur om, iar darul acela s-a numit darul vorbirii în limbi.
Practic, cele spuse de Apostol într-o singură limbă , ajungeau prin harul lui Dumnezeu, la
mintea fiecăruia în chip diferit, adică traduse în limba sa. Acest lucru îl spune și Sfântul Grigorie
de Nysa:„ Trebuie să știm că Sfântul Duh ne vorbește cu cuvintele noastre, așa cum am aflat
și din cartea Faptele Apostolilor, că fiecare primea învățătura în limba în care s-a născut,
înțelegând sensul celor spuse prin cuvinte ce le erau cunoscute...Din Fapte am aflat că puterea
dumnezeiască s-a împrăștiat în mai multe limbi pentru a nu fi lipsit de folos nimeni care ar fi
vorbit în altă limbă.”342
Am prezentat toate acestea pentru a putea înțelege o altă harismă deosebită a Sfântului
Porfirie. Putem spune că Cincizecimea în viața Sfântului a fost în tinerețea sa, atunci când a
primit harul pe când se afla în pustia Kafsokaliviei . După aceea, harul a revărsat asupra sa
nenumărate harisme: harisma discernământului, a străvederii și a înainte vederii. Dar o altă
harismă deosebită a fost și cea a vorbirii în limbi. În cele ce urmează, vom reda o relatare a
unui martor ocular care dă mărturie despre acest dar pe care îl avea Cuviosul Porfirie:„Într-o

337
Jean Claude Larchet, Dumnezeu este iubire. Mărturia Sfântului Siluan Athonitul, Editura Sophia,
București, 2010, trad. Marinela Bolojin, p.25.
338
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, O să vă spun..., p.251.
339
Cf .Fapte 2,12.
340
Pr. Prof. Nicolae Neaga, Comentariu la Faptele Apostolilor, Editura Renașterea, Cluj Napoca, 2004,
p. 77.
341
Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Faptele Apostolilor, vol.1, Editura Doxologia, Iași, 2016,
trad. Ierom. Lavrentie Carp, p. 87.
342
Grigorie de Nysa, Împotriva lui Eunomie, Editura Polirom, București, 2010, trad. Ovidiu Sferlea,
p.418.

75
zi mă ia prietena mea Eleni și mergem împreună la Părintele. Ca de obicei, era multă lume la
Părintele. Ea intră și îi zise Părintelui:
-Afară se află o femeie din Franța pe care a adus-o la mine o doamnă și vor să-ți sărute mâna.
Părintele zise:
-Adu-le înăuntru.
Intrară iar prietena mea și se opriră acolo. Părintele a întrebat dacă vreuna știe limba franceză
ca să poată vorbi. Prietena mea răspunse:
-Da, Părinte, Tasula (adică eu) care este afară. Și mă strigă. Intrând eu în chilia Părintelui, îmi
spuse:
-Înntreab-o cu ce se ocupă și dacă este căsătorită.
După ce am întrebat-o a răspuns:
-Nu sunt căsătorită, sunt profesoară, filolog. Și începu să plângă. Părintele îmi zise:
-Întreab-o dacă crede în Dumnezeu. Iar ea suspinând zise:
-Nu! Sunt nihilistă și cred că toate sunt nimic. Și s-a aplecat spre Părintele, către genunchii săi.
Atunci Părintele îmi zise: -Tu du-te! Eu și doamna ce o însoțea am ieșit. Prietena mea Eleni a
rămas totuși înăuntru. Spune că Părintele i-a prins acelei femei cu putere capul între mâini și
după puțin timp a întrebat-o:
- Locuiești cu mama ta sau cu altcineva? Dar ea tăcea și plângea. Atunci Părintele i-a zis: - Tu
ești un suflet foarte bun, și altele pe are prietena mea nu e auzea. Îl vedea însă pe Părintele
vorbindu-i tinerei și pe aceasta înțelegându-l foarte bine. Atunci Părintele s-a uitat spre
prietena mea și i-a spus și ei să iasă afară. Prietena mea s-a întors atunci către Părintele și l-a
întrebat dacă să o cheme înapoi pe doamna care știe franceză. Atunci Părintele i-a zis: Ți-am
spus să pleci! Părintele și tânăra franțuzoaică au rămas singuri destul de mult timp. La ieșire,
tânăra franțuzoaică s-a îndreptat către mine și mi-a spus:
-Cum zici că Părintele nu știe franceză?
-Nu, îi spun mirată, nu știe.
-Nu este posibil! Mă voi întoarce în curând!”343
Am redat această întâmplare pentru a înțelege, măcar în parte harisma vorbirii în limbi ce
lucra în Sfântul Porfirie. Desigur, nu trebuie să căutăm lucruri senzaționale în cele ale credințe
noastre, de altfel, nici Cuviosul nu făcea aceasta din slavă deșartă, ci spre folosul sufletesc al
celor care aveau nevoie de ajutorul său. Nu se folosea de aceste daruri nici pentru avantaje
materiale, nici pentru a impresiona pe cineva. Darurile sale erau folosite mai ales în scop
pastoral, în realitate prefera să rămână un ascet sărac și nebăgat în seamă, ca toți Sfinții
Bisericii noastre.
Această întâmplare relevă faptul că Duhul Sfânt este lucrător în Biserică și că cei ce se
curățesc pe sine de patimi au părtășie cu Dumnezeu încă din viața aceasta. Scopul harismelor
este de a consolida trupul mistic al Bisericii. Nu trebuie să căutăm cu orice preț harismele
pentru că pot apărea înșelătorii care să denatureze însemnătatea lor. Adevăratele harisme
sunt daruri ale lui Dumnezeu pentru cei cu suflete curate. Părintele Porfirie îl avea neîncetat
pe Dumnezeu înăuntrul său, iar această prezență divină o simțeau aproape toți cei care se
apropiau de el. Deși avea multe harisme duhovnicești, totuși cel mai important aspect din
viața Sfântului Porfirie rămâne dragostea sa față de aproapele și față de Dumnezeu.
Așadar, darul acesta al Cincizecimii ce s-a manifestat deplin în viața Cuviosului rămâne o
mărturie peste veacuri că Dumnezeu lucrează în istorie și că evenimentele mântuirii pe care

343
Konstantinos Yannitsiotis, Lângă Părintele Porfirie, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, trad. Cristina
Băcanu, p. 107.

76
Biserica le trăiește cu multă intensitate sunt un prezent continuu care îl face pe om părtaș
veșniciei.




Concluzii


„Întru pomenire veșnică va fi dreptul”, cântă Biserica lui Hristos la prăznuirile Sfinților săi. Și
pomenirea Cuviosului Porfirie Kafsokalivitul în veac va rămâne, atât în Împărăția lui
Dumnezeu, cât și în inima credincioșilor care se pregătesc pentru această Împărăție. Modelul
vieții de sfințenie, răbdarea în suferință, dragostea desăvârșită față de Dumnezeu și de
aproapele, chipul harismatic, fac din Părintele Porfirie să fie una dintre cele mai paradigmatice
personalități duhovnicești din veacul nostru. Deși nu este foarte cunoscut în rândurile
creștinilor din țara noastră, nădăjduim ca în viitorul apropiat să se răspândească și la noi
lumina învățăturilor sale.
Pentru creștinul contemporan, învățăturile Cuviosului sunt o nouă cale duhovnicească plină
de simplitate ce duce cu ușurință către Hristos. În centrul învățăturii sale se află iubirea față
de Hristos și față de aproapele. Taina iubirii este singura care poate resuscita viața creștină
contemporană, care adesea devine rigidă din pricina neînțelegerii depline a creștinismului de
către mulți dintre noi. Egoismul îl face pe om să piardă comuniunea cu Hristos, cu sine însuși
și cu aproapele. Într-o lume în care iubirea capătă pe zi ce trece un sens tot mai denaturat,
Părintele Porfirie propune omului contemporan să redescopere adevărata iubire care îi va
schimba viața.„ Creștinul când Îl găsește pe Hristos, când Îl cunoaște pe Hristos, când Hristos
se cufundă în sufletul lui și acesta îl simte, vrea să grăiască și să strige peste tot, vrea să grăiască
despre Hristos, vrea să spună: Iubiți-L pe Hristos și să nu vreți nimic altceva decât iubirea.
Hristos este totul, este Izvorul vieții, este supremul Judecător, este totul. Toate cele frumoase
există în Hristos.”344
Părintele Porfirie aduce o nouă abordare a vieții duhovnicești. El arată că sfințenia este
accesibilă și omului care trăiește în mijlocul grijilor lumește, și că întreaga noastră strădanie
spre acest scop trebuie să tindă. Deși nu respinge importanța ascezei creștine, Sfântul Porfirie
învață că omul se poate sfinți chiar dacă are parte și de înlesnirile pe care lumea i le pune la
dispoziție. „Te poți sfinți și în Piața Omonia”345 îi spunea unuia dintre ucenicii săi. De altfel,
lasă ca metodă duhovnicească prin care omul zilelor noastre se poate sfinți, citirea imnelor
Bisericii, a Psaltirii, a Scripturii și a Sfinților Părinți, numind aceasta „ sfințire fără vărsare de
sânge.”346
De aceea, Cuviosul Porfirie este un Sfânt deosebit și foarte important pentru spiritualitatea
ortodoxă, deoarece ne-a arătat o metodă practică prin care omul poate ajunge la unirea cu
Dumnezeu. Cuvântul său nu este o simplă teorie, ci este rodul experienței și al luminării
Duhului Sfânt. Nu greșim dacă vom crede că Sfântul Porfirie este răspunsul lui Dumnezeu la
problemele și frământările cu care se confruntă omul contemporan. Împărtășindu-se din

344
Konstantinos Yannitsiotis, în Op. Cit...., p.4.
345
Ibidem, p. 212
346
Ibidem.

77
cuvântul Părintelui, creștinul contemporan va redescoperi frumusețea de altă dată a unui
creștinism care are ca scop vindecarea omului și unirea cu Dumnezeu.







Anexa nr.1



Priveghere în cinstea Sfântului Porfirie Kavsokalivitul la Biserica „Metocul Maicilor” din Iași

Studenții Masterului de Misiune și slujire pastorală, alături de Societatea Studenților
Teologi din Iași (SSTI), au participat la Privegherea de toată noaptea în cinstea Sfântului Porfirie
Kavsokalivitul. Slujba a avut loc duminică, 1 decembrie 2019, la Paraclisul „Metocul Maicilor”
din Piața Unirii.
Slujba de priveghere a fost săvârșită în cinstea Sfântului Cuvios Porfirie Kavsokalivitul
(†1991), unul dintre marii duhovnici ai secolului al XX-lea, care s-a nevoit în Sfântul Munte și
la Atena, oraș în care a slujit la paraclisul Policlinicii „Sfântul Gherasim”. Iscusit duhovnic,
Sfântul Porfirie a slujit timp de treizeci de ani, fiind un adevărat „fenomen duhovnicesc”
datorită nenumăratelor harisme pe care Dumnezeu i le-a dăruit. Dragostea de Hristos și de
aproapele a fost temelia viețuirii și a învățăturii sale. A trecut la Domnul în ziua de 2 decembrie
1991 și a fost canonizat de Patriarhia Ecumenică în anul 2013.

Slujba a fost săvârșită, după tipicul aghiorit, de un sobor de 3 preoți și 2 diaconi, iar
răspunsurile liturgice au fost date de studenții teologi care au venit în număr mare să-l
cinstească pe Sfântul Porfirie, aducând prinosul lor de cântare celui care a iubit atât de mult
rugăciunea liturgică din biserică. Aceștia s-au împărțit în două strane, în fiecare dintre ele fiind
aproximativ 10 cântăreți. La momentul cuvenit, după încheierea Vecerniei și înainte de
începutul psalmilor Utreniei, s-a citit viața și testamentul lăsat de Sfântul Porfirie. Slujba
privegherii s-a încheiat dimineața, în jurul orei 5:30.

Credincioșii care au participat au fost impresionați de măreția acestei slujbe. Una
dintre credincioasele prezente a afirmat: „O, Doamne, cât de frumos a fost! Nu îmi venea să
cred că sunt pe pământ, la un moment dat visam că mă aflu printre sfinții îngeri. O priveghere
cum n-a mai fost demult în cetatea Iașilor!”. Unul dintre studenții organizatori, ne-a mărturisit:
„Un mare Sfânt care și-a organizat singur privegherea. Noi am fost simple unelte de care
Bătrânul s-a folosit pentru împlinirea slujbe

78

Anexa nr. 2

Foto 1

Foto 2

79


Foto 3

Foto 4

80

Foto 5

Foto 6

81

Foto 7

Foto 8

82

Foto 9

Foto 10
Fotografiile au fost realizate la Privegherea organizată în cinstea Sfântului Porfirie
Kafsokalivitul din 1.12.2019 în Biserica Metocul Maicilor din Iași.

83



Bibliografie



1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea PF Teoctist și cu aprobarea Sfântului
Sinod, EIBMBOR, București, 2006.
2.Patericul Mare Apoftegmele Părinților pustiei Colecția tematică,Editura Bizantină, București,
2015, trad. Pr. Prof. Constantin Coman.
3. Viețile Sfinților pe luna ianuarie, Editura Epicopiei Romanului și Hușilor, 1993.
4. Viețile Sfinților pe Februarie, Editura Epicopiei Romanului și Hușilor, 1993.
5. Liturghier, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod al B.O.R., EIBMOR, București, 2000.
6. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Faptele Apostolilor, vol.1, Editura Doxologia, Iași,
2016, trad. Ierom. Lavrentie Carp.
7. Grigorie de Nysa, Împotriva lui Eunomie, Editura Polirom, București, 2010, trad. Ovidiu
Sferlea.
8. Evagrie Ponticul, În lupta cu gândurile. Despre cele opt gânduri ale răutății și replici
împotriva lor, Editura Deisis, Sibiu, 2012, trad. Diac.Ioan I. Ică jr.
9. Evagrie Ponticul, Tratatul practic. Gnosticul, Editura Polirom, Iași 2003, trad. Cristian
Bădiliță.
10.Sfântul Efrem Sirul, Erminii Scripturistice,Editura Doxologia, Iași, 2018, trad. Alexandru
Prelipcean.
11. Sfântul Isaac Sirul în Filocalia Sfintelor Nevoințe ale Desăvârșirii, Vol.10, EIBMBOR,
București, 2012, trad. pr. Prof. Dumitru Stăniloae.
12. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, EIBMBOR, București, 2017.
13. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Editura Scripta, București, 1993, trad. pr. Dumitru
Fecioru.
14. Filocalia vol.5, EIBMBOR,, București, 1976, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae.
15. Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Ediția Sfântului Teofan Zăvorâtul, Editura
Mănăstirea Sihăstria, Neamț.
16.. Sfântul Grigorie Palama Omilii, Editura Doxologia, Iași, 2019, Colecția Viața în Hristos,
trad. pr. prof. Roger Coresciuc.
17. Sfântul Anastasie Sinaitul, Povestiri duhovnicești, Editura Doxologia, Iași, 2016, trad. Laura
Enache.
18. Evagrie Ponticul, Tratatul practic. Gnosticul, Editura Polirom, Iași 2003, trad. Cristian
Bădiliță,
18. Viața Sfântului Vasile cel Nou-Vămile văzduhului și vederea Înfricoșătoarei Judecăți,
Editura Doxologia, Iași, 2020, trad. Laura Enache.
20. Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului, Editura Învierea, Timișoara, 2016, trad. Mitropolit
Nicolae Corneanu.
21. Sfântul Ioan de Kronstadt, Cateheze despre creația lui Dumnezeu și lucrarea Sa
mântuitoare, Editura Doxologia, Iași, 2019, trad. Denis Chiriac.
22. Sfântul Serafim de Sarov, Scopul vieții creștine, Editura Egumenița, Galați, 2015.
23. Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura
Sophia, București, 2015.

84
24. Sfântul Nectarie de Eghina, Despre îngrijirea sufletului, Editura Sophia, București, 2009,
trad. Parascheva Grigoriu.
25. Cuviosul Paisie Aghioritul, Despre rugăciune, Editura Evanghelismos, București, 2013, trad.
Ieroschim.Ștefan Nuțescu.
26. Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere și dragoste pentru oul contemporan, Editura
Evanghelismos, București, 2003, trad. Ieroschim. Ștefan Nuțescu.
27.Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoință duhovnicească, Editura Evanghelismos,
București,2012, trad. ieroschim. Ștefan Nuțescu.
28. .Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu,
2001, trad. diacon Ioan I. Ică Jr.
29. Sfântul Porfirie din Kafsokalivia, Hristos este plinătatea vieții, Meteor Publishing, București,
2016, trad. Miaela Alina Eros.
30. Sfântul Porfirie Kfsokalivitul, Când voi pleca, voi fi mai aproape de voi, Editure
Sophia/Metafraze, București, 2019, trad. Gabriel Mândrilă.
31. Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, O să vă spun..., Editura Sophia/Metafraze, București, 2016,
trad. Gabriel Mândrilă.
32.Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Cuvinte despre boală și mângâiere, Editura
Sophia/Metafraze, București, 2019.
33. Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Sfaturi pentru viața de familie, Editura Sophia/Metafraze,
București, 2016, trad. Gabriel Mândrilă.
34.Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Bucuria lui Hristos te va tămădui, Editura Sophia/Metafraze,
București, 2016, trad. Gabriel Mândrilă.
35.Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Cuvinte despre viața duhovnicească, Editura
Sophia/Metafraze, București, 2019, trad. Gabriel Mândrilă.
36.Sfântul Porfirie Kafsokalovitul, Despre rugăciune și pocăință, Editura Sophia/Metafraze,
București, 2019, trad. Gabriel Mândrilă.
37.Avdeev, Dimitri, Prof. dr., Tulburările psihice și patologia duhului, Editura Doxologia, Iași,
2018, trad. Denis Chiriac.
38.Arhim. Emilianos Simonopetritul, Așteptarea lui Dumnezeu. Despre boală, suferință și
moarte, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2019, trad. ierom. Agapie Corbu.
39.Arhimandritul Sofronie- Experiența unei întâlniri, Colecția Duhovnicul, Editura Doxologia,
Iași, 2018.
40. Arhim. Emilianos Simonopetritul, Sfântul Isihie- cuvânt despre trezvie, Editura Sfântul
Nectarie, Arad, 2014, trad. ierom. Agapie Corbu.
41. Arhim. Emmilianos Simonopetritul, Tâlcuire la viața Cuviosului Nil Calavritul, Editura
Sfântul Nectarie, Arad, 2010, trad. Ierom. Agapie Corbu.
42. Arhim Vasilios Gondikakis, Împăratul Slavei, Editura Bizantină, București, 2015, trad. Pr.
Prof. Constantin Coman.
43. Arhim. Zaharia Zaharou, Răscumpărând vremea, Editura Renașterea, Cluj Napoca, 2014,
trad. Pr. Florin Ghiț.
44. Arhim. Zaharia Zaharou, Lărgiți și voi inimile voastre, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2015.
45. Arhim. Teofil Părăian, Gânduri senine, Editura Asab, București, 2005, p.3
46. Arhim. Paulin Lecca, Jurnal duhovnicesc, Editura Studion, Bacău, 2014.
47. Brune, Francoise, Hristos și karma, Editura Univers Enciclopedic, Bucures1ti, 1997.
48. Florenski, Pavel, Stâlpul și temelia Adevărului, Editura Polirom, București, 1999.
49. .Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața,
Editura Predania, București, 2006, trad. Valentin Petre Lică.

85
50. Sfântul Iustin Popovici, Omul și Dumnezeul- Om. Abisurile și culmile filosofiei, Editura
Sophia, București, 2010.
51. Semenik, Dimitry, Dragostea- cum să o dobândim, cum să o păstrăm, Editura Sophia,
București, 2014, trad. Adrian Tănăsescu Vlas.
52. Sava Aghioritul, Taina Bisericii după Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Editura Egumenița,
Galați, 2009.
53. Ierom. Rafail Noica, Celălalt Noica, Editura Partener, București, 2002.
54. Ieromonahul Iosif Aghioritul, Starețul Efrem Katunakiotul, Editura Evanghelismos,
București, 2004, trad. Ieroschim. Ștefan Nuțescu.
55. Agapie Monahul, Flacăra dumnezeiască pe care a aprins-o în inima mea Părintele Porfirie,
Editura Bunavestire , Bacău, 2000, trad. Cristina Băcanu.
56. Casiday, Augustine, Tradiție și teologie în scrierile Sfântului Ioan Casian, Editua Doxologia,
Iași, 2015, trad. Lucian Filip.
57. Kostaku, Ana, Părintele Porfirie mi-a spus..., Editura Egumenița Galați, 2015, trad.
pr.Ciprian Staicu.
58. Yannitsiotis, Konstantinos Lângă Părintele Porfirie, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, trad.
Cristina Băcanu.
59. Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi și îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău,2002, trad,
Cristina Băcanu.
60. Părintele Porfirie, Fapte minunate și învățături, Editura Egumenița, Galați, 2011.
61. Părintele Placide Deseille, Din Răsărit în Apus. Ortodoxie și catolicism, Editura Doxologia,
Iași, 2018, trad. Felicia Duma.
62. Papathanasiou, N. Thanasis, Un pustnic din Sfântul Munte în inima orașului. Sfântul Porfirie
Kafsokalivitul, Editura Doxologia, Iași, 2019.
63. Părinții din Muntele Athos, Despre rugăciune, Editura Sophia, București, 2019, trad.
Gheorghiță Ciocioi.
64. Scwartz, J.David, Puterea magică a gândului, Editura Curtea veche, București, 2012.
65. Mitropolit Ierotheos Vlachos, Boala și tămăduirea sufletului în tradiția ortodoxă, Editura
Sophia, București,2010.
66. Mitropolit Antonie de Suroj, Rugăciunea care aduce roade. Buchet de texte duhovnicești
pentru lectura zilnică, Editura Doxologia, Iași, 2014, trad. Dragoș Dâscă.
67. Mitropolitul Ierotheos Vlachos, Vremea lucrării. Chipul lăuntric al tradiției ortodoxe:
teologie și viață, Editura Sophia, București, 2017.
68. Mitropolit Antonie de Suroj, Mai aproape de Hristos- Spovedania și iertarea, Editura
Doxologia, Iași, 2014.
69. Mitropolitul Pavlos de Sisani și Siatista, Omul care nu este smerit nu poate iubi- Sfântul
Iacov Țalikis așa cum l-am cunoscut, Editura Doxologia, Iași, 2020.
70. Maeden, Orison Swett, Minunile gândului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2001, trad, Eliza
Maria Barnoschi.
71. Monahul Patapios Kafsokalivitul, Sfântul Cuvios Porfirie Kafsokalivitul, Editura Doxologia,
Iași, 2015, trad. Pr. Natanael Neacșu.
72. Marc Antoine Costa de Beauregard, Rugați-vă neîncetat, Editura Basilica, București, 2011.
73. Monahia Ecaterina, Cuviosul Porfirie, inima iubitoare, Editura Egumenița, Galați, 2012.
74. Monahia Porfiria, Ascultă-mă!, Editura Evanghelismos, București, 2017, trad.ieroschim.
Ștefan Nuțescu.
75. Monahia Siluana Vlad, Cunoaște-L pe Domnul cel Viu, pe viu, Edtuura Doxologia, Iași, 2011.

86
76. Monahul Iosif Vatopedinul, Cuviosul Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos, București,
2009, trad. Ieroschim. Ștefan Nuțescu.
77. .Mărturii ale experienței monahale, Editura Evanghelismos, București, 2017, trad.
Ieroschim.Ștefan Nuțescu.
78. Mladin, Nicolae, Hristos- viața noastră . Asceza și mistica paulină, Editura Deisis, Sibiu,
2012.
79. Matsoukas, Nikolaos Teologia Dogmatică și Simbolică- Demonologia, Editura Bizantină,
București, 2002, trad. pr. prof. Constantin Coman
80. Neaga, Nicolae, Pr. Prof. ,Comentariu la Faptele Apostolilor, Editura Renașterea, Cluj
Napoca, 2004,, Comentariu la Faptele Apostolilor, Editura Renașterea, Cluj Napoca, 2004.
81. Nectarie Mitropolitul Argolidei, Tinerii iubesc timpul însorit. Cunoștință cu Sfântul Paisie„
prietenul nostru”, Editura Egumenița, Galați, 2019, trad. Ilie Stănuș
82. Ne vorbește Părintele Porfirie, Editura Bunavestire Egumenița, Galați, 2002, trad. ierom.
Evloghie Munteanu.
83. Ne vorbește Starețul Efrem Filotheitul- Meșteșugul mântuirii, Editura Egumenița, Galați,
2012.
84. Ne vorbesc Stareții de la Optina , Editura Egumenița, Galați, 2007, trad.Cristea Florentina.
85. Ne vorbește Părintele Serafim Rose- Scrisori, Editura Areopag, București, 2016, trad. Ștefan
Voronca.
86. Nilus, Serghei,, Pe malul râului dumnezeiesc. Însemnările unui orthodox, vol.5, Editura
Doxologia, Iași ,2020, trad. Pr. Teoctist Caia.
87. Larchet, Jean Claude Dumnezeu este iubire. Mărturia Sfântului Siluan Athonitul, Editura
Sophia, București, 2010, trad. Marinela Bolojin.
88. Larchet Jean Claude , Captivi în internet, Editura Sophia, București, 2018, trad. Marinela
Bojin.
89. Larchet Jean- Claude, Creștinul în fața bolii, suferinței și morții, Editura Sophia București,
2015, trad. Marinela Bojin.
90. Larchet Jean Claude, Sfântul Maxim Mărturisitorul. O introducere, Editura Doxologia, Iași,
2013, trad. Marinela Bojin.
91. Vassa Larin, Cafeaua de dimineață. 365 de reflecții pentru oamenii ocupați, Editura
Doxologia, Iași, 2018, trad. Dragoș Dâscă și Ioan Lucian Radu.
92. Parr, Ioachim, Să nu preferi nimic iubirii lui Hristos, Vol.1, Editura Egumenița, Galați,2015,
trad. Diana Guțu.
93. Pr. Lawrence R. Farley, Focul nestins. Învățătura ortodoxă despre iad, Editura Doxologia,
Iași, 2019, trad. Adela Lungu.
94. Pr. Ioannis Romanidis, Teologia Patristică, Editura Metafraza, București, 2012, trad.
Gabriel Mândrilă.
95. Pr. Ioannis Romanidis, Dogmatica Empirică, Editura Doxologia, Iași, 2014.
96. Ioanisis, Klitos,, Părintele Porfirie. Mărturii și experiențe, Editura Bunavestire, Bacău, 1999,
trad. Sorina Munteanu.
97. Tselenghidis Dimitrios, Har și libertate în Tradiția patristică, Editura Doxologia, Iași, 2015,
trad. Daniel Pupăză.
98. Teșu, C. Ioan, Pr., Prof., Simt boala ca iubire a lui Hristos, Editura Doxologia, 2017.
99. Roccas, Nicolae M. , Timpul și deznădejdea. Cum să-ți recâștigi prezentul în credință și în
viață, Editura Doxologia, Iași, 2020, trad. Ioan Lucian Radu și Stela Anca Radu.
100. Hausserr Irenee, Plânsul și străpungerea inimii la Părinții Răsăriteni, Editura Deisis, Sibiu,
2010,trad. Mihai Valentin Vladimirescu.

87
101. Hraustalakis, S. Ghiorghios, Bătrânul Porfirie, Părinte duhovnicesc și pedagog, Editura
Bunavestire, Bacău, 2002, trad. Cristina Băcanu.
102. Jemna Vasile Dănuț, Antropologia Sfântului Irineu de Lyon- Incoruptibilitatea ca destin al
omului, Editura Doxologia, Iași, 2017.
103.
https://doxologia.ro/priveghere-cinstea-sfantului-porfirie-kavsokalivitul-la-biserica-
metocul-maicilor-din-iasi

88

Cuprins


Introducere........................................................................................................................2.
Partea întâi: Sfântul Porfirie Kafsokalivitul- Icoană al dragostei dumnezeiești..................3.
1. Sfântul Porfirie Kafsokalivitul- repere biografice............................................................3.
2.Personalitatea harismatică a Sfântului Porfirie Kafsokalivitul.........................................6.
3.Harisma pastorală a Părintelui Porfirie..........................................................................11.
4.Testamentul duhovnicesc al Sfântului Porfirie...............................................................14.
5.Aghiorit până la sfârșitul vieții........................................................................................18.
Partea a doua: Sfaturi și învățături pentru creștinul contemporan...................................21.
1.Dragostea pentru Hristos- metodă terapeutică..............................................................21.
2.Dragostea față de aproapele reflectată în cuvintele Sfântului Porfirie...........................24.
3.Sfaturi ale Sfântului Porfirie Kafsokalivitul despre viața de familie
și educația copiilor.............................................................................................................27.
4.Biserica și dimensiunea ei dumnezeiască în
învățătura Sfântului Porfirie Kafsokaliviyul........................................................................31.
5.Boala și suferința în viziunea Sfântului Porfirie................................................................36.
6.Puterea gândului bun în viața duhovnicească..................................................................41.
7.Învățături despre rugăciune, studiu duhovnicesc și viață liturgică...................................43.
8.Pocăința și Spovedania adevărata cale spre sfințenie......................................................49.
9.Trăirea vieții în Hristos și a bucuriei creștine....................................................................54.
10. Demonii și lucrările lor în învățătura Sfântului Porfirie..................................................57.
11.Despre Pronia dumnezeiască în învățătura Sfântului Porfirie Kafsokalivitul...................62.
12.Învățătura Sfântului Porfirie despre libertatea omului ca dar al lui Dumnezeu..............66.
13Despre depresie ca boală a sufletului și remediile ei în învățătura Sfântului Porfirie
Kafsokalivitul.........................................................................................................................69.
14Importanța învățăturii Sfântului Porfirie Kafsokalivitul
pentru creștinul contemporan..............................................................................................72.
15. Harul Cincizecimii în viața Sfântului Porfirie Kafsokalivitul..............................................75.
Concluzii.................................................................................................................................77.
Anexa1.................................................................................................................................. 78.
Anexa 2................................................................................................................................ ..79.
Bibliografie..............................................................................................................................84.

89


90