Model Dascal Crestin SF Ioan Gura de Aur

Asociația Profesorilor de Religie „Sf.
Paraschiva” Bacău
Asociația Profesorilor de Religie

„Sf. Paraschiva” Bacău
SF. IOAN GURĂ DE AUR –

MODEL DE DASCĂL CREŞTIN
-sinteza lucrărilor prezentate la Simpozionul judeţean-
Editura Casei Corpului Didactic Bacău

BACĂU, 2015
Asociația Profesorilor de Religie „Sf. Paraschiva” Bacău
Tehnoredactor: Prof. Teodora Plăeşu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

SF. IOAN GURĂ DE AUR - MODEL DE DASCĂL
CREŞTIN. Simpozion judeţean (2015; Bacău)
Sf. Ioan Gură de Aur - model de dascăl creştin:
sinteza lucrărilor prezentate la simpozionul judeţean:
Bacău, 2015 / Asociaţia Profesorilor de Religie "Sf.
Paraschiva" Bacău; coord. Teodora Plăeşu. - Bacău: Editura
Casei Corpului Didactic Bacău, 2015
Bibliogr.
Index
ISBN 978-606-619-187-6
I. Asociaţia Profesorilor de Religie "Sf. Paraschiva"

II. Plăeşu, Teodora (coord.)
2
SF. IOAN GURĂ DE AUR – MODEL DE DASCĂL CREŞTIN
ASPECTE ALE GÂNDIRII TEOLOGICE A

SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR
† IPS dr. Ioachim,

Arhiepiscopul Romanului și Bacăului
Anul 2015 a fost declarat de către Sf. Sinod al Bisericii

Ortodoxe Române Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de
Aur și al marilor păstori de suflete din eparhii . Potrivit
hotărârii Sfântului Sinod, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost ales
datorită faptului că, prin viaţa şi activitatea sa, „s-a dovedit a fi
un apărător al dreptei credinţe, un învăţător al pocăinţei, un
luminător al familiei creştine şi al vieţii monahale şi un
promotor al filantropiei creştine”. Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române l-a omagiat pe Sf. Ioan Hrisostom și în anul
mântuirii 2007, la împlinirea a 1600 de ani de la naşterea sa în
transcendentul divin.
Personalitatea multilaterală şi universală a Sf. Ioan
Gură de Aur s-a făcut simţită în toate laturile vieţii creştine din
epoca de aur a Bisericii, epocă în care s-a definit cea mai mare
parte a învăţăturii creştine universale.
Într-adevăr, în galeria marilor corifei ce au statornicit
pentru toate timpurile învăţătura de credinţă creştină nealterată,
Sf. Ioan Gură de Aur ocupă un loc de mare cinste. Dacă Sf.
Atanasie cel Mare reprezintă, peste veacuri, chipul teologului
frământat de profunzimile gândirii şi tâlcuirii adevărurilor de
credinţă, dacă Sf. Vasile cel Mare ilustrează modelul cel mai
ales al organizării monahale iar Sf. Grigorie de Nazianz
întruchipează pe misticul dornic de „aflarea” insondabilei taine
a dumnezeirii, Sf. Ioan Gură de Aur este prin excelenţă
3
predicatorul creştin autentic. Arta sa oratorică, iscusinţa

exegetică şi întreaga sa operă de înfrumuseţare a vieţii
credincioşilor rămân neîntrecute până în contemporaneitate.
Marele corifeu al elocinţei şi retoricii a făcut din amvonul
Bisericii locul de unde pleacă lumina lui Hristos pe care
întunericul n-a putut-o cuprinde.
Este greu să concentrăm în câteva pagini dimensiunea
gândirii teologice a acestui mare părinte al Bisericii. Putem
totuşi să trecem în revistă, succint, câteva aspecte din parcursul
terestru al acestui om inegalabil, evidențiind câteva trăsături a
înaltei sale teologii. Am ales însă, să lăsam pe alocuri pe Sf.
Ioan să vorbească, fie despre sine, fie despre ceea ce
Dumnezeu l-a inspirat să ofere ca moştenire teologică Bisericii
Sale.
Am structurat expunerea ce urmează în trei capitole mai
importante: Viaţa, Opera și Gândirea teologică a Sf. Ioan.
I. VIAȚA
1. Familia şi formaţia intelectuală

Sf. Ioan Gură de Aur s-a născut în anul 344, (după alţi
aghiografi în 345) din părinţi creştini, buni credincioşi din
Antiohia Siriei. Tatăl său, Secundus, ofiţer în armata romană
(princeps militum), era originar din Siria, iar mama sa, Antuza,
era originară din Grecia și avea o viaţă creştină deosebită. Puţin
după venirea pe lume a lui Ioan, Secundus a trecut la cele
veşnice, astfel încât Antuza a rămas văduvă, trăind după
moartea soţului în curăţie şi evlavie încă 20 de ani și
îngrijindu-se cu asiduitate de educaţia fiului ei Ioan.
După ce și-a desăvârşit şcoala primară (paideia),
Ioan a urmat studiile sub îndrumarea marelui retor al epocii,
Libanius, păgân convins, dar foarte înţelept. A avut coleg de
studii pe Teodor, viitor episcop de Mopsuestia. Împăraţii
timpului îi acordau lui Libanius multă cinste şi-l preţuiau
4
pentru erudiţia şi pedagogia sa. La rândul său, Libanius era

uimit de educaţia pe care o primeau creştinii în sânul familiilor
lor. Ioan povesteşte el însuşi că învăţătorul său își exprimase
aprecierea cu privire la mama sa atunci când aceasta avea 40 de
ani şi împlinea cei 20 de ani de văduvie: „O, ce femei sunt
printre creştini”. Ajuns la vremea senectuţii, Libanius a fost
întrebat: „cine ar dori să-i fie succesor”, iar acesta a răspuns
fără ezitare: „Ioan, însă pe acesta mi l-au furat creştinii”. Într-
adevăr, Ioan după terminarea şcolii și -a asumat o altă cale, cea
pregătită lui de Dumnezeu.
2. Botezul formaţia teologică şi monahală

În anul 369 (probabil 370) Ioan a primit botezul creştin.
La acea vreme devenise deja bun prieten al marelui Vasile din
Capadocia. Ar fi dorit să devină imediat călugăr alături de Sf.
Vasile, însă mama lui s-a opus. În timp ce Vasile devenea
călugăr, Ioan a rămas student în Antiohia, pentru a se iniţia în
tainele vieții creştine alături de Teodor al Mopsuestiei. În anul
370 a fost hirotesit lector de către Meletie al Antiohiei. În
acelaşi an, prietenul său Vasile a devenit episcop în Cezareea
Capadociei. În anul 374, Ioan, doritor de perfecţiune, încearcă
experienţa pustiului în ciuda raţiunilor instinctive. Iată ce zice
el: „Mă întrebam de unde îmi vor parveni cele necesare
traiului; oare va fi posibil să mănânc pâine proaspătă zilnic;
cum mă voi descurca să împart uleiul candelei ca să-mi rămână
şi pentru hrană; cum mă voi mulţumi doar cu nişte legume
sărace şi cum mă voi descurca cu munca penibilă a prăşitului, a
adusului apei sau a oricărei alte ascultări. Mă preocupa mult tot
ce era confortabil” (De compuctione ad Demetrium, I, 6).
Timp de patru ani Ioan a dus o viaţă cenobitică, după
care a petrecut doi ani în pustie, trăind într-o peşteră. Viaţa
austeră, însă, i-a şubrezit sănătatea. Paladius va spune despre
această experienţă a Sf. Ioan: „Timp de doi ani şi-a petrecut
viaţa aproape fără somn. Pentru a-şi îndepărta total ignoranţa a
5
învăţat pe de rost Noul Testament. Zi şi noapte era treaz”.

(Paladius, V).
Experienţa pustiului relevă totuşi tânărului Ioan vocaţia
sa: a sesizat sensul profund al unei vieţi pe care a petrecut-o
fără să-i înţeleagă bogăţia; de acum idealul său personal era să
asocieze vieţii monastice pe cea apostolică în slujirea Bisericii.
3. Diaconia şi preoţia în Antiohia

În anul 380, Ioan revine în Antiohia. Este hirotonit
diacon (381), chiar în anul convocării Sinodului al II-lea
ecumenic de la Constantinopolul, de către episcopul Meletie.
Ioan rămâne diacon cinci ani, apoi este hirotonit preot prin
mâinile episcopului Fabian, care i-a încredinţat misiunea de
predicator: „Misiunea mea era de a predica şi a binevesti
Evanghelia” (Omilia 29, 1). Predicarea cuvântului m-a
vindecat, căci cum deschid gura ca să vorbesc, orice oboseală
îmi trece” (Omilia după cutremurul de pământ).
În februarie 387 în Antiohia izbucneşte o revoltă.
Nemulţumiţi de mărirea impozitelor cetăţenii imperiului
distrug statuile împăratului Teodosie, ale împărătesei decedate
şi ale fiilor acestora, Arcadie şi Honoriu. Ostilităţile se
petreceau în perioada cea mai sfântă a anului pentru creştini:
Postul Mare. În calitatea sa de predicator, Ioan rostește 19
omilii şi calmează poporul răsculat, în timp ce episcopul
Flavian se duce la Constantinopol ca să obţină clemenţă de la
împărat pentru cetatea lor. Din acel moment Ioan este
recunoscut ca fiind cea mai mare şi autentică voce a Orientului
creştin. Numele lui a început să fie din ce în ce mai vehiculat în
toate păturile sociale.
Tot în acest timp moare Nectarie, Patriarhul
Constantinopolului. După trecerea patriarhului la cele veşnice
au urmat o serie de intrigi pentru succesiune. Teofil al
Alexandriei se străduieşte să acceadă pe scaunul patriarhal unul
dintre protejaţii săi. În acelaşi timp, Eutropiu – consilier la
6
curtea imperială – cunoscând prestaţia şi înalta ştiinţă a lui

Ioan, reuşeşte să-l determine pe împărat să desemneze pe Ioan
ca patriarh pe scaunul ecumenic al cetăţii lui Constantin.
Astfel, marele predicator din cetatea Antiohiei Siriei este adus
la Constantinopol şi hirotonit chiar de Teofil al Alexandriei şi
aşezat întâistătător pe scaunul patriarhal.
4. Sf. Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului

Ioan a primit harul episcopatului în ziua de 26 februarie
398. Imediat a primit şi titlul de predicator pentru marea
catedrală închinată Mântuitorului Hristos, „Sf. Sofia”.
Fidelitatea sa faţă de idealul creştin şi libertatea limbajului au
atras repede dizgraţia împăratului şi a împărătesei Eudoxia,
deşi începutul misiunii sale era promiţător. Tânărul împărat
Arcadie, care avea doar 20 de ani, îl stima foarte mult pe
marele predicator. Eudoxia, însă, autoritară şi pasională, dorea
să arate marelui ierarh că este o bună mamă creştină, dar şi
tutore al împăratului. A vrut să prezideze ea însăşi o procesiune
de translare de sfinte moaşte. Sfântul Ioan, patriarhul, într-una
dintre omilii îi mulţumea cu multă elocinţă: „Ce mare sunteţi, o
împărăteasă, căci vă putem numi preafericită, gazda sfinţilor,
patroana Bisericii şi rivala apostolilor prin zelul de care daţi
dovadă.” (Omilia, 2). Ironia subtilă a predicatorului însă, nu a
fost neobservată de împărăteasă, care din acel moment a
căutatsă se răzbune.
În anul 399, consilierul curţii imperiale, Eutropiu, cade
în dizgraţia curţii. Cel care cu puţin timp înainte a voit să
suprime dreptul de azil bisericilor, se refugiază în altar. Sf.
Ioan protejează fugarul şi rostește cu acest prilej două omilii.
Pentru moment îi salvează viaţa, însă, peste puţin timp,
Eutropiu urmărit de mânia împărătesei, este prins şi decapitat.
În anul 400 Eudoxia se autointitulează „Vasilisa”
(Augusta), apelativ ce îi conferă dreptul suprem de a-şi
exprima puterea fără limite. În 401, Ioan pleacă în Asia pentru
7
a depune anumiţi episcopi simoniaci. În 402, „fraţii lungi”,

călugări acuzaţi de origenism, au plecat din Egipt, izgoniţi de
Teofil al Alexandriei şi vin la Constantinopol să ceară protecţie
lui Ioan, care îi primeşte. Teofi se răzbună şi în anul 403 adună
un sinod la Calcedon, în care Ioan al Constantinopolului este
condamnat la exil. Totuşi, după puţin timp, împărăteasa
Eudoxia îl recheamă înspăimântată de un incident pe care îl
consideră ca o pedeapsă divină. Iată ce zicea Sf. Ioan la
întoarcerea din primul exil: „Circumstanţele s-au schimbat,
însă doxologia rămâne aceeaşi. Fie numele Domnului
binecuvântat! Binecuvântat fie Dumnezeu care a îngăduit acest
exil şi binecuvântat fie El care a dispus chemarea mea”
(Omilia, post redium). Însă două luni mai târziu Ioan îşi atrage
din nou oprobriul. Cu ocazia unei sărbători luxuriante
organizate la inaugurarea unei statui a împărătesei, Ioan face
din nou aluzie la Eudoxia: „Iată din nou Irodiada turbează, din
nou dansează, din nou caută să primească pe tipsie capul lui
Ioan” (Spuria).
Aceste lucruri declanşează multe intrigi împotriva
patriarhului. Aşa că, în Postul Paştelui din anului 404, Eudoxia
ordonă cel de-al doilea exil pentru distinsul ierarh. Sărbătoreşte
totuşi ultimul paşti la Constantinopol, iar către Rusalii,
înconjurat de o gardă imperială, pleacă în exil către Caucazii
îndepărtaţi şi solitari. Prima parte a călătoriei, până la Cucuz,
ţine 70 de zile, iar aici va rămâne timp de trei ani. Cetatea
devine un loc de pelerinaj pentru credincioşii din zonă care
doreau să asculte frumoasele cuvinte ieşite din gura de aur a Sf.
Ioan. De aceea, se decretează o altă deportare către Pityonte
(nu departe de Marea Neagră). Călătoria a durat trei luni, iar
marele patriarh al Constantinopolului moare pe drum.
Pentru că a purtat o cruce grea, Dumnezeu a rânduit ca
plecarea lui la viaţa veşnică să fie în ziua Înălţării Sfintei Cruci,
la 14 septembrie, în anul 407: „Slavă lui Dumnezeu pentru
orice lucru... Niciodată să nu încetezi să zici acest cuvânt şi să-l
8
transmiţi şi altora. Acest cuvânt a încoronat pe Iov şi a

îndepărtat diavolul. Este cuvântul care înlătură tulburarea” (Ad
paenium, Ep. 193).
În ianuarie 438 succesorul său în scaunul de
Constantinopol a adus moaştele Sf. Ioan de la Comane şi le-a
aşezat alături de mormântul împărătesei Eudoxia, iar în 451,
Sinodul ecumenic de la Calcedon l-a canonizat numindu-l:
„Dascăl al Bisericii Universale”. De-a lungul istoriei, cei ce s-
au preocupat de viaţa şi opera sa, l-au mai supranumit şi
Hrisostom, adică Gură de Aur, Demostene al creştinilor,
Patronul predicatorilor etc.
Iată-ne, în acest an comemorativ, la mai bine de 1600
de ani de la plecarea din lumea aceasta a unuia dintre cei mai
mari teologi şi învăţători ai lumii creştine. Dar, cel mai mare
predicator al creştinătăţii nu a murit, totuşi, ci trăieşte prin
opera sa. Gura lui de aur nu mai mustră sau mângâie, nu mai
teologhiseşte sau învaţă. Ioan tace acum, dar ne priveşte din
înălţimea cerului dacă împlinim sau păstrăm ceea ce el ne-a
lăsat ca moştenire inestimabilă, cândva.
II. OPERA
Cea mai mare parte a operei scrise lăsate de Sf. Ioan

Hrisostom este constituită din omilii. Dar potrivit structurii lor,
scrierile Sf. Ioan s-au împărţit de patrologi în: Tratate,
Cateheze, Scrieri despre Sfânta Scriptură, Comentarii la Sfânta
Scriptură, Omilii, Cuvântări, Ecloge, Scrisori și Cărţi de cult.
Nu am intenţia în acest capitol să analizez toate
trăsăturile operelor sale, ci doar pe cele care desemnează pe
marele ierarh ca predicator şi pedagog al Bisericii.
1. Omilii şi predici
Sf. Ioan ne-a lăsat foarte multe omilii exegetice şi
predici ocazionale. Între omiliile exegetice semnalăm cele
9
asupra unor cărţi din Vechiul Testament: Geneză, Psalmi, Isaia,

Iov; şi unele din Noul Testament, cum sunt cele asupra
evangheliilor Sf. Matei, a Sf. Ioan, Faptele Apostolilor şi
anumite epistole ale Sf. Apostol Pavel, 250 la număr. Se
observă o afinitate aparte a Sf. Ioan pentru Sf. Apostol Pavel cu
care s-a asemănat la gândire şi predică.
Exegeza Sf. Ioan este tributară Şcolii Antiohiene. Toată
opera sa este străbătută de la un capăt la altul de o imensă
dragoste faţă de Sfintele Scripturi: „Sfintele Scripturi nu ne-au
fost date pentru a le lăsa în cărţi, ci ca prin legătură şi meditaţie
noi să le altoim în inimi. Legea trebuie scrisă pe tablele
inimilor noastre.”(Omilia 32, 2 la Evanghelia Sfântului Ioan).
Între predicile hrisostomiene de circumstanţă
enumerăm: cele 12 Omilii despre statui, două despre Eutropiu,
12 Omilii contra lui Eunomiu şi 12 Cateheze baptismale.
Una dintre trăsăturile acestor omilii de circumstanţă
este incomprehensibilitatea lui Dumnezeu.Omiliile cu această
temă au fost pronunţate contra eunomiţilor care promulgau o
erezie antiohiană bazată pe arianism. Eunomiu, condamnat de
către Sf. Vasile şi de către Sf. Grigore de Nyssa, s-a arătat un
fanatic propagator al ereziei ariene. Acesta arăta că pe
Dumnezeu îl putem cunoaşte în esenţa Sa şi că Dumnezeu nu
ştie mai multe despre El însuşi decât ştim noi. Tocmai de aceea
Sf. Ioan în aceste Omilii tratează foarte lămurit transcendenţa
divină. Iată ce spunea Sf. Ioan privitor la acest subiect teologic:
„Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte
foarte” (Psalmi 138, 14). De ce minunate? Atunci când privim
măreţia oceanului cu imensitatea lui ne gândim şi la
profunzimea lui. Numai astfel profetul aplecându-se asupra
oceanului infinit şi fără fund al înţelepciunii divine, a fost
cuprins de ameţeală, l-a admirat în mod minunat şi a dat
înapoi” (Omilia I, 4; P.G. 48, 705 B).
Sf. Ioan consideră într-un mod cu totul special „frica
pioasă” sau „sacră” din climatul liturgic, momentul esenţial al
10
manifestării lui Dumnezeu şi expresia oficială a doxologiei şi

mai ales momentul suprem al liturghiei (cairos). Iată ce scrie
el: „Momentul acela (cairos) al liturghie în care credincioşii
sunt uniţi în liturghia îngerească şi unde Dumnezeu se
manifestă (plenar) este plin de o mare teamă” (Omilia IV, 5;
P.G. 48, 733 C). „Cu câtă veneraţie trebuie să ne apropiem de
aceste realităţi pline de atâta teamă.” (Omilia III, 7; P.G. 48,
725 C). „Omul stă aproape de tronul slavei şi cântă cântarea
cea întreit sfântă, iar apoi trebuie să stea înaintea lui
Dumnezeu, înfricoşat şi plin de teamă.” (Omilia IV, 6; P.G. 48,
734 C).
Însă teama sfântă atrage după sine mirarea (fascinatio)
astfel încât jertfa liturgică se constituie într-un eveniment
extraordinar, moment unic, „stare de har”: „Câtă nădejde de
mântuire poţi avea în acest moment (cairos)” (Omilia III, 7;
P.G. 48, 726 D), exclamă Sf. Ioan, contemplând momentul
anamnezei liturgice. În acest context liturgic Euharistia este
prezentă în misterul „momentului” (cairos) unic al Crucii.
Importanţa circumstanţei istorice a liturghiei, spune Sf. Ioan, se
justifică în trei elemente: adunarea credincioşilor, prezenţa
nevăzută a îngerilor şi darul sacru al Trupului şi Sângelui
Mântuitorului: „Nu te poţi ruga acasă ca la biserică unde există
un număr mai mare de credincioşi şi unde strigătul rugăciunii
se înalţă la Dumnezeu într-un singur cuget. În biserică există
câteva lucruri în plus: unitatea duhurilor, comuniunea
sufletelor, legătura dragostei, rugăciunile preoţilor” (Omilia III,
6 P.G. 48, 725 C-D). „Vino şi vei intra în inima câtorva din cei
prezenţi. În trup fiind, ai fost vrednic să slujeşti împreună cu
puterile cereşti în comuniunea Mântuitorului tuturor” (Omilia
IV, 5; P.G. 48, 734). „Credincioşii flutură înaintea împăraţilor
ramuri de măslin pentru ca să-şi amintească (amnezie) de
dragostea şi evlavia lor, în timp ce îngerii prezintă trupul
Domnului şi-L roagă pentru firea umană: „Noi, Te rugăm
pentru cei ce i-ai iubit mai întâi până la jertfa supremă. Îţi
11
înălţăm rugăciunile noastre pentru cei pentru care ţi-ai vărsat

sângele. Te implorăm pentru cei cărora Le-ai dăruit trupul Tău
ca ofrandă” (Omilia III, 7; P.G. 48, 726 D-727 A).
2. Tratatul despre Preoţie

Reţinem numai, între alte tratate, doar pe cel sublim –
Despre preoţie – care este unul dintre cele mai celebre tratate
scrise de-a lungul istoriei creştinismului. Scrierea aceasta a fost
motivată de faptul că împăratul arian, Valens, exilase pe
episcopul Meletie al Antiohiei pentru a-l înlocui cu un episcop
arian. Dorinţa Sf. Vasile era aceea ca, în scaunul vacant să fie
hirotonit Ioan prietenul său aşa cum era şi voinţa populaţiei
rămasă fidelă credinţei nealterate. Simţind acest lucru, Sf. Ioan
l-a rugat pe Vasile, care şi el era propus să fie hirotonit pentru
scaunul din Capadocia, să mai amâne hirotonia sa pe motiv că
nu a dobândit adevărata maturitate sacerdotală. Între timp Sf.
Vasile a fost hirotonit, iar Sf. Ioan s-a ascuns. Dacă Vasile a
văzut că prietenul său s-a derogat de această mare
responsabilitate a arhieriei şi-a exprimat nemulţumirea şi
indignarea. Sf. Ioan, ca răspuns la mâhnirea prietenului său, a
compus acest tratat, numit Despre preoţie, sub formă de dialog,
în care minunatul părinte antiohian, nefăcând nicio deosebire
între episcop şi preot, zugrăveşte în cuvintele cele mai sublime
măreţia chemării preoţeşti, dar şi primejdiile care pot surveni în
desfăşurarea misiunii sacerdotale. Prezintă, între altele,
motivele pentru care nu a primit această dumnezeiască
demnitate a bisericii, spunând că a fugit de înalta preoţie, nu
pentru că o dispreţuieşte, ci ca să scape pe cei care l-au ales
pentru această slujire de critica justificată, că „au încredinţat
unui copil uşuratic o aşa înaltă demnitate”. În ajutorul
justificărilor sale se foloseşte de Sf. Apostol Pavel, care deşi a
fost înălţat până la al treilea cer, „totuşi tremura gândindu-se la
măreţia şi responsabilitatea acestei înalte chemări.”
12
Sf. Ioan descrie cu generozitate datoriile preotului faţă

de păstoriţii săi nu numai în ceea ce privește sufletele lor, ci și
trupurile lor. De asemenea, prezintă ispitele la care este expus
preotul în misiunea sa sacerdotală, dacă nu va invoca harul
Sfântului Duh să-l ajute să se izbăvească de ele.
În momentul în care Sf. Vasile primeşte scrisoarea în
care Sf. Ioan evocă înălţimeaduhovnicească a slujirii preoțești,
dar şi ispitele care pot veni, acesta îi răspunde zicând: „Starea
mea este jalnică, aşadar. Abia acum am putut pricepe
profunzimea relelor în care m-ai afundat... Deci dacă te
interesează întrucâtva treburile mele, dacă este pentru mine
vreo mângâiere întru Hristos, dacă ai vreo dragoste sau
compătimire pentru mine, ţine-mi mână de ajutor, fă tot ceea ce
prin cuvânt sau faptă ar putea să mă ridice din prăpastia în care
am căzut”. „Dar eu (zice ca răspuns Sf. Ioan) cu ce pot
contribui şi cu ce pot să te ajut în asemenea noian de datorii?
Dar fiindcă îţi plăcea aceasta, curaj, prea iubite prietene! În
timpul când ţi se va permite a te odihni de grijile izvorâte din
acest sacerdoţiu, voi fi lângă tine, te voi mângâia şi nimic nu-ţi
va lipsi din câte îmi sunt cu putinţă… Cred în Hristos care te-a
chemat şi care te-a pus în fruntea turmei sale, că vei câştiga
atâta curaj din îndeplinirea acestei slujbe, încât şi pe mine care
voi fi în aceeaşi primejdie într-o bună zi, mă vei primi
împreună cu tine în veşnicile locaşuri” (P.G., t. 48).
3. Scrierile din exil

S-au descoperit 236 de scrisori care corespund, ca dată,
perioadei celui de-al doilea exil. Dintre acestea, şaptesprezece
sunt adresate Olimpiei diaconiţa. Acestea sunt considerate
adevărate tratate despre providenţa şi suferinţa creştină.
Olimpia, o femenie văduvă de 19 ani, era mâna dreaptă
a Sf. Grigore de Nazianz. „Ce om era această femeie
minunată”, exclama Palladius. Sf. Nectarie al
Constantinopolului considera că ea a fost diaconiţă şi se ocupa
13
cu alte diaconiţe de trebuirile curente ale Sf. Ioan. Atunci când

marele ierarh a fost izgonit din scaunul patriarhal, Olimpia a
căzut într-o apatie maladivă. Despre aceasta a fost informat şi
Sf. Ioan care într-o simplitate şi delicateţe nemaiîntâlnite,
uitându-şi propria-i suferinţă, încearcă să o consoleze: „Vreau
să ştiu că sunteţi considerată inima fecioarelor chiar dacă ele
sunt căsătorite. Căci, după Sf. Pavel, fecioară nu-i cea care n-a
cunoscut căsătoria, ci cea care face din Mântuitorul scopul
vieţii sale. Hristos Însuşi arată cât de superioară este dragostea
faţă de puritatea fecioriei” (Epistola 8, 4). „Olimpia, nici o
încercare nu-i mai gravă ca păcatul. Eu niciodată n-am încercat
şi nici voi încerca vreodată să spun: singurul lucru care trebuie
să ne mâhnească este păcatul” (Epistola 7, 1). „Înduri necazuri,
asta nu-i grav, dar îndură punând dreaptă socoteală în necazul
tău!” (Epistola 8, 1). „Dacă v-aţi îngriji cum trebuie va fi mult
mai bine” (Epistola 17, 1). „Demonstrează-mi că ţii la mine
împlinind cele ce ţi-am scris: ceea ce doresc este să regăseşti
bucuria pe care o aveai atunci când erai cu mine” (Epistola 18,
13). „Fericirea rezidă nu din natura lucrurilor, ci din raţiunea
umană” (Epistola 10, 1).
4. Stilul scrierilor Sf. Ioan

Sf. Ioan a fost oratorul neîntrecut, asemănat adesea cu
Demostene sau Cicero. Orice cuvânt al său este direct, la
obiect, încât se întrevede în stilul său adevăratul maestru în faţa
unei claviaturi care articulează perfect sunetele. Stilul său este
animat de o mişcare intensă, uneori simplă, familiară, naturală,
alteori emotivă, plină de fulgere încărcate de o ironie
usturătoare.
Vorba sa interpelează auditoriul şi niciun cuvânt nu este
de prisos în orice frază expusă. În timp ce predica lui Ipolit sau
Augustin era teologică, cea a Sf. Ioan este mult mai
moralizatoare, urmărind întotdeauna îndreptarea auditoriului.
14
Dacă Augustin şi Origen au fost oamenii nous-ului, Ioan a

accentuat dinamismul acţiunii.
Iată un scurt exemplu al stilului său pitoresc: „Atletul
care se angajează la o cursă, e cel ce cu mintea lui o ia înaintea
picioarelor, care aleargă şi poartă greutatea timpului. Ca să o
câştige, îţi întinde mâinile înainte, ca astfel, să acopere puţinul
spaţiu care-l mai are în faţă până la sosire” (Epistola ad Philip;
Hom. 12, 2).
III. CÂTEVA ASPECTE ALE GÂNDIRII SF. IOAN
1. Despre viaţa monahală

După ce a dus o viaţă austeră lângă mama sa
frecventând cu regularitate „Ascheterionul” lui Diodor din
Tars, Ioan a trăit ca monah şase ani, după care a trecut la un
eremitism foarte riguros încă patru ani. Se pare că în această
experienţă Ioan şi-a descoperit vocaţia sa apostolică în serviciul
vieţii bisericeşti comunitare. Scopul său era să înalţe nivelul
spiritual al comunităţii creştine propunând credincioşilor laici o
viaţă duhovnicească potrivit stării sociale în care se află.
„Oamenii din lume şi călugării au datoria să atingă
aceeaşi culme a perfecţiunii” (Adv. Epp. Vit Mon. 3, 14, 18).
De o parte sau de alta trebuie căutată iubirea lui
Dumnezeu cea mai completă dincolo de preocupările
profesionale sau vocaționale ale omului: „A iubi pe Hristos,
asta nu înseamnă a fi mercenar sau a se deda la un negoţ
oarecare, ci înseamnă a practica virtutea într-o manieră
absolută şi a face totul pentru dragostea lui Hristos” (Homilia 6
în Ac.).
Pentru Sf. Ioan, atât monahul cât şi creştinul laic trebuie
să fie permanent în serviciul comunităţii creştine în perspectiva
împlinirii în Hristos şi a mântuirii personale. Şi unii şi alţii
trebuie să accentueze, prin viaţa lor, datoria de a-L face pe
Hristos prezent în viaţa de zi cu zi şi de a-L imita. Datoria
15
apostolatului şi predicării Evangheliei, prin faptă şi cuvânt,

sunt punctele esenţiale ale Sf. Ioan: „Nu-ți este de nici un folos
chiar dacă posteşti, te culci pe jos, mănânci cenuşă, plângi
neîncetat. Dacă nu eşti de folos aproapelui, nu eşti nimic” (In
Tit. 6, 2).
Viaţa monahală trebuie să fie semnul stării ideale
realizate în manieră absolută în biserică, ce o ajută să
depăşească orice primejdie şi persecuţie: „Pe unii îi sfătuim să
facă milostenie, pe alţii să se debaraseze de tot ce au; pe unii îi
silim să trăiască în curăţenie în căsnicia lor; pe alţii să renunţe
la căsătorie” (Omilia 39 în Matei).
Călugării în biserică trebuie să accentueze dimensiunea
profetică, spune Sf. Ioan, căci ei realizează prin viaţa lor, ceea
ce Hristos a spus că vor fi „ca îngerii lui Dumnzeu în cer.”
(Matei 22, 30). Castitatea trebuie să-i angajaze mai mult la
slujirea aproapelui: „În ce consistă slujirea îngerilor? A sluji pe
Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Deci, monahul trebuie să
facă misiunea îngerilor pe pământ între confraţii săi” (Omilia 3,
2 în Hebr.).
Sf. Ioan pune permanent accentul pe unitatea de duh a
călugărilor. De asemena, pe de o parte, Sf. Ioan, insistă pe
lângă laici ca aceştia să trăiască din când în când în linişte
pentru a petrece cu monahii de la care să deprindă anumite
tehnici de înduhovnicire; pe de altă parte nu este de acord cu
petrecerea solitară a monahilor în oraşe şi sate, în afara
mănăstirii. Le recomandă călugărilor să-şi întărească
ospitalitatea faţă de laici, corolarul indispensabil al vieţii
călugăreşti: „Mănăstirile sunt nişte faruri care strălucesc de pe
înălţimi pentru a lumina de departe pe cei care vin către ele.
Ajunşi în port, călugării invită pe toată lumea să se
împărtăşească de liniştea lor şi din modul lor de viaţă” (Omilia
la I Timotei, 14, 3).
16
2. Moralismul Sf. Ioan

Într-adevăr, Sf. Ioan Hrisostom este un moralist, însă o
face tot timpul ca necesitate, nicicum fără rost. Acest aspect al
operei sale, nu trebuie să ne facă a pierde din vedere că Sf. Ioan
face morală doar cu un singur scop, acela de a mări dragostea
creştină în comunitatea umană. „Aproape toate instrucţiunile
mele nu sunt decât încurajări moralizatoare. Nu ar trebui să fie
aşa. Voi însă ar trebui să vegheaţi înşivă la schimbarea
obiceiurilor voastre” (Despre statui, 16, 2). „Nu aplaudaţi. Nu
v-am vorbit pentru a vă face să aplaudaţi, ci pentru a provoca
între voi o sfântă emulaţie” (Discurs despre căsătorie III, 9).
Invidia contemporanilor din cauza noii ordini morale
impuse de Sfântul Ioan a dus la condamnarea lui de către un
sinod local (Sinodul de la Stejari). Cuvintele moralizatoare ale
Sf. Ioan au fost răstălmăcite de opozanții săi în încercarea de a
găsi motive care să-l condamne: „Dacă ai păcătuit din nou, din
nou fă pocăinţă, şi ori de câte ori păcătuieşti vino la mine să te
vindeci.” Se considera că prin aceste cuvinte Sf. Ioan
încurajează păcatul. Însă acest om care şi-a consacrat viaţa
pentru a extirpa răul când spunea vorbe ca aceasta se referea la
mila lui Dumnezeu care este mai puternică decât slăbiciunile
oamenilor: „Nu vă deznădăjduiţi, păziţi-vă de deznădejde. Voi
repeta acest lucru de mii de ori; dacă păcătuiţi toată ziua, faceţi
pocăinţă zilnic... Sigur vei fi mântuit pentru că Domnul are
pentru oameni mare bunătate. Speranţa mea nu-i fondată pe
pocăinţa ta. Pocăinţa ta nu poate şterge crimele tale, ci mila lui
Dumnezeu care se adaugă imediat şi care nu are măsură şi nici
o vorbă nu o poate explica. Răutatea ta este omenească şi se
limitează la tine, pe când mila lui Dumnzeu care te iartă este
fără margini, infinită. Răutatea omului faţă de bunătatea lui
Dumnezeu este ca o scânteie care cade în ocean şi oceanul o
înghite. Totuşi oceanul are limite însă bunătatea lui Dumnzeu
este nelimitată” (Omilia 31 pentru Romani). „Vă temeţi de iad?
Eu însă nu voi înceta să strig că a supăra pe Hristos este mai
17
insuportabil şi mai redutabil decât orice iad” (Omilia 36, 4 în

Matei). „Eu vă iubesc cum şi voi pe mine. Însă nu asta vă cer.
Să iubim pe Hristos mai întâi. Este prima poruncă. Pentru a
împlini mai bine pe cea de-a doua, începeţi cu prima. Iubiţi pe
Hristos din tot sufletul şi din tot cugetul vostru” (Omilia 44, 4
pentru Faptele Apostolilor).
3. Sf. Ioan Gură de Aur, Apostolul laicilor

Zelul apostolic al Sf. Ioan îşi găseşte sursa în doctrina
sa despre întruparea Mântuitorului Hristos, dar şi în modelul
predicat de Sf. Apostol Pavel. Pentru Sf. Ioan, orice creştin este
cărămidă vie care constituie Trupul lui Hristos, unit cu Hristos
în comuniune de iubire interpersonală, dar şi cu ceilalţi confraţi
de aceeaşi credinţă. Sf. Ioan incumbă tuturor creştinilor sensul
creativ al apostolatului. Laicii sunt „pleroma episcopului”.
„Nu poţi îndrepta învăţătura Bisericii, însă poţi avertiza
femeia ta. Nu poţi predica mulţimilor, dar poţi aduce pe fiul tău
aici” (Omilia 4, 2, în Faptele Apostolilor).
„Ceea ce întreţine trupul Bisericii este împărţirea hranei
duhovniceşti la toţi membrii ei. Membrii care păstrează pentru
ei înşişi întreaga hrană fără să o împartă cu ceilalţi se îneacă cu
ea şi îneacă şi cealaltă parte a Trupului lui Hristos” (Predica 9,
2 la Geneză).
„Hristos ne-a lăsat pe pământ pentru a răspândi lumina;
pentru ca să fim plămadă... pentru ca să fim adulţi printre
copii... spirituali printre cei trupeşti seminţe purtătoare de
fructe noi... Faptele înlocuiesc cu mult mai multe vorbe. Vor fi
mulţi păgâni între voi dacă nu vă veţi comporta ca şi creştinii”
(Omilia 10, 3 în I Timotei).
„Sigur, trebuie să tânjim să dobândim cerul, dar înainte
de a-l dobândi, Hristos ne porunceşte, să coborâm cerul pe
pământ, să ne comportăm pe pământ ca şi cum am fi în cer şi
să purtăm în rugăciunile noastre întreaga dorinţă a lumii
întregi. El nu ne-a învăţat să spunem: fie voia ta în mine - sau
18
în noi – ci „precum în cer şi pe pământ”(Omilia 19, 5). „Nimic

nu-i deşărtăciune mai mare decât un creştin care se străduieşte
să mântuiască pe un altul” (Omilia 62, 4 pentru Matei).
„Dacă plămada nu face să crescă pâinea nu-i plămadă...
dacă parfumul nu parfumează, nu-i parfum! Să nu ziceţi
niciodată nu-i posibil. Dacă tu eşti creştin, este imposibil să nu
se întâmple ceva împrejuru-ţi. Acest lucru face parte din însăşi
natura ta. Mai bine refuzi soarelui să-şi răspândească lumina
decât creştinului să nu fie de folos aproapelui. Să nu zici
nicodată că nu se poate… Încetaţi să-L insultaţi pe Dumnezeu”
(Omilia 20, 3-4 la Faptele Apostolilor).
Sf. Ioan arată ce trebuie să facă creştinul pentru a
deveni parfum. Nu alceva decât să frecventeze Biserica, locul
unde trebuie să se roage lui Dumnzeu neîncetat, iar apoi să
difuzeze cuvântul pe care l-a ascultat: “Dacă cineva intră într-
un magazin să cumpere un parfum şi se opreşte puţin, va simţi
candoarea aromatelor din interior, iar la rându-i va răspândi în
jurulul lui un miros plăcut. Cu atât mai mult va răspândi în
jurul lui mireasma Sf. Duh dacă frecventează Biserica!”
(Omilia 53, 3 pentru Ioan).
Cea mai mare durere a Sf. Ioan, pe când era în exil, a
fost atunci când poporul pe care l-a învăţat noua morală, a
încetat să se mai entuziasmeze de învăţătura sa. „Am fost foarte
necăjit când am auzit că atât voi cât şi Teofil aţi căzut în acedie
(în lene). Câte unul din voi n-a predicat decât de cinci ori din
octombrie, altul niciodată. Acest fapt mă supără mai mult în
raport cu starea mea deplorabilă de aici. În anumite timpuri au
fost persecuţii, exiluri, tulburări, însă voi sunteţi inpardonabili
pentru că nu susţineţi un popor necăjit nici prin prezenţa nici
prin vorba voastră” (Epistola 203).
4. Dimensiunea socială a operelor ioaneice

Dragostea Sf. Ioan pentru cei săraci este capitolul cel
mai important al operelor sale. Dragostea, este de altfel,
19
chintesenţa doctrinei hrisostomiene pentru că săracii sunt

mădulare importante ale trupului lui Hristos. Cuvintele rostite
„Mie mi-aţi făcut” care se vor auzi la Judecata de Apoi au
devenit realismul indubitabil al doctrinei Sf. Ioan. Hristos se
dăruieşte fiecăruia dintre noi prin chipul săracului: „Cuvintele
acestea, spune Sf. Ioan, sunt chiar mai adevărate decât proprii
noştrii ochi. Atunci când vezi un sărac aminteşte-ţi de aceste
vorbe care îţi arată că pe El îl hrăneşti” (Omilia 88, pentru
Matei).
Toată creştinătatea cunoaşte opera filantropică a Sf.
Ioan. El uneori dădea mai mult săracilor, decât Bisericii, ca
instituţie. Îl nelinişteau, de fapt, averile bisericeşti. Dorea
permanent ca acestea să revină celor săraci, căci săracii aparţin
Bisericii, iar aceasta săracilor. Se supăra adesea pe
administratorii averilor bisericeşti. După Sf. Ioan, aceia sunt
bogaţi care-şi administrează util bogăţia: „Împietrirea voastră
obligă Biserica să posede, câmpuri, bănci, vehicole, cai,
măgari... Ataşamentul vostru pentru bogăţiile lumii a
înspăimântat păstorii voştri: avariţia voastră a obligat biserica
să-şi rezolve şi ea un patrimoniu pentru ca văduvele, orfanii,
fecioarele să nu rămână abandonate...” (Omilia 85, pentru
Matei).
Semnalizăm, de asemenea, dedicaţia Sf. Ioan faţă de cei
săraci: „Fie că săraci sunt păgânii sau iudeii, dacă ei au nevoie
de ajutor nu ezita să-i sprijini. Au şi ei dreptul să fie ajutaţi”
(Omilia 10 pentru Evrei). „Prietenia să se întărească între voi.
Cereţi-le în schimb un oarecare serviciu ca astfel ei să nu se
ruşineze atunci când primesc ceva. Astfel ei vor fi mult mai
destinşi şi între voi va împărăţi libertatea şi încrederea.”
(Omilia 48, 7 pentru Matei).
5. Ierarhul Sfintei Liturghii

Realismul euharistic al Sfântului Ioan este foarte bine
cunoscut. Autorul Sfintei Liturghi care-i poară numele este
20
unanim recunoscut atât în Orientul creştin, cât şi în Occident,

ca fiind dascălul universal al Liturghiei. Nu voi insista asupra
acestui capitol întrucât a fost destul de studiată această parte
importantă a gândirii marelui ierarh, ci voi cita doar câteva
pasaje din opera sa pentru a ne edifica asupra gândirii sale
liturgice: „Eu vreau să mă dăruiesc total ţie. Nu mai vreau să
existe ceva între noi; vreau ca noi doi să devenim unul”(Omilia
15 la I Timotei).
„Totul se clădeşte deci pe Hristos încât El să fie temelie
aşa cum viţa este pentru mlădiţă şi că nimic nu se interpune
între noi şi El: dacă ar interveni cea mai mică separaţie noi
pierim imediat. Căci mlădiţa trăieşte prin cel ce o uneşte şi
creşterea ei se sprijină de ceea ce o ţine; iar dacă viaţa s-ar
usca, atunci mlădiţa se usucă nemaiavând suport şi hrană şi de
vreme ce nu ne alipim de Hristos sau nu ne agăţăm de El, cel
mai mic interval ne provoacă moartea. Scris este: cei ce se
îndepărtează de Tine vor muri.” (Pp. 72, 27).
„Prin urmare, haideţi să rămânem ataşaţi de El, dar prin
fapte bune aşa cum el a zis: „Cel care face poruncile mele
rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 14, 21).Şi într-adevăr
unirea cu El se face în mai multe feluri... Vedeţi, El este Capul,
noi trupul, oare e posibil să se afle un spaţiu gol între cap şi
trup? El este temelia, noi construcţia; El viţa, noi mlădiţele; El
mirele, noi mireasa; el păstorul, noi oile; El calea, noi călătorii;
noi templu, El cel care locuieşte; El cel mai mare, noi fraţii; El
moştenitorul, noi împreună moştenitori; El viaţa, noi cei care o
trăiesc; El învierea, noi cei înviaţi; El lumina, noi cei iluminaţi;
Toate acestea vorbesc de unitate, toate aceste indică, că în El şi
noi nu-i nici cel mai mic interval. Cel ce se separă, chiar pentru
puţin, va vedea despărţitura mărindu-se şi va fi îndepărtat. Nu-i
aşa; atunci când o sabie face o tăietură, chiar neînsemnată,
aduce pierea? Sau, atunci când un edificiu are o fisură
neînsemnată poate provoca ruinarea casei? Nu-i aşa? De
21
asemena, când o ramură este tăiată de rădăcină nu se usucă?”

(Omilia 8, în I Corinteni, 4).
6. Despre muncă
Epoca noastră ştinţifică, în care tehnicile sofisticate
modifică condiţiile vieţii, se interoghează asupra valorilor
muncii şi, poate pentru prima data în istorie, Biserica se arată
îngrijorată să elaboreze o teologie a muncii. Ea face mai
pregnant ca altădată o anchetă în teologia patristică. Sfântul
Ioan Gură de Aur este cel mai cercetat în această problemă
pentru că el elaborează câteva trăsături esenţiale ale acestui
aspect. Însă din textele studiate din acest punct de vedere, Sf.
Ioan, practic nu vorbeşte de munca fizică, însă invită pe cei
bogaţi să respecte şi să înţeleagă demnitatea celor care
lucrează. Lui însuşi îi repugna munca fizică. Iată ce zicea el în
momentul în care s-a decis să se călugărească: “Îmi spuneam
mereu… dacă nu m-ar fi pus să fac nişte munci penibile, spre
exemplu să mă trimită la prăşit, sau să aduc lemne sau apă…”
(De Compunctione ad Deum 1, 6). Sf. Ioan arată, totuşi, stima
faţă de muncă. Bogaţii societăţii antiohiene umileaupe sclavii
din subordinea lor, iar Sf. Ioan îi apostrofează: “Nu ziceţi
nicodată: este un sclav în chinci, sau un cizmar, un ţăran… Nu-
i dispreţuiţi. Niciodată să nu priviţi munca lor ca pe o ruşine…”
(In Acvila şi Priscila 1, 5). “Pavel era făuritor de corturi; după
ce predica, se aşeza să-şi practice meseria” (I Corinteni,
Homilia 20, 56). “Să nu uităm că suntem urmașii pescarilor,
fariseilor, făuritorilor de corturi, şi mai ales a Celui care s-a
hrănit în casa unui tâmplar” Ad pap. Ant. 19, 2).
Sf. Ioan s-a adresat însă şi muncitorilor smeriţi: “Vreau
ca şi robii şi roabele, văduvele sărace, negustorii, hamalii,
ţăranul, toţi să mă înţeleagă” (Quod Christus sit Deus I).
În predica de la Înălţare, ţinută în Basilica din Antiohia,
Sf. Ioan salută cu bucurie pe preotul-agricultor: “Mă uit în
această sfântă zi de mare sărbătoare la prezenţa fraţilor nostri
22
conslujitori, care nu reuşesc să muncească ca şi ceilalţi

muncitori ai cetăţii noastre. Sau îi vezi cum înjugă boii, sau în
acelaşi timp urcă la altar să cultive sufletele încredinţate lor,
sau îi vezi cu cosorul în mână tăind spicele din lan, sau
purificând sufletele oamenilor prin vorbele lor” (Ad pap. Ant.
19, 1).
Sf. Ioan nu aseamănă nicidecum lucrul manual cu al
circarilor care induc lumea în eroare cu scamatoriile lor:
“Diogene nu-i mai plăcut ca fachirii care înghit cuie sau îşi
mănâncă opincile; orice muncă care nu aduce roade nu trebuie
lăudată” (De S. Babyla Cont. Iul. 8).
Sf. Ioan situează pe omul între Dumnezeu-Pantocrator
şi lumea creată pentru el. Tendinţa eshatologică a Sf. Ioan îl
face să afirme adesea cu tărie că sfârşitul omului nu înseamnă
ridicarea unei cetăţi terestre trecătoare, ci a vieţii veşnice care
ne ajută să depăşim cele trecătoare. Fiecare trebuie să lucreze
ca şi călugării în mănăstire fără să se îngrijeasă de cele
trecătoare ale vieţii acesteia. Fiecare creştin trebuie să lucreze
pentru construcţia cetăţii spirituale. Rugăciunea este lucrarea
care face să se întărească cetatea cerească: “Nu vă cer să
rămâneţi şapte, opt zile fără să lucraţi, ci daţi-mi totuşi două
ore pe zi, restul păstraţi-le pentru voi” (In inser. Alt. 2). “Eşti
muncitor? Cântă psalmi atunci când lucrezi. Nu o face însă cu
o voce tare, ci fă-o în sufletul tău. Poţi fi în atelierul tău ca într-
o mănăstire” (Ad ilum. Cat 2, 4).
După Sf. Ioan orice creştin trebuie să aibă o profesie; să
fie creştin, dar un creştin care trebuie să aibă lucrarea
rugăciunii: „Biserica lui Dumnzeu se scoală în mijlocul nopţii
să-i ofere lui Dumnzeu jertă de laudă. Deci scoală-te şi tu! Vei
obiecta: sunt obosit, am lucrat toată ziua, nu pot să mă scol.
Oare oboseala ta se compară cu a metalurgistului care lucrează
din greu în cea mai mare parte a nopţii? Deschide-ţi deci un
atelier spiritual nu pentru a fabrica ceaune sau clădiri, ci pentru
prelucrarea sufletului, care zace în noaptea păcatului. Aruncă-l
23
deci în creuzetul spovedaniei...” (Omilia 26, 3-4, la Faptele

Apostolilor).
Dumnezeu a dat omului pământul ca să-l lucreze şi să-l
stăpânească sub mâna binecuvântătoare a Creatorului. Sf. Ioan,
zice că, înainte de toate omul trebuie să aibă grijă ca să
participe la viaţa Bisericii: „Nimeni să nu aibă o proprietate de
pământ fără biserică. Credeţi că e o cheltuială fără rost?
Construiţi o biserică fie ea modestă şi mică, Moştenitorul o va
lărgi şi mări” (Omilia 18, pentru Faptele Apostolilor). „Un sat
care are o bisericuţă seamănă cu paradisul lui Dumnezeu”
(Omilia 23, pentru II Corinteni).
Două teme asupra muncii domină gândirea Sf. Ioan
Gură de Aur: a. Întreaga creaţie este oferită în dar omului; b.
Omul oferă în schimb chipul său transfigurat lui Dumnezeu.
„Atunci când creaţia a fost încheiată, când nu mai era nimic
imperfect, când totul era terminat, timpul și-a cerut capul,
cetatea conducătorul, creaţia regele său, adică omul. Această
mică fiinţă, omul, care măsoară câteva palme, atât de
înferioranimalelor ca forţă a trupului, Dumnezeu l-a înălţat mai
presus de tot ce există, dându-i raţiune, un suflet rezonabil şi
făcându-l coroana creaţiei întregi” (In pasc. 48, 7).
Termenul „chipul lui Dumnezeu” este înţeles de Sf.
Ioan a fi similar cu puterea: „Ceea ce este Dumnezeu în ceruri,
aşa este omul pe pământ, referindu-mă la puterea de
guvernare” (Omilia 2, 2 pentru Evrei).
Dar şi creaţia supusă omului cântă de asemenea laudă
lui Dumnezeu: „Totul este în slujba omului, adică după chipul
său, însă creaţia nu cinsteste fiinţa umană, ci în ea se întrevede
semnul creatorului ceresc” (Text luat din Egbos al Orientului
II, 1908, p. 81).
Găsim şi alte notaţii asupra nobleţii muncii, însă Sf.
Ioan le raportează pe toate la dărnicie, slujirea săracilor şi a
aproapelui, a celor care sunt în primejdii şi necazurile vieţii:
„Uitaţi-vă la albine că sunt cele mai deosebite dintre toate
24
insectele, nu pentru că sunt bune lucrătoare, ci pentru că ele

lucrează pentru alţii. Păianjenul lucrează şi el atunci când îşi
ţese pânza, însă lucrarea sa nu ne este nicicum profitabilă”
(Ibidem).
Bineînţeles că sunt şi multe alte trăsături ale învăţăturii
Sf. Ioan care au scăpat abordării noastre, întrucât Sf. Ioan, ca şi
Scriptura, este inepuizabil, opera sa acoperind o tematică
teologică generoasă. Ceea ce am prezentat în acest succint
studiu am considerat că este mai adecvat pentru tema aleasă de
Sfântul Sinod în dezbatere pentru anul acesta comemorativ.
Binecuvântăm inițiativa profesorilor de religie de a
organiza un simpozion închinat marelui catehet al creștinătății,
Sfântul Ioan Hrisostom, și apreciem, de asemenea, efortul
depus de membrii și simpatizanții APRB în vederea
dinamizării actului didactic în cadrul Orei de religie, printr-o
activitate de mare perspectivă și actualitate și o dăruire
exemplară.
ÎN LOC DE CONCLUZII:
RUGĂCIUNE CĂTRE SF. IOAN GURĂ DE AUR

„O luminătorul a toată lumea, prea bunule Părinte,
Ioane Gură de Aur: stâlp şi întărire a Bisericii, povăţuitorule al
pocăinţei, inspiratorul teologilor, cuvântul şi podoaba retorilor,
bucuria neputincioşilor, slujitorul liturghiei cosmice, candela
veşnic aprinsă a monahilor râvnitori, povăţuitorul
conducătorilor, mustrătorul nedreptăţii, stâlpul neclintit al
Bisericii, limba şi cuvintele de aur ale învăţăturii lui Hristos şi
ocrotitorul credincioşilor, sârguieşte degrab a ne ajuta nouă,
celor ce cinstim numele tău, slujitorul lui Hristos, pe care L-ai
propovăduit pe pământ și care te-a primit în cămările cereşti.
Roagă pe Dumnezeu, Cel în Treime lăudat, să dăruiască
tuturor pace şi bucurie sfântă, iubire unul faţă de altul,
încredere şi dragoste între fraţi, răbdare şi spor duhovnicesc
25
credincioşilor, ascultare şi smerită cugetare călugărilor, dreaptă

chibzuinţă preoţilor, iar ierarhilor noştri, înţelepciune şi râvnă
ca să păstorească poporul credincios, aşa cum l-ai păstorit tu.
Ajută-ne, Sfinte, în vremea sfârşitului nostru pământesc
să aflăm milă şi har de la Dumnezeu, aşa cum ai primit tu, iar
la dreapta Judecată să ne ierte şi să ne aşeze în ceata celor
mântuiţi unde eşti şi Tu, ca împreună să slăvim pe Tatăl, pe
Fiul şi pe Sfântul Duh, un Singur Dumnezeu, pururi în Treime
lăudat, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin.”
26
COMPLEMENTARITATE ȘI CONTINUITATE
DINTRE ȘCOALĂ ȘI BISERICĂ PRIVIND
FORMAREA RELIGIOASĂ
Prof. univ. dr. Constantin Cucoş

Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei
Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi
Catehizarea şi educaţia religioasă sunt două procese de

formare ce au ca obiect cunoaşterea, interiorizarea şi
concretizarea valorilor religioase. Cele două acţiuni, ca
procesualitate şi sistem de acţiuni, presupun atât asemănări, cât
şi deosebiri, continuităţi sau complementarităţi procesuale dar
şi discontinuităţi sau specificităţi acţionale. Pentru că atât la
nivel teoretic cât şi practic există riscul unor suprapuneri sau
confuzii, ne propunem în intervenţia de faţă să evidenţiem
specificul celor două activităţi prin compararea lor.
Scoaterea în evidenţă a particularităţilor celor două
acţiuni de formare o vom face plecând de la următoarele
repere:
1. Finalităţile şi obiectivele celor două parcursuri
educative;
2. Cadrul în care se desfăşoară acţiunea de formare;
3. Modalitatea dominantă de relaţionare (duhovnic -
ucenic, preot – enoriaş, pentru catehizare, profesor-
elev, pentru educaţia religioasă din şcoală);
4. Statutul şi importanţa simbolică a formatorului
5. Destinatarii pe care îi vizează formarea spirituală;
6. Principiile care ghidează catehizarea şi, respectiv,
educaţia religioasă;
27
7. Conţinuturile valorice dominante transmise prin

cele două practici spirituale (cunoştinţe, atitudini,
valori, conduite);
8. Strategiile şi metodele cu caracter didactic activate
de cele două practici;
9. Gradul de autonomie a formatorilor şi a formaţilor
(respectiv, profesori-elevi, în educaţia religioasă,
cateheţi-catehumeni, în opera de catehizare);
10. Modalităţile de realizare a feed-back-ului şi de
întărire a conduitelor achiziţionate;
11. Raportul faţă de cult a educaţiei religioase şi,
respectiv, a catehezei.
Pornim excursul nostru prin încercarea de a defini cele
două ipostaze ale formării.
Educaţia religioasă reprezintă acea acţiune formativă
deliberată, derulată în instituţiile şcolare, ce are ca obiectiv
informarea, culturalizarea şi modelarea personalităţii umane
în conformitate cu valorile religioase. Aceasta are un caracter
unitar, la nivelul întregii ţări, prin cadrul normativ stipulat de
ministerul de resort, prin conţinuturile propuse şi prin
dispozitivul didactic adiacent (propus prin norme juridice,
programe şcolare unitare, strategii didactice performate de
cadre anume pregătite pentru aşa ceva – profesorii de religie).
Conţinuturile de învăţat sunt centrate pe religia de bază a
elevilor, dar cu numeroase deschideri istorice, interdisciplinare
şi interconfesionale. Educaţia religioasă are un caracter
obligatoriu/opţional/facultativ pe anumite trepte de învăţământ,
reglarea făcându-se explicit prin anumite norme sau legi.
Cateheza reprezintă acea acţiune formativă, derulată în
cadrul bisericii de către personalul de cult sau laici instruiţi, şi
are ca obiectiv introducerea metodică a credincioşilor (de
toate vârstele)în cult şi în tainele credinţei, prin cunoaşterea,
punerea în situaţie şi profesarea efectivă a valorilor unei
confesiuni. Ea reprezintă o iniţiere sistematică într-un cult sau
28
credinţă anume, prin prezentarea specificităţii dogmatice,

liturgice, morale etc. şi este exercitată de către preot, sacerdot
în perspectiva aderării la credinţă şi a unei evanghelizări
explicite. Ea se poate manifesta şi ocazional când
circumstanţele o impun, fie a botezării - în cazul persoanelor de
altă religie, confesiune - fie a aprofundării învăţăturilor de
credinţă. Conţinuturile valorice care se transmit în cateheză
sunt diverse, plurale, funcţie de specificitatea credinţei,
particularităţile publicului, ale spaţiului comunitar. Cateheza nu
are un caracter neutral faţă de formaţiunea religioasă pe care o
reprezintă, ci unul vizibil apologetic şi misionar.
Dacă educaţia religioasă pune accentul pe cunoaşterea
cadrului de valori religioase, acestea fiind axate pe
determinarea unui sens al existenţei, cateheza pune accentul pe
stimularea credinţei, pe formarea şi difuziunea
comportamentelor religioase şi pe evanghelizarea persoanelor.
Vom avansa în comparaţia celor două practici de
formare parcurgând reperele enunţate mai sus.
1. Finalităţile şi obiectivele celor două parcursuri

educative
Ambele ipostaze ale formării religioase se realizează în
virtutea unor ţinte prevăzute dinainte, acestea ţinând de
intenţionalitatea maturilor şi a comunităţii. Orientarea
teleologică a acestora îngăduie o deliberare a actelor şi o
programabilitate pe acţiuni şi în timp. În cazul educaţiei
religioase, finalităţile sunt explicitate prin intermediul
obiectivelor cadru, al obiectivelor de referinţă sau al celor
operaţionale, acestea din urmă fiind predeterminate de către
fiecare cadru didactic în parte. În cateheză, se fixează scopuri
ale acţiunii catehetice cu un grad de generalitate mai larg,
acestea fiind remodelate pe parcurs în consens cu trebuinţe ce
se descoperă la un moment dat. Dacă în situaţia educaţiei
religioase cadrul de finalităţi este general pentru toţi elevii unei
29
ţări (sau comunităţi, de la caz la caz), emitentul acestuia fiind o

instituţie laică (ministerul educaţiei, pe baza consultării
reprezentanţilor profesorilor de religie), în situaţia catehezei
emitentul finalităţilor e o instituţie bisericească, fiecare
confesiune sau comunitate religioasă putând genera scopuri
diferite de formare prin cateheză. În general, finalităţile
educaţiei religioase vizează formarea unei persoane cu o
cultură religioasă şi o conduită pe măsură. Finalităţile catehezei
sunt mai puternic centrate pe conturarea şi consolidarea
credinţei în perspectiva unui ţel ultim – mântuirea sau salvarea
(în tradiţia creştină).
2. Cadrul în care se desfăşoară acţiunea de formare

Cele două practici presupun cadre de formare atent
pregătite, mobilate cu stimuli educogeni relevanţi în acord cu
valorile care se promulgă. Educaţia religioasă se face în sala de
clasă sau cabinetul de religie din cadrul instituţiei şcolare;
cateheza se realizează în spaţiul eclezial, în biserică sau alte
locaţii ce ţin de biserică. Să reţinem că cele două procese se pot
prelungi şi prin promulgarea unor ocazii nonformale sau
informale de educare, prin vizite sau excursii la mănăstiri sau
în zone cu bogate reverberaţii spirituale, prin acţiuni cultural
sportive, prin cluburi sau asociaţii cu caracter religios.
3. Modalitatea dominantă de relaţionare (duhovnic

- ucenic, preot – enoriaş, pentru catehizare, profesor-elev,
pentru educaţia religioasă din şcoală)
În ce priveşte schemele de relaţionare în cazurile
educaţiei religioase şi a catehezei, se pot evidenţia destul de
clar câteva caracteristici. În cazul educaţiei religioase din
şcoală, relaţia dintre educat şi educator nu se poate îndepărta
prea mult de modelul profesor-elev, presupunând note uneori
reci, administrative, formale. Nu este de neglijat faptul că
profesorul de religie se poate converti şi într-un necesar
30
consilier sau îndrumător duhovnicesc, alături de preot sau

părinte. Cateheza, spre deosebire de ora de religie, se bucură de
alte libertăţi şi beneficiază de mult mai multe oportunităţi. În
primul rând, participanţii la cateheze sunt persoane care, în
mod deliberat, au hotărât să ia parte la această formă de
educare. Însă, din perspectiva raportului de relaţionare dintre
catehet şi cei catehizaţi lucrurile sunt mai sensibile, întrucât
aşteptările celor din urmă sunt categoric deasupra celor
manifestate de elevi la ora de religie.
4. Statutul şi importanţa simbolică a formatorului

Catehetul, fie el preot sau laic, trebuie să fie o persoană
ea însăşi convinsă, credincioasă la modul exemplar, pentru a-i
putea convinge pe alţii. Preotul, de bună seamă, vine și cu un
plus de autoritate și credibilitate dată exercițiul sacerdotal pe
care îl tutelează. Modalitatea ideală de relaţionare, în cadrul
catehezei, este cea existentă intre duhovnic şi ucenic, adică
situaţia în care catehetul-cleric este confesorul măcar al unei
părţi din auditoriu, fapt care ar facilita o mai bună ancorare
tematică şi desfăşurare discursivă. Profesorul de religie
„îmbracă” o haină laică, este un „delegat” al comunității pentru
a face educație în perspectiva religioasă în limitele unor
prescripții venite de la instanțe civile, cuplat, desigur, și la
exigențele cultului pe care îl reprezintă.
5. Destinatarii pe care îi vizează formarea

spirituală
În ambele situaţii de formare, destinatarii sunt persoane
aflate în căutarea unor repere de ordin cognitiv, atitudinal şi
existenţial. Dacă în cazul educaţiei religioase acestea sunt
fiinţele tinere (copiii, elevii, studenţii), pentru cateheză,
destinatarii sunt toate categoriile de credincioşi, de la copii şi
până la vârstnici ce se pregătesc fie să primească anumite taine
sau sacramente, fie să-şi consolideze sau să-şi sporească
31
credinţa. Să mai evidenţiem faptul ca în cazul educaţiei

religioase publicul este omogen (elevi de aceeaşi vârstă), pe
când în cateheză publicul poate fi destul de eterogen (sub
aspectul pregătirii culturale şi al vârstei). Cateheza se impune
ca urmare a des-creştinării profesate metodic în perioada
comunistă, ceea ce face ca astăzi să avem foarte multe persoane
mature, chiar instruite, dar „analfabete” din punct de vedere
religios. Cateheza este necesară şi celor care, la o anumită
vârstă, vin către o nouă religie sau confesiune, fiind o formă de
„enculturare” a fiinţei pe linie spirituală, de pregătire a ei
pentru interiorizarea unor noi valori sau de contextualizare a
credinţei la palierul cultural pe care îl poartă persoana
respectivă.
6. Principiile care ghidează educaţia religioasă şi,

respectiv, catehizarea
Atât în realizarea educaţiei religioase cât şi a catehezei
e nevoie să se respecte nişte axiome procedurale, nişte reguli
fundamentale ce conduc la eficientizarea praxiologică şi
valorică a acestor eforturi. Pentru că în ambele cazuri avem de
a face cu procese de formare, toate principiile pedagogice de
predare-învăţare se cer a fi respectate, atât cele cu conotaţie
didactică, dar şi cele cu conotaţie religioasă (în situaţia
creştinismului, principiul hristocentric şi cel eclesiocentric).
Astfel, trebuie invocate şi contextualizate următoarele reguli de
bază: principiul respectării particularităţilor de vârstă şi
individuale, al creării unei atmosfere plăcute şi interesante
pentru educat, al temeiniciei şi durabilităţii învăţării, al
intuiţiei, al participării conştiente şi active, al respectării
autonomiei şi libertăţii individuale.
Principiile şi regulile invocate mai sus acţionează
corelat, prin coprezenţă şi complementaritate, şi nu autarhic, în
chip izolat, prin excluziune. Ele se vor circumstanţia şi la
conţinuturile concrete de transmis, la valorile şi conduitele
32
religioase ce se vor difuza la tineri sau clase de elevi. Toate

aceste principii sunt aplicate ţinând cont de climatul cultural ce
caracterizează spaţiul comunitar precum şi de expectanţele
celor care sunt formaţi în perspectivă religioasă. Deosebirea
dintre cele două situaţii de formare, în ceea ce priveşte
principiile, rezidă în întâietatea şi ponderarea lor, şi nicidecum
în absenţa sau excluderea acestora. Astfel, în cazul catehezei
primează principiul hristocentric şi cel eclesiologic, iar în
spaţiul şcolar, funcţie de obiectivele şi conţinuturile lecţiilor, se
manifestă cu prevalenţă principiile psihopedagogice ale
învăţării.
7. Conţinuturile valorice dominante transmise prin

cele două practici spirituale (cunoştinţe, atitudini, valori,
conduite)
Dacă la ora de religie conţinuturile de învăţat sunt
centrate pe valorile cunoaşterii (istorice, biblice, dogmatice,
ritualice etc.), fără însă a se exclude formarea de atitudini şi
comportamente, în catehizare accentul se va pune pe
introducerea în cult, formarea credinţei şi a conduitelor
subsecvente. Dacă în educaţia religioasă elementele de conţinut
sunt unitare şi normate prin diferite documente curriculare,
emanate de autorităţile centrale, demersul curricular pentru
catehizare este generat la nivelul instituţiilor de bază (parohii,
episcopii) şi devine plural, divers, funcţie de multitudinea de
interese şi nevoi concrete ale formaţilor. Asta nu înseamnă ca
la nivel de instituţie bisericească centrală (mitropolie,
patriarhie) nu trebuie să se expliciteze o politică unitară de
catehizare, cu precizarea unor elemente de conţinut, ci
dimpotrivă. Numai că aceste linii directoare se vor concretiza,
în cele din urmă, printr-o adaptare la nevoile locului şi ale
persoanelor ce urmează un program de formare catehetică.
Conţinutul educaţiei religioase se referă la o serie de
elemente de ordin istoric, biblic, dogmatic, moral, liturgic,
33
hermeneutic, social, cu efecte directe asupra formării

personalităţii elevilor. Nu pot fi excluse cunoştinţele de istoria
religiilor sau cele cu caracter mai larg, cultural, ceea ce asigură
o viziune integrativă şi înţelegere polivalentă a faptului
religios.
Conţinutul activităţii instructiv-educative religioase este
dimensionat ţinând cont de specificul şi trăsăturile cultului de
referinţă, de gradul de dezvoltare cognitivă a societăţii, de
specificitatea culturală a unei comunităţi, de marile curente de
idei devenite dominante, de interesele şi năzuinţele oamenilor.
Educaţia în spiritul valorilor religioase se face nu numai la ora
de religie, ci şi prin intermediul altor discipline, mai ales prin
cele umaniste. In orice materie de învăţământ se pot determina
valori finale şi semnificaţii ale existenţei, care pregătesc terenul
întâlnirii cu divinitatea sau întăresc unele sentimente formate
deja.
Conţinutul unui program de formare catehetică se alege
pornind de la priorităţile şi responsabilităţile pastorale (stabilite
de biserică), vizându-se două aspecte: a) funcţionalitatea
conţinutului în raport cu obiectivele avute în vedere, precum
iniţierea în tainele credinţei, legătura dintre viaţă şi
spiritualitatea religioasă, structura şi dinamica de ordin
comunitar, integrarea experienţei personale în opera de formare
catehetică; b) fidelitatea şi continuitatea acestor conţinuturi faţă
de confesiunea sau credinţa de bază, în cazul nostru
prezentarea tezaurului credinţei creştin-ortodoxe prin ceea ce
are ea mai special şi mai profund. Temele ce pot intra într-o
programă de cateheză sunt următoarele: pregătirea pentru
iniţierea sau administrarea sfintelor taine, conduita
credinciosului la Sfânta Liturghie, rolul celebrărilor liturgice în
viaţa personală şi comunitară, specificitatea cultică a religiei
noastre, experienţa rugăciunii, a iertării şi a împăcării cu
ceilalţi, Iisus Hristos – modelul vieţii noastre, raportarea la
Sfânta Scriptură şi la Sfânta Tradiţie, sfinţii şi importanţa lor
34
pentru existenţa noastră, forme de implicare în viaţa parohiei,

pregătirea pentru întâmpinarea marilor sărbători creştine,
importanţa mesajului evanghelic pentru omul contemporan,
responsabilitatea creştinului faţă de aproapele etc.
8. Strategiile şi metodele cu caracter didactic

activate de cele două practici
Educaţia religioasă presupune o racordare optimă a
arsenalului metodologic la obiectivele şi conţinutul acestei
laturi deosebite a educaţiei. Metodele şi tehnicile reclamă o
aplicaţie şi o adaptare care să fie întotdeauna în serviciul
credinţei. Opera educativă şi de catehizare se va supune unei
duble finalităţi: a) fidelitate faţă de ordinea divină, adică a
naturii credinţei şi exigenţelor ei; b) fidelitate faţă de ordinea
naturii, adică a psihologiei copilului, pentru ca adevărurile
credinţei să fie sesizate şi primite. Este de presupus că toate
metodele didactice pot fi compatibilizate şi contextualizate la
specificul formării personalităţii religioase. Important este ca
sufletul elevului să fie sensibilizat şi modelat nu la modul
coercitiv, ci prin înţelegere, bună şi liberă voire. Proiectarea şi
realizarea optimă a activităţii instructiv-educative depind de
felul cum se desfăşoară, dimensionează şi articulează com-
ponentele materiale, procedurale şi organizatorice, ce imprimă
un anumit sens şi o anumită eficienţă pragmatică formării
tineretului. Concretizarea idealurilor educaţionale, în
comportamente şi mentalităţi, nu este posibilă dacă activitatea
de predare şi învăţare nu dispune de un sistem coerent de căi şi
mijloace de înfăptuire, de o instrumentalizare procedurală şi
tehnică a paşilor ce urmează a fi făcuţi pentru atingerea
scopului propus.
Realizarea unei cateheze presupune apelul la un evantai
metodologic actic-participativ şi la o diversitate de procedee de
sensibilizare a virtualului credincios faţă de adevărurile
revelate ale credinţei. Diversitatea metodologică pusă în act
35
este un semn al respectului faţă de cuvântul revelat şi faţă de

fiinţa particulară chemată la opera de evanghelizare. Având în
vedere faptul că activitatea catehetică dobândeşte un statut mai
nonformal (în sensul că nu trebuie să respecte aceleaşi
constrângeri precum cele de la lecţiile ce se desfăşoară în
şcoală) şi că se poate complementa şi cu activităţi recreative
sau cu caracter social-caritabil, spaţiul metodic se poate extinde
înglobând o serie de tehnici ce pun accentul pe dezvoltarea
liberă şi creativă a personalităţii, precum: metode de rezolvare
de probleme (discuţia panel, recensământul problemelor,
tehnica galaxiilor), metode de dezvoltare a abilităţilor de
comunicare (jocul de rol, exerciţiul de spargere a gheţii, turul
galeriei), metode de valorificare a experienţei personale
(tehnica Delphi, studiul de caz, simularea). În plus, metodele
invocate mai sus suscită învăţarea în grup şi prin comuniune,
asumarea unor roluri şi responsabilităţi faţă de cel de lângă
tine, cunoaşterea şi exersarea unor valori nemaifiind o
problemă strict individuală. Astfel de strategii metodice fac ca
şi problemele aduse în atenţie să fie mai largi, mai puţin
încorsetante sau previzibile, dar mult mai apropiate de
interesele stringente ale tinerilor. Să amintim, de asemenea, că
tradiţia didactică a evidenţiat o serie de metode specifice de
formare religioasă ce pot fi contextualizate atât în perimetrul
şcolar, dar, mai ales, în cel catehetic: rugăciunea, participarea
la cultul divin, reflecţia religioasă, lectura şi studiul textului
scripturistic, hermeneutica simbolismului religios, observarea
şi contemplarea directă a lumii ca parte a creaţiei.
Cât priveşte formele de realizare, educaţia religioasă se face
prin intermediul lecţiilor; catehizarea presupune un cadru mai
extins, acesta cuprinzând şedinţa de cateheză, dialogul
săptămânal, conferinţa pe teme spirituale, studiul în biblioteca
parohială, buletinul parohial etc.
36
9. Gradul de autonomie a formatorilor şi a forma-

ţilor (respectiv, profesori-elevi, în educaţia religi-
oasă, cateheţi-catehumeni, în opera de catehi-
zare)
Autonomia, ca principiu şi fapt, constituie o pârghie ce
trebuie utilizată în orice tip de formare. Fără o liber-consimţire
(cel puţin, la un moment dat) nu se poate face educaţie. Fără
sentimentul unei libertăţi protejate, responsabilitate şi
consiliate nu se poate realiza un urcuş spiritual. Desigur,
această autonomie este una dăruită (de educator) sau câştigată
(de educat) printr-o suită de probe şi exerciţii. Autonomia poate
deveni o stavilă în învăţare atunci când nu este instrumentată
didactic sau când situaţia concretă de formare nu justifică o
libertate sporită.
În ce priveşte educaţia religioasă, autonomia se
manifestă pe registre mai limitate. De pildă, conţinuturile de
predat nu se pot negocia, ci sunt programate prin documente
specifice (programe, manuale)ş metodele şi tehnicile de
predare sunt stabilite de profesor; iniţiativa şi scenariul
evaluării ţin de educator; fanta relaţională este reglată, mai tot
timpul, de cadrul didactic etc. Asta înseamnă că autonomia
elevului la ora de religie este una generală, precum cea
manifestată la orice tip de activitate didactică din şcoală. În
cazul catehezei, aceste constrângeri se menţin parţial,
asumându-se, în plus, şi o serie de iniţiative personale ale
elevilor: ce ţinte sau obiective îşi propun catehumenii, ce
probleme anume să se discute, prin ce modalităţi, în ce cadru,
cu ce mijloace etc. Apoi, să nu uităm că în exerciţiul catehizării
pot fi incluse şi persoane adulte care presupun o autonomie
mult mai mare dată de experienţa de viaţă sau de ordin
cognitiv, voliţional, atitudinal.
37
10. Modalităţile de realizare a feed-back-ului şi de

întărire a conduitelor achiziţionate.
Prin procesul evaluativ din cadrul orelor de religie se
urmăreşte determinarea (sau stimularea) concordanţei dintre
comportamentele vizibile, identificabile, concrete, la care ajung
elevii, cu obiectivele referenţiale şi, mai ales, cu cele
operaţionale, stabilite de educator încă de la începutul unei
secvenţe de instruire. Problema valorizării de către profesor a
achiziţiilor specifice educaţiei religioase (cunoştinţe, valori,
atitudini, credinţe etc.) constituie o obligaţie deontologică
pentru pedagogi. În ce priveşte cunoştinţele, nu există nici un
fel de diferenţă între evaluarea acestora şi cea realizată la alte
discipline.
Scopul final al evaluării nu este de a stabili dinafară cât
de „mare” este credinţa elevului, ci de a-l face pe acesta să se
interogheze, să se aplece spre sine, spre credinţa sau ne-
credinţa sa. Obiectivul prioritar al evaluării la disciplina
Religie rezită în punerea elevilor în situaţia de autoevaluare.
Noua concepţie asupra evaluării pleacă de la premisa că aceasta
este un proces circular, activ, dinamic, de îmbunătăţire a
activităţii educative, şi nu de ratificare definitivă a unor
achiziţii. În evaluare se va pune accent nu pe „realizările”
elevilor, ci pe procesele formative şi autoformative care se
activează. Acestea sunt mult mai importante pentru că ele
garantează conduite responsabile prezente sau viitoare. Cât
priveşte metodele de evaluare, cele clasice (orale, scrise,
practice) trebuie ponderate cu cele complementare, ce devin
mai relevante în noul context (observarea sistematică a
comportamentelor, proiectul, portofoliul, investigaţia personală
sau de grup, referatul etc.).
Cam aceleaşi sugestii le avem şi în legătură cu
ratificarea achiziţiilor comportamentale în cadrul catehezei.
Vom avansa, însă, şi unele specificaţii. Chiar dacă în cateheză
nu se pun note, catehetul are datoria să încurajeze, să întărească
38
orice achiziţie pozitivă a catehumenului prin încurajări, laude,

recompense simbolice sau materiale, recurgând, desigur, la
expresii verbale, evidenţieri în faţa grupului, premieri cu cărţi,
obiecte religioase etc. Dacă este adevărat că ţinta finală a
catehezei este mântuirea, atunci un astfel de „comportament”
(nedefinitivat, până în ultimul moment) nici nu poate fi evaluat
(omeneşte, vorbind). Rămân de evaluat doar paşii făcuţi pe
acest drum de catehumen, paşi ce nu pot fi disociaţi de cei ai
catehetului. În fapt, evaluarea catehumenului este şi o evaluare
a catehetului în acest dimpreună umblet spre împărăţia ultimă,
cea cerească. Iar Judecătorul ultim, care îi transcende pe
amândoi, se va bucura de fiecare pas făcut de aceştia către El.
11. Raportul faţă de cult a educaţiei religioase şi,

respectiv, a catehezei
Cultul Bisericii, cu dezvoltările şi adaptările pe care le-a suferit
de-a lungul veacurilor, este, fără nici o îndoială, vehiculul de
transport cel mai performant şi eficient a ceea ce înseamnă
esenţialul credinţei. Acesta reprezintă nu doar o formă de
manifestare a unei (pre)dispoziţii sufleteşti, ci este un sistem
extrem de complex ce subsumează un evantai foarte larg de
elemente. Fără îndoială, elemente de cult pot şi trebuie utilizate
la orele de educaţie religioasă şi cateheză, dat fiind faptul că
însuşi cultul conţine explicit, în structura sa, numeroase
elemente de ordin didactic. În ce priveşte utilizarea elementelor
de cult la ora de religie, trebuie subliniat că acest fapt trebuie să
se desfăşoare strict la nivel discursiv-descriptiv, adaptându-se
conţinutul de predat caracteristicilor psihopedagogice ale
elevilor.
Concluzii
Comparând educaţia religioasă cu catehizarea, pornind
de la o serie de criterii, am ajuns la concluzia că cele două
parcursuri de formare prezintă (la nivel de obiective,
conţinuturi, proceduri, funcţionalităţi etc.) atât continuităţi,
39
similarităţi, dar şi deosebiri, particularităţi (desigur, nu

radicale). Chiar dacă acestea se realizează în cadre diferite, de
către actori diferiţi, ele se complementează fericit şi se
dovedesc a fi deosebit de utile pentru maturizarea spirituală a
persoanelor. Mai mult decât atât, în acest joc al asemănării şi
diferenţei este de aşteptat o stimulare reciprocă a aportului lor
educogen pe linia creşterii calităţii şi responsabilităţii.
BIBLIOGRAFIE:
 Cucoş, Constantin, 2008, Educaţia. Iubire, edificare,
desăvârşire, Editura Polirom, Iaşi.
 Cucoş, Constantin; Hulpoi, Nicolae, 2009, Continuitate
și corelativitate formativă prin catehizare și educație
religioasă, Actele Simpozionului Internațional
Formarea Inimii, Surorile Providenței, Sub egida
Oficiului pentru pastorația școlară și predarea religiei în
școli, Editura Samia, Iași, 2009, ISBN: 978-973-7783-
23-3, pp. 7-17.
 Gordun, Vasile, 2003, Introducere în catehetica
ortodoxă, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul
Iustinian”, Universitatea Bucureşti.
 Holm, J., L., 1975, Teaching Religion in the School: a
Practical Approach, Oxford University Press, London.
 Horga, Irina, 2008, Dimensiuni curriculare ale
educaţiei religioase (Teză de doctorat), Facultatea de
Psihologie şi Știinţe ale Educaţiei, Universitatea
Bucureşti.
 Hutmacher, Walo (coord.), 1999, Culture religieuse et
ecole laique. Rapport du groupe de travail exploratoire
sur la culture judeo-chretienne a l’ecole, Departement
de l’instruction publique, Republique et Canton de
Geneve.
 Radu, Dumitru, 1990, Idealul educaţiei creştine, în
Îndrumări metodice şi didactice pentru predarea
40
religiei în şcoală, Editura Institutului Biblic şi de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti.
 THABOR, L'Encyclopedie des catéchistes, 1993, Ed.
Desclée, Paris.
41
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, APĂRĂTOR AL

DREPTEI CREDINŢE, ÎNVĂŢĂTOR AL POCĂINŢEI,
LUMINĂTOR AL FAMILIEI CREŞTINE ŞI AL
VIEŢII MONAHALE ŞI PROMOTOR AL
FILANTROPIEI CREŞTINE
Pr. Gheorghe Anicoloae

Parohia Sf. Nicolae Moinești
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a iniţiat în

acest an un program-cadru pentru dinamizarea misiunii la
nivelul fiecărei parohii şi mănăstiri din cuprinsul Patriarhiei
Române, prin comemorarea şi sublinierea rolului marilor
păstori de suflete (ierarhi, preoţi, călugări), care, prin slujirea şi
activitatea lor, au contribuit la păstrarea, întărirea şi sporirea
vieţii duhovniceşti a comunităţilor.
Dintre marii păstori de suflete, Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române a ales să fie comemorat în mod
deosebit în acest an marele ierarh Sfântul Ioan Gură de Aur (c.
347-407), datorită faptului că, prin viaţa şi activitatea sa, s-a
dovedit a fi „un apărător al dreptei credinţe, un învăţător al
pocăinţei, un luminător al familiei creştine şi al vieţii monahale
şi un promotor al filantropiei creştine ” .
„Sfântul Ioan Gură de Aur, prin rugăciunea şi viaţa sa
ascetică exemplară, prin exegeza biblică şi predica sa pastorală,
aplicate celor mai concrete situaţii din viaţa oamenilor, a rămas
în conştiinţa Bisericii ca fiind predicatorul şi păstorul neegalat
în întreaga literatură patristică. Sfântul Ioan Gură de Aur a
studiat şi a explicat Sfânta Scriptură cu dragoste nemărginită de
Dumnezeu şi grijă părintească intensă pentru mântuirea
oamenilor. Cele mai cunoscute scrieri ale Sfântului Ioan Gură
42
de Aur au circulat la început în spaţiul românesc în formă de

manuscrise copiate şi păstrate cu grijă de clerici, monahi şi
mireni ortodocşi deopotrivă. Tratatul său «Despre Preoţie» şi
comentariile sale la Evanghelia după Matei şi la Epistolele
Sfântului Apostol Pavel au fost de-a lungul timpului texte de
bază ale vieţii creştine din parohii şi ale spiritualităţii monahale
româneşti. Aşa cum, de-a lungul secolelor, românii ortodocşi s-
au hrănit din bogăţia textelor hrisostomice, la fel şi noi, în
«Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi», suntem
chemaţi să descoperim, să cunoaştem şi să facem roditoare
această moştenire sfântă, vie şi luminoasă a scrierilor Sfântului
Ioan Gură de Aur“ (Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române).
După cum prea bine se cunoaşte, Sfântul Ioan Gură de
Aur s-a născut în Antiohia Siriei în anul 354 (344) din tatăl
Secundus şi mama Antuza. Rămas de timpuriu orfan este
crescut de evlavioasa sa mamă într-o atmosferă duhovnicească.
Studiază retorica în Nicomidia, exegeza şi teologia în Antiohia.
După moartea mamei sale se retrage patru ani înmunţi, trăind
în asceză şi rugăciune, apoi doi ani într-o peşteră. În 381 se
întoarce în Antiohiaşi este hirotonit diacon, compunând în
această perioadă tratatul „Despre preoţie”. În 386 Ioan este
hirotonit preot şi primeşte datorită elocinţei sale supranumele
de „Gură de Aur”. După câţiva ani, fiind vacant scaunul
arhiepiscopal din Constantinopol, împăratul Arcadie şi eunucul
Eutropie (primul ministru) îl instalează în 398 în această înaltă
treaptă arhierească.Cu timpul Ioan Gură de Aur a intrat în
conflict cu împărăteasa Eudoxia şi cu Teofil al Alexandriei,
ceea ce i-a atras depunerea din treaptă, exilul şi moartea în 407
la Comana.
În privinţa aspectului fizic, Sf. Ioan era mic de statură şi
plăpând, avea faţa plăcută, dar slăbită de post şi suferindă,
obrajii traşi, fruntea înaltă, liberă şi ridată, proeminentă, capul
pleşuv, urechile puţin mari, un chip plat, cu barbă, ochii adânci
43
erau ca două torţe arzând şi deosebit de ageri şi de pătrunzători.

Stomacul îi crea des probleme şi adesea febră. Era foarte
sensibil la frig. La fizic nu avea nimic prin care să se impună
mulţimii. Întreaga sa viaţă era în ochii vii şi strălucitori şi în
voce, relativ slabă dar de o rară putere de persuasiune (Cf. J.
Tixeront, Précis de Patrologie, Paris, 1927, pp. 264-266).
Gusturile sale erau dintre cele mai simple, iar viaţa sa, de o
austeritate continuă. Era o natură delicată, simţind cu putere
lucrurile şi traducându-şi impresiile într-un mod tranşant.
Graţios, bun, afectuos şi vesel cu cei apropiaţi, rămânea, în
relaţiile sale exterioare, tot timpul rezervat. Hrisostom atacat,
calomniat, a refuzat lupta şi i-a plăcut mai mult să cedeze decât
să lupte. În faţa duşmanilor fără conştiinţă nu şi-a valorizat
drepturile.
Opera Sfântului Ioan Hrisostom

În ce priveşte opera, putem spune că acesta lasă
posterităţii o operă uriaşă, inegalabilă atât ca dimensiuni, cât şi
prin conţinut, cuprinzând 18 volume în ediţia Migne (vol. 47-
64), comparabilă doar cu cea a lui Origen sau a Fericitului
Augustin. Dintre anticii antiohieni, Sfântul Ioan este singurul
ale cărui scrieri au dăinuit, în timp, aproape în întregime. Acest
privilegiu este datorat personalităţii autorului, dar nu într-o mai
mică măsură, valorii lor. Nici un scriitor oriental nu a obţinut în
asemenea măsură admiraţia şi aprecierea posterităţii.
Scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, dintre cele mai
bogate şi alese ale literaturii mondiale, s-au păstrat aproape în
totalitate. Opera sa conţine tratate, omilii, cateheze, comentarii
biblice, cuvântări, epistole, precum şi cărţi de cult, dintre care
cea mai celebră, rămâne, fără îndoială, Slujba Sfintei Liturghii,
după care se oficiază Liturghia în cea mai mare parte a Bisericii
Ortodoxe.
Majoritatea acestor scrieri sunt la origine predici
susţinute de Sfântul Ioan în Antiohia şi Constantinopol. Unele
44
dintre acestea nu au fost scrise propriu-zis de Ioan, ci

stenografiate de tahigrafi în timp ce el le vorbea credincioşilor,
iar înaintea editării acestora, erau verificate şi corectate de
Sfântul Ioan.
Toate scrierile Sfântului Ioan atrag şi uimesc într-atât
încât îl cuceresc cu totul pe cititor. Operele sale literare sunt un
izvor nesecat nu doar pentru teologi, ci şi pentru arheologi şi
pentru istoricii culturii.
Conținutul scrierilor Sfântului Ioa n

Scrierile lui Ioan analizează cu limpezime şi convingere
probleme morale, sociale, dogmatice şi interpretative,
comentează practicile vieţii cotidiene, interpretează cărţile
Vechiului şi Noului Testament, elogiază personalitatea multor
personaje biblice, a sfinţilor, şi a contemporanilor săi de seamă,
se opresc asupra învăţăturilor fundamentale ale Bisericii şi
apără învăţătura genuin-creştină de asaltul ereziilor destul de
numeroase în acea perioadă.
Bogăţia, profunzimea şi logica ideilor sale, cunoştinţele
lui enciclopedice, memoria sa fenomenală şi precizia în citarea
şi interpretarea Scripturii, precum şi descoperirea bogăţiilor de
sensuri ale scrierilor acesteia, frumuseţea şi atracţia stilului,
figurile retorice, jocul de cuvinte folosit în unele locuri, desfată
sufletul cititorului constituind un adevărat festin duhovnicesc
pentru acesta.
Aproape fiecare frază din omiliile sale este certificată
cu un citat din Sfânta Scriptură. Fiecare idee este imediat
lămurită prin diferite exemple sau asemănări luate din
fenomenele naturii, din regnul plantelor, sau al animalelor, din
faptele omeneşti, şi cu deosebire din moravurile şi obiceiurile
oamenilor de atunci.
Scrierile Sfântului Ioan au un caracter particular ce îţi
relevă imediat dacă scrierea aparţine Sfântului sau nu, chiar
dacă nu se cunoaşte de la început numele autorului, ci se
45
voieşte a se dovedi din lectura scrierii. Toate scrierile Sfântului

Ioan, fie ele dogmatice, fie morale, fie comentarii la Scriptură,
poartă ca tip particular următoarea caracteristică: nici scrierile
dogmatice nu sunt curat dogmatice, nici cele morale nu sunt
curat morale şi lipsite de partea dogmatică, şi nici explicările
sau herminiile lui asupra Sfintei Scripturi, nu pot fi curat
hermeneutice, fără partea dogmatică, ci toate se prezintă sub
aceste trei feţe: dogmatică, hermeneutică şi morală.
Spicuind din învățătura sa și încercând o ierarhizare
tematică, trbuie să începem cu cele trei virtuți teologice:
credința, nădejdea și dragostea. Constituind trăsătura
fundamentală a creștinului, „fără Credință, arată Sf. Ioan, este
cu neputință ca omul să fie bineplăcut lui Dumnezeu” 1. Trbuie
însă ca această credință să fie statornică și nezdruncinată, și să
se sprijine pe Stânca nesurpată a credinței, pe Domnul nostru
Iisus Hristos.
Credința fără nădejde nu poate să existe. Credem și
nădăjduim! Dacă agricultorul trudește și nădăjduiește, la fel și
corăbierul și negustorul, și aceasta pentru lucruri care sunt
nesigure, cu mult mai mult trebuie să trudească creștinul și să
aibă speranțe și nădejdi care niciodată nu sunt dezmințite2.
Dragostea este trăsătura comună a lui Dumnezeu și a
oamenilor. Fără dragoste, nici martiriul nu poate să ne
folosească. Iubirea a făcut cerul pământ, L-a făcut pe
Dumnezeu om, ca omul să devină dumnezeu. Ceea ce-l
aseamănă pe om cu Dumnezeu, mai mult decât toate, este
iubirea față de vrăjmași. Cea mai frumoasă coardă a lirei este
cea care interpretează melodia care se numește: iubire de
vrăjmași. Noi în ce stare și în ce treaptă a iubirii ne aflăm? 3...
Cercetând mai departe, învățătura sa, putem spune că
Sf. Ioan Gură de Aur este unul dintre marii Părinți ai
Bisericiicare ne-a arătat „înălțimea smereniei” 4. El însuși fiind
smerit, în adevăratul sens al cuvântului, a practicat virtutea
aceasta chiar și în exil. Prin urmare, ne poate îndruma și pe noi,
46
în chip minunat, prin textele lui despre smerenie, deoarece

„Stăpânului îi plac astfel de suflete smerite”. De cealaltă parte
este mândria5care „pe toate le pierde”, încât și pe puterile
netrupești „le -a aruncat din ceruri”.
Slava deșartă6, ca și mândria, schimbă ordinea
lucrurilor. Astfel, din pricina ei, deși avem Judecător, punem
părerile omenești deasupra părerii Judecătorului. Slava
omenească este goală, deșartă, așa cum mărturiseau și vechii
filozofi.
Îngâmfarea7 este o altă patimă sufletească,
asemănătoare celor de dinainte, și de aceea este nevoie de
atenție sporită, ca cineva s-o poată evita.
Este oare îngăduită lauda? În ce situații și de ce? Există
situații, arată Sf . Ioan, în care lauda se impune, dar iarăși este
primejdioasă. Se impune când omul este îmbunătățit
duhovnicește și trebuie ca celălat să se folosească.
Cercetându-i în continuare opera, înțelegem că Sf. Ioan
Gură de Aur nu este doar predicatorul vestit al milosteniei și al
pocăinței, ci și o călăuză prețioasă a vieții de familie8, care
astăzi este atacată de atâtea curente.
Sfântul părinte dă un răspuns cu putere, crizei în care se
găsește astăzi familia creștină, lovită de duhul desfrânării,
atacând punct cu punct toate justificările aduse de cei care
încearcă s-o lovească. Motivații ca: nepotrivirea de caracter,
răcirea iubirii dintre soți și divorțul, primesc replica cea mai
zdrobitoare, fără cuvânt de apărare.
Câtă însemnătate dă nunții Sf. Ioan Gură de Aur, reiese
din cuvintele sale, pe care le întărește: „Nimic să nu fie mai
cinstit femeii decât bărbatul său, și nimic mai iubit bărbatului
decât femeia lui! Aceasta constituie viața noastră: unirea femeii
cu bărbatul, aceasta constituie întreaga lume”9.
Însemnătatea pe care Sf. Ioan Gură de Aur o dă
milosteniei10putem s-o înțelegem din definiția pe care o dă
acestei virtuți, dar și din consecințele pe care le produce.
47
Adăugăm câteva epitete caracteristice pe care Sf. Ioan le

folosește deseori pentru această virtute. Așadar milostenia este:
un împrumut neobișnuit, podoabă și veșmânt al sufletului,
medicamentul cel mai ieftin. Milostenia este nemuritoare și
veșnică, împărăteasă plină de mare îndrăzneală a vieții noastre.
Este luminoasă, hrănitoare și întăritoare, hrană zilnică, izvor și
masă sigură. Este nebiruită și neînfrântă de diavol.
Prin urmare, nu există nimic mai înalt decât milostenia.
Ea poate să șteargă toate păcatele noastre și trebuie doar să fie
lipsită de lăcomie și să fie făcută cu bucurie și nu cu tristețe sau
de nevoie.
Și astăzi, în epoca societății de consum, se impune
reînvierea acestei virtuți și readucerea ei la lumină.
Dacă milostenia este inima virtuții, rugăciunea11, spune
Sf. Ioan, este tăria și viața sufletului. Și așa cum omul nu poate
să trăiască fără inimă, la fel nu poate să existe și să viețuiască
nici fără rugăciune. Omul care nu se roagă este mort, pentru că
nu se află în comuniune cu Dumnezeu, Izvorul vieții. Și așa
cum plantele care nu sunt udate, se vestejesc și se usucă, la fel
și omul care nu se roagă, pălește și moare duhovnicește. Prin
urmare, rugăciunea este: dialog și convorbire cu Dumnezeu,
dorință și mărturie a iubirii față de Domnul, armă tare, lumina
sufletului.
Deoarece sunt mulți cei care se sprijină pe puterea
rugăciunii celorlalți, fără ca ei să depună cea mai mică
strădanie, Învățătorul Bisericii ne clarifică cum stau lucrurile și
ne răspunde: rugăciunile celorlalți au putere doar atunci când le
săvârșim împreună cu ei, când ne schimbăm și noi.
Nu există păcat care să nu cedeze în fața puterii
Pocăinței12,sunt alte cuvinte de aur ale Sf. Ioan. Păcatul se
aseamănă cu o scânteie, în timp ce iubirea de oameni și
dragostea lui Dumnezeu, cu oceanul care nu are margini.
„Ai păcătuit? Să nu deznădăjduiești! Ai săvârșit rele
nenumărate? N-ai ajuns încă în iad! Ori de câte ori ai cădea, de
48
atâtea ori să te și ridici. Și sfinții au căzut în păcate!” Pavel a

fost hulitor și prigonitor, Petru s-a lepădat de Hristos. Vameșul
s-a făcut evanghelist. Pocăința îl face pe păcătos asemeni celui
care n-a păcătuit.
Urmarea pocăinței este spovedania, care la rândul ei
este „aliatul postului”. Trebuie doar să fie făcută la timpul
potrivit. Acestea ne ajută să ajungem acolo unde este
„Împăratul tuturor”.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne dezvăluie care este
moartea adevărată și moartea falsă. Mort cu adevărat nu este
cel care suferă moarte biologică, pentru că moartea aceasta are
doar denumirea de moarte. Hristos prin moartea Sa, a biruit
moartea, iar diavolul, prin arma cu care credea că-L va birui pe
Hristos, a suferit propria pierzanie. Prin moarte, dreptul se
mută acolo unde va primi plata ostenelilor sale, în timp ce
păcătosul se oprește din făptuirea faptelor sale.
„Nu opresc tânguirea”, întărește Sfântul Ioan. „Plângi și
tu, așa cum a plâns Domnul Însuși pentru priete nul Său, Lazăr,
cu bunăcuviință și gravitate, nu ca unul care nu crede în
Înviere”13.
Ceea ce aduce multă mângâiere celor îndoliați sunt
parastasele care au fost rânduite de către Biserică din vremurile
cele mai vechi, cunoscând, conform mărturisirii Sfântului Ioan,
câștigul sufletului din aducerea „Jertfei celei fără de Sânge, dar
și din milosteniile care se fac pentru cei adormiți.
Spicuirile din învățăturile Sf. Ioan, au fost luate din cele
8 volume intitulate sugestiv „Cuvinte De Aur”, apărute în
1993, ale ieromonahului Benedict Atonitul, din Schitul Nou,
Sf. Munte Athos, ce reprezintă o editare selectivă pe teme a
operei unuia dintre cei mai iubiți părinți ai spiritualității
răsăritene, Sfântul Ioan Gură de Aur.
49
Corespondența Sfântului Ioan

În scrisorile sale, se pare că vorba sa este mai puţin
nervoasă, mai puţin profundă, subtilă, însă de o inteligenţă
ascuţită, mai eficace şi mai pe înţelesul ascultătorilor şi
cititorilor pentru care oratorul are o afecţiune aparte. A fost
bine spus că dacă Ipponate ilumina minţile, Hrisostom reuşeşte
să întărească voinţa. Scrisorile, care sunt circa 240 la număr,
foarte scurte, aproape toate scrise în exil şi pe tema
Providenţei, temă ce era cea mai potrivită pentru a mângâia
sufletele de tulburările suferite atunci de către Biserică,
tulburări care îl întristau foarte mult, mai mult decât propriile
lui suferinţe. În această privinţă, sunt deosebite cele 17 scrisori
închinate văduvei Olimpiada; de mare interes istoric s-au
dovedit a fi şi cele două scrisori dedicate Papei Inocenţiu în
care Hrisostom formulează o adresare elocventă. Epistolele
sunt adresate vechilor prieteni din Antiohia şi Constantinopol,
episcopi, preoţi, călugări, funcţionari, care îi luaseră partea şi
care din pricina acestei loialităţi faţă de el, fuseseră închişi,
torturaţi sau exilaţi. Se poate ca autorul, prizonier în deşertul
său, să fi fost supus cenzurii, dar şi formaţia sa clasică la şcoala
lui Libanius se simte într-o oarecare măsură. Învăţase să trateze
corespondenţa ca pe un gen literar, deţinând legi şi reguli
proprii, la care, ca un om cultivat, ţinuse. Această consideraţie
ne va explica de ce Sfântul Ioan Hrisostom, care de altfel face
dovada unei veritabile stăpâniri a limbii, n-are aici aceeaşi
ţinută literară.
Sf. Ioan – remarcabil teolog

În teologie, Sf. Ioan Gură de Aur este, înainte de toate,
un moralist care extrage din învăţătura curentă consecinţe
practice. El cunoaşte, de altfel, foarte bine doctrina creştină şi,
în anumite discursuri de controversă, a expus-o într-un mod
savant, dar nu a aprofundat-o pentru ea însăşi, nici nu s-a
amestecat în discuţii teologice. S-a spus, adeseori, că Sfântul
50
Ioan Gură de Aur a fost mai puţin preocupat de problemele

dogmatice şi mai mult de cele morale. O astfel de disociere este
neavenită, deoarece învăţăturile sale morale sunt mereu
ancorate în structurile doctrinare biblice şi ale tradiţiei
Bisericii. Putem înţelege mai bine pasionanta lui preocupare
faţă de morală, dacă avem în vedere faptul că el s-a considerat
înainte de toate păstor de suflete şi abia apoi învăţător. Ca
păstor de suflete, el a înţeles şi a cultivat datoria sfântă de a-i
învăţa pe credincioşi ce înseamnă, în realitate, transpunerea
noţiunilor de credinţă în viaţă, asumându-şi astfel sarcina
propovăduirii cuvântului evanghelic. Putem spune că Sfântul
Ioan a fost oarecum reţinut în speculaţii despre tainele divine.
Atributele lui Dumnezeu îi sunt familiare, dar el caută mai
puţin să le analizeze, dorind mai mult să le trăiască şi să le facă
trăite. Sfântul Ioan Gură de Aur nu a avut curiozitatea de a
cerceta modul în care, în Hristos, cele două firi s-au unit, iar, pe
de altă parte, ca un veritabil antiohian, el a insistat cu precădere
asupra umanităţii sfinte, a vieţii, a operei şi a morţii lui Hristos.
Trebuie însă subliniat faptul că la acea vreme nu erau
erezii îngrijorătoare de combătut, aşa cum fuseseră înainte şi
după el. În acest domeniu, Sfântul Ioan nu a avut mult de lucru
şi nici nu s-a văzut constrâns să aprofundeze grave probleme
teologice, aşa cum li s-a întâmplat Sfântului Atanasie, Sfântului
Vasile, Fericitului Augustin. A luptat mai ales împotriva
ereticilor anomei, alcătuind și o lucrare intitulată Contra
anomeilor.
Neegalat în exegeza Sfintei Scripturi

În exegeză, el caută mai întâi sensul literal şi nu se teme
să facă, atunci când se impune, consideraţii gramaticale şi
lingvistice pentru a explica un pasaj dificil, dar aceasta nu
semnifică decât o pregătire pentru a desprinde sensul tipic sau
învăţătura morală a textului.
51
Este de netăgăduit că Sfântul Ioan ocupă primul loc în

literatura noastră bisericească, mai ales ca hermeneut neîntrecut
al Sfintei Scripturi. Fidel principiilor Şcolii din Antiohia, al
cărei ilustru reprezentant şi este, el se ataşează mai ales
exegezei literale. Totuşi, temperează rigiditatea acestei metode
fie printr-un recurs prudent şi moderat la un oarecare
alegorism, mereu fondat pe literă, fie prin insistenţa asupra
învăţăturii morale şi a bogăţiei aplicaţiilor practice. Hrisostom
era omul unei singure Cărţi. Biblia sa nu era niciodată închisă.
O ştia pe de rost. O citează, o explică, o comentează şi
recomandă permanent citirea acesteia. Sfânta Scriptură este,
pentru Sfântul Ioan, sursa principală şi unică a gândirii sale. El
face din aceasta o lege pentru orice orator creştin. Biblia este
pentru Sfântul Ioan Hrisostom cartea prin excelenţă, care
reuneşte lecţiile cele mai variate şi cele mai practice pentru
instruirea credincioşilor. Din textele sfinte, Sfântul Ioan
Hrisostom îşi propune să scoată întreaga profunzime. Cu
imaginaţia sa prolifică, el îşi închipuie fără greutate
personajele, intră fără greutate în sentimentele lor, până a şi le
însuşi şi apoi le transmite cu o vitalitate a cărei emoţie te
molipseşte.
Marele arhiepiscop al Constantinopolului comentează
cea mai mare parte a cărţilor Vechiului şi Noului Testament, de
la Facere şi până la Epistola către Evrei. Sfântul Pavel este
pentru dânsul obiectul unei predilecţii speciale. Fără îndoială,
cele mai numeroase şi cele mai vii cuvântări de laudă sunt cele
consacrate Sfântului Apostol Pavel. Aproape la fiecare pas
pomeneşte cu drag numele marelui Apostol.
Neîntrecut predicator
Ca predicator, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost
considerat cel dintâi. Făcând o paralelă între Hrisostom şi
Augustin, teologul Bardenhewer spunea: „Augustin vorbea
scurt, prefera silogismul; Hrisostom foarte lung, adesea câte
52
două ore fără să producă oboseală ascultătorilor, ci dimpotrivă.

Augustin se adresa mai mult minţii, Hrisostom sufletului
întreg, pe care voia să-l vadă mişcat la fapte creştine. Augustin
urma în cuvântarea sa o cale severă, logică, rece, abstractă, de
multe ori chiar greoaie, Sf. Ioan însă vorbea cald, cursiv,
figurat, se inspira de la auditoriul său sau de la împrejurări;
ţinea continuu încordată atenţia ascultătorilor prin exemplele
vii şi plastice de care se servea, prin figurile de stil, care
niciodată nu erau exagerate. Predica lui era un fel de exegeză.
Găsim la el unele interpretări de o rară frumuseţe. Despre
corabia lui Noe, spune el undeva: Aceasta avea un sens tainic,
era prototip al celor viitoare; căci prin corabie era preînchipuită
Biserica; prin Noe, Hristos; prin porumbel, Sfântul Duh, prin
frunza de măslin, dragostea lui Dumnezeu pentru oameni
(Geschihte der Altkirchlichen Literatur, 1923, p. 355).
Cuvântul a fost vocaţia şi dorinţa sa arzătoare şi cea mai
pură măreţie. Contemporanilor săi le plăcea deja să spună: Şi
din gura sa ieşeau cuvinte mai dulci ca mierea. Toate secolele
creştine au confirmat acest elogiu. A fost numit Homer al
oratorilor. El cunoştea regulile artei oratorice încât nici un
scriitor grec creştin nu i s-ar fi putut compara, iar aceste reguli
le aplica cu cea mai mare libertate. Cu toate aceste elogii, este
prea puţin cunoscut, şi cu siguranţă prea puţin cercetat, chiar şi
de cei care consideră numele său un simbol.
Pe când alţii sunt doar slujitori ai regulilor şcolare,
Sfântul Ioan Hrisostom aplică aceste reguli oarecum fără să se
gândească, fără vreun artificiu şi cu un simţ perfect al măsurii.
Contemporanii săi, şi alături de aceştia, generaţiile
următoare, nu conteneau să-l proclame cel mai mare dintre
oratorii Bisericii greceşti. Papa Pius X l-a decretat patron al
predicatorilor creştini (Berthold Altaner, Patrologia, ed.
Marietti, 1977, p. 334), iar numele său stă şi astăzi pe buzele
tuturor.
53
Predica şi îngrijirea sufletului deveniră, pentru Sfântul

Ioan, scopul principal al vieţii sale; în fapt, au fost transmise
urmaşilor mai mult de 700 de predici autentice, rod al celor 12
ani de misiune în Antiohia şi al celor 6 ani de episcopat (până
la exilarea sa) în Constantinopol.
Predicile sale erau practice. Predica pe subiecte sau
teme apăsătoare – păcat, căinţă, credinţă, lucrarea pentru
mântuire a lui Hristos. Multe dintre ele explică Sfânta
Scriptură, sursă inepuizabilă de învăţături morale şi pretext de
îndemnuri la sfinţenie.
Predicile sale, care durau deseori chiar şi două ore, nu
plictisesc, nici nu obosesc întrucât sunt însufleţite de imagini şi
comparaţii; acestea sunt, de asemenea, corelate, în exordii şi
concluzii, cu evenimente contemporane şi, uneori, îmbogăţite
de digresiuni în jurul unor argumente de mare interes.
Sf. Ioan Gură de Aur – un arhipăstor exemplar

Pe cât a fost de mare orator, pe atât a fost de mare
păstor sufletesc. Sfântul Ioan Gură de Aur a slujit preoţia ca
diacon, ca preot şi ca episcop. Principiile preoţiei sunt trasate
cu mână de maestru în tratatul său Despre preoţie, la care au
meditat atâţia preoţi care găsesc în el sfaturi, îndrumări şi
consolări admirabile. El a avut atitudini, învăţături, tâlcuiri,
îndrumări şi explicaţii care sunt valabile şi astăzi. Tragedia
vieţii Sfântului Ioan ne arată ce adâncă conştiinţă religioasă a
avut ierarhul, în faţa moaştelor căruia a trebuit să se plece
împăratul Teodosie al II-lea (408-450) şi să îngenuncheze,
cerând iertare pentru păcatele părinţilor săi.
În calitate de episcop, Ioan a aplanat unele conflicte
între împărat şi oficialii săi, în special în probleme foarte
importante; a intervenit în probleme disciplinare convocând
sinoade, destituind episcopi, închizând biserici non-niceene; de
asemenea, a vizitat deseori mănăstirile pentru maici din
vecinătate pentru a instrui membrii comunităţii. Sfântul Ioan nu
54
s-a sfiit să pună ordine chiar în eparhii străine, cum a fost cea a
Efesului, şi a depus, într-un sinod local, pe şase episcopi care-şi
cumpăraseră dregătoria cu bani. Din lucrarea sa misionară una
misionară mai amintim: convertirea goţilor la ortodoxie (le-a
dat o biserică şi le-a hirotonit preoţi dintre ei) şi trimiterea unor
călugări pentru răspândirea creştinismului în Sciţia, Persia şi
Fenicia. Deci pe sciţii care locuiau împrejurul Dunării i-a
luminat (adică populaţiile care locuiau pe teritoriul ţării
noastre, pe strămoşii noştri). În timpul acesta, Sfântul Ioan şi
slujea, predica, medita, catehiza, făcea vizite pastorale, cerceta
aşezămintele Bisericii, făcea administraţie, citea şi scria. Cele
mai multe din aceste obligaţii le îndeplinea zilnic, ca Sfântul
Vasile cel Mare şi Fericitul Augustin. E greu de închipuit cum
reuşea el să facă faţă unei asemenea munci enorme, mai ales că
era o mână de om, şi deseori bolnav.
Nectarie, patriarhul anterior, fusese un mare senior, şi
fastul clerului înalt ajunsese la concurenţă cu cel al aristocraţiei
civile. Mare parte dintre clericii colaboratori au fost foarte
nemulţumiţi de austeritatea şi frugalitatea noului patriarh, care
cerea să fie vândute obiectele de lux din Patriarhie, care refuza
mesele copioase, totdeauna mânca singur.
A reorganizat spitalele şi ospiciile oraşului mergând
până la a încerca să-l depăşească pe Sfântul Vasile în
încercarea sa de a pune pe picioare o instituţie pentru leproşi; a
vândut bunuri bisericeşti, folosind banii în scopuri filantropice;
şi, chiar şi în exil fiind, a răscumpărat captivi pe care i-a redat
familiilor. Pentru aceasta, ca şi alţi episcopi de dinainte şi de
după el, a folosit banii de la susţinătorii înstăriţi.
Apostolul milosteniei și ambasadorul săracilor

Sfântul Ioan Gură de Aur este, prin excelenţă, şi
apostolul milosteniei. El şi-a îndemnat ascultătorii la
milostenie. A condamnat cu duritate avariţia (în omiliile despre
Lazăr şi bogatul rău) şi s-a făcut panegiristul milosteniei.
55
Elocinţa sa este inepuizabilă în a relua această temă fără

încetare. A da unui sărac înseamnă a da lui Dumnezeu şi Ioan a
găsit, înaintea lui Bossuet, accentele magnifice pentru a celebra
eminenta demnitate a săracilor. În zelul său, s-a lăsat dus până
acolo încât apare ca un tribun ce discută de la înălţimea
scaunului problema socială. Dar, în loc să concluzioneze ca un
tribun dreptul de revoltă al săracului faţă de bogat, el nu are alt
scop decât de a-l aduce pe cel bogat la milostenie şi la
practicarea într-ajutorării.
Apelativul de Hrisostom
Dacă ne întrebăm, care a fost calitatea lui superioară, şi
care a fost caracteristica sa deosebită, negreşit vom răspunde că
în privinţa culturii filosofice şi enciclopedice, nu era mai prejos
de scriitorii din timpurile sale; ca hermeneut al Sfintei Scripturi
a fost aproape de neîntrecut, pentru care toţi hermeneuţii de
după dânsul, pe el l-au avut de bază în herminiile lor; în
privinţa sfinţeniei vieţii a fost unul dintre cei mai rari bărbaţi ai
Bisericii creştine iar ca păstor şi administrator a fost de
admirat. Dar cu asemenea calităţi îi găsim împodobiţi şi pe alţii
dintre Părinţii Bisericii creştine. Aceea însă, care îl distinge pe
Sfântul Ioan de toţi ceilalţi Părinţi, dascăli şi scriitori ai
Bisericii creştine, aceea care-l arată a fi de neîntrecut, şi în care
n-a avut până acum egal pe nimeni, care şi constituie slava lui
particulară, este calitatea de Hrisostom pe care i-au acordat-o
secolele de după dânsul.
Acesta este Sfântul Ioan din Constantinopol: un
mesager al poporului, o inimă mare, un împătimit al studiului
Cărţii (adică al Bibliei – n.n.) şi iubitor de semeni; un om ce
părea să ştie intuitiv care erau nevoile oamenilor şi care să
distingă adevărul de fals. A fost cu adevărat gură de aur, a fost
cel mai elocvent retor al Bisericii creştine, până în ziua de
astăzi. Creştinătatea întreagă, imediat după încetarea lui din
viaţă, l-a proclamat dascăl ecumenic, cel mai mare luminător al
56
lumii, stâlpul Bisericii, lumina adevărului, trâmbiţa lui Hristos,

prooroc şi vorbitor al tainelor lui Dumnezeu, Theoforul Ioan,
Hrisostomul Ioan, voind prin aceasta de a învedera marele lui
talent oratoric.
BIBLIOGRAFIE:
1. Sf. Ioan Gură De Aur, Cuvinte de Aur, Prelucrare de
Benedict Aghioritul, Edit. Egumenița, 2012, vol . I, pg. 7.
2. Idem pg. 8.
3. Idem, ibidem.
4. Idem, vol. II, pg. 17.
5. Idem, pg. 141.
6. Idem, pg. 200.
7. Idem, pg. 204.
8. Idem, vol. III, pg 25.
9. Idem, pg. 59.
10. Idem, vol. IV, pg. 23.
11. Idem, vol. V, pg. 21.
12. Idem, vol. VI, pg. 27.
13. Idem, vol. VII, pg. 31.
57
UN MODEL PEREN - PEDAGOGIA CREȘTINĂ A

Prof. Nechita Adrian-Viorel

Colegiul Tehnic ,,Anghel Saligny” Bacău
Orator fără seamăn al Ortodoxiei, mărturisitor, exeget,

isihast, teolog, ierarh de seamă al Bisericii, Sfântul Ioan Gură
de Aur ni se descoperă ca o personalitate complexă și de primă
mărime a secolului al IV-lea, ca un model de trăire și de
mărturisire a învățăturii Mântuitorului Hristos. Despre viața și
opera marelui antiohian s-a scris mult și se va scrie și mai
mult1. Principalele sale lucrări în care Sfântul Ioan Hrisostom a
atins problema educației creștine sunt ,,Despre slava deșartă și
despre crește rea copiilor” și ,,Apologia vieții monahale”, dar
problematica educației se regăsește constant în aproape
întreaga sa operă. Se pare că multe dintre principiile
pedagogice formulate de către Sfântul Ioan Gură de Aur sunt în
acord cu cele enunțate de Platon, Aristotel și Pseudo-Plutarh2,
însă, în opera hrisostomică, ele sunt prelucrate creator în duh
creștin.
1
Amintim doar următoarele lucrări: pr. prof. dr. Ioan G. Coman,
Patrologie, Sfânta Mănăstire, Dervent, 2000; ***, Viața Sfântului Ioan
Gură de Aur în relatările istoricilor bisericești: Paladie, Teodor al
Trimitundei, Socrates, Sozomen și Fer. Teodoret al Cirului, trad., introd.
și note de pr. prof. dr. Constantin Cornițescu, EIBMBOR, București,
2001; Virgil Gheorghiu, Gură de Aur atletul lui Hristos, ed. a 2-a, trad. de
Maria-Cornelia Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2008.
2
Lect. univ. dr. Remus Mihai Feraru, Principiile pedagogice ale Sfântului
Ioan Gură de Aur. Analiza tratatului „Despre creșterea copiilor”, în vol.
,,Sfântul Ioan Gură de Aur Ierarh – Teolog - Filantrop (407-2007)”, Ed.
Andreiană, Sibiu, 2008, pp. 454-455.
58
În viziunea părintelui antiohian, purtarea de grijă de

sufletele copiilor este o mare responsabilitate acordată de
Dumnezeu părinților, care nu vor avea cuvânt de apărare în fața
Creatorului nostru pentru neglijarea acestei îndatoriri3. Din
acest motiv, Sfântul Ioan considera că ,,nepurtarea de grijă de
copii este un păcat care întrece pe toate celelalte și merge chiar
până la culmea răutății” 4. El îi numea chiar ,,ucigași de copii”
pe părinții care nu își creșteau odraslele în frica de Dumnezeu
și în virtute5. Așadar, modelul de virtute trebuie oferit în primul
rând de familie. Modelul parental plin de virtute va conduce la
o educație încununată de succes, căci ,,dacă bărbatul și femeia
vor trăi conform principiilor stabilite de el [Pavel], nici că vor
avea osteneală mare de a supune pe copiii lor și a-i face
ascultători. Când de la început lucrul are o bază bună, puternică
și bine întocmită, pe urmă toate merg regulat pe calea legiuită
cu multă ușurință”6.
Educația copiilor trebuie să fie prioritară pentru părinți:
,,Toate să ne fie secundare față de îngrijirea copiilor și față de
datoria de a-i crește întru învățătura și certarea Domnului. Dacă
copilul se va învăța a fi filosof încă din început, atunci el a
câștigat o bogăție mai mare decât orice bogăție din lume și o
slavă mai puternică decât orice”7. Lipsa de implicare a
părinților însă le va aduce acestora roadele răutății, întrucât
3
Despre văduvie, 7, în Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre schimbarea
numelor. Despre răbdare. Despre milostenie. Despre tăria credinței.
Despre propovăduirea Evangheliei și alte omilii, trad. și note de pr. prof.
Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 2006, p. 356.
4
Apologia vieții monahale, III, 3, în Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre
feciorie. Apologia vieții monahale. Despre creșterea copiilor, trad. de pr.
Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 2007, p. 246.
5
Despre văduvie, 7, p. 356.
6
Omilia XXI la Efeseni, în Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariile sau
explicarea Epistolei cătră Efeseni, trad. de arhim. Theodosie Athanasiu,
Iași, 1902, p. 212.
7
Omilia XXI la Efeseni, p. 215.
59
,,noi cei întâi, părinții, vom culege roadele dacă îi creștem pe

copii obraznici, nerușinați, neascultători și grosieri. Să nu
facem așa”8.
Exemplul clasic adus de Sfântul Ioan în sprijinul ideii
de pedeapsă a părinților pentru neglijarea educației copiilor
este cazul profetului veterotestamentar Eli. Acesta nu și-a oprit
fiii de la păcat și din această cauză ,,a ațâțat pe Dumnezeu la
luptă și împotriva lui, și împotriva fiilor lui. Pentru că și -a
cruțat fără socoteală fiii, a pierdut, o dată cu mântuirea copiilor
lui, și propria sa mântuire”9. Luând seama la pedeapsa venită
asupra profetului lui Dumnezeu pentru needucarea fiilor,
părinții ar trebui să dobândească înțelepciune și să ia seama la
consecințele faptelor lor. Iar Sfântul Ioan concluzionează: ,,De
unde vine moartea copiilor înainte de vreme? De unde bolile
cumplite și fără de sfârșit și peste noi, și peste copiii noștri? De
unde pagubele, de unde accidentele, de unde neajunsurile, de
unde nenumăratele nenorociri? De acolo că nu avem nicio grijă
de copiii noștri când sunt răi”10.
Marele părinte antiohian cere ca pedagogul să fie bărbat
virtuos, vrednic și destoinic 11. Alături de tată, un rol important
revine mamei, pedagogului și servitorului însoțitor. De la
aceștia ,,copiii să nu audă niciun cuvânt nelalocul lui, nici de la
servitori, nici de la pedagog, nici de la îngrijitori. După cum
plantele când sunt mici și plăpânde au nevoie de mai multă
îngrijire, tot astfel și copiii. Să ne îngrijim să le luăm pedagogi
buni ca să le punem o bună temelie chiar de la început și să nu
primească din fragedă vârstă ceva rău”12.
8
9
Apologia vieții monahale, III, 3, p. 248.
10
Apologia vieții monahale, III, 3, p. 251.
11
Constantin Cucoș, Educația religioasă. Repere teoretice și metodice,
ed. a 2-a revăzută și adăugită, Ed. Polirom, Iași, 2009, p. 91.
12
Despre slava deșartă și despre creșterea copiilor, 37, în Sfântul Ioan
Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieții monahale. Despre creșterea
60
Părinții și profesorii trebuie să aibă conștiința că

învățăcelul este un dar al lui Dumnezeu pentru educația căruia
vor primi răsplată de la Dreptul Judecător. ,,Dacă cei ce fac
statuile împăraților sau zugrăvesc chipurile lor se bucură de
multă cinste, apoi noi, care înfrumusețăm chipul împăratului
ceresc, - pentru că omul e după chipul și asemănarea lui
Dumnezeu – oare nu ne vom bucura de mii de bunătăți când îi
vom înapoia chipul său întocmai, adică după asemănarea Sa?
Căci aceasta este a fi după asemănarea Sa, adică a fi virtuoși” 13.
Sufletul copilului este asemănat de Sfântul Ioan cu
ceara moale, cu mărgăritarele, cu tablourile sau cu statuile care
presupun multă grijă și atenție din partea artistului. De aceea,
părinții sunt îndemnați să suprime tot ceea ce este de prisos și
să adauge ceea ce lipsește în educația copiilor: ,,Uitați -vă cu
grijă la ele în fiecare zi: care este darul natural al copiilor, spre
a-l dezvolta, care este defectul, spre a-l îndepărta”14.
Pentru a păzi cetatea sufletului copilului, părintele
trebuie să păzească porțile acestei cetăți, identificate cu limba,
auzul, atingerea, mirosul și văzul. Simțurile sunt supuse
ispitelor și este necesar ca învățăcelul să deprindă lupta cea
duhovnicească de stăpânire a lor încă din fragedă copilărie.
,,Ușile nu trebuie să fie acoperite numai cu foițe de aur,
dimpotrivă, să fie făcute groase și solide, lucrate în întregime
din aur; în locul pietrelor bătute pe dinafară, să aibă pietre
prețioase. Zăvor al acestor uși să fie crucea Domnului, făcut în
întregime din pietre prețioase, pus de-a curmezișul la mijlocul
ușilor” 15 ne învață Sfântul Ioan Hrisostom.
Mânia, pofta și înțelepciunea trebuie cultivate spre lupta
împotriva patimilor și spre dobândirea virtuților. O deosebită
copiilor, trad. de pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 2007, p.

406.
13
14
Despre slava deșartă și despre creșterea copiilor, 22 , p. 401.
15
Despre slava deșartă și despre creșterea copiilor, 27, p. 403.
61
importanță acordă Sfântul Ioan mijloacelor de educație a

acestor puteri sufletești. Copilul trebuie să evite spectacolele de
teatru și legăturile cu femeile, dar trebuie să primească modele
de oameni curați sufletește, să fie îndemnat spre post miercurea
și vinerea, să meargă la biserică, să se roage cu râvnă după
modelul lui Iosif și Daniel, să fie mereu supravegheat și
catehizat și îndemnat spre căsătorie de timpuriu 16.
Educația din familie trebuie să fie întemeiată pe
principiile scripturistice. De mic, copilul trebuie să studieze
Scripturile pentru a găsi, în diferitele povestiri, modelele și
principiile de viețuire creștinească. ,,Voiești să fie copilul tău
ascultător? De la început chiar crește-l întru învățătura și
certarea Domnului. Să nu-ți închipui că ar fi de prisos de a
pune pe copilul tău ca să asculte și să învețe Sfintele Scripturi,
pentru că acolo va auzi mai întâi spunându-se: ,,Cinstește pe
tatăl tău și pe mama ta”, încât aceasta se face pentru tine.[…]
Fă-l pe copil creștin. Mai ales celor din lume le este necesar de
a ști asemenea învățături folositoare, mai ales copiilor, care la
acea vârstă fragedă au multă nestatornicie și ușurință în
judecata lor”17. În sprijinul ideii sale, marele Ioan oferă și două
exemple de cateheze cu subiecte biblice, pentru copii, despre
Cain și Abel și despre Iacob și Esau 18. La vârsta adolescenței,
copilului i se vor relata și ,,istorisiri din Noul Testament, din
timpul harului, istorisiri despre gheenă”19. Observăm astfel
grija pentru un învățământ gradual, specific vârstei psihice a
copilului.
Sfântul Ioan Gură de Aur nu este un partizan al culturii
clasice. Totuși, el recomandă ca, în educația copilului, să
aducem și exemplele culturii clasice, tocmai pentru ca
16
Carmen Maria Bolocan, Catehetica și didactica religiei: interferențe și
deosebiri, ed. a 2-a, Ed. Sf. Mina, Iași, 2008, pp. 176 -178.
17
18
Despre slava deșartă și despre creșterea copiilor, 39-46, pp. 407-412.
19
62
învățăcelul să înțeleagă, prin contrast, superioritatea

învățăturilor scripturistice asupra învățăturilor profane. ,,Pe
lângă Sfintele Scripturi e bine încă să li se adauge și exemple
din împrejurările profane, ca să afle acolo pe acei așa -ziși eroi
admirați de scriitori, care erau sclavi ai patimilor și fricoși
înaintea morții, precum Ahile când se căiește că moare pentru
concubină, precum când un altul se îmbată, și multe altele de
acestea. Are nevoie deci copilul și de medicamente de
acestea”20.
Scopul educației creștine este dobândirea virtuții,
numită de Sfântul Ioan Gură de Aur adevărata filosofie. Sfântul
Ioan folosește mai des pentru lucrarea educației termenul
muzical ρυϑμίζω, împrumutat de la Platon și Xenofon pentru a
exprima concepția clasică greacă despre educație ca un proce s
de integrare în ritmul armoniei legilor umane și universale 21.
Omul trebuie așadar să ajungă un microcosmos perfect
armonizat cu macrocosmosul.
Părintele antiohian reia în multe dintre scrierile sale
îndemnul adresat părinților de a cultiva dragostea de virtuți și
de fapte bune, și nu strângerea de averi omorâtoare de suflet.
Acest sfat nu se întemeiază pe răutatea în sine a bogăției, ci se
datorează lipsei de discernământ a copilului care, moștenind
prea ușor averi, își poate pierde mântuirea, aruncându -se în
iureșul patimilor. În acest sens, Sfântul Ioan spune: ,,Să nu ne
străduim, dar, să adunăm bani, ca să-i lăsăm copiilor noștri, ci
să-i învățăm virtutea și să chemăm peste ei binecuvântarea lui
Dumnezeu. Aceasta, aceasta este cea mai mare bogăție, aceasta
e bogăția cea nespusă, cea necheltuită, care sporește în fiecare
zi bogăția noastră. Nimic nu -i egal cu virtutea, nimic nu-i mai
puternic decât ea. […] Lucrul acesta să-l urmărim cu toții. Să
învățăm pe copiii noștri să pună virtutea mai presus de orice și
20
21
Pr. prof. dr. Ioan G. Coman, Personalitatea Sfântului Ioan Gură de
Aur, în Studii Teologice, an IX (1957), nr. 9-10, pp. 604-605.
63
să disprețuiască bogăția. Aceasta, da, aceasta este adeseori

piedică în calea virtuții, când tânărul nu știe să se folosească de
bani cum trebuie”22.
Scopul educației va fi atins, nu atunci când copilul va
deveni un mare orator, ci atunci când va practica adevărata
filozofie, când își va împodobi viața nu cu veșminte trecătoare,
ci cu veșmântul virtuților. ,,Necesitatea cea mare nu este de
cuvinte frumoase, ci de felul de viață; de moravuri bune, iar nu
de iscusință oratorică; de fapte, și nu de vorbe, căci numai
acestea ne procură împărăția cerurilor, numai acestea ne pot
hărăzi adevăratele bunătăți. deci nu te gândi cum a-i putea să-i
ascuți limba lui, ci cum să-i cureți sufletul” 23. Din acest motiv,
Sfântul Ioan îndeamnă insistent părinții să ofere pi lde de trăire
autentic creștină, întrucât ,,virtutea sufletească doar atunci o
vor avea, când vom învăța pe copiii noștri a fi buni, nestăpâniți
de iuțime, când vor fi filantropi, fără de răutate, binefăcători
către alții, pentru că toate aceste calități sunt proprii lui
Dumnezeu; când în fine îi vom învăța ca viața prezentă să nu o
considere întru nimic”24.
În ce privește educația fetelor, Sfântul Ioan atribuie
mamelor o mare responsabilitate: ,,Mama să caute să-și crească
fiica în același chip, să îndepărteze de fata ei luxul, podoaba și
celelalte lucruri cu care se împodobesc femeile stricate. În afară
de aceasta, să stabilești o lege generală ca să îndepărtezi, atât
pe tânăr, cât și pe fată, de lux și de beție. Și acest lucru este de
mare ajutor pentru păzirea castității. Pe tineri îi ispitește pofta
22
Omilia LXVI la Facere, IV, în Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la
Facere, vol. II, trad. de pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 2004,
p. 433.
23
24
64
trupească, iar pe fete dragostea de podoabe și ușurătatea. Să

căutăm să stârpim toate aceste porniri”25.
Sfântul Ioan Gură de Aur prezintă pedeapsa și
recompensa ca auxiliare ale educației: ,,Când îl vezi că -ți calcă
legea, pedepsește-l, uneori printr-o căutătură aspră și severă,
alteori prin cuvinte usturătoare, iar alteori prin cuvinte de
mustrare; deșteaptă-i uneori ambiția prin cuvinte măgulitoare
de a fi mai bun decât alții, alteori făgăduiește -i răsplată pentru
o purtare bună”26. Totuși Sfântul Ioan se pronunță împotriva
pedepselor excesive care nu își mai ating astfel scopul. ,,Nu-l
bate mereu și fără socoteală, ca să nu-l obișnuiești să fie crescut
prin bătaie. Dacă se va obișnui să fie educat numai prin bătaie,
va învăța să disprețuiască bătaia. Iar dacă a învățat să
disprețuiască bătaia, ai stricat totul. Dimpotrivă, să se teamă de
bătaie, dar să n-o primească. Să fie mișcat biciul, dar să nu
cadă pe spatele copilului. Amenințările să nu meargă până la
faptă”27.
Principiile marelui părinte antiohian se remarcă așadar
printr-o mare clarviziune, prin concordanța cu Scriptura și
Tradiția Bisericii și constituie peren, alături de lucrările
Părinților Capadocieni și ale Fericitului Ieronim, fundamentele
educației creștine. Astăzi, când statutul orei și a profesorului de
religie în școală sunt puse în discuție, când Biserica este atacată
în lucrarea sa învățătorească, este cazul să revenim la sursele de
bogăție ale spiritului din operele patristice, să ne înarmăm cu
răbdare și, luând ca model pe Sfântul Ioan Gură de Aur, să
stăm drepți și să dăm mărturie despre Hristos în mijlocul
secularismului și post -modernității acestei lumi.
25
Despre slava deșartă și despre creșterea copiilor, 90 , pp. 427-428. A se
vedea și David C. Ford, Bărbatul și femeia în viziunea Sfântului Ioan
Gură de Aur, trad. de Luminița Irina Niculescu, Ed. Sophia, București,
2004, p. 107.
26
27
Ibidem, p. 404.
65
BIBLIOGRAFIE:
1. ***, Viața Sfântului Ioan Gură de Aur în relatările

istoricilor bisericești: Paladie, Teodor al Trimitundei,
Socrates, Sozomen și Fer. Teodoret al Cirului, trad., introd.
și note de pr. prof. dr. Constantin Cornițescu, EIBMBOR,
București, 2001.
2. Bolocan, Carmen Maria, Catehetica și didactica religiei:
interferențe și deosebir i, ed. a 2-a, Ed. Sf. Mina, Iași, 2008
3. Coman, pr. prof. dr. Ioan G., Patrologie, Sfânta
Mănăstire, Dervent, 2000.
4. Coman, pr. prof. dr. Ioan G., Personalitatea Sfântului
Ioan Gură de Aur, în Studii Teologice, an IX (1957), nr. 9-
10, pp. 595-616.
5. Corneanu, Mitrop. Nicolae, Patristica mirabilia, ed. a 2-a
revăzută, Ed. Polirom, Iași, 2001.
6. Corneanu, Mitrop. Nicolae, Farmecul scrierilor
patristice, Ed. Anastasia, București, 2002.
7. Cucoș, Constantin, Educația religioasă. Repere teoretice
și metodice, ed. a 2-a revăzută și adăugită, Ed. Polirom,
Iași, 2009.
8. Feraru, lect. univ. dr. Remus Mihai, Principiile
pedagogice ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Analiza
tratatului ”Despre creșterea copiilor”, în vol. ,,Sfântul
Ioan Gură de Aur Ierarh – Teolog - Filantrop (407-2007)”,
Ed. Andreiană, Sibiu, 2008, pp. 441-456.
9. Ford, David C., Bărbatul și femeia în viziunea Sfântului
Ioan Gură de Aur, trad. de Luminița Irina Niculescu, Ed.
Sophia, București, 2004.
10. Gheorghiu, Virgil, Gură de Aur atletul lui Hristos, ed. a 2-
a, trad. de Maria-Cornelia Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2008.
11. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariile sau explicarea
Epistolei cătră Efeseni, trad. de arhim. Theodosie
Athanasiu, Iași, 1902.
66
12. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia

vieții monahale. Despre creșterea copiilor, trad. de pr.
Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 2007.
13. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre schimbarea numelor.
Despre răbdare. Despre milostenie. Despre tăria credinței.
Despre propovăduirea Evangheliei și alte omilii, trad. și
note de pr. prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București,
2006.
14. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, vol. II, trad.
de pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 2004.
67
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR - DASCĂLUL PRIN

EXCELENȚĂ AL ORTODOXIEI
Prof. Vasile Constantin

Colegiul Național „Gh. Vrănceanu” Bacău și
Școala Gimnazială „Spiru Haret” Bacău
Societatea contemporană aflată sub presiunea unei

crizei religios-morale simte, poate mai mult decât oricând,
nevoia unei treziri, a unei izbăviri din această letargie spirituală
şi morală. Lucrarea de faţă prezintă unele repere morale
precizate de Sfântul Ioan Gură de Aur în trecut, repere perfect
valabile şi actuale într-o lume aflată sub presiunea unei crizei
religios-morale, o lume în care moralitatea reprezintă un cuvânt
ieşit din uz, iar societatea îşi promovează propriile modele şi
norme. Problemele societăţii hrisostomice reprezintă o oglindă
a societăţii actuale, probleme care ar putea fi rezolvate prin
moralitatea promovată de marele ierarh antiohian. Înoire
morală cât şi reîntoarcere tinerilor dezorientaţi ai zilelor noastre
spre credinţa autentică, lipsiţi de ceea ce înseamnă un reper
moral, atât de necesar pentru formarea lor, este o preocupare a
misionarului creştin ortodox care poate avea un model în
învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur. În acest sens, modelul
de dascăl creștin al Sfântului constituie o sursă inepuizabilă de
bogăţie spirituală şi de învăţătură morală.
Concepția Sfântului Ioan Gură de Aur despre educație
este cuprinsă în special în lucrarea “Despre slava deșartă și
despre educația copiilor”, operă ce este un adevărat tratat de
pedagogie, conținând precepte de o modernitate ce ne
impresionează.
68
Problema educaţiei copiilor l-a preocupat îndelung pe

părintele nostru, dar cu ceva timp înainte și Clement
Alexandrinul spunea că Iisus Hristos, ca adevărat și desăvârșit
Pedagog, se îngrijește esențial de educație , nu atât de instruire,
anume de a se face sufletul mai bun28. Din acest punct de
vedere, educația stă în strânsă legătură cu demnitatea de om cât
şi cu familia creştină29. Un loc importat în educaţia copiilor îl
constituie deprinderea acestora cu virtutea. Aceasta reprezintă
pentru Sfântul Ioan cea mai mare bogăţie şi adevărata bogăţie,
iar misiunea ei este ridicată la înălțimea treptei se sacerdoțiu
creștin30. Deseori îi îndeamnă pe ascultătorii săi să-şi înveţe
copiii virtutea, care este mai presus de orice bogăţie. Să nu ne
străduim, dar, să adunăm bani, ca să-i lăsăm copiilor noştri, ci
să-i învăţăm virtutea şi să chemăm peste ei binecuvântarea lui
Dumnezeu. Acesta, acestea e cea mai mare bogăţie, aceasta e
bogăţia cea nespusă, cea necheltuită, care sporeşte în fiecare
zi bogăţia noastră31. Sfântul îi invaţă pe părinţi să pună virtutea
înaintea averii, deoarece aceasta îi poate ajuta indiferent de
condiţia socială, astfel pot reuși să le ofere multă răsplată
părinților, numai așa toate vor fi spre slava lui Dumnezeu și
spre mântuirea lor32.
Pe părinţi îi îndeamnă să-i înveţe pe copii să fie oameni
buni şi cinstiţi, pentru că aceasta este adevărata bogăţie. Nu
„naşterea de copii”, ci „creşterea lor” îl face pe părinte,
28
Clement Alexandrinul, Pedagogul, Editura Librăriei Teologice,
București, 1939, pp. 167 -168.
29
Pr. Gheorghe T. Tilea, Probleme fundamentale în opera moral-socială a
Sfântului Ioan Gură de Aur- Familia Creștină, Tipografia Eparhială,
Curtea de Argeș, 1947, p. 8.
30
Pr. dr. Constantin Grigoraș, Omiletica și Catehetica, Editura
Universității “Al. I. Cuza”, Iași, 1993, p. 28.
31
Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții , Editura Egumenita, Galați,
2007, p.120.
32
Sfântul Ioan Gură de Aur, Părinți, copii și creșterea lor, Editura
Panaghia, 2007, p. 11.
69
PĂRINTE. „Pentru că nu-l face pe un om părinte simplul fapt

că a contribuit la naşterea copilului, ci educarea corectă a
acestuia”33.
Educația are statutul de artă, convingând prin cuvânt și
faptă, având o puternică acțiune colectivă. Sfântul Ioan Gură de
Aur consideră că arta superioară educației nu există pentru că:
“Dacă toate artele aduc un folos pentru lumea aceasta, arta
educației se săvârșește în vederea accederii la lumea
viitoare”34. Educaţia copiilor presupune o anumită purtare a
tutorilor pentru ca rezultatul să fie unul bun. De asemenea,
învaţă pe copil să fie îngăduitor şi bun cu oamenii. Copilul
trebuie învăţat să nu se răzbune, să rabde dispreţul şi
desconsiderarea şi să le facă pe toate care ţin de propria
îngrijire. Sfântul le recomandă părinţilor să sădească în sufletul
copilor frica de Dumnezeu, ca virtute creştină, dar şi ca armă a
muceniciei, care e suficientă pentru o educaţie corespunzătoare.
Importanţa educaţiei religioase este susţinută uneori chiar în
defavoarea celei lumeşti. Această educaţie stă la baza tuturor
virtuţilorsufleteşti ale copilului şi le aminteşte părinţilor că
Dumnezeu le porunceşte să-i aducă pe copiii lor, prin toate
mijloacele, la cunoaştere Sa. Toate aceste sfaturi, de a se ruga,
de a i se relata întâmplări biblice, de a posti, de a fi ferit de
privelişti vătămătoare au ca finalitate păstrarea purităţii
copilului precum şi formarea sa ca atlet al lui Hristos. Părinţii
trebuie să procedeze la educarea copiilor lor ca şi pictorii şi
sculptorii, căci şi ei au în casa lor o statuie mai de preţ decât
statuile de aur, au pe copii. Şi după cum pictorii aşează în
fiecare zi tabloul în faţa lor şi dau vopsele ca tabloul făcut de ei
să semene cu originalul, iar sculptorii îndepărtează piatra, care
33
Efrem, Egumenul Mănăstirii Vatoped, Sfântul Ioan Hrisostom şi viaţa
de familie, www.pemptousia.ro, consultat la 24.03.2015.
34
Constantin Cucoș, Istoria gândirii pedagogice, Editura Universității
“Al. I. Cuza”, Iași, 1997, p. 92.
70
este prisos, şi adaugă ceea ce lipseşte, tot astfel trebuie să

procedeze şi părinţii35.
Sfântul Ioan Hrisostom consideră educația o chestiune
capitală, din lipsa ei decurgând toate relele posibile. Un copil
fără educație este considerat potrivnicul tuturor, al lui
Dumnezeu, al naturii, al legilor, al vieții sociale. A educa, ne
sugerează Sfântul Ioan Gură de Aur, înseamnă a purta grijă
copiilor, și tinerilor în ceea ce privește curăția sufletească și
buna-cuviință, a -l crește pe copil moral, om drept, a -l crește în
evlavie, a-i modela inteligența, pe scurt, a te îngriji de
mântuirea sufletului lui36.
La acest proces educativ este părtaș atât învățătorul, cât
și ucenicul. Sfântul Ioan Gură de Aur cere dascălului ca
demersul său instructiv să fie însoțit de dragoste: “Înainte de
toate, dascălul adevărat trebuie să aibă dragoste”.
Finalitatea relației ucenic- învățător este considerată
benefică atât unuia cât și celuilalt, Sfântul spunând: “Virtutea
ucenicilor recomandă pe dascăl mai mult decât orice
scrisoare”.
Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă, totodată, ca
părinții să admită copiilor accesul la pregătirea pentru o
anumită profesie, pe care să o exercite fără rapacitate, și să
îndeplinească acele sarcini de care sunt capabili, cu condiția ca
aceste ocupații să nu prijeluiască făptuirea unui păcat.
Sfântul Ioan Gură de Aur recunoaște că educația
simțurilor este de mare importanță. Aceasta se poate realiza cu
precădere prin exemplul personal. Sfântul consideră că cea mai
mare calitate a educatorului este convergența dintre vorbă și
act: “nimic nu este mai rău decât un dascăl filozof numai în
cuvinte, iar nu și în fapte”. Educatorul trebuie să fie convins de
35
Pr. dr. Marin D. Ciulei, Învățătura despre suflet și timp în antropologia
patristică a sec. IV, Editura Sirona, Alexandria, 1999, p. 46.
36
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre slava deşartă şi despre creşterea
copiilor, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001, p. 163.
71
ceea ce spune și ceea ce face, căci altfel nu ar putea să-i

influențeze în bine pe alții. El trebuie să arate o cale precisă de
urmat: “A învăța pe cineva e lucru ușor, însă a -i arăta o cale
oarecare, sau, mai bine zis, un mijloc sigur prin care să se
realizeze cu ușurință cele învățate, aceasta este de admirat”.
Din punct de vedere creștin, adevărata educție este
aceea care trece prin suflet și duce la intelect, făcându-l pe cel
ce o primește să -și păstreze puritatea sufletească și să meargă
pe calea sfințeniei. Cel educat în sens adevărat, exprimă
demnitate prin toate ale sale. Ținuta corpului merge în paralel
cu linia de conduită spirituală, mișcările se succed cu rost și
seriozitate, privirea exprimă încredere, bunătate și dragoste,
îmbrăcămintea include armonie și decență 37.
Există o strânsă legătură între copil și sfânt, între
sufletul copilului și sufletul sfântului. Sfântul este creștin
desăvârșit dar, în același timp, și copil desăvârșit. În
comentariul Sfântului Ioan Hrisostom la Omilia IX din epistola
I către Timotei, se aduce aminte și de importanța creșterii
copiilor de către părinți, în special educația oferită de mame,
spunând că dacă baza și temelia începutului vor fi bune, atunci
mare va fi și răsplata, iar dacă vor neglija aceasta, mare le va fi
osânda38.
Sfântul Ioan Gură de Aur este un mare părinte al
Bisericii care a subliniat importanţa fundamentală a educaţiei
creştine a copiilor şi a tinerilor, astfel încât gândirea sa poate fi
valorificată în relaţia Biserică-Familie-Şcoală din contextul
contemporan. Sfântul Ioan Gură de Aur, în repetate rânduri, a
insistat asupra responsabilităţii părinţilor de a le oferi copiilor o
educaţie încă din fragedă pruncie, spre a-i pregăti nu doar
pentru împlinirea vocaţiei lor în această viaţă pământească, ci
37
Friedrich Wilhelm Foerster, Școala și caracterul , trad. Stelian I.
Constantinescu, Cugetarea, București, 1940-1941, p. 138.
38
Sfântul Ioan Hrisostom, Comentariile, trad. Arhiereu Theodosie A.
Ploeșteanu, Atelierele Grafice Socec, București, 1911, p. 78.
72
mai ales pentru a-i orienta către împărăţia lui Dumnezeu, spre
dobândirea mântuirii şi a vieţii veşnice.
Se cade să socotească părinţii tatăl şi mama nu cum să
facă pe fiul lor cu bani şi cu avuţie, ci cum să-i poată să-i facă
mai avuţi la smerenie şi omenie şi la învăţătură şi la bunătate şi
la înţelepciune mai multă decât toate. Să nu le trebuiască multe,
ca să nu fie daţi la pofte şi la lucrurile cele lumeşti ale tinereţii,
ci să fie plecaţi, să fie învăţaţi, să fie înţelepţi 39.
Valoarea educaţiei, atât în Familie, cât şi în Biserică şi
în Şcoală, are o relevanţă pentru istorie şi chiar pentru veşnicie,
în măsura în care ea este cultivată cu deschidere spre
dobândirea vieţii şi fericirii veşnice în iubirea eternă a lui
Dumnezeu. În contextul actual, al unei societăţi informaţionale
şi tehnologizate excesiv, există riscul ca educaţia să fie redusă
la un proces în care accentul cade aproape exclusiv pe
achiziţionarea de informaţii performante, necesare pentru
dobândirea unor competenţe şi abilităţi, astfel încât tânărul să
fie integrat facil şi sigur într-un sistem de eficienţă practică
imediată, dar tot mai impersonal.
Tocmai într-o asemenea situaţie este relevantă
valorificarea specificului formativ al educaţiei religioase şi
mărturisirea faptului că o educaţie creştină nu poate fi
structurată într-un orizont limitat şi efemer, ci în lumina iubirii
eterne a lui Hristos, „Care ieri, astăzi şi în veci este acelaşi”
(Evrei 13, 8). În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur
îndeamnă, zicând: „Nu voi înceta îndemnându-vă, rugându-vă
şi căzându-vă înainte, ca mai întâi de toate celelalte să vă
puneţi în bună rânduială copiii. (…) Creşte un atlet pentru
Hristos, învaţă-l evlavia din fragedă vârstă. (…) Să sădim şi să
antrenăm în copil înţelepciunea, ca să cunoască lucrurile
omeneşti, ce este bogăţia, slava, puterea, ca să le dispreţuiască
şi să dorească (virtuţile) cele mari. Să-i aducem aminte
39
Sfântul Ioan Gură de Aur, Mărgăritare, Editura Pelerinul Român, 1994,
p. 3.
73
cuvintele de îndemn: “Copile, numai de Dumnezeu să te temi şi

afară de El să nu te temi de altcineva”. Frica de Dumnezeu e
de ajuns pentru înţelepciune şi pentru a avea în lucrurile
omeneşti judecata pe care se cuvine să o avem. Căci culmea
înţelepciunii aceasta este: a nu fi pasionat de cele copilăreşti.
Să fie educat să socotească drept nimic banii, drept nimic
slava omenească, drept nimic puterea, drept nimic moartea. Şi
aşa va fi înţelept”40. Adică, va căuta sfinţenia, iubirea de
Dumnezeu şi de aproapele.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
1. *** Biserica și problemele vremii, Editura “Dacia

Traiană”, Sibiu, 1947.
2. Ciulei pr. dr. Marin D., Învățătura despre suflet și
timp în antropologia patristică a sec. IV, Editura
Sirona, Alexandria, 1999.
3. Clement Alexandrinul, Pedagogul, Editura Librăriei
Teologice, București, 1939.
4. Cucoș Constantin, Istoria gândirii pedagogice,
Editura Universității “Al. I. Cuza”, Iași, 1997.
5. Grigoraș pr. dr. Constantin, Omiletica și Catehetica,
Editura Universității “Al. I. Cuza”, Iași, 1993.
6. Sfântul Ioan Hrisostom, Comentariile, trad. arh.
Theodosie A. Ploeșteanu, Atelierele Grafice Socec,
București, 1911.
7. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre slava deşartă şi
despre creşterea copiilor, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
2001.
8. Idem, Omilii la cele 14 epistole pauline, vol. 9, trad. de
ep. Atanasiu Teodosie, tipărite la Iaşi şi Bucureşti, între
anii 1901 – 1923.
40
Sfântul Ioan Hrisostom, Comentariile, trad. arh. Theodosie A.
Ploeșteanu, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1923, p. 390.
74
9. Idem, Mărgăritare, Editura Pelerinul Român, 1994.

10. Idem, Părinți, copii și creșterea lor, Editura Panaghia,
2007.
11. Idem, Problemele vieții , Editura Egumenita, Galați,
2007.
12. Tilea pr. Gheorghe T., Probleme fundamentale în
opera moral-socială a Sfântului Ioan Gură de Aur-
Familia Creștină , Tipografia Eparhială, Curtea de
Argeș, 1947.
75
VALORI EDUCAŢIONALE ÎN CONCEPŢIA

PEDAGOGICĂ A SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR
Prof. Andrei Ioana

Şcoala Gimnazială „Alexandru Ioan Cuza” Bacău
Sf. Ioan Gură de Aur, marele predicator şi teolog al

secolului al- IV- lea, a fost cu adevarat o personalitate
duhovnicească şi teologică care s-a impus ca lumina unui astru
ceresc pe firmamentul Bisericii. Sf. Nil, patriarhul
Constantinololului, l-a numit pe bună dreptate, una din cele
mai mari „lumini ale pământului”, în el îngemănându-se la
modul cel mai armonios dogmatismul, moralistul, exegetul,
misionarul şi pedagogul.
Alături de Părinţii Capadocieni, marele Ioan Hrisostom
a lucrat neobosit la conducerea turmei duhovniceşti pe calea
mântuirii, Biserica cunoscând în timpul păstoririi lor, atâta
frumuseţe şi bogăţie, atâta strălucire şi splendoare, încât pe
drept cuvânt epoca aceasta a primit apelativul de „epoca de
aur” a culturii şi civilizaţiei creştine. Sf. Ioan a fost o apariţie
excepţională pentru vremea şi mediul său. El a încercat să
reînvie prin viaţa şi opera sa ethosul perioadei apostolice.
Biserica Ortodoxă primeşte şi astăzi puteri binefăcătoare
din omiliile, tratatele, scrisorile şi liturghia sa, precum şi din
capitolele de frumuseţe îngerească ale vieţii sale. Găsim în
aceste izvoare atâta viaţă, atitudine şi puritate duhovnicească,
atâta apel la inima omenească pentru a şi le însuşi, atâta
mângâiere pentru toate sufletele şi-n toate situaţiile, încât
putem afirma că nu se poate concepe viaţă bisericească şi
creştină fără Sf. Ioan Gură de Aur. Acest fapte se explică prin
aceea că nimeni n-a trăit mai curat şi mai plin ca el adevărurile
76
evanghelice: „inima lui de apostol zelos nu putea să nu

proiecteze în afară profilul luminos al acestor adevăruri pe care
le voia întrupate în fiecare om. Scopul cel mare în jurul căruia
el a concentrat nenumăratele sale eforturi a fost transformarea
fiecărui om într- un Hristos”41.
Ca exponent al şcolii antiohiene şi magister prin
excelenţă, Sf. Ioan Gură de Aur a fost deschizător de drum în
câmpul pedagogiei, abordând probleme importante ca: esenţa
omului, a pedagogiei copilului, a idealului moral şi a misiunii
cultural pedagogice a educatorului. Pentru Sf. Ioan Gură de
Aur, omul este o valoare unică în cer şi pe pământ, atitudinea
faţă de el, începând cu Dumnezeu şi sfârşind cu ultima fiinţă
din lume, este aceea a dragostei calde şi neîncetate. Omul este
preţuit pentru chipul Lui Dumnezeu în el, pentru grija
deosebită pe care Dumnezeu a avut- o faţă de el, până într- atât
încât a trimis în lume să se întrupeze om pe însuşi Fiul Său,
Domnul nostru Iisus Hristos. Dumnezeu s-a făcut om spre a
face pe om Dumnezeu. Nu poate fi o cinstire şi o preţuire mai
mare ca aceasta.
De altfel de la începutul şi până la sfârşitul lumii, omul
a fost in centrul ei, dominându-i istoria şi determinându-i
orientările şi sensurile. Umanismul hrisostomic este unul dintre
cele mai înalte şi complete din câte cunoaşte istoria. Omul este
cea mai minunată podoabă a lumii şi nimeni nu-i poate lua
locul pe care i l-a asigurat Creatorul. Concepţia aceasta despre
om este în perfect acord, în liniile ei mari şi în concluzii, cu cel
mai înaintat umanism al zilelor noastre. Puţini sunt scriitorii
profani şi bisericeşti în paginile cărora omul apare atât de
pregnant în toată mizeria dar şi în toată măreţia lui. Nu e omul
fictiv, ci omul real, aşa cum se desprinde el din viaţa obişnuită
cu toate defectele şi calităţile lui; e omul care luptă înverşunat
împotriva patimilor din el; care se poate ridica prin ajutorul Lui
41
Pr. Prof. I. G. Coman, Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în
Studii Teologice IX, 1957, Nr. 9-10, p. 595.
77
Dumnezeu şi efortul său personal continuu şi poate fi redat

rolului său măreţ de stăpân al lumii. Această redresare este
opera educaţiei care se poate face omului la toate vârstele şi în
toate situaţiile.
Educaţia reprezintă în concepţia Sf. Ioan Hrisostom,
problema capitală a omului, din lipsa de educaţie decurgând
toate relele din lume. Această idee o exprimă grav în cuvintele
„orânduirea lumii întregi atârnă de educaţie”42, arătând că un
copil lipsit de educaţie este considerat un duşman al tuturora, al
Lui Dumnezeu, al naturii, al legilor, al vieţii sociale.
Importanţa excepţională pe care o acordă educaţiei este
evidenţiată de faptul că procesul educaţiei să înceapă la vârstă
fragedă, atunci când sufletul este modelabil. Bunele învăţături
şi deprinderi se întipăresc uşor si puternic în sufletul curat al
copilului, maleabil ca o materie plastică, ce ia orice formă îi
dai. Sf. Ioan compară sufletul copilului cu mărgăritarele
proaspete care după ce au primit o anumită formă, nu mai este
cu putinţă să i se imprime alta. Neglijarea educaţiei lor este
considerată cel mai mare păcat, întrucât înseamnă neglijarea
mântuirii fiinţelor atât de preţuite de Hristos pentru puritatea
lor, pentru sufletul lor curat, în care se vede chipul de
frumuseţe şi lumină pus de Dumnezeu în omul primordial.
A educa - ne învaţă Sf. Ioan Gură de Aur - înseamnă a
purta grijă de copii şi de tineri în ceea ce priveşte curăţia
sufletească şi buna cuviinţă, a-i creşte în evlavie, a avea grijă
de sufletul lor, a-i forma moral, a ne îngriji de mântuirea
sufletului lor.
Sf. Ioan vede actul de educaţie ca pe o lucrare în artele
plastice: pictură, sculptură, arhitectură. Educatorii care se
ocupă de educaţia copiilor sunt asemenea pictorilor şi
sculptorilor care cu răbdare şi migală, adaugă şi aplică ceea ce
lipseşte operei lor sau elimină ceea ce este de prisos. Această
42
Pr. Lect. C. Grigoraş, Pedagogia creştină şi pedagogia laică, în
Teologie şi viaţă, IX, 1999, nr. 7-12, p.33
78
lucrare trebuie făcută cu multă dăruire deoarece, artă mai mare

ca educaţia nu există; toate artele aduc un folos pentru lumea
de aici, pe când arta educaţiei se săvârşeste în vederea
accedării în lumea viitoare, la Împărăţia Cerurilor.
Educaţia este un capitol fundamental al umanismului
hrisostomic: „nu încetez de a vă ruga, de a vă ruga cu lacrimi şi
a vă cere ca, înainte de celelate, să daţi copiilor o bună
educaţie”43. Educaţia va fi aplicată şi trupului şi sufletului,
ambele de mare preţ, dar accentul va cădea asupra sufletului,
căci „nimic nu egalează sufletul, nici chiar lumea toată”.
Scopul educaţiei este să promoveze inteligenţa şi graţia omului,
să insufle teama de Dumnezeu şi capacitatea de pătrundere a
lucrurilor, apoi dispreţul slavei omeneşti, al puterii, al morţii şi
al deşertăciunilor vieţii prezente, să facă din copil o fiinţă bună
şi iubitoare, un atlet pentru Hristos.
Preocupat de educaţie, dar fără a- şi propune metode în
înţelesul pedagogiei moderne, opera hrisostomică este, totuşi,
un adevărat sistem pedagogic desfăşurat cu artă şi iscusinţă o
„coloană de lumină” în structura pedagogiei ulterioare.
Concepte pedagogice întâlnim în mai toate scriirile sale,
însă în mod explicit în lucrarea Despre slava deşartă şi despre
creşterea copiilor, un veridic tratat de pedagogie, conţinând
precepte de o modernitate care ne impresionează. Sfânta
Scriptură, izvorul principal al educaţiei religioase, a fost
interpretată de Sf. Ioan Hrisostom aproape în întregime cu o
pătrundere, cu un tact şi o claritate excepţională. El subliniază
adevărurile de credinţă din fiecare text explicat, le discută cu
ajutorul datelor raţiunii şi altor texte biblice şi sprijină cu ele
învăţăturile fundamentale ale Bisericii ce urmăresc formarea
unui om superior prin comportament şi aspiraţii. În baza
acestor scrieri, Sf. Ioan Gură de Aur este considerat cel mai
43
Sf. Ioan Gură de Aur, Despre creşterea copiilor, trad. de pr. D. Fecioru,
Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2001 p.44.
79
mare exeget ortodox din toată pleiada oamenilor învăţaţi ai

Bisericii. Tot lui îi revine marele merit de a promova valori
pedagogice într- o altă operă sacră a sa Sfânta Liturghie.
Afirmând misterul întrupării, învăţăturilor, morţii şi învierii
Fiului Lui Dumnezeu, a transfigurării noastre prin El, Sfânta
Liturghie reprezintă cea mai înaltă şcoală a spritulităţii creştine.
Educaţia religios morală în cadrul Liturghiei ioaneice se
realizează activ prin lucrarea harului Duhului Sfânt revărsat de
Mântuitorul Hristos prin jertfa Sa. Faptul acesta are o mare
importanţă pedagogică, trezind în sufletele credincioşilor
certitudinea prezenţei Divine şi a sentimentului de a se afla pe
calea desăvârşirii creştine.
Prin toate operele sale, Sf. Ioan Gură de Aur a fost un
promotor al pedagogiei creştine, lăsând moştenire posterităţii
un tezaur de gândire conceptuală, formatoare, de neegalat. Ne
revine nouă, profesorilor de religie, datoria şi abilitatea de a
exploata constructiv aceste valori pedagogice, conştienţi fiind
de responsabilitatea ce ne- a fost încredinţată. Extrăgând
filonul ce vine de la el, se impune ca, prin educaţia ce o facem,
să punem bună temelie urcuşului duhovnicesc al copilului, aşa
cum ne îndeamnă Sf. Ioan, pentru a forma caractere puternice
şi utile Bisericii şi societăţii.
Biserica îl cinsteşte pe Sf. Ioan Hrisostom ca pe un mare
sfânt, iar şcolile superioare de teologie îl apreciază ca pe unul
din cei „Trei mari dascăli ai lumii”. El a fost şi rămâne un
model neîntrecut nu numai pentru dascălii de teologie, ci şi
pentru ierarhi, preoţi, monahi şi credincioşi. Ortodoxia,
adâncimea şi frumuseţea învăţăturilor, viaţa sa exemplară şi
excepţionalul său talent de predicator, cu puternice accente
pedagogice, au fost la picioarele Mântuitorului şi- n serviciul
Bisericii peste veacuri. De aceea generaţiile creştine au fost şi
vor fi continuu luminate de profunzimea simţirii, bunătatea
inimii şi de limba sa de aur.
80
BIBLIOGRAFIE:
1. Coman, Ioan, prof. pr., Personalitatea Sfântului Ioan
Gură de Aur, în Studii Teologice IX, 1957, Nr. 9-10;
2. Grigoraş, Costache, pr., Pedagogia creştină şi
pedagogia laică, în Teologie şi viaţă, IX, 1999, nr. 7-
12;
3. Sf. Ioan Gură de Aur, Despre creşterea copiilor, trad.
de pr. D. Fecioru, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001.
4. Sfântul Ioan Gură de Aur, Părinții și educarea copiilor,
Ed. Agapis, București, 2010;
5. Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, Ed. Cartea
Ortodoxă-Egumenița, Galați, 2007.
81
EDUCAŢIA RELIGIOASĂ ÎN LUMINA SFÂNTULUI

IOAN GURĂ DE AUR
Prof. Chirica Mihela

Colegiul Național Pedagogic ,,Ștefan cel Mare” Bacău
Sfinţii Părinţi au avut în vedere educaţia religioasă, dar şi

educaţia în ansamblul ei. Acest lucru este dovedit de scrierile în
care se tratează aspectele cu referire la educaţia copiilor de către
părinţi şi la atitudinea copiilor faţă de părinţi.
Sfântul Ioan Gură de Aur s-a preocupat în mod special
de educaţia oamenilor, el a conceput lucrări care se adresau atât
copiilor, cât şi adulţilor. El este singura personalitate a Bisericii
care “analizează problema educaţiei în toată complexitatea ei”
şi alţi mari dascăli ai lumii, precum Sfântul Vasile cel Mare,
Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Grigorie Teologul, Fericitul
Ieronim, Fericitul Augustin, deşi nu se ocupă în mod special, de
educaţie, totuşi nu o trec cu vederea. Printre alţii Sfântul Ioan
Hrisostom ,,o ridică la treapta sacerdoţiului creştin,
considerând-o esenţială pentru omenire.” El este autorul unei
lucrări cu titlul ,,Omilii şi cuvântări despre educaţia copiilor”,
fiind specială atât prin structura sa, dar şi prin ideile sale. Putem
spune că este un adevărat tratat despre educaţia copiilor. Este
cea dintâi lucrare de pedagogie creştină pe care o are literatura
noastră bisericească. În domeniul educaţiei, Sfântul Ioan Gură
de Aur a fost un lider al vremii sale. El a condus şcoala din
Antiohia într-o perioadă ce avea să devină, prin influenţa sa, o
„epocă de aur“ în istoria educaţiei creştine. Personalitatea
acestui sfânt a marcat Şcoala Catehetică din Antiohia, nu doar
pentru că a condus-o, ci mai ales prin faptul că a avut un număr
mare de ucenici, pe care i-a format conducând mai departe
82
Şcoala din Antiohia. “Sfântul Ioan Gură de Aur face din citirea
regulată a Sfintelor Scripturi şi din meditaţiile asupra acestora
principiul de bază al activităţii de învăţare şi nu se mărgineşte
numai la a semnala frumuseţea şi înţelepciunea Sfintei
Scripturi, ci merge mai departe dând sfaturi şi porunci care arată
cum să fie citite Scripturile. Astfel, Sfântul Ioan zice: «Creştinii
să nu se mulţumească numai cu explicaţiile din cele câteva ore
petrecute în biserică, ci fiecare creştin, mergând la sine acasă, să
ia în mână mănunchiul Sfintelor Scripturi, să parcurgă din nou
ideile ce s-au explicat împreună, pentru ca să se poată ajunge
în adevăr la folosinţa deplină şi continuă a Sfintei Scripturi»“.
Părinţii Bisericii şi primii apologeţi creştini au manifestat
un interes profund şi practic pentru educaţie. Hristos a poruncit
Bisericii să înveţe şi să răspândească vestea cea bună. Urmaşii lui
Hristos trebuia să meargă spre a vesti Cuvântul Evangheliei, să
facă ucenici din toate nemurile şi să-i boteze (Matei 28;19-20). ,,A
face ucenici era imperativul central faţă de a merge, a boteza şi a
învăţa, care descriau ceea ce cuprinde acţiunea de a face ucenici.
Învăţătorul a afirmat clar că credincioşii trebuie să îndeplinească
această misiune sub îndrumarea şi împuternucirea Duhului Sfânt.
Ei au făcut aceasta cu atâta entuziasm şi abandon încât mulţi dintre
ei şi-au dat viaţa pentru credinţă.”
Tot în domeniul educaţiei, Sfântul Ioan Gură de Aur
concepe adevărate definiţii care vor fi repere pentru viitoarele
sisteme educaţionale. În acest sens, el spune că „un copil fără
educaţie este duşman şi vrăjmaş comun al tuturora şi al lui
Dumnezeu şi al naturii şi al legilor şi al vieţii de obşte, a noastră
a tuturor. Educaţia este o artă; ea este arta cea mai bună şi cea
mai nobilă. Artă mai mare ca educaţia nu există deoarece toate
celelalte arte au un folos în lumea de aici, pe când educaţia se
săvârşeşte în vederea celei viitoare”. De aceea, spune Sfântul
Ioan Gură de Aur, „cel mai mare păcat care depăşeşte pe toate
celelalte şi care duce spre culmea răutăţii este lipsa de educaţie
a copiilor”.
83
Pentru Sfinţii Părinţi, familia este o imagine a Sfintei

Treimi. Deşi o imagine imperfectă a desăvârşirii, a comuniunii
trinitare, familia rămâne totuşi ,, ... o imagine prin care
străluceşte în lume prototipul ei transcendent. Trinităţii: Tatăl,
Fiul şi Sfântul Duh îi corespunde trinitatea: tată, fiul şi mama.”
Î.P.S. Nicolae, Mitropolitul Ardealului, afirma: ,, Precum acolo
este o unitate de viaţă, dar şi o trinitate de persoane tot aşa aici
există o unitate de viaţă şi iubire, dar şi o pluralitate de
persoane. Pluralitatea nu nimiceşte unitatea, unitatea nu
nimiceşte persoanele, ci le desăvârşeşte. Pentru Părinţii
Bisericii Răsăritene, soţii creştini nu primesc numele de „părinţi”
pentru că nasc copii, ci pentru că îi cresc conform principiilor
morale creştine, adică întru învăţătura Legii Lui Hristos şi
practicarea virtuţilor creştine. Într-adevăr, „nu natura, ci virtutea lor
face părinţii”, “... nu naşterea de copii îi face pe cineva mamă...,
fiindcă naşterea de copii aparţine naturii. Prin urmare preciza
Sfântul loan Gură de Aur - nu naşterea de copii face pe cineva mama,
ci creşterea lor în virtute.” De aceea, acelaşi Sfânt Părinte îi sfătuia
pe părinţii creştini să nu dea nume întâmplătoare copiilor, „ci numele
sfinţilor bărbaţi care au, strălucit în virtute...” Virtutea era deci -
pentru Sfântul Ioan Gură de Aur - scopul primordial în procesul de
educaţie creştină a copiilor, Sfinţii - întruchipări ale virtuţii - erau
aşadar modelele pilduitoare de urmat. Aceiaşi Părinţi ai Bisericii
Răsăritene le cereau părinţilor să-şi împodobească copiii cu virtuţile
creştine, ca astfel odraslele lor să fie cu adevărat „chipul şi asemănarea
lui Dumnezeu”. Educaţia lor sufletească creştină să fie clădită pe baza
principiilor morale aflate în Sfânta Scriptură. Dar aceste principii
trebuiau trăite - la nivel de virtute - mai întâi de către părinţi, şi apoi
de către propriii lor copii. Educaţia presupunea - după ei - traducerea
în faptă a cuvântului. ,,Filosofia sufletului- afirma Sfântul Ioan Gură
de Aur - este cu atât mai grea şi cu mai multe eforturi, cu cât este mai
greu să faci un lucru decât să-1 spui şi cu cât sunt mai anevoioase
faptele decât cuvintele.” Această filosofie a sufletului, adică educaţia
sufletului copilului, trebuie să fie făcută „din copilărie” (Ecclesiast 7,
84
25). În educarea copiilor, soţii au deopotrivă datoria să-şi

înzestreze copiii, din fragedă copilărie, cu arme spirituale,
deprinzându-i cu citirea Sfintei Scripturi şi cu evlavia creştină. Încă
din epoca apostolică şi post-apostolică li s-a cerut părinţilor să-i
înveţe pe fiii lor „frica de Dumnezeu”, adică să-i deprindă cu evlavia,
rugăciunea şi iubirea de Dumnezeu. De aceea, părinţii sunt
îndemnaţi să le dea copiilor lor „...creşterea cea întru Hriştos; să-î
înveţe ce putere are smerenia înaintea luiDumnezeu şi ce poate
dragostea curată în faţa lui Dumnezeu.”
În Răsăritul creştin, Sfântul Ioan Hrisostom avea să
spună: ,,Dumnezeu vrea ca tatăl nu numai să zămislească, ci să
şi dea o educaţie frumoasă copiilor; Dumnezeu face ca mama
nu numai să nască, ci să dea un chip frumos copiilor prin
educaţie. Părinţii înşişi ar putea să mărturisească faptul că nu
natura, nu naşterea dau paternitatea (calitatea de a fi părinte), ci
virtutea, adică grija de a educa copiii.” Pe părinţii care nu se
îngrijesc de buna educaţie a copiilor, Sfântul Ioan Gură de Aur
îi considera a fi ucigaşi: ,,Ei sunt ucigaşi mai răi decât tâlharii
care ucid trupurile, căci părinţii ucid sufletele copiilor lor. Şi, cu
cât este mai de valoare sufletul decât trupul, cu atât uciderea
sufletului este mai gravă decât uciderea trupului” Sfântul Ioan
Hrisostom este exigent cu necesitatea unei bune educaţii a
copilului, cu cât este mai conştient că, după cum se va deprinde
de mic, copilul aşa va rămîne şi când se va face mare, precum
copacul: ,,dacă-l va îndrepta cineva atunci cănd este mlădiţă, va
rămâne drept, iar, dacă-l va lăsa strâmb, atunci când se va întări,
nu se va mai putea îndrepta, ci se va frânge.”,,Dacă sufletul
tânăr primeşte pecetea bunelor principii, nimeni nu va mai
putea să le şteargă, atunci cănd ele se vor întări ca ceara
sigiliului.” Părinţii Bisericii Răsăritene le-au cerut părinţilor să
aibă în vedere deprinderea virtuţilor creştine, şi să-i conştientizeze
asupra pericolului ce îl constituie ataşarea idolatră de bunurile
materiale, prin acumularea cu orice preţ de averi. Sfântul Ioan Gură de
Aur ţinea de asemenea să-i sfătuiască şi pe tineri să nu-i invidieze pe
85
cei care moştenesc – „fără osteneala” muncii lor averi de la părinţii

şi neamurile lor, ci să-i admire doar pe „...cei ce au moştenit de la
părinţi virtutea, adică cei ce au moştenit bogăţie duhovnicească.”
Printre altele, în Cuvântul său adresat tinerilor, Sfântul Vasile
cel Mare spunea că „singurul bun care nu se pierde este virtutea,
rămâne atât celui în viaţă, cât şi celui căruia i s-a sfârşit viaţa”. Dar,
această virtute o deprind copiii în familie, care rămâne “laboratorul
în care se plămădeşte însăşi imaginea sfinţeniei.”
După Sfântul Ioan Gură de Aur, „...noi facem dincopiii
noştri adevărate portrete ale Lui Dumnezeu când îi formăm în
practicarea binelui, a blândeţii, a iertării injuriilor, a exercitării
generozităţii, a dispreţului de lucrurile temporale.” Acelaşi
pedagog creştin, spune că ceea ce distinge educaţia copiilor creştini
este „virtutea sufletului.” Această „virtute a sufletului” este cea
care dă imaginea sfinţeniei copilului. De aceea, şi grija permanentă
a Mântuitorului, a Sfinţilor Săi Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi ai
Bisericii dinprimul mileniu ca părinţii creştini să-şi facă din
creşterea şi educarea pruncilor lor, întru virtute, preocuparea lor
majoră, constantă şi stăruitoare. Părinţii trebuie, de asemenea, să-şi
păstreze copiii „în înfrânare”, fiindcă „...cel care a fost înfrânat mai înainte
de căsătorie cu atât mai mult este înfrânat după căsătorie. Cel care este
deprins cu desfrânarea înainte de a se căsători va face lucrul acesta şi
după căsătorie...; pentru aceasta se pun pe cap cununile, simbol al
biruinţei, deoarece fiind neînvinşi se apropie astfel de patul căsătoriei,
fiindcă nu au fost învinşi de plăcere”
Atât părinţii cât şi copiii primesc în egală măsură sfa-
turi apostolice, diferenţiate potrivit vârstei fiecăruia (1 Ioan 2,
12-14): copiii trebuie să înveţe ascultarea de părinţi pentru a
dobândi cele făgăduite, iar părinţii trebuie să-şi privească fiii ca
persoane chemate la desăvârşire şi nu ca obiecte, educându-i
,,în învăţătura şi certarea Domnului” (Efeseni 6, 1-4; 1
Corinteni 3, 20-21). Bătrânii, păstrându-şi mintea, credinţa şi
cuviinţa, trebuie să ,,înveţe de bine”, pentru a-i conduce pe
tineri la înţelepciune şi cumpătare (Tit 2, 2-6). Educaţia
86
creştină, în continuarea tradiţiei vechiului popor al lui

Dumnezeu, presupune iniţierea şi adâncirea în înţelepciunea
descoperită a omului de sus. Adresându-se episcopului Timotei,
Sfântul Pavel îl îndeamnă să rămână statornic în învăţătura pe
care a primit-o în familie, ,,de mic copil”, prin cercetarea
Scripturii, care insuflată de Duhul Sfânt fiind, îl poate mereu
conduce la înţelepciune şi buna-purtare (2 Timotei 3, 14-16).
Clericii, prezentaţi ca modele pentru vieţuirea creştină, trebuie
să aibă familii bine întemeiate, cu „fii ascultători”, cu „fii
credincioşi” (1 Timotei 3, 4 şi 12; Tit 1, 6), aceştia din urmă
fiind garanţia capacităţii pastorale a părinţilor lor: „Dacă nu ştie
cineva să-şi rânduiască propria casă, cum va purta grijă de
Biserica lui Dumnezeu?” (1 Timotei 3,5).
Urmând preceptele aceleiaşi învăţături neo-testamentare,
Aşezămintele sau Constituţiile Apostolilor - redactate în secolele
I1I-IV - îi îndeamnă şi ele pe părinţi să-şi educe copiii întru
învăţătura Domnului şi să nu pregete a-i înţelepţi apelând chiar la
pedepse în caz de neascultare: „Iar voi, părinţilor, educaţi pe copiii
voştri în Domnul... şi învăţaţi-i meserii folositoare şi potrivite
Cuvântului lui Dumnezeu, ca nu cumva, petrecând în trândăvie şi
fiind nesupravegheaţi de părinţi, înainte de vremea când se iartă, să
se împotrivească binelui,” îndemnând părinţii să nu pregete a-i
pedepsi cu asprime atunci când este cazul. Constituţiile
Apostolilor trimit şi la diferite texte biblice (Prov. 12, 2; 23, 13-14;
19, 18; 29, 17; Sirah 30, 11-12; II Tim. 3, 15).
În fine, referindu-se la educaţia creştină a copiilor, Sfinţii
Părinţi îi sfătuie pe părinţii acestora să-i crească îndeosebi în
învăţătura Evangheliei. „Vreţi să aveţi un fiu ascultător- scria
Sfântul loan Gură de Aur - creşteţi-l din pruncie în disciplina şi
ştiinţa Domnului. Nu consideraţi lucrul inutil de a-l face să asculte
dumnezeieştile Scripturi; căci el va auzi întâi de toate: « Cinsteşte pe
tatăl tău şi pe mama ta»”
Acelaşi Sfânt Părinte îi sfătuia pe părinţii creştini să-şi
educe şi cultive copiii, nu numai „în cunoştinţele profane, ci şi în pura
87
şi divina filosofie.” Cadrul biblic oferă principalele repere ale

educaţiei în familia creştină, şi avem în vedere finalitatea şi
spiritul educaţiei. Pe acest fundament s-au edificat, în imediata
continuitate, principiile patristice ale educaţiei.
În ceea ce-l priveste pe Sfântul Ioan Hrisostom, în
scrierea ,,Despre slava deşartă şi despre educaţia copiilor”, el
considera că orice pedagogie trebuie să pornească de la premisa
că neîmblânzirea orgoliului este rădăcina cea mai adâncă a
corupţiei, pe toate planurile, în viaţa privată şi în cea publică.
Proliferarea corupţiei şi a perversiunii, la toate nivelurile, nu
poate fi oprită aşadar fără renunţarea la ,,slava deşartă”, iar
aceasta renunţare solicită efortul părinţilor de a-şi educa bine
copiii. Or, fenomenul corupţiei devine din ce în ce mai îngri-
jorător, pe măsură ce părinţii abdică de la principala lor funcţie
şi vocaţie, aceea de a-şi educa fiii în spirit evanghelic, potrivit
unui standard întrupat în viaţa lui Hristos: ,,corupţia în lume
rămâne şi se amplifică fără piedică, deoarece nimeni nu-şi
păzeşte/previne copiii, nimeni nu le vorbeste despre virtute,
despre dispreţuirea bogăţiei şi a slavei (deşarte), despre
îndemnurile lui Dumnezeu”.
BIBLIOGRAFIE:
Clement Romanul, Epistola către Corinteni (I), XXI, 6-8, trad. Pr.
D. Fecioru, în P.S.B., l, Edil. I.B.M., Bucureşti, 1979.
Coman I.G., Frumuseţea iubirii de oameni în spiritualitatea
patristică, Editura Mitripoliei Timişoara, 1988 (Despre Anna,
Cuv. I, 3, P.G., 54, col.636).
Constituţiile Apostolilor, IV, 11, trad. I. Mihălcescu, Chişinău,
1928.
Dură, Pr.dr.Leon, Familia în lumina Noului Testament, în
„StudiiTeologice”, anul LV(2003) nr. 1-2
Fecioru D., Către un tată credincios, P. G. 47, col. 356, Ideile
pedagogice ale Sfântului Ioan Hrisostom, Bucureşti, 1937.
88
Gangel O.Kenneth, Educaţia creştină –Istoria şi filozofia ei,

Editura Cartea creştină, Oradea, 1994.
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii şi Cuvântări, trad. D. Fecioru,
P.S.B., 17, Edit. I. B. M., Bucureşti, 1980.
Învăţătură a celor 12 Apostoli, IV, 9, trad Pr. D. Fecioru, în
P.S.B., l, Editura I.B.M, Bucureşti, 1979.
Mărculeț Ștefan, Sfintii Trei Ierarhi – initiatorii pedagogiei
crestine, Sursa: Ziarul Lumina, Articol din ediţia de Marți, 30
Ianuarie 2007.
Mitropolitul Ardealului Dr. Mladin.Nicolae, Studii de Teologie
Morală, Editura Arhiepiscopiei, Sibiu, 1969.
Pr. GH. T. Țilea, Probleme fundamentale în opera moral-socială a
Sfântului Ioan Gură de Aur. II, Familia Creştină, Bucureşli. 1947.
Pr.asist. dr Costache Doru ,,Rolul familiei în educaţia copiilor,
“Ortodoxia”, Anul LIII, Nr. 3-4, 2002.
Răducă, Pr. prof. dr. Vasile, Familia şi Împărăţia lui
Dumnezeu,după Sfânta Scriptură în ,,Teologie şi viaţă”, anul
XI (2001), nr.1-7.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Epist. ad Timoth., OM. IX, 2, în P.G., LXII,
546-547.
Sfântul Ioan Gură de Aur, De Anna-Sermo, I, 3, în P.G., 55,
636; Advemus oppugnatores vitae monasticae, III, 16, în P.G.,
XLVIII, 76, apud Gangel O. Kenneth.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Homelies sur l epitre aux
Ephesiens.Homelie XXI, 1, in Oeuvres completes de Saint
Jean Chrysostome, trad. Par l Abbe J. Bareille, tom.XVIII,
Paris,1872.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere (1), XXI, III, trad.
Pr. D. Fecioru, în P.S.B., 21, Editura I.B.M., Bucureşti, 1987, p.
722-723; cf. P.O., LVII1, 601.
89
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR-REPER AL

PEDAGOGIEI CREȘTINE
Prof. Avîrvarii Elena

Școala Gimnazială „Mihai Drăgan” Bacău
Sfântul Ioan Gură de Aur - o sumară prezentare biografică

Sfântul Ioan Gură de Aur a venit pe lume în preajma
anilor 334-335, într-o familie nobilă. Mama sa se numea
Antuza și provenea dintr -o familie de creștini, iar tatăl său,
Secundus, se bucura de mare prestigiu și se remarcase în
cariera militară. Extrem de trist este faptul că tânărul soț și tată
moare, lăsând în urma sa o femeie văduvă și un prunc orfan.
Antuza, rămasă singură la doar 20 de ani, își va dedica
viața îngrijirii și educării fiului său. Ea va fi capabilă să of ere
unicului ei fiu nu numai învățăturile specifice credinței
creștine, ci să-i asigure și cea mai bună instruire clasică a
vremii. Astfel, Sfântul Ioan a ajuns să pătrundă tainele
literaturii grecești și ale istoriei, a studiat geometria și
geografia. Un rol extrem de important au jucat în viața sa
cursurile de retorică, ținute de Libanius, retorul păgân care-l
îndrăgea tare mult pe băiat.
Conform tradiției de atunci, Ioan a primit botezul relativ
târziu, fiind botezat de episcopul Meletius al Antiohiei, pe la
anul 372. Exprimându-și intenția de părăsi casa părintească,
pentru a se retrage să viețuiască în post aspru și rugăciune,
renunță, la rugămințile mamei sale, rămânând acasă până la
moartea acesteia, dar viețuind după rânduielile vieții monahale.
După moartea mamei sale, în anul 374, a împățit averea
moștenită celor săraci și s-a retras în munți, dorind să -și
curățească sufletul prin rugăciune. În anul 381 a fost hirotonit
90
diacon, iar în 386 a fost hirotonit preot de către patriarhul

Flavian, primind misiunea de pre dicator .
Ioan s-a făcut repede remarcat: prin atitudine, prin
modestie și prin cuvântările ținute în zilele de sărbătoare sau în
posturi. Pentru claritatea, accesibilitatea și frumusețea
predicilor sale, Sfântul Ioan a fost numit Gură de Aur.
Efortul depus de Sfântul Ioan Gură de Aur în slujba
propovăduirii Cuvântului a fost unul remarcabil, iar cunoscătorii
nu pot uita impactul cuvântului scris sau rostit de către Sfântul
Ioan Gură de Aur. În opera sa, a încercat să surprindă toate
aspectele timpului său și a și reușit acest lucru ierarhul temerar
„cu suflet de apostol, cu viață de ascet, cu energie morală de
profet”44 . Trebuie să amintim aici omiliile lui, operele dogmatice
și polemice, tratatele apologetice și ascetice, iar nu în ultimul rând
corespondența sa. Printr-un efort deosebit, și-a împărțit timpul
între rugăciune-scris-predică și păstorirea credincioșilor, dăruind
posterității o operă impresionantă, tradusă în multe din limbile
pământului și citită de-a lungul vremii, de specialiști în domeniul
teologic sau de simpli credincioși, până astăzi. Prin urmare,
Sfântul Ioan Gură de Aur este cel care a lăsat o operă literară
considerabilă, care ocupă în colecţia Migne 18 volume.
Sfântul Ioan Gură de Aur și arta educării omului

Unul dintre cele mai importante subiecte abordate de
Sfântul Ioan Gură deAur a fost educarea omului, acțiune care, în
opinia marelui predicator, trebuie începută din fragedă pruncie.
El a propus o adevărată pedagogie creștină, „posibilă numai în
cadrul concepției ecleziale despre lume și viață, despre sensul
existenței umane. Nu a rămas indiferent la frământările prin care
treceau semenii săi și tocmai de aceea s-a simțit obligat să-i
instruiască, amintindu-le permanent prin predicile sale ce
înseamnă cunoașterea lui Dumnezeu și împlinirea voii Lui.
44
Prof. Dr. Teodor M. Popescu, Epoca Sfântului Ioan Gură de Aur, în
„Ortodoxia”, IX, 1957, nr. 4, p. 545.
91
Altfel spus, pedagogia hrisostomică a îmbrăcat forma unei

probleme de credință și de morală creștină, ținând cont de
dimensiunea spirituală a omului și de finalitatea lui.”45
Importanța și necesitatea actului educației în concepția
Sfântului Ioan Gură de Aur aveau legătură și cu realitățile acelor
timpuri și locuri, întrucât societatea antiohiană de la sfârșitul
secolului al IV-lea era caracterizată prin numeroase tradiții
păgâne. Acestea îi influențau în mod negativ pe creștini, plăcerile
oferite ispitindu-i pe unii dintre ei și conducând la uitarea și
îndepărtarea de modul deosebit de viață trăit și oferit lumii întregi
de Mântuitorul Iisus Hristos. Un fin observator și critic obiectiv al
atitudinilor contrare spiritului Evangheliei Mântuitorului Hristos,
Sfântul Ioan Gură de Aur sesiza faptul că „societatea timpului îi
oferea laturi criticabile (...) și, cu toată indulgența sa pentru
slăbiciunile omenești,el a fost sever cu păcatele pierzătoare de
suflete și aducătoare de suferințe sociale” 46.
Sfântul Ioan Gură de Aur, analizând problema educației
copiilor, a ridicat-o la treapta de sacerdoțiu creștin, dedicându -i
opere speciale și recunoscându -i importanța crucială pentru
omenire prin cuvintele: „orânduirea întregii lumi atârnă de
educație” 47. Lucrarea sa, intitulată Despre slava deșartă și cum
trebuie să-și crească părinții copiii, a constituit prima operă de
pedagogie creștină din literatura bisericească .
Trăind la sfârșitul secolului al IV -lea în societatea
antiohiană marcată de tradiții păgâne, vicii și răutate, Sfântul
Ioan Gură de Aur considera lipsa educației, în general și lipsa
educației copiilor, în special, ca izvor al răului din societate48.
45
Cristina Benga, Idealul educațional în pedagogia creștină, Ed. Sophia,
București, 2009, p. 146 .
46
Prof. Dr. Teodor M. Popescu, op. cit., p. 546.
47
Carmen Maria Bolocan, Catehetica și didactica religiei , Ed. Sf. Mina,
Iași, 2008, p. 164.
48
Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Ideile padagogice ale Sfântului Ioan
Hrisostom, în Biserica Ortodoxă Română, LV (1937), p. 452.
92
Definind actul educației drept arta cea mai nobilă, de

care întrega societate se face responsabilă, Sfântul Ioan Gură
de Aur prezintă scopul educației și anume formarea tinerilor ca
„atleți pentru Hristos”. Sfaturile sale s -au îndreptat către
părinți, primii educatori în viața copiilor, subliniind rolul
important jucat de familie în formarea acestora. Sfântul
condamnă lipsa de interes a multor părinți pentru educarea
sufletului celui tânăr: „Mai multă grijă avem măgari și de cai,
decât de copii. Și dacă cineva are un cal caută să-i găsească cel
mai bun calăreț. Ar vrea să nu fie nici neghiob, nici hoț, nici
bețiv și nici nepriceput în meseria lui. Dar dacă ar trebui să
încredințăm educația copilului nostru unui pedagog, alegem la
întâmplare pe oricine ne iese în cale, deși nu există altă meserie
mai importantă. Cu ce se poate compara modelarea sufletului
unui tânăr și educarea caracterului lui? Un educator trebuie să
fie mult mai atent decât un pictor sau un sculptor”49.
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că cea mai mare avere
lăsată moștenire copiilor sunt virtuțile, cu mult mai importante
decât un cal puternic, o casa minunată sau pământuri scumpe,
considerându-i ucigași de copii pe părinții care nu s-au ocupat
de buna creștere a fiilor lor50.
Ținând cont de particularitățile de vârstă ale omului,
Sfântul Părinte Ioan Gură de Aur evidențiază cele patru faze în
evoluția acestuia, copilăria, adolescența, maturitatea și
bătrânețea, precizând importanța introducerii educației chiar
din prima fază. Intuind capacitatea sufletului de a se modela
sub influența factorilor externi, le recomanda părinților să țină
cont de acest lucru, întrucât „dacă în sufletul încă fraged se
întipăresc învățăturile bune, nimeni nu le va mai putea șterge
atunci când se vor face tari ca o întipărire, precum
49
Sfântul Ioan Gură de Aur, Părinții și educarea copiilor, Ed. Agapis,
50
Ibidem, p. 40.
93
ceara.”51Comparând, deci, sufletul copilului cu lucruri care pot

fi modelate, precum ceara, mărgăritar, statuie, tablou sau cu o
cetate care trebuie păzită, Sfântul Ioan Gură de Aur îi îndrumă
pe părinți ș i pe pedagogi cum să pregătească „un cetățean al
cerurilor”, întrucât educația, realizată din pespectivă hristică,
avea ca scop sălășluirea lui Dumnezeu în sufletul copilului 52.
Preocupat, în egală măsură, de educația băieților și a fetelor, în
calitatea lor de viitori părinți și membri ai societății, Sfântul
Ioan Gură de Aur atrăgea atenția asupra necesității cunoașterii
de către aceștia a exemplelor biblice, îndeosebi a sfaturilor
Sfântului Apostol Pavel, care arăta că virtuțile sunt podoabele
femeilor înțelepte și cea mai mare avere a bărbatului înțelept 53.
Sfântul Ioan Gură de Aur este un scriitor şi un teolog
reprezentativ pentru Biserica Ortodoxă, împreună cu cei doi mari
Sfinți Părinți Capadocieni: Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul
Grigorie de Nazianz, numiţi toţi trei „Mari dascăli ai lumii
creştine şi ierarhi.” Având ca punct de reper și model Persoana
Domnului Iisus Hristos și învățătura Sa, Sfântul Ioan Gură de Aur
a fost el însuși un exemplu pentru creștini: a trăit cum a învăţat şi
a învăţat cum a trăit, adică tocmai comform învățăturilor
Evanghelie, având ca model pe Domnul nostru Iisus Hristos.
Opera Sfântului Ioan Gură de Aur - izvor de nese-

cată înțelepciune pentru toți fiii Bisericii
Operele Sfinților Părinți ai Bisericii au prezentat și
prezintă o mare însemnătate, atât pentru contemporanii lor, cât
și pentru urmași, fiind traduse în multe limbi și citite nu doar
51
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt despre educația copiilor în Maica
Magdalena, Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi, ediția a
II-a, Ed. Deisis, Sibiu, 2006, p. 137.
52
Cristina Benga, Idealul educațional în pedagogia creștină.Clement din
Alexandria, Sfântul Ioan Gură de Aur, Fericitul Augustin, Ed. Sofia,
53
Ibidem, p. 180.
94
de teologi, ci de tot omul însetat de cuvântul lui Dumnezeu,

întrucât „deși aparțin unor vremi trecute, Sfinții Părinți rămân
mereu un izvor de nesecată înțelepciune pentru toți fiii
Bisericii. Petrecerea lor pământească și scrierile pe care le -au
lăsat, învățămintele ce se desprind din ele, constituie bogat
roditoare sămânță aruncată în ogorul creștinătății” 54.
Toți ierarhii Bisericii Ortodoxe Române s-au îmbogățit și
îmbunătățit duhovnicește parcurgând textele Sfinților Părinți și
mulți dintre ei au făcut eforturi pentru a le pune și la dispoziția
clerului și credincioșilor. Un bun exempu este un mare
mitropolit al Moldovei, interesat de ridicarea nivelului cultural
al clerului și credincioșilor-Veniamin Costachi.
Bun cunoscător al limbii grecești, mitropolitul Veniamin
Costachi al Moldovei avea acces la aceste inestimabile valori,
pe care, traducându-le și tipărindu-le, le-a pus la dispoziția
clerului și credincioșilor săi: „pentru aciasta încredințat fiind
mărturisescu, că tuturor celor asemenea mie însătață de
adăparea Dzeeștilor ape, folositoare să va face sârguința mea
acieasta, și îndest ulă a adăpa înțălenitele și uscatele inimi (...)
Primiți drept aceia iubiții miei cei de un neam și de o credință
pre ale Dzeeescului Hrisostom aurit curgătoare râuri, și scoateți
ape din izvoarăle lui cu veselie și cu îmbelșugare îndestulațivă
ca să nu mai însătați în veaci. Îndeletnicițivă zioa și noaptea
întru dănsele, și veți fi cu adevărat ca sadul cel de lângă
izvoarăle apelor, în bună vreame pre rodul vieții aducând, și
frunzele îmbunătățitelor voastre fapte nu vor cădea” 55.
Preluând ideea Sfântului Ioan Gură de Aur despre
necesitatea învățăturii în viața omului, mitropolitul Veniamin
Costachi afirma: „cât de nevoie lucru iaste învățătura la ori și
care om, și în viiața aceasta, și în ceaia ce va să fie. Ucigași de
54
Mitropolitul Nicolae Corneanu, Studii patristice-Aspecte din vechea
literatură creștină, Ed. Tipografia Mitropoliei, Timișoara, 1984, p. 9.
55
Ilie Gheorghiță, Un veac de la moartea mitropolitului Veniamin
Costachi, Mănăstirea Neamț, 1946, p. 149 -150.
95
fii, cu adevărat, să pot socoti părinții acei ce nusă îngrijesc, ada

vreun fealiu de învățătură la fiei lor, ba încă și mai răi decât
aceia, dupre cum adeverează Gură cea de aur, zicând: Că
ucigașii de fii numai trupul despart de suflet: Iar acei ce nu
dau bună creștere, și învățătura fiilor lor, și pre trup despart
de suflet, și pre suflet de Dumnezeu”56.
Acest minunat propovăduitor al cuvântului dumnezeiesc a
lucrat pentru Biserică toată viaţa sa, cu o nespusă înflăcărare şi
Biserica l-a aşezat nu numai printre Părinţii bisericeşti, ci şi
printre scriitorii ei cei mai renumiți. Datorită calităţilor literare ale
operelor sale, care i-au captivat pe contemporanii săi, s-a impus
pentru totdeauna ca valoare a literaturii creştine şi universale.
Pedagogia creștină a Sfântului Ioan Gură de Aur rămâne, peste
veacuri, mereu actuală, mai ales într-o lume în care pare că s-au
inversat valorile, o lume care consideră rușinea sau timiditatea
drept cauză a tuturor nereușitelor, în care tânărul „cu tupeu” a
înlocuit idealul nobilului tăcut și sobru”, în care doar adulții care
suferă de „complexul părinților încuiați la minte” își mai
manifestă fireasca autoritate asupra copiilor lor, în vreme ce
părintele modern, etalat de posturile de televiziune interesate de
rating, este cel care își lasă copilul să-și trăiască viața. Și toate
acestea în vreme ce Sfinții Părinți susțin faptul că, de fapt,
sentimentul rușinii ne conduce spre virtute, este glasul lui
Dumnezeu din om57. Rușinea nu este un sentiment care trebuie
mutilat, întrucât a lupta cu rușinea înseamnă a lupta cu noi înșine
și „să nu ne închipuim că dacă rămânem fără un picior sau fără
ochi ne numim handicapați, iar dacă lăsăm să ni se distrugă unul
din sentimentele de bază ale ființei noastre ne vom numi atlanți.
Tot handicapați ne vom numi, dar niște handicapați monstruoși,
de care nu va mai vrea nimeni să îngrijească58.”
56
Ibidem, p. 161.
57
Savatie Baștovoi, Între Freud și Hristos, Ed. Cathisma, București,
2008, p. 14-16.
58
Ibidem, p. 19.
96
BIBLIOGRAFIE:
Izvoare:
1. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt despre educația copiilor
în Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educație ortodoxă a
copiilor de azi, ediția a II-a, Ed. Deisis, Sibiu, 2006;
2. Idem, Părinții și educarea copiilor, Ed. Agapis, București,
2010.
Cărți:
1. Baștovoi Savatie, Între Freud și Hristos, Ed. Cathisma,
București, 2008;
2. Benga Cristina, Idealul educațional în pedagogia creștină,
Ed. Sophia, București, 2009;
3. Bolocan Carmen Maria, Catehetica și didactica religiei , Ed.
Sf. Mina, Iași, 2008;
4. Gheorghiță Ilie, Un veac de la moartea mitropolitului
Veniamin Costachi, Mănăstirea Neamț, 1946, p. 149-150;
Studii și articole:
1. Corneanu Mitropolitul Nicolae, Studii patristice-Aspecte din
vechea literatură creștină , Ed. Tipografia Mitropoliei,
Timișoara, 1984;
2. Fecioru Pr. Dr. Dumitru, Ideile padagogice ale Sfântului
Ioan Hrisostom, în Biserica Ortodoxă Română, LV (1937);
3. Popescu, Prof. Dr. Teodor M., Epoca Sfântului Ioan Gură
de Aur, în „Ortodoxia”, IX, 1957, nr. 4.
97
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR – CUNUNĂ

NEVEȘTEJITĂ A BISERICII
Pr. Ghineț Sebastian

Parohia Boiștea II Dărmănești
Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur numit „trâmbiță de aur

ferecată, dar și înger pământesc și om ceresc” s-a născut în
Antiohia – capitala Siriei, la anul 347, tatăl său se numea
Secundus și era ofițer roman de carieră, iar pe mama sa o
chema Antuza. De mic rămâne orfan de tată, iar mama sa nu s-
a mai recăsătorit, închinându-și toată viața educației singurului
ei copil. Mama sa îl educă în spiritul evlaviei creștine, dorindu-
și foarte mult să devină un om al Bisericii.
A studiat retorica devenind un avocat renumit în
Antiohia, dar la dorința mamei se botează în anul 369 , studiază
teologia și se dedică vieții ascetice. În această perioadă scrie
tratatul „Despre preoție“. „În anul 381, datorită dorinței
mulțimii și rugăminții mamei sale, primește să fie diacon. În
anul 386 este hirotonit preot în Antiohia, unde începe o vie
activitate.“59
A ajuns arhiepiscop al Constantinopolului în anul 398
„el păstorește cu aleasă grijă turma sa duhovnicească,
înființând numeroase reforme în rândul clerului … combătând
abuzurile și fărădelegile celor cu funcții înalte“. 60 Pentru
atitudinea sa intransigentă a fost condamnat și exilat de două
ori, sfârșind în timpul celui de-al doilea exil, după o călătorie
59
Prof. Toma Culcea, Cuvânt la Sfântul Ioan Gură de Aur, în Cuvântări și
predici, Editura Sfintei Arhiepiscopii a Bucureștilor, 2004, pag. 234.
60
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Predici, Editura Basilica, București, 2015,
pag 96.
98
lungă și istovitoare, în localitatea Comana din Pont la 14

septembrie 407. Ultimele lui cuvinte au fost: „Slavă lui
Dumnezeu pentru toate!“
Viața Sfântului Ioan a fost scurtă de numai 53 de ani,
dar activitatea sa a rămas nemuritoare. „El a fost cel mai de
seamă tâlcuitor al Sfintelor Scripturi, … Nimeni n-a explicat
mai cuprinzător și mai limpede ca el Sfintele Evanghelii după
Matei și Ioan , Epistolele Sfântului Apostol Pavel și multe
dintre cărțile Vechiului Testament.“61
Cea mai mare parte a învățăturii și a lucrării pastorale a
Sfântului Ioan Gură de Aur au fost consacrate omului. Prin
cuvântul său, „ridica până la cer inimile ascultătorilor când le
propunea învățăturile Sfintei Scripturi și a dogmelor
credinței.“ 62
Pentru că anul 2015 este pentru Patriarhia Română și
anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur, se cuvine să-i
acordăm atenția meritată să spunem tuturor că acest mare sfânt
a acordat o atenție deosebită familiei, creșteri copiilor în
dragostea față de Dumnezeu, că poate fi considerat unul dintre
cei mai mari pedagogi ai Bisericii Ortodoxe.
Problema educării copiilor a stat în atenția marilor
dascăli ai Bisericii: a Sfântului Vasile cel Mare, a Sfântului
Grigorie Teologul, fericitul Augustin, „dar nici unul nu a
stăruit atât de mult cum a făcut-o acest sfânt.“63
Asemeni Sfântul Grigorie de Nazianz care zice așa:
„Arta artelor și știința științelor este să-l formezi pe om, cea
mai instabilă dar și cea mai de preț ființă dintre creaturile lui
Dumnezeu“, tot așa și Sfântul Ioan Gură de Aur a pus mare
preț pe arta educării tineretului.
61
Ibidem.
62
Ibidem, pag. 66.
63
Dumitru Fecioru, Ideile Pedagogiei ale Sfântului Ioan Hrisostom,
Tipografia Cărților Bisericești, București, 1937, pag.1.
99
Cea mai importantă lucrare a Sfântului Ioan în privința

educării copiilor este „Despre creșterea copiilor“ – lucrare care
a fost izvor de inspirație a părintelui pedagogiei moderne, Jan
Amos Comenius.64
În lucrarea „Problemele vieții“, Sfântul Părinte ne
îndeamnă zicând: „Vă rog din suflet și vă implor să aveți mare
grijă de copiii voștri și să căutați mântuirea sufletului lor.“
Chiar dacă este un copil dificil, Sfântul Părinte ne
învață să-i „dezrădăcinăm din suflet spinii“ din vârstă fragedă
pentru că atunci „spinii“ ies ușor.
Să ne străduim, spune acest Sfânt „să le dăm copiilor
noștri educație creștină, cu încredințarea că atunci când vor
avea evlavie și iubire de Dumnezeu, se vor deosebi prin
virtuțile lor … Căci sufletul de copil este ca pânza albă și
curată, care dacă o vopsim în vreo culoare, se vopsește atât de
bine încât, ori de câte ori vom vrea s-o revopsim, mereu se va
observa culoarea de la început.“
Mulți din tinerii noștri sunt robiți de diferite patimi,
acest lucru ne întristează și de cele mai multe ori ne întrebăm
ce-i de făcut? Vina ne aparține nouă celor care suntem datori
să-i formăm spiritual să le arătăm calea cea dreaptă de urmat.
În bisericile noastre întâlnim mai mult bătrâni, părinții și copiii
vin tot mai rar și mai mult ocazional. Neparticiparea la Sfânta
Liturghie înseamnă încălcarea celei de a patra porunci
dumnezeiești – Adu-ți aminte de ziua odihnei, ca să o sfințești.
(Ieș. 20, 8)
Sfântul Ioan Gură de Aur pentru a întări necesitatea
educării copiilor de la vârstă fragedă aduce argumente scrise de
Sf. Apostol Pavel, „Tovărășiil e rele strică obiceiurile bune. ” (I
Cor. 15, 33) Apoi Apostolul Pavel îi mai povățuiește: Copii,
ascultaţi pe părinţii voştri în Domnul că aceasta este cu
dreptate. „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, care este
64
Dorin Opriș, Dimensiuni creștine ale pedagogiei moderne , ediția a III -
a, Editura Didactică și Pedagogică R. A., București, 2012, pag. 179.
100
porunca cea dintâi cu făgăduinţa: Ca să-ţi fie ţie bine şi să

trăieşti ani mulţi pe pământ". Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la
mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi certarea
Domnului. (Ef. 6, 1-4)
Ca spusele sfântului să fie cât mai credibile, îl citează
pe înțeleptul Solomon care spune: Fiul școlit va fi înțelept
(Prov. 10, 5). Și cel ce cruță nuiaua își urăște fiul, dar cel care-l
iubește îl mustră cu grijă. (Prov. 13, 25)
Ca fin pedagog, Sfântul Ioan Gură de Aur dă sfaturi
dascălilor să fie buni, să-i laude pe copiii buni în fața celorlalți,
pentru a-i da spre pildă și să-i pedepsească pe cei vinovați, din
dorința de a se cuminți.
Din tot ce a scris despre „Educarea copiilor“ se pot
trage multe concluzii, că fiecare paragraf este o învățătură de
urmat și mereu actuală. Sfântul Părinte pune mare accent pe
învățătură căci: „ Fără învățătură vor fi ca animalele, care sunt
lipsite de cuget.“ Omul care a fost înzestrat cu cuget, trebuie să
fie și înțelept, așa cum l -a făcut dintru început Dumnezeu.
Atâtea adevăruri spune acest Sfânt Părinte că zi de zi ar
trebui să ne întoarcem să răsfoim sfaturile și îndemnurile lui,
iată spre exemplu: „Educați-vă creștinește copiii. Dacă veți fi
nepăsători, veți merge în iad, chiar dacă aveți alte virtuți;
Educați -vă și pe voi. În felul acesta vă veți mântui și veți intra
în împărăția cerurilor, cu harul lui Hristos.“65
Sfântul Ioan Gură de Aur este indignat că tipul omului
ideal este cel bogat, realizat în viață și nu cel care este virtuos.
Virtutea dă demnitate, cinste și slavă.
Sfântul arată că pricina tuturor relelor este faptul că
tinerii cresc într-o atmosferă nesănătoasă și sunt înrâuriți cu ea.
Aceste puține învățături spicuite din scrierea
pedagogică a Sfântului Ioan Gură de Aur, arată marea
65
Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, traducere de Cristisn
Spătărelu și Daniela Filioreanu, Editura Cartea Ortodoxă – Edumenița,
pag. 130.
101
înclinație a sfântului pentru creșterea și educarea copiilor.

Cunoașterea problemelor legate de influența mediului, nevoia
de educație timpurie, modul de a aplicare a pedepselor.
Severitatea continuă nu este îngăduită, dar nici răsfățul și
bunăstarea excesivă nu sunt bune.
Sfântul Ioan Gură de Aur este considerat unul dintre cei
mai mari pedagogi ai tuturor veacurilor – fiind și cel mai
prolific dintre Părinții și scriitorii bisericești.
102
FRUMUSEȚEA LĂUNTRICĂ , ROD AL EDUCAȚIEI

PRIN IUBIRE
Profesor Bandraburu Floarea

ColegiulTehnic “Nicolae Vasilescu- Karpen” Bacău
“De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar

dragoste nu am, făcutu- m- am aramă sunătoare și chimval
răsunător. Și de aș avea darul proorociei și toate tainele le- aș
cunoaște și orice știință și de aș avea atâta credință încât să mut
și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt… Și de aș împărți
toată averea mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar
dragoste nu am, nimic nu-mi folosește.” (I Corinteni, 13, 1- 3)
Ce este frumusețea?
La începuturi, frumusețea nu era văzută ca un concept
estetic superior, sau ca o realitate externă care atrage atenția, ci
era în fapt existența persoanei în armonie cu Creatorul și
creatia Sa. Frumusețea era, deci, însăși viața paradisiacă a
protopărintilor noștri, deoarece Dumnezeu făcuse lumea “bună
foarte”, conform referatului biblic.
După alungarea din rai, frumusețea s-a definit în situații
concrete de viață, prin poziționarea antagonică cu răul și
suferința. Astfel, frumusețea s-a identificat cu binele material
sau uman: era frumos ceea ce era bun, folositor și aducea
bucurie. Odată cu cristalizarea primelor forme de manifestare
artistică, frumusețea s-a rafinat, devenind un concept estetic de
sine stătător. Astfel, ea a trecut de la stadiul de pragmatism la
stadiul de valoare și normă, tinzând mai mult spre un ideal
filosofic.
103
În perioada contemporană, într-o societate centrată pe

hedonism, consumerism și tendințe nihiliste, conceptul este
direcționat mai mult spre frumusețea materială: frumusețea
fizică, confortul, sau acțiuni care prin intensitatea trăirilor
declanșează patimile umane. Implicarea excesivă a tehnologiei
în lumea credinței, a afectelor și a valorilor, conturează deja un
nou model de frumusețe – frumusețea virtuală – construită pe o
himeră.
În acest context se impune redescoperirea adevăratelor
valori, în care frumusețea lăuntrică - ancoră a chipului lui
Dumnezeu în om – devine un imperativ, un mijloc de
supraviețuire în societate. Acum, ca şi întrecut, frumusețea
lăuntrică nu se definește prin ea însăși, ci prin manifestări
exterioare observabile: frica de Dumnezeu, bunătatea, răbdarea,
dragostea, înțelepciunea, facerea de bine, bunacuviință,
smerenia, ascultarea, pentru că, în fapt, frumusețea lăuntrică
înseamnă roadele Duhului lucrător în om. Părinții și educatorii
sunt copărtași la această lucrare tainică printr-un demers
educațional conjugat. Una dintre cele mai răsunătoare și
frumoase voci ale tuturor timpurilor în domeniul educației este
cea a Sf. Ioan Gură de Aur care cosidera că a educa înseamnă a
purta grija de copii şi de tineri în ceea ce privește curățenia
sufletească și bunacuviință, a -l crește pe copil moral, om drept,
a-l crește în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela
inteligența, a-l forma un atlet pentru Hristos, adică a te îngriji
de mântuirea sufletului lui. Specificul educației derivă din
psihologia vârstei. Copiii, spune Sf. Ioan Gură de Aur, sunt
precum ceara moale, sau precum perla scoasă din cochilie,
precum pictura sau sculptura. Părinții devin pictori, artiști,
sculptori, creând locuitorii Împărăției cerești. Sufletul unui
copil este cetatea și templul lui Dumnezeu, de aceea
construirea acestui templu trebuie să se facă cu cea mai mare și
delicată grijă. Tinerețea este, în accepția Sf. Ioan Hrisostom,
cea mai prielnică perioadă în care sufletul omului poate asculta
104
și primi învățături pentru suflet: “Tocmai asta e vârsta la care

copiii voștri au nevoie să audă vorbind despre Dumnezeu. La
vârsta asta mintea lor e ca un aluat fraged și asimilează repede
tot ce li se spune. Cuvintele li se întipăresc ușor în minte, ca o
pecete în ceara topită. De altfel, acum începe viața lor să se
încline spre virtute sau păcat. Dacă acum, la acest început, îi
îndepărtează cineva de păcat și îi duce pe calea virtuții, le
creează obișnuința de a merge numai pe această cale, pe care
ajung să o considere cea firească. Astfel, nu se vor schimba
lesne spre păcat, pentru că obiceiul deja dobândit îl va ține în
lucrarea faptelor bune”.
Educaţia se face prin iubire, iar nu prin impunere
forțată. Sfântul loan recomanda educația prin blândețe, alintări,
laude, iar toate acestea trebuie dublate de frumusețea și forța
exemplului personal, deoarece “nimic nu-i mai rău decât un
dascăl care este un filosof numai în cuvinte, iar nu și în fapte;
acesta nu-i decât un fățarnic. Educatorul trebuie să fie convins
de ceea ce spune și face, căci altfel nu i-ar putea influența
înspre mai bine pe alții”. Comunicarea trebuie să fie una
afectivă, în numele unei valori care transcede umanitatea:
Dumnezeu. Iubirea este calea de deschidere a sufletelor între
ele, iar această reciprocitate afectivă naşte o necontenită
perfecționare a persoanei.
Frumusețea lăuntrică înseamnă cultivarea virtuților prin
educație creștină autentică, aceasta fiind superioară tuturor
artelor: “Dăruiește-i cele mari, nu cele mici…Nu te frământa
cum să-l faci retor, un maestru al artei cuvântului, ci cum să-l
educi în așa fel încât să iubească înțelepciunea”.
Atașamentul de bunurile lumești poate conduce, în
viziunea Sf. Ioan Hrisostom, la îndepărtarea de Dumnezeu și
deci la pierderea mântuirii ca țel suprem al vieții: “Până când o
să ne tot aplecăm spre pământ? … Dacă vrei să fie bogat,
învață-l să disprețuiască banii. Bogat nu e acela care are nevoie
de bani mulți și e înconjurat de multe lucruri, ci cel care nu are
105
nevoie de nimic… Îngrijește- te să trăiască viața cea veșnică și

fără sfârșit.”
Iubirea de frumos, de adevăr, de bine, de înțelepciune
nu poate fi împărtășită decât prin iubire care își ia necontenit
seva din iubirea divină. Iubirea presupune dăruire din partea
celui care educă, de aceea Sf. Ioan Gură de Aur cere ca
pedagogul să fie virtuos, vrednic și destoinic, deoarece
personalitatea lui își lasă pecetea direct asupra celui format.
Așadar, frumusețea lăuntrică este scopul vieții
crestinului aflat în permanentă devenire a asemănării sale cu
Dumnezeu, este podoaba candelelor sufletelor noastre care ne
vor face vrednici de a intra în cămara nunții Fiului de Împărat.
Această frumusețe sufletească trebuiesă fie reflexia Iubirii lui
Dumnezeu, care “a iubit lumea până la sfârșit, iar sfârșitul
iubirii Sale este nesfârșirea…”. Ceea ce rămâne după noi este
doar iubirea pe care am reușit să o dăruim pe parcursul vieții
noastre, iar puritatea și frumusețea acesteia poate fi cheia
ancorării noastre în veșnica iubire a lui Dumnezeu.
BIBLIOGRAFIE:
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblicși de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1992;
Aghioritul, Ierom. Benedict, Părin ți, copii și creșterea lor –
cuegere de texte patristice, Editura Panaghia;
Cucoș, Constantin, Educația religioasă, Editura Polirom, Iași,
1999;
Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvinte de aur, traducere Pr. Victor
Manolache, Editura Egumenița, Galați, 2012 .
106
ATLETUL LUI HRISTOS - SFÂNTUL IOAN GURĂ

DE AUR
Prof. Mărcuţă Mioara

Şcoala Gimnazială ,, N. Iorga”-Bacău
Mulţi oameni au vrut să se facă sfinţi. Luptele

lor pentru dobândirea curăţeniei necesare sfinţeniei au fost
spectaculoase. Mai spectaculoase şi mult mai dure decât lupele
din arene. Pentru dobândirea curăţeniei, atleţii lui Hristos
luptau împotriva trupului lor, împotriva somnului, împotriva
foamei, împotriva durerii, împotriva propriilor lor gânduri,
împotriva instinctelor. Era o luptă fără milă, dusă zi şi noapte,
de-a lungul unei întregi vieţi.
Înzestraţi cu calităţi alese, instruiţi la cele mai înalte
scoli ale timpului, favoriţi la o glorie uşoară şi ursiţi parcă din
leagăn la celebritate cei trei Sfinţi Ierarhi: Vasile, Grigorie si
Ioan au renunţat foarte uşor la toate acestea şi au primit jugul
lui Hristos cel plin de greutăţi şi suferinţe, dar cu conştiinţa
împăcată că şi-au ales calea cea bună.
Dintre acestia, anul acesta ( 2015) este omagiat in mod
deosebit Atletul lui Hristos - Sfântul Ioan Gura de Aur.
Cu un destin aproape identic cu cel al mamei
episcopului Augustin din Hippona, Sfânta Monica, creştina
evlavioasă Antuza este cea care îsi călăuzeste fiul către o
educaţie în urma căreia să aibă parte de valorile cele mai de
seamă ale vieţii culturale şi spirituale. În privinţa culturii,
Sfântul Ioan este îndrumat să urmeze o pregătire în arta
oratorică (aşa cum s-a întâmplat şi cu Fericitul Augustin), care
reprezenta în epocă cea mai înaltă treaptă a educaţiei unui
tânăr, mai ales că oferea posibilitatea unei realizări profesionale
107
remarcabile în domeniul juridic. În aceasta privinţă, a

beneficiat, datorită sacrificiilor materiale îndurate de mama sa,
de frecventarea şcolii unui retor renumit, Libanius, unde l-a
avut coleg pe un alt viitor episcop, Teodor din Mopsuestia.
Deşi ajunsese să stăpânească arta retorica în mod strălucit,
profesiunea de avocat nu o va practica decât pentru o scurtă
perioadă de timp, suficient pentru ca mai apoi să regrete că nu a
mers imediat pe calea monahismului, aşa cum o făcuse
prietenul său, Sfântul Vasile cel Mare. Succesul educaţiei
retorice va fi încununat de frumuseţea predicilor sale, motiv
pentru care posteritatea îi va adăuga supranumele „Gură de
Aur” (Hrysostom), ceea ce nu s-a mai întâmplat în istoria
Bisericii. Tot sub influenţa mamei sale, cea care i-a acordat
prima instrucţie religioasă, tânărul Ioan va cauta să-şi
însuşească credinţa la un nivel superior, atât moral, prin viaţa
monahală, cât şi intelectual, prin însuşirea cunoştinţelor
teologice. Astfel, la doi ani după primirea Sfântului Botez în
anul 372, Sf. Ioan devine monah. La mănăstirea în care intrase
îl va avea ca mentor pe Diodor din Tars, întemeietorul „Şcolii
antiohiene”, unde se propunea o interpretare spirituală a Bibliei
însoţită de respectarea strictă a doctrinei creştine ortodoxe
stabilite la Sinodul I Ecumenic de la Niceea. Sfântul Ioan se va
adânci în studiul Sfintei Scripturi. In anul 381 este numit de
episcopul Meletie ca diacon în Episcopia Antiohiei, iar după
cinci ani, devine preot, slujire pe care şi-o va mentine timp de
aproape doisprezece ani, fiindu-i încredinţată şi misiunea de a
rosti predici. În această perioadă, în care Sfântul Ioan Gura de
Aur a rostit circa 700 de predici, a avut de înfruntat tulburările
pricinuite de apariţia şi amplificarea ereziilor, cât si conflictul
politic dintre Antiohia, capitala a provinciilor Imperiului
Bizantin din Orientul Apropiat, şi autoritatea imperială din
Constantinopol. Conflictul a culminat în anul 397 cu revolta
înfrânta a antiohienilor, cărora Sfântul Ioan si episcopul
Flavian le-au venit în ajutor. În acelaşi an, la Constantinopol,
108
murea arhiepiscopul Nectarie, lăsând neocupat un loc de

episcop ce făcea obiectul intereselor politice şi religioase,
antrenând confruntări în Imperiu.
La 28 februarie 398, Sfântul Ioan este întronat ca
arhiepiscop al Constantinopolului, hirotonit de însuşi episcopul
Teofil al Alexandriei.Pe parcursul anilor de episcopat, între anii
398 şi 404, Sfântul Ioan Gura de Aur şi-a pus în valoare
calitaţile pe care le manifestase mai înainte ca preot al
Episcopiei din Antiohia. Astfel, în acest interval de timp,
elaborează circa 500 de omilii si castigă admiraţia
credincioşilor din Constantinopol, venita, pentru un timp,
inclusiv din partea împărătesei Eudoxia. În predicile sale va
apăra cu deplină convingere Ortodoxia , de pe scaunul unde
slujiseră pentru o bună perioadă de timp cinci episcopi care
susţinusera erezia ariană. De asemenea, este implicat în acţiuni
care vizau îmbunătăţirea vieţii celor bolnavi, bătrâni şi săraci,
înfiintând pentru aceştia case de adăpost şi continuând în acest
fel nişte modalităti de ajutorare introduse în Biserică de Sfântul
Vasile cel Mare. Grija deosebită pentru aceste categorii de
oameni o dobândise înca din perioada diaconatului său în
Antiohia, unde fusese investit cu misiunea ajutorarii celor
defavorizati. Ca ocupant al scaunului arhiepiscopal din capitala
Imperiului, încurajează misionarismul în părtile teritoriului
bizantin în care nu se răspândise creştinismul şi acţionează în
favoarea introducerii goţilor în Biserică, a căror migraţie îi
adusese în preajma Constantinopolului. Sfântul Ioan Hrisostom
le propune goţilor constituirea unei biserici autonome, cu preoţi
numiţi din rândurile lor şi chiar cu slujbe religioase oficiate în
limba proprie. Rigorismul moral impus de Sfântul Ioan Gură de
Aur, pe care el însuşi îl adoptase prin practicarea unei
discipline ascetice severe, va deveni cauza cea mai importantă
a duşmăniei pe care i-o vor purta autoritătile politice şi
religioase dintr-un oraş care, deşi dobândise de aproape
şaptezeci de ani statutul de capitală a unui imperiu creştin, nu
109
renunţase cu adevărat la un vechi laxism moral susţinut în

continuare prin activităţile publice ale cetăţenilor. Mai mult
decât atât, predecesorul sfântului Ioan, episcopul Nectarie,
fusese unul dintre promotorii acestui stil de viată în Biserică.
Astfel, Sfântul Ioan se pronunta împotriva luxului şi
imoralităţii de care se făceau vinovaţi cei care formau
aristocraţia Imperiului, cat si credinciosii din randul poporului.
Sfântul Ioan Gura de Aur îşi îndepărtează de sine susţinătorii
politici. Împărăteasa Eudoxia, criticată implicit şi se pare, chiar
în mod direct, pentru luxul casei imperiale, va deveni din
admiratoarea sa unul din duşmanii cei mai înverşunaţi, iar
Eutropiu, ministrul care îl adusese pe scaunul episcopal, îi va
deveni, de asemenea, duşman, în momentul în care sfântul se
opune deciziei de a desfiinţa dreptul de azil în Biserică, prin
care se prevedea încetarea urmăririi de către autorităţi a
condamnaţilor refugiaţi într-o biserică. Fără sprijin politic, Ioan
va deveni prada usoara a episcopului Teofil al Alexandriei.
Pornind de la cazul călugărilor numiti „Fraţii lungi”,
condamnaţi de arhiereul alexandrin se pare, pe nedrept, ca fiind
eretici, Teofil va reuşi să convoace în anul 403 un sinod în care
sfântul este condamnat în urma unor capete de acuzare lipsite
de temei şi caterisit cu consimtământul a 36 de episcopi,
inclusiv a unora care îi erau subordonaţi în cadrul
Arhiepiscopiei din Constantinopol. Decizia trimiterii lui Ioan în
exil este revocată de către împăratul Arcadius în acelaşi an 403,
temându-se de reacţia violentă a credincioşilor faţă de această
hotărâre. El nu va căuta însă să recâştige bunăvoinţa
împăratului, proliferând acelaşi rigorism moral prin care era
criticat stilul de viaţă al casei imperiale şi în perioada
reinvestirii sale ca arhiepiscop al Constantinopolului. De
altminteri, la solicitarea adversarilor săi, conduşi de acelaşi
Teofil al Alexandriei, i se contestă reinvestirea, care, potrivit
lor, trebuia să fi fost făcută prin convocarea unui alt sinod.
Pierzând cu totul sprijinul împăratului Arcadius, în 9 iunie 404
110
se ia decizia definitivă ca Ioan să fie depus din funcţie şi este

trimis sub escortă militară în Cucuson, oraş din Armenia -
provincie aflată la una din marginile Imperiului Bizantin. După
o călătorie obositoare care a durat circa şaptezeci de zile şi pe
parcursul căreia fusese întâmpinat cu ostilitate de mai toţi
episcopii creştini, a avut parte de un tratament aspru de viaţa,
pe care îl descrie în epistolele trimise de el în aceasta perioadă
prietenilor săi din Antiohia şi Constantinopol. Tocmai din
pricina faptului că a continuat să participe la viaţa Bisericii şi
în timpul exilului, atât prin epistole, cât şi prin vizitele pe care
le primea din partea antiohienilor, în anul 307 este strămutat
într-un alt loc de exil, în oraselul Pitiunta de pe tarmul estic al
Mării Negre. Deja cu sănătatea şubrezită de pe urma primei
exilări, Sf. Ioan nu va reuşi să îndure şi aceasta noua călătorie
la care era, ca şi prima dată, forţat de ostasi să o facă pe jos.
Astfel, după trei luni de mărsăluire forţată, în ziua de 14
septembrie a aceluiaşi an 307, moare într-un sat din apropierea
oraşului Comana, se pare, aducând pentru ultima dată slavă lui
Dumnezeu. Papa Inocentiu, caruia Sfântul Ioan ii trimisese
două epistole, reuşeşte să îl reabiliteze dupa cinci ani de la
moartea sa, iar în anul 438 rămăşiţele sale pământeşti au fost
aduse cu alai în Biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol.
Sfântul Ioan Gură de Aur a fost cu adevărat atlet al lui
Hristos luptând până la moarte cu păcatul , ridicându-se
împotriva nedreptăţilor sociale şi aducând pe multi la Domnul
prin predicile sale înflăcărate pentru care a primit supranumele
de ,,Gură de Aur”.
111
EDUCAȚIA COPIILOR ÎN OPERA SFÂNTULUI IOAN

GURĂ DE AUR
Anca-Nicoleta Gașpar
Prof.Înv. Primar
Școala Gimnazială „Spiru Haret” Bacău
Dintre cei mai mari pedagogi ai tuturor veacurilor se

află Sf. Ioan Gură de Aur. Acest lucru este adeverit nu doar de
recunoaşterea sa ca pedagog de către cercetătorii specialişti în
viaţă şi opera lui, ci şi de faptul că în spaţiul Ortodoxiei,
numele lui este legat de cel al educaţiei66. El este unul dintre
cei Trei Mari Dascăli și Ierarhi, pe care la 30 ianuarie îi
sărbătorim ca modele de pedagogi şi de învăţători, ca purtători
şi exponenţi ai aşa-numitului ideal creştin de educaţie.
Sf. Ioan Gură de Aur este cel mai prolific dintre Părinţii
şi scriitorii bisericeşti. Temele psihologice sau „filosofice”,
cum îi plăcea să le numească abundă în întreaga sa operă, ca
element ale parenezei incluse în orice text exegetic.
Însă, prin darul lui Dumnezeu, s-a păstrat şi o lucrare
specific pedagogică, în care autorul expune întreaga sa viziune
asupra subiectului educaţiei copiilor.67 Deşi are titlu dublu, ea
este o singură operă şi urmăreşte, de la început până la sfârşit,
să ofere principiile pentru o creşere corectă a tinerilor. În
tradiţia manuscrisă titlul ei este : „Despre slava deşartă şi
despre cum trebuie părinţii să-şi crească copiii”. În general,
titlul este cunoscut sub formă prescurtată : „Despre slava
66
I.G. Coman, „Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur”, an 1957.
67
Pr. Theodor Zisis, „Cum ucidem sufletele copiilor noştri chiar noi,
„credincioşii”, www.cuvantul-ortodox.ro
112
deşartă şi creşterea copiilor”68. Cercetătorii au spus desrea ea

că reprezintă „cea mai veche, completă şi desăvâşită învăţătură
creştină despre educaţie”; una dintre cele mai strălucite roade
duhovnivceşti ale sufletului creştin; o expunere completă şi
sistematică despre educaţia creştină a copiilor, întemeiată nu
doar pe Sfânta Scriptură, ci şi pe învăţăturile pedagogice şi
psihologice ale grecilor antici şi pe experienţă omenească în
general. Potrivit Sf. Ioan Gură de Aur, părintele nu este cel care
a adus copii pe lume, ci acela care s-a ostenit să-i crească. „Nu
naşterea de copii”, ci „creşterea lor” îl face pe părinte,
PĂRINTE. Pentru că nu-l face pe om părinte simplul fapt că a
contribuit la naşterea copilului, ci educarea corectă a acestuia.
În virtutea acestei concepţii, Sf ntul Ioan identifică trei carenţe
majore ale educaţiei lumeşti, propunând „evanghelizarea”
conceptului de educaţie, iar în completare dând sfaturi
pertinente pentru modul practic în care diverse aspecte ale
demersului educaţional pot fi aplicate în mod personalizat.
Sfaturi punctuale ale Sf. Ioan Gură de Aur asupra

diverselor aspecte ale educaţiei copiilor
„Sufletele copiilor, spune Sfântul Ioan, sunt moi şi
fragede; dacă învăţăturile bune sunt întipărite asupra lor încă de
la început, nimeni nu o să le mai poată şterge, deoarece cu
timpul ele se întăresc ca o pecete, aşa cum se întâmplă cu
ceara. Un lucru moale ia orice contur, deoarece încă nu a
căpătat o formă a sa statornică. Sufletele copiilor mai seamănă
şi cu nişte planşe de pictură sau cu un material pentru sculptat.
Este nevoie de multă atenţie şi sârguinţă din partea pictorilor
pentru a realiza un tablou frumos. Sculptorii, de asemenea,
îndepărtează cu multă răbdare ceea ce prisoseşte şi adaugă ceea
ce este necesar, pentru a obţine opera pe care o doresc. Nu
68
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre slava deşartă şi creşterea copiilor,
E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 2001.
113
există un material mai minunat pentru a crea o operă de artă

decât sufletele copiilor; tot ce trebuie e ca aceasta să se facă la
timp. Astfel, părinţii făuresc nişte icoane însufleţite ale lui
Dumnezeu, nişte statui vii.”69
Formarea caracterului copilului stă în mâinile părinţilor.
Este nevoie, şi de mustrări, dar cu discernământ. Doar astfel
poate copilul să-şi însuşească mustrările şi să dobândească
structura lăuntrică necesară care va permite dezvoltarea şi
întregirea personalităţii sale. Spune Sfântul Ioan : „Păintele
unui copil foarte răsfăţat care, dacă îi este bolnav copilul, îi dă
dulciuri şi răcoritoare şi doar ce-l mulţumeşte pe copil, nimic
însă din cele necesare bolii lui şi când doctorul îl mustră, se
apără spunând : „Ce pot să fac, nu-l pot vedea pe copilul meu
plângând!”[ îşi merită soarta] : „Sărmane, şi nenorocite, şi
trădătorule! Pentru că numai tată nu pot să-l numesc pe unul
ca acesta; cu cât mai bine ar fi fost pentru tine, mâhnindu-l pe
copil pentru puţin timp să-l faci sănătos pentru totdeauna,
decât să faci din această scurtă mulţumire pricina unei tristeţi
permanente”.70
Satisfăcând copilului orice dorinţă facem din el un om
egoist; şi cu un asemenea caracter va fi nefericit în lume.
Întăreşte Sfântul: „Ca nişte sculptori să depuneţi toată
strădania, aşa încât să faceţi din copiii voştri minunate statui
care să se asemene lui Dumnezeu. Vor deveni astfel, dacă
scoateţi din ele orice lucru de prisos, dacă adăugaţi ceea ce
trebuie, şi în fiecare zi le inspectaţi, ca să vedeţi ce defect
firesc au, ca să îl ştrergeţi”. Bunii pedagogi lucrează precum
„agricultorii care taie unele ramuri ale plantelor, iar pe altele
le lasă să crească. Uneori pedepsesc răutatea, încurajând şi
promovând binele”. Primind observaţia şi dojana, copilul
trebuie să înţeleagă că acela care-l dojeneşte o face cu
69
Pr. Theodor Zisis
70
Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Faptele Apostolilor, Omilia
30, apud Educaţia copiilor, www.crestinortodox.ro
114
dragoste, iar nu ca să-i provoace suferinţă. Atunci primeşte

cuvintele, nu ca venind din furie, ci din grija unui părinte care
se nelinişteşte pentru copilul lui. Iată cum îi sfătuieşte Sfântul
pe părinţi : „Să îl îndrepţi ( pe copil): uneori privindu-l cu o
privire severă, alteori spunându-i cuvinte amare şi mustrătoare
şi alteori prin cuvinte bune şi promisiuni...Să fie şi ameninţări,
dar să nu le aplici. Copilul să nu înţeleagă că sunt simple
ameninţări. Ameninţarea are efect doar atunci când copilul
crede că se va aplica. Căci, dacă tânărul care a făcut o
greşeală înţelege că îl ameninţi fără să-l şi pedepseşti, va
râmăne indiferent. Să aştepte să fie pedepsit, fără însă a fi
pedepsit, ca să nu piardă frica pedepsei”. „Tocmai aceasta
este însuşirea pedagogului: să nu se grăbească să
pedepsească; ci să aspire la îndreptare şi să fie prudent în a
aplica pedeapsă”. Sfântul Ioan Gură de Aur socoteşte că e
pedagogic să îl educăm pe copil, astfel încât să-şi omoare şi să-
şi refuze furia. Trebuie să îl învăţăm modurile prin care poate
să-şi canalizeze în chip creator mânia. Spune părinţilor: „Să
mergem la lucrarea sufletească cea mai dominantă, mânia.
Mânia nici nu trebuie dezrădăcinată cu totul din copil, nici să
îi permitem să o folosească fără discernământ. Trebuie să îi
educăm pe tineri de la vârstă fragedă, aşa încâ atunci când ei
înşişi sunt nedreptăţiţi, să răbde şi să nu se mânie; când însă
văd că altul este nedreptăţit să intervină curajos şi să-l apere
prin mijloace potrivite”. Trebuie să se exerseze copilul în a-şi
stâpăni iritabilitatea, astfel încât să poată primi o anume
dezamăgire sau zădărnicire a vreunei dorinţe a lui fară să se
mânie. Când copilul învaţă să rabde micile pagube şi
dezamăgiri, va putea mai târziu să rabde şi pe cele mai mari pe
care le va îngădui Dumnezeu.
Este necesar ca oferim copilului distracţii inofensive şi
amuzament să îl conducem la oameni virtuoşi, să îi arătăm
frumuseţile naturii şi ale artei şi să îi dăm o anumită libertate de
mişcare, după ce i-am spus că priveliştile necuviincioase şi
115
obscene nu au nicio valoare. „Când îi spunem toate acestea”,

spune Sfântul nostru Părinte, „trebuie să îi dă multe sărutări şi
să îl strângem la piept, ca să îi arâtăm marea noastră
dragoste”.
Creşterea duhovnoicească a copilului trebuie să fie grija
principală a părinţilor. Nu trebuie să înveţe carte şi
meşteşuguri doar pentru a câştiga bani, ci şi ca să crească „în
învăţătura şi certarea Domnului”. Sfântul Ioan Gură de Aur
întăreşte: „Nu îţi spun să ţii copilul necăsătorit şi să îl trimiţi în
pustie sau să-l obligi să devină călugăr. Nu, nu îţi spun asta.
Desigur, aş dori-o şi mă voi ruga ca toţi să primească a se face
monahi. Dar pentru că pare greu, nu insist. Creşte, deci un
creştin şi învaţă-l să fie de mic evlavios şi ca om în lume”.
Despre valoarea exemplului personal al celor mari
scrie multe pagini Sfântul Ioan Gură de Aur . „După cum e
pământul în care va fi sădită planta, asemenea va fi şi fructul
ei”. „Cum să îl poţi îndrepta pe fiul tău, să îi dai sfaturile
trebuincioase altuia care este neglijent, de vreme ce tu însuţi,
care te afli la o bătrâneţe înaintată, faci asemenea fapte rele?
Astea le spun şi îi dojenesc pe vârstnici, nu pentru a disculpa
de orice acuzaţie şi vină pe tineri, dar prin cei dintâi să îl
păzesc pe cel de-al doilea”. „Cum poate, deci, tatăl să îi înveţe
pe alţii să-şi înfrâneze patima, obrăznicia şi mânia; când el
însuşi nu a învăţat să se înfrâneze”. „Mai degrabă noi avem
nevoie de pedagog, nu aceia, adică copiii, de vreme ce
greşelile lor nu pot fi mari, câtă vreme ale nostre sunt foarte
mari.”
Concluzii
Ideile Sfântului Ioan sunt extrem de actuale şi dacă ne
gândim la educaţie, la fel ca şi în vremea sa, şi astăzi sistemul
educaţional pierde uneori din vedere cea mai importantă sursă a
educaţiei şi anume cuvântul lui Dumnezeu. Orice carte sau
manual care urmăreşte într-un fel sau altul educarea copiilor
116
sau a tinerilor se fundamentează pe o viziune pur omenească şi

de aceea utilitatea sa se opreşte într-un anume punct, iar
conţinutul este supus mereu schimbărilor. Acest neajuns poate
fi împlinit dacă înţelegem educaţia aşa cum a privit-o Sfântul
Ioan Gură de Aur ca o acţiune firească, derivată din
responsabilitatea părintelui sau a educatorului, care nu exclude
conţinuturile educaţiei profane, dar care este fundamentată pe
lucrarea cuvântului lui Dumnezeu, singura sursă care poate
oferi o călăuzire adecvată atât pentru viaţa aceasta, cât şi pentru
cea viitoare, în Împărăţia lui Dumnezeu. Astfel, în absenţa
formării morale a sufletului, omul deviază, aşa cum oricine
limpede poate vedea în spaţiul public, şi clacheză existenţal, de
cele mai multe ori în chip definitiv, sfârşind fie în delicvenţă,
fie în plăceri grosiere, stricătoare de trup şi suflet. 71
BIBLIOGRAFIE:
1. I.G. Coman, „Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur”, an
1957
2. Pr. Theodor Zisis, „Cum ucidem sufletele copiilor noştri
chiar noi, „credincioşii”, www.cuvantul-ortodox.ro
3. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre slava deşartă şi creşterea
copiilor, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 2001
4. Pr. Theodor Zisis
5. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Faptele
Apostolilor, Omilia 30, apud Educaţia copiilor,
www.crestinortodox.ro
6. Nicuşor Deciu, Educaţia copilului la Sfântul Ioan Gură de
Aur, www.ziarullumina.ro.
71
Nicuşor Deciu, Educaţia copilului la Sfântul Ioan Gură de Aur,
www.ziarullumina.ro
117
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR – SFÂNT ŞI

PEDAGOG
Prof. Dumea Ana-Sînzîiana

Şcoala Gimnazială Nr. 10 Bacău
Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut la Antiohia, anul

naşterii sale nefiind cunoscut cu certitudine, fiind plasat între
344 si 354. Tatăl său, Secundus, care a deţinut o funcţie
militară deosebită (magister militum Orientis), a decedat la
scurtă vreme de la naşterea copilului şi, de aceea, sarcina
creşterii si a educaţiei acestuia i-a revenit mamei sale, Antusa,
rămasă văduvă la vârsta de 20 de ani. De la mama sa a primit
Ioan primele elemente de învaăţătură creştină şi, fără îndoială,
dragostea faţă de Biserică. Studiază apoi filosofia, sub
îndrumarea lui Andragatiu, iar retorica cu Libaniu, vestit sofist.
La vârsta de 18 ani, Meletie Mărturisitorul,
conducătorul Bisericii din Antiohia, atras de calităţile
intelectuale şi spirituale deosebite ale tânărului Ioan, îl ia în
anturajul său. Se pare că Meletie a fost cel care l-a botezat; în
acest răstimp, el studiază teologia sub îndrumarea lui Diodor
din Tars.
Simţind o atracţie deosebită faţă de viaţa ascetică, Ioan
încearcă, am putea spune experimental, să ducă o astfel de
viaţă în sânul familiei, însă, în cele din urmă, simte nevoia de a
se retrage în munţii din vecinătate, unde trăieşte timp de doi ani
în post şi rugăciune, întrucât se îmbolnăveşte, este silit să
revină acasă, spre marea bucurie a mamei sale. Meletie
foloseşte această ocazie şi îl hirotoneşte diacon, în 381. Este
preocupat cu precădere de problema vieţii monahale, a
118
fecioriei, cărora le dedică o serie de tratate scurte. Tot acum,

elaborează tratatul său Despre preoţie.
După cinci ani primeşte taina preoţiei din mâinile
episcopului Flavian, în 386, care îl numeşte predicator al
bisericii mari, zidită de împăratul Constantin. Îşi îndeplineşte
cu deosebit zel şi conştiinciozitate îndatoririle de predicator.
De altfel, perioada aceasta, 386-397, a fost deosebit de
fructuoasă pentru el, întrucât cele mai vestite omilii ale sale
aparţin acestei etape din activitatea sa.
După moartea patriarhului Nectarie al
Constantinopolului (397), împotriva voinţei sale, Ioan este ales
urmaşul acestuia. Este adus în capitală din porunca împăratului
Arcadiu, iar Teofil al Antiohiei a fost obligat să-l hirotonească
episcop, la 26 februarie 398. Ioan purcede de îndată să
reformeze atât cetatea, cât şi preoţimea, care se aflau într-o
mare stare de decădere şi corupţie. Astfel, el suprimă luxul
reşedinţei episcopale, introducând traiul modest şi auster
monahal, iar bogăţiile aflate aici le foloseşte spre a-i ajuta pe
cei săraci şi nevoiaşi şi pentru spitale.Interzice preoţilor să
folosească darurile pentru cei săraci în propriul lor interes, iar
călugăriţelor şi diaconeselor să locuiască la clerici. Văduvelor
le cere purtare ireproşabilă. Criticile sale îndreptate împotriva
corupţiei şi a depravării i-au adus mulţi duşmani, în plus, nu au
rămas fără ecou nici la curtea împărătească, unde lucrurile nu
erau prea bune. De aceea, planul său de a reforma viaţa din
capitală si a clericilor a făcut ca toate forţele care îi erau ostile
să se unească împotriva lui, fapt ce se soldează cu exilul şi
moartea. După trecerea dincolo, Ioan Gură de Aur este repus în
drepturi şi recunoscut ca un mare ctitor de oameni.
Paralel cu aceste activităţi, el continua să predice, să
scrie comentarii biblice şi să organizeze misiuni, trimiţând
misionari la goţii de la Marea Neagră şi Dunăre, însă cea mai
mare moştenire lăsată de acest sfânt este cea literară, fapt ce îl
înscrie în galleria pedagogilor de neam şi religie. Moştenirea
119
literară a Sfântul Ioan Gură de Aur este deosebit de bogată. De

altfel, niciunul dintre Părinţii greci nu a lăsat o operă atât de
vastă, cuprinzând omilii, tratate şi scrisori. Partea cea mai
consistentă a operei hrisostomice o constituie Omiliile. După
conţinut ele se împart în: omilii exegetice, omilii dogmatice şi
polemice, omilii morale, omilii la marile sărbători, panegirice
şi omilii sau predici ocazionale. Omiliile morale formează un
aspect clar al scrierilor hrisostomice, deşi temele morale sunt
prezente în aproape toate omiliile sale, deoarece Sf. Ioan nu a
uitat niciodată că datoria principală a păstorului de suflete este
aceea de a îmbunătăţi viaţa şi ţinuta morală a credincioşilor săi.
În privinţa educaţiei celor tineri, Sf. Ioan trasează, în De
mani gloria et de educandis liberis, cu exactitate principiile
unei educaţii sănătoase, atât pentru băieţi, cât şi pentru fete.
Educaţia, deşi este făcută pentru viaţa în această lume, scopul
ei este însă viaţa veşnică. Tratatul este interesant pentru istoria
pedagogiei creştine. În această lucrare ni se trasează câteva din
regulile unei bune educaţii pentru copiii noştri:
Copiii trebuie să fie cuviincioşi, să se distingă prin
cuminţenie şi să fie lăudaţi şi de oameni şi de Dumnezeu. Să
înveţe să-şi stapânească stomacul, să stea departe de lux, să fie
economi, iubitori şi s înveţe să se conducă singuri. Numai
astfel pot reuşi să le ofere multă răsplată părinţilor, numai
astfel toate vor fi spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea
noastră, în numele lui Iisus Hristos, Domnul nostru…
Mamele, mai ales, trebuie sa aibă grijă de fiicele lor.
Oricum, le vine uşor să le supravegheze. Mamelor, aveti grijă
să vă învăţati copilele să fie gospodine şi mai presus de toate
să le creşteţi cu pricepere încât să fie evlavioase, cuminţi, să
dispreţuiască banii şi să nu se dea în vânt după o falsă
frumuseţe. Când vine vremea, încredinţaţi-le soţului. Dacă le
veţi creşte aşa cum vă spun, şi voi vă veţi mântui, şi ele se vor
mântui şi copiii lor, nepoţii voştri, se vor mântui. Dacă
rădăcina e bună, ramurile vor creşte frumos şi voi veţi lua
120
bună plată. Să facem în aşa fel încât să ajutăm nu numai un

suflet, ci, prin el, multe altele. Copila trebuie să iasă din casa
tatălui ca un sportiv din sala de gimnastică, cunoscând ce are
de făcut până în cel mai mic amănunt, sau ca drojdia care
trebuie să transforme aluatul dupa propria ei frumuseţe.
Sfaturile Sfântului erau, de cele mai multe ori, susţinute
de exemple practice, fapt ce dovedeşte încă o dată caracterul
psihopedagogic al scririlor sale, ce sunt şi astăzi piatră de
temelia pentru educaţia morală a copiilor noştri: Sau nu ştiţi ce
a păţit preotul Eli care n-a îndreptat cum trebuia slăbiciunile
copiilor săi? Dacă un medic vrea să trateze numai cu curăţie o
patimă care nu se lasă dusă decât dacă e tăiată, o face cu
neputinţă de nevindecat. Nu foloseşte terapia potrivita. Aşa a
făcut şi bătrânul Eli. Deşi trebuia să-şi pedepsească copiii, pe
fiecare după greşeala lui, n-a făcut-o. A fost foarte îngăduitor
şi a fost pedepsit şi dânsul împreună cu ei. Noi, care avem
copii, să ne îngrozim de ce a păţit şi să ne îngrijim de educaţia
copiilor noştri, ca să nu păţim la fel. Fiecare să aibă grijă de
cei cu care locuieşte. Dacă un copil a învăţat ce este virtutea,
va putea ocoli răul pe care i-l poate face păcatul şi, alegând să
se poarte cu înţelepciune şi cuminţenie, îsi va putea atrage
ajutorul lui Dumnezeu de care aş vrea să ne bucurăm toţi.,
cuvinte ce vin să încurajeze pe tinerii părinţi în buna educare a
copiilor.
Să-i învăţăm pe copiii noştri să aleagă înainte de toate
virtutea şi să nu considere averea un lucru important. Pentru
că, de foarte, foarte multe ori, averea se face stavilă în calea
virtuţii, atunci când tânarul nu ştie cum să-şi folosească banii.
Şi tinerii sunt ca Şi copiii mici care se primejduiesc când iau în
mâna un cuţit sau o sabie. De aceea, mamele nu-i lasă să le
atingă când sunt singuri. Tinerii, la fel, sunt în primejdie
sigură când moştenesc o avere, pentru că nu vor şti să o
folosească cum trebuie şi mai degrabă se împovărează cu o
121
gramadă de păcate. De aici vin desfătări şi plăceri

nesănătoase şi rele nenumărate.
Copiii sunt tot ce pot avea mai preţios părinţii în această
lume. Le sunt mângâiere şi bucurie. Răspunderea pe care o au
pentru creşterea lor este foarte mare,la fel ca şi răsplata, de
altfel, de la Dumnezeu. Aşa cum pentru buna creştere există
răsplată, pentru neglijarea educaţiei copiilor lor, părinţii vor da
socoteală în ziua judecăţii. Copiii, spune Sfântul,sunt precum
ceara moale,sau precum perla abia scoasă din cochilie, precum
pictura sau sculptura. Părinţii devin pictori, artişti, sculptori,
creând locuitorii Împărăţiei Cereşti. Aşadar e nevoie de mare
atenţie când lucrezi la chipul împărătesc. Nu e îngăduit ca
sufletul unui copil să devină pester de tâlhari .S ufletul unui
copil este cetatea şi templul Domnului, de aceea construirea ei,
de la temelie până la tavan,trebuie să se facă cu cea mai mare
grijă şi atenţie. Formarea caracterului copilului stă în mâinile
părinţilor. Este nevoie şi de mustrări, dar cu discernământ.
Doar astfel poate copilul să-şi însuşească mustrările şi să
dobândească structura lăuntrică necesară care va permite
dezvoltarea şi întregirea personalităţii sale. Spune Sfântul Ioan:
Părintele unui copil foarte răsfăţat care, dacă îi este bolnav
copilul, îi dă dulciuri şi răcoritoare şi doar ce-l mulţumeşte pe
copil, nimic însă din cele necesare bolii lui şi când apoi
doctorul îl mustră, se apără spunând: „Ce pot să fac, nu-l pot
vedea pe copilul meu plângând!, [îşi merită soarta]: Sărmane,
şi nenorocite, şi trădătorule! Pentru că numai tată nu pot să îl
numesc pe unul ca acesta; cu cât mai bine ar fi fost pentru tine,
mâhnindu-l pe copil pentru puţin timp să-l faci sănătos pentru
totdeauna, decât să faci din această scurtă mulţumire pricina
unei tristeţi permanente.
Ideile Sfântului Ioan sunt extrem de actuale în educaţie.
La fel ca în vremea sa, şi astăzi sistemul educaţional pierde
uneori din vedere cea mai importanta sursă a educaţiei şi
anume cuvântul lui Dumnezeu. Orice carte sau manual care
122
urmăreşte într-un fel sau altul educarea copiilor sau a tinerilor

se fundamentează pe o viziune pur omenească şi de aceea
utilitatea sa se opreşte într-un anume punct, iar conţinutul este
supus mereu schimbărilor. Acest neajuns poate fi împlinit dacă
înţelegem educaţia aşa cum a privit-o Sfântul Ioan Gură de Aur
ca o acţiune firească, derivată din responsabilitatea părintelui
sau a educatorului, care nu exclude conţinuturile educaţiei
profane, dar care este fundamentată pe lucrarea cuvântului lui
Dumnezeu, singura sursă care poate oferi o călăuzire adecvată
atât pentru viaţa aceasta, cât şi pentru cea viitoare, în Împărăţia
lui Dumnezeu.
BIBLIOGRAFIE:
1. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre slava deşartă şi
despre creşterea copiilor, E.I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 2001.
2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Părinţi, copii şi creşterea
lor, Editura Panaghia, Vatra Dornei.
3. Nicușor Deciu, Educaţia copilului la Sfântul Ioan
Gură de Aur, www.ziarullumina.ro.
4. Pr Theodor Zisis, Cum ucidem sufletele copiilor
noștri chiar noi, „credincioșii”, www.cuvantul-
ortodox.ro.
123
FILANTROPIE ŞI EUHARISTIE ÎN OPERA

Profesor Țuglea Răzvan

Dintre toate perspectivele pe care le abordează Sf. Ioan
Gură de Aur atunci când vorbeşte de milostenie, raportul dintre
Filantropie şi Euharistie mi se pare a fi cel mai actual, dar şi cel
mai provocator – în sensul dificultăţii de receptare în predica şi
gândirea contemporană – dar în acelaşi timp de o profunzime şi
frumuseţe cum numai la Gură de Aur a Bisericii puteam
întâlni. Vom reda în continuare câteva din textele cele mai
relevante pentru tema noastră cu mici remarci pe marginea lor.
„Nu vedeţi pe copii cu câtă grabă se îndreaptă spre
sânul mamei lor, cu câtă râvnă îşi înfig buzele în sân? Tot cu
atâta grabă să ne apropiem şi noi de masa aceasta, de sânul
potirului cel duhovnicesc; dar mai bine spus să sugem harul
Duhului cu mai multă râvnă decât copiii de lapte. O singură
durere să simţim, aceea de a nu ne împărtăşi de această hrană.
Tainele din faţa noastră nu sunt fapte ale puterii omeneşti.
Domnul, Care le-a săvârşit atunci la cina aceea, Acelaşi le
săvârşeşte şi pe acestea acum. ... Dacă nu eşti ucenic, pleacă!
Masa aceasta este masa aceea de la Cina cea de Taină, întru
nimic mai prejos. Acesta este foişorul acela unde era El cu
ucenicii lui (Lc. 22, 12). De acolo a plecat la Muntele
Măslinilor (Mt. 26, 30). Să plecăm şi noi de aici spre mâinile
săracilor. Muntele Măslinilor este locul unde sunt săracii.
Mulţimea de săraci sunt măslinii sădiţi în casa lui Dumnezeu,
care picură untdelemnulde care avem nevoie dincolo, pe
tărâmul celălalt, untdelemnul pe care l-au avut cele cinci
fecioare înţelepte, pe când celelalte fecioare, pentru că nu l-au
luat de aici, au pierit (Mt. 25, 1-13). Acest untdelemn să-l luăm
124
când intrăm aici în Biserică, ca să întâmpinăm pe Mire cu

candelele aprinse. Acest untdelemn să-l luăm şi când ieşim de
aici. Nici un om cu inimă de piatră să nu se apropie de sfintele
taine”72.
Textul menţionat aici ne dă practic cheia la întrebarea:
„cum ne putem apropia de Euharistie”? Răspunsul e evident:
prin săraci, prin untdelemnul care a deschis intrarea fecioarelor
la Mire. Trebuie subliniat că în limba greacă este aceeaşi
rădăcină pentru: untdelemn, măsline şi milostenie –
eleemosyne. E vorba deci de un joc de cuvinte pe care îl
foloseşte retorul nostru73. Deci ca să ajungem la Euharistie
trebuie să trecem prin milostenie. După asta ne va recunoaşte
Mirele, dacă suntem asemenea fecioarelor înţelepte sau celor
nebune. Deci după ce ne împărtăşim unde mergem? Tot la
mâinile săracilor. Asta ne recomandă Sf. Ioan Gură de Aur. Să
reiterăm în toată viaţa noastră drumul ucenicilor cu
Mântuitorul. Să sorbim cu nesaţ Potirul Vieţii, iar apoi să
alergăm la semenii noştri, la fraţii noştri şi să facem cu ei ceea
ce a făcut şi Hristos cu noi. Adică să îi adăpăm cu milă. Pentru
a valorifica ceea ce am primit trebuie să intrăm şi noi în logica
pe care ne-a învăţat-o Hristos: să dăruim şi noi altora. Asta ne
face apţi/vrednici de a primi următoarea Euharistie.
Voi reda în continuare poate chintesenţa textelor Sf
Ioan referitoare la milostenie:
„ Voieşti poate a vedea şi jertfelnicul lui? Acest
jerfelnic l-a ridicat Însuşi Dumnezeu, nu din pietre, ci din
materii cu mult mai strălucite decât cerul, din suflete
cuvântătoare... Acest jertfelnic este făcut din mădularele lui
Hristos şi Trupul Stăpânului se face jertfelnic ţie.
Deci înfricoşează-te de el; tu jerfeşti cele sfinte în
72
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia LXXXII,, traducere,
introducere, indici și note de pr. D. Fecioru în col. PSB, vol. 23, Ed.
I.B.M.B.O.R., București, 1994, pp. 935 -936.
73
Lect. Sebastian Moldovan, Curs Etică Socială, master an I, 2009-2010.
125
trupul Stăpânului. Acest jerfelnic este mai înfricoşat chiar

decât jerfelnicul de acum, iar nu numai decât cel din Legea
Veche. Dar nu vă speriaţi. Jerfelnicul acesta numai pentru
jerfa pusă pe dânsul este minunat, în vreme ce jertfelnicul celui
milostiv este minunat nu numai pentru aceasta, ci şi pentru că
este făcut din aceeaşi jertfă care-l face atât de minunat.
Jertfelnicul acesta, după firea sa, este de piatră, însă se face
sfânt fiindcă primeşte trupul lui Hristos, dar acela este sfânt
pentru că este însuşi trupul lui Hristos. Astfel că jertfelnicul pe
care tu, mireanul, l-ai înfăţişat este mai
înfricoşător decât acela, atât de strălucit este.
Tu cinsteşti jerfelnicul acesta fiindcă primeşte trupul lui
Hristos – în vreme ce pe cel ce este însuşi trupul lui Hristos îl
batjocoreşti şi-l treci cu vederea cu desăvârşire. Acest jerfelnic
l-ai putea vedea pretutindeni, şi pe drumuri lăturalnice, şi prin
târguri, ba ai putea vedea jerfindu-se pe el în fiecare minut –
căci şi aici se săvârşeşte jerfă. şi după cum preotul cheamă în
jerfa sa pe Duhul Sfânt, tot aşa şi tu chemi pe acel Duh, însă
nu cu glas, ci prin fapte. Nimic nu poate aprinde focul Duhului
ca acest untdelemn vărsat cu îmbelşugare.
Voieşti a vedea ce se petrece cu cele aduse ca jerfă?
Care este fumul, care este mirosul acestui jerfelnic? Slava şi
mulţumirea. şi până unde se duc acestea? Oare până la cer?
Nicidecum, ci trec dincolo de cer, şi se cerul cerurilor, şi stau
chiar în faţa scaunului împărătesc. „Rugăciunile şi
milosteniile tale s-au ridicat înaintea lui Dumnezeu” (Fap. 10,
4)... O astfel de jertfă este mai bine primită decât orice altă
iubire de oameni. Când tu vezi vreun sărac credincios,
închipuieşte-ţi că ai văzut un jerfelnic. Când vei vedea vreun
sărac de felul aceste, nu numai să nu-l batjocoreşti, ci încă să
te şi sfieşti de dânsul. Că numai aşa vei putea şi tu să ai
milostiv pe Dumnezeu”74.
74
Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei a doua
către Corinteni, Omilia XX, Ed. Sofia, București, 2007, pp. 185-186.
126
Acesta este poate cel mai frumos text ce vorbeşte

despre importanţa milosteniei al Sf. Ioan Gură de Aur. Vedem
aici un text care te trezeşte parcă din amorţirea duhovnicească
şi te pune în alertă.
Unii dintre noi ar putea spune că e prea de tot, că e o
exagerare să prezinți într-o astfel de lumină milostenia și
Euharistia, sau mai precis să îndrăzneşti să compari altarul
aproapelui cu altarul Bisericii (Sf. Masă). Dar trebuie să ne
amintim totodată că Sf. Ioan Gură de Aur face parte din Şcoala
Antiohiană, al cărei principiu este interpretarea cât mai aproape
de literă şi istorie a Scripturii. Prin urmare nu are voie să se
joace cu cuvintele şi interpretările.
Cu alte cuvinte, în paragraful citat Sf. Ioan Gură de
Aur spune că preoţia mireanului este mai mare decât preoţia
clericului, în măsura în care al aduce această jerfă
nesângeroasă. Pe de altă parte spune, că este mai mare altarul
reprezentat de orice sărac, decât orice altar de piatră pe care noi
îl cinstim, îl înfrumuseţăm. Şi ne explică şi de ce. În timp ce
altarul din Biserici, făcut din piatră, se sfinţeşte din când în
când, atunci când se aduc jertfe de pâine şi vin, care se prefac
în Trupul şi Sângele lui Hristos, în acelaşi timp altarul acestor
săraci nu e din piatră sau altă materie, ci trebuie înţeles că
aceste suflete totdeauna îl poartă pe Hristos, ca unele ce sunt
mădulare şi chip al lui Hristos. Hristos nu a zis doar: „Acesta
este Trupul Meu...” (Mt. 26, 26), ci şi „Întrucât aţi făcut unuia
din aceşti prea mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut” (Mt. 25, 40). Sf.
Ioan vrea să ne ferească de evlavia doar faţă de zidurile şi
obiectele inerte ce compun Biserica (inclusiv Sf. Masă şi
Potirul) şi să ascultăm cu adevărat care este voia lui
Dumnezeu, ce ne cere El cu adevărat. „Hristos nu ne cere
veşminte de mătase pentru a îmbrăca Biserica, iar în acelaşi
timp pe Hristos sa-L lăsăm afară să degere de frig că nu are cu
ce Se îmbrăca. Trupul lui Hristos de pe Sf. Masă nu are nevoie
de acoperăminte preţioase, ci de suflete curate, dar cel
127
gol/flămând/etc. are atâta nevoie de îngrijire. Să învăţăm aşadar

să-L cinstim pe Hristos aşa cum vrea El, nu aşa cum vrem noi,
după mintea noastră, căci Dumnezeu nu are nevoie de vase de
Aur, ci de suflete de Aur.”75
Prin urmare, de voim să dăruim strălucire şi podoabă de preţ
Bisericii, nu trebuie să căutăm doar la acele daruri materiale
care au valoare doar pentru viaţa aceasta, ci cu deosebire să ne
dăruim sufletele noastre aurite prin mila arătată faţă de Hristos,
care nu ne cere Aur sau pietre scumpe pentru zidurile de piatră
ale Bisericii, ci cu deosebire să avem grijă de semenul nostru
aflat în nevoie.
Ceea ce cerea Sf. Ioan Gură de Aur nu erau lucruri
imposibile de îndeplinit. El nu a fost înţeles pentru că a venit
cu lucruri care au contrazis atât de mult obişnuinţele si
formalismul. Practic era împotriva curentului, împotriva celor
ce intrau în Biserică din oportunism. Să nu uităm că
creştinismul câştigase prestigiu. Împăratul era creştin, curtea,
administraţia era creştină, până şi Eudoxia avea intenţia să intre
în Biserică. Exigenţele lui sunt mari nu pentru că pretinde ceva
ce nu poate fi realizat – virtuţi duhovniceşti, capacităţi
paranormale, pe care le dorim parcă mai mult – ci pentru că el
insistă pe lucrurile elementare, pe un abecedar al credinţei, care
nu fac minuni vizibile, dar care fac minunea schimbării vieţii76.
Putem observa din scrierile Sf. Ioan că în secolul IV
creştinismul câştigă, în sens extensiv, mai ales prin convertirea
elitelor, dar pierde la capitolul: probleme cotidiene şi anume la
esenţialul în creştinism – problema iubirii, capacitatea de a-ţi
împărtăşi/împărţi viaţa cu ceilalţi. După cum am văzut, Gură de
Aur nu a fost un bun manager, în sensul de azi al cuvântului. El
a risipit, în loc să adune. Pentru el lucrurile intră în circuitul
iubirii atunci când le dăruieşti77. El vede omenirea încadrată
75
Idem, Omilii la Matei, Omilia L, III, Op. cit., p. 584.
76
Lect. Sebastian Moldovan, Op. Cit.
77
Ibidem.
128
într-un întreg, sau cum spune Sf. Ap. Pavel, toţi facem parte
din acelaşi trup şi suntem mădulare în parte unii altora. Cu toţii
ne tragem viaţa de la Unul singur, Capul Bisericii şi Izvorul
Vieţii. Prin sângele Său noi devenim sau ar trebui să devenim
mădulare sănătoase ale Trupului Său. Un astfel de mădular are
grijă în mod firesc şi de celelalte părţi ale trupului şi atunci
când sunt sănătoase, dar mai ales când acestea sunt bolnave,
neputincioase.
Sf. Ioan ne invită să înţelegem istoria mântuirii
neamului omenesc, cum Dumnezeu se face om ca pe om să-l
răscumpere şi cum în acest demers suferă trădare, scuipare,
bătaie, cruce şi moarte. În marea Sa iubire nu îşi cruţă nici
carnea Lui, pe care ne-o oferă atunci când ne cuminecăm.
Pentru aceste fapte măreţe şi înfricoşătoare nu ne cere decât un
pahar cu apă rece, ca să ne învrednicim de Cina Sa, iertarea Sa.
În altă parte, foloseşte o comparaţie foarte sugestivă. Dacă am
avea onoarea de a purta în braţe un copil împărătesc78,
dimpreună cu toate podoabele sale, oare nu am renunţa la
bunurile noastre pământeşti, care nu sunt altceva decât nişte
nimicuri/mizerii în raport cu acele nespuse bogăţii? Noi însă
avem o şi mai înaltă şansă. Putem să Îl purtăm pe Copilul
Cerului, pe Fiul Cel Unul născut, nu doar în braţe, ba chiar mai
aproape, în braţele sufletelor şi ale inimilor noastre. La o aşa
onoare, mai putem să ne preocupăm de aurul acestei lumi
pieritoare? Avem şansa de a îmbrăţişa Cerul şi mai putem căuta
la cele de jos? Desigur că nu, ci le vom lăsa din mâini acelor
care se vor îngriji a le duce în patria noastră cea cerească.
Pentru a se face şi mai bine înţeles, cât şi pentru a trezi
conştiinţa ascultătorilor, Sf. Ioan apelează deseori la asemănări
şi exemple din viaţa cotidiană. Prin modul său de a despica
firul în patru practic te încolţeşte, te dezarmează. Nu îţi dă nici
78
Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către
Corinteni, Omilia XXIV, Ed. Sophia, București, 2005, p. 256.
129
o şansă de justificare în a nu face milostenie. Ea apare atât de

firească omului, încât nu este concepută viaţa unui om după
episcopul nostru fără răspuns la dragostea divină. Nu noi facem
primul pas. E făcut de Dumnezeu. El ne-a dăruit întâi şi Potirul
Său când ne-am botezat, potolindu-ne setea sufletului după
Dumnezeu, după Apa Vieţii (Duhul Sfânt). Iar ca răspuns ni se
cere doar un pahar cu apă rece. Şi iată ce valoare primeşte un
pahar cu apă: „Nu socoteşti lucru mare în mâinile tale potirul
din care Hristos are să bea şi are să-l ducă la gură? Nu vezi că
numai preotului îi este îngăduit să ducă la gura altora potirul
cu Sângele Domnului? Dar Eu, spune Domnul, nu ţin seama de
asta! Îmi întinzi tu, preote, potirul, îl primesc! Mi-l întinzi tu
mireanule, nu te refuz! Nu întreb cine mi-l întinde. Nu cer
sânge, ci apă rece! Gândeşte-te cui dai de băut şi cutremură-
te. Gândeste-te că tu ajungi preot al lui Hristos dând cu mâna
ta nu trup, ci pâine; nu sânge, ci un pahar cu apă rece”79.
Dacă în textul anterior am văzut vorbindu-se de altarul
vechiului legământ şi altarul noului legământ în paralel cu
altarul semenului nostru, în acest paragraf vedem afirmată
preoţia împărătească din I Pt 2, 9. Orice creştin, indiferent de
etnie, stare socială sau sex, poate fi preot al lui Hristos în clipa
în care întinde apă sau pâine lui Hristos, în persoana lui
Hristos. Dacă dăruim unui sărac cele de trebuinţă, cu credinţa
că Hristos primeşte, avem mai mare răsplată ca cei ce L-au
primit la masă pe vremea vieţuirii în trup, ştiind că vederea lui
Hristos înmoaie orice inimă şi deci le-a fost mai uşor acelora ca
nouă să-l primească pe Hristos.
Aşadar, cuvintele pe care le rosteşte preotul în
momentul Epiclezei: „ale Tale dintru ale Tale”, pot fi valabile
şi în cazul săvârşirii milosteniei, când dăruim ceva. Că nu dăm
nimic care să fie al nostru, ci din ceea ce am primit dăruim tot
lui Dumnezeu prin cei mai sărmani decât noi.
79
Idem, Omilii la Matei, Omilia XLV, II, Op. cit., pp. 534-535.
130
Se întâmplă ca uneori cei ce ne cer milă să ne

stârnească repulsie prin modul lor de a fi şi de a arăta. Ba chiar
ne indignăm când îi mai vedem comiţând anumite păcate. Dar
tot o rugăciune de la Sf. Liturghie vine să ne mustre şi să ne
pună pe poziţia sănătoasă. Înainte de Împărtăşanie rostim cu
glas tare: „ai venit să mântuieşti pe cei păcătoşi dintre care cel
dintâi sunt eu”. Deci dacă ne-am identifica într-adevăr cu
această stare pe care o mărturisim, atunci de ce să ne mai fie
greu să ne ridicăm la măsura pogorârii (chenozei) lui Hristos în
cei mai nenorociţi dintre noi?
Ceea ce ne cere Hristos nu e ceva nou, ci e ceea ce El
deja ne-a dăruit, ba chiar mai mult decât am crede. Ne cere să-
L îmbrăcăm, El însă ne-a îmbrăcat cu haina nemuririi. Ne cere
găzduire, El ne-a dăruit şederea împreună cu îngerii în
împărăţia cerurilor. Ne cheamă să-L vedem în temiţă, în timp
ce el ne-a scos din cea mai mare temniţă, din robia păcatului.
Ne spune să-L cercetăm bolnav fiind, nici măcar să-L
vindecăm, bine ştiind că El ne-a înviat din moarte80. Cum
putem îndrăzni să trăim într-o aşa stare, încât să nu dăm nimic
Mântuitorului celui flămând? Iată ce ne spune Sf. Ioan
Hrisostom: „ tu şi cel sărac mâncaţi şi unul şi altul la masa cea
sfântă Trupul Lui cel sfânt şi primiţi acelaşi pahar. Într-un
lucru aşa de mare şi sfânt are săracul aceeaşi parte cu tine, iar
dintr-un lucru mic şi neînsemnat tu nu voieşti a-lîmpărtăşi? Pe
lângă acestea, tu nu-i dai ceva din proprietatea ta, căci deşi ai
tu averea de la părinţi şi bunici, totuşi toate acestea sunt de la
Dumnezeu”81.
Procedând în sens contrar suntem precum celui care şi-
a îngropat talantul în pământ, sau bogatului care se desfăta
singur de toate averile sale. Viaţa acestuia poate fi ireproşabilă.
Poate nu a făcut rău nimănui în mod direct. Însă aceasta este o
viaţă inutilă. Un astfel de om nu poate fi numit creştin. Ori
80
Ibidem, p. 534.
81
Idem, Predici la Duminici și Sărbători, Op. cit., p. 94.
131
Mântuitorul ne îndeamnă să punem la loc sigur bogăţiile

noastre, iar acest loc nejefuit sunt săracii. Iar cine voieşte să fie
sigur de răsplătirea binefacerii sale, trebuie să creadă că dând
milostenie, mai mult primeşte decât dă, ştiind că: „pe cel ce dă
cu voie bună îl iubeşte Dumnezeu” (II Cor. 9, 7).
„A nu da săracilor scoate pe cineva din Împărăţia
cerurilor, chiar de ar fi cineva şi în feciorie”82.
Pentru Sf. Ioan, nu te poţi mântui fără milă, căci ea e
virtute izvorâtă din iubire, ca răspuns la iubirea lui Dumnezeu.
Dacă atunci când eram plini de păcate Dumnezeu ne-a iertat şi
chiar ne-a ospătat la Masa Sa, El fiind în acelaşi timp şi
mâncarea oferită, firesc ar fi ca şi noi să ne purtăm în virtutea
milei primite: mai blânzi decât toţi oamenii şi chiar deopotrivă
cu îngerii. Prin urmare nu avem nici o scuză dacă nu vrem să-l
cercetăm pe cel de lângă noi. În alt loc Sf. Ioan Hrisostom
spune clar: dacă nu-l împărtăşeşti pe cel sărac din avuţiile tale,
nici tu nu eşti vrednic de Împărtăşanie, de împărtăşirea din
veşnicele bunătăţi ale lui Hristos.
Pentru Sf. Ioan Împărtăşania şi cel sărac sunt de fapt
aceeaşi Persoană. Avem o existenţă duplicitară, ipocrită chiar.
Cum putem să-l tratăm cu dispreţ, nepăsare sau chiar cu
batjocură pe Hristos, iar apoi să ne luăm masca evlaviei pentru
că ne dorim Împărtăşania. Cu ce sau mai bine spus, cu Cine?
Ne împărtăşim exact cu Acelaşi Hristos pe Care L-am alungat
mai înainte. E de neconceput! O aberaţie! Nu îi poţi spune
aceleiaşi persoane concomitent: Te urăsc! Nu mă interesează
persoana ta! sau: Pentru mine e totuna dacă trăieşti sau mori;
şi totodată să îi declari sub masca fariseică a evlaviei şi a falsei
sincerităţi: Te iubesc! Nu pot trăi fără tine! Nu ai nici o
credibilitate! Suntem în situaţia celor căldicei, care vor fi
scuipaţi cândva din Gura lui Hristos.
82
Idem, Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni,
Omilia XXIV, p. 258.
132
EDUCAȚIA COPIILOR PRIN OCHII SFÂNTULUI

IOAN GURĂ DE AUR - POARTĂ ȘI DRUM SPRE
ÎMPĂRĂȚIA LUI DUMNEZEU
Prof. Ghineț Carmen –

Școala Gimnazială Nr. 2 Dărmănești
„Treziți-vă, privegheați, rugați-vă, pocăiți-vă și

îndreptați-vă, faceți fapte bune și înălțați-vă la cer.” 83 Aceste
cuvinte pline de învățături se adresează și profesorilor de
religie, că ceea ce se cere să zidim în copii, nu e soluția, ci un
mod de viață. Adică să zidim o viață în Hristos să avem curajul
de a zidi temeinic, de a trăi ceea ce zidim.
Părintele Prof. Dr. Constantin Necula spune că: „Or
acest mod de viață nouă în Hristos nu poate fi vestit dinaintea
copiilor, decât cu bucuria preaplinului, izvorând din efortul de
desăvârșire personală, în Hristos și în Biserică. Nu de puține ori
exemplul personal este mult mai de preț decât mărturia buzelor
noastre, oricât de meșteșugite ar fi ele. ”
Biserica, școala și nu în ultimul rând FAMILIA trebuie
să regândească respectul față de copil.
Copilul nu trebuie crescut pentru un ambient teoretic, ci
pentru a fi deprins cu spațiul și timpul în care va evolua. Numai
o racordare la Dumnezeu, la eforturi personale de sfințire pot
face din copilul de azi un tânăr creștin, adevărat slujito r lui
Dumnezeu și neamului nostru.
Sfântul Ioan Gură de Aur, un mare pedagog și părinte al
Bisericii îi sfătuiește pe părinți să vegheze asupra simțurilor
copiilor lor: ce văd, ce aud, etc. Contactul cu creația lui
83
Sf. Ioan de Kronstadt, Spicul viu – gânduri despre calea mântuirii, Ed.
Sophia, București, 2002, pag. 5-6.
133
Dumnezeu ajută mult la formarea unei gândiri religioase. Mai

mult dragostea pe care o primește copilul în primii ani de viață
de la părinți este de neînlocuit, fiind temelia solidă pe care el
însuși își va putea clădi propria viață. Dacă această iubire
părintească lipsește în primii ani de viață se va răsfrânge asupra
formării omului și va lăsa răni adânci, acesta fiind slab în fața
suferințelor ce se abat uneori asupra lui.
Pentru Sfântul Părinte, copiii sunt darul lui Dumnezeu
„mângâiere foarte mare în stricăciunea survenită a morții
oamenilor […] încât în locul celor care mor să învieze alții‟ 84.
Fiind darul lui Dumnezeu, ei trebuie să primească o educație
bazată pe învățăturile creștine pentru că „atunci când vor avea
evlavie și iubire de Dumnezeu, se vor deosebi și în viața
pământească prin virtuțile lor. Căci toți îl respectă și -l prețuiesc
pe omul virtuos și bun, chiar dacă ar fi el cel mai sărac;
dimpotrivă îl scârbesc și-l urăsc pe cel rău, chiar dacă ar fi el
cel mai bogat.‟85
Cultul divin ortodox este, în esență, un mijloc divin de
educare a copiilor. De aceea primul lucru pe care trebuie să-l
facă părinții este să-i ducă de mici la biserică. Grija să-i
obișnuiască cu mersul la Sfânta Liturghie a copiilor trebuie să
fie o preocupare primordială a părinților. Părinții copiilor
trebuie să știe că activitatea lor trebuie să fie credința în
Domnul Iisus Hristos că fără credință și fapte bune harul lui
Dumnezeu primit de ei și de copiii lor la Botez stă în adâncul
ființei lor ca o sămânță fără rod. Și ce rost ar avea o astfel de
sămânță? Sămânța trebuie să rodească în fapte bune și în
desăvârșire. Prin credință, prin frecventarea Sfintelor Biserici,
omul se deschide harului dumnezeiesc și conlucrează cu el.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Așa ar trebui să
meargă la biserică, ca și la școală. Noi trebuie să-i ducem, nu
să-i lăsăm pe mâna altora. Să mergem împreună și să ascultăm
84
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte de aur, pag 187.
85
Ibidem, pag. 123.
134
împreună slujba și apoi să le cerem să-și amintească ce au auzit

și ce au învățat. Numai așa îi vom putea corecta ușor și pe
nesimțite. Dacă și acasă copiii vă aud tot timp ul discutând ca
niște creștini cu frica lui Dumnezeu și le dați sfaturi bune,
aceste semințe vor rodi curând rod bogat. ” 86
Din sfânta biserică se iese „cu pace” pentru a
transfigura viața lumii, cu harul cel dătător de viață ce se
revarsă pururi peste Sfintele Taine. După primirea Duhului
ceresc se cuvine să-L păstrăm pe Hristos Mântuitorul în noi,
pentru a-L avea pururi alături, cum Însuși mărturisește: „Eu
sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. ” (Mt. 28,
20)
Sfântul Părinte ne învață apoi că după ducerea la
biserică, copilul mic să fie învățat să citească din Sfânta
Scriptură. Când este mai mare să audă și să citească din Noul
Testament. Ceea ce citește din cărțile sfinte, copilul ar trebui să
regăsească în viața de zi cu zi a familiei lui. Familia trebuie să
fie milostivă, iar faptele bune să fie completate cu cele două
medicamente folositoare: rugăciunea și postul. Sfântul Ioan
Gură de Aur spune: „Copilul trebuie să învețe să postească, cel
puțin de două ori pe săptămână, miercurea și vinerea […].
Copilul trebuie învățat să se roage cu căldură și cucernicie.[…]
În general să ne străduim să-i insuflăm caracterul unui om
sfânt. Un copil care nu jură, nici nu vorbește urât, care nu
înjură și nu urăște, ci în loc de toate acestea postește și se
roagă, va fi cu siguranță un om foarte înțelept.” El va trăi în
comuniune cu părinții, frații și surorile lui și nu va fi un
singuratic. Se poate spune însingurarea poate deveni o moarte
spirituală, o existență egoistă, „morbidă ” pentru suflet.
În acest sens Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul
României spunea: „Familia, Biserica, școala și societatea
86
Sf. Ioan Gură de Aur, Despre creșterea copiilor, traducere din limba
greacă veche de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R, București,
2007, pag. 413.
135
trebuie să-i ajute pe copii și pe tineri să nu confunde libertatea

cu înstrăinarea de propria lor familie, nici fericirea cu
individualismul egoist și insensibil la nevoia de ajutor a celor
din jur. […] să ajutăm pe tineri să prețuiască mai mult viața de
familie și să cultive prietenia cu tineri credincioși, pentru a
înțelege că viața adevărată este binecuvântare de la Dumnezeu
și bucurie a comuniunii între oameni. ”87
Sfaturile Sfântului Ioan Gură de Aur sunt atât de actuale
pentru vremurile noastre, pentru că și astăzi poate mai mult ca
oricând, părinții sunt preocupați de lucrurile materiale în
detrimentul celor spirituale. Părinții sunt preocupați de
bunăstarea copiilor, nu pun accent pe muncă cinstită, pe viața
curată, pe modestie, respect și iubirea față de Dumnezeu.
Copiii sunt lăsați în fața televizoarelor, calculatoarelor ore în
șir sau chiar cât vor ei.
În acest sens se potrivesc bine spusele Sfântului Părinte:
„Copilul nu are nevoie de aur, ci de un bun pedagog care să-l
formeze”. Nici televizorul, nici calculatorul nu pot înlocui
educatorul care poate fi tata, mama sau oricare dintre cadrele
didactice formate pentru a educa.
Sfântul Ioan ne atenționează că sufletul copilului la
vârstă fragedă poate fi modelat cum vrem „acesta fiind ca o
ceară în mâinile pedagogului, pe care sigiliul poate fi ușor
imprimat.” Cât de adevărat este că pedagogul imprimă din felul
lui de a fi celui pe care îl educă. Educatorii ar trebui să-și
controleze mereu vocabularul, atitudinea față de copiii cu care
lucrează, iar profesorii de religie să fie conștienți că misiunea
lor este nobilă – modelează sufletele copiilor pentru a deveni
„vase alese ale Cuvântului lui Dumnezeu, pentru ca Hristos să
87
IPS Daniel, Comuniunea înviază spiritual pe tineri și vindecă sufletele
îndoliate, în Ziarul Lumina, luni 9 octombrie 2015, pag. 4.
136
ia formă în ei, iar harul dumnezeiesc să se așeze înăuntrul

inimii lor”.88
Orice educator trebuie să fie înarmat cu multă răbdare,
să poată asculta, să fie pe frecvența copiilor, să -i educe prin
activități frumoase sub formă de joc, de cântec de bună calitate,
prin frecventarea sfintelor slujbe ale bisericii, prin vizitarea
colegilor în nevoi sau a bătrânilor neajutorați. În felul acesta
sensibilizăm latura afectivă a elevului, acesta iubind ora de
religie. Profesorul de religie trebuie să-i iubească pe elevii săi
și să se roage pentru binele lor, pentru mântuirea lor. Asemeni
preotului, profesorul de religie trebuie să fie „pildă
credincioșilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu
credința, cu curăția. ” (I Tim. 4.12) El ar trebui să fie în vârful
piramidei morale și a tuturor obligațiilor față de societate.
În Omilia a XLIX-a la Matei se spune: „Un tânăr de a
cărui educație nu te ocupi este ca un pământ înțelenit pe care
cresc mulți spini. Să aruncăm asupra tinerilor focul Duhului
Sfânt, să ardem dorințele cele rele, să întoarcem brazdele
ogorului sufletului lor și să-i facem gata de a primi sămânța
[…] tinerii noștri să fie cuminți, … că minunat lucru este să fii
liniștit în mijlocul valurilor, să nu te arzi când ești în cuptor…”
Ori ca să fii așa, de mic trebuie să primești o educație
aleasă ca mintea ta sa fie permanent la cer.
Educați în acest fel, copiii vor ajunge să le mulțumească
părinților și educatorilor, arătându-le respectul până la sfârșitul
vieții.
88
Pr. Prof. Constantin Pătuleanu, Arătăm copilului iubirea prin felul în
care îl educăm, în Ziarul Lumina luni, 9 octombrie 2015, pag. 5.
137
EDUCAŢIA RELIGIOASĂ – PARTE FORMATIVĂ A

PERSONALITĂŢII UMANE. EVOLUŢIA IDEALULUI
EDUCAŢIEI. CÂTEVA REPERE
prof. Irina Leonte

Școala Gimnazială Nr. 10 Bacău
Din cele mai vechi timpuri, mintea iscoditoare a omului a

fost preocupată de ceea ce se întâmplă în realitatea
înconjurătoare, a încercat să pătrundă tainele universului, să le
cunoască. Odată cu societatea a apărut şi educaţia, ca un proces
în desfăşurare, cu particularităţi distincte de la un moment
istoric la altul, după cum existenţa socio-umană în ansamblul
său se află în continuă devenire.
Noţiunea de educaţie a determinat formularea mai
multor definiţii, luându-se în considerare diverse aspecte:
scopul educaţiei, natura procesului, conţinutul educaţiei,
laturile sau funcţiile actului educativ. Etimologic, „educaţie”
provine din latinescul „educo–are” ce înseamnă „a creşte, a
instrui, a forma, a scoate din”. Am putea spune că educaţia
înseamnă a scoate individul „din starea de natură” şi a-l
introduce „în starea de cultură”.89
Educaţia este una dintre cele mai nobile şi mai
complexe activităţi umane. Ea se realizează în perspectiva unui
ideal de personalitate umană, acordat la repere culturale şi
istorice bine determinate. Educaţia este absolut necesară
omului, existând în acesta dorinţa, înclinaţia, dar şi capacitatea
de a răspândi zestrea înţelepciunii şi învăţăturii sale, de a se
perpetua spiritual, dincolo de timpul şi spaţiul ce i-au fost
89
Nicola, Ioan, Farcaș Domnica, Pedagogie generală, Editura Didactică
şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1996, pag. 42.
138
hărăzite. Prin educaţie, omenirea durează şi dăinuie. Din

această perspectivă, o cultură importantă trebuie să dispună şi
de un învăţământ pe măsură. Prin el, îşi construieşte elementele
dăinuirii sale. Acest lucru se întâmplă dacă ţinem cont de cele
două mari scopuri ale educaţiei; primul este “să dăm copilului
cunoştinţe generale de care va avea nevoie: aceasta este
instrucţia. Celălalt e să pregătim în copilul de azi pe omul de
mâine şi aceasta este educaţia.”90 Nu achiziţia informației în
sine este valoroasă, ci cum, când şi ce se actualizează atunci
când trebuie.
Astfel, pentru antichitatea greacă, esenţa educaţiei
consta din realizarea “kalokagathiei” adică obţinerea în paralel
a frumuseţii fizice şi bunătăţii sufleteşti. Socrate, unul din
reprezentanţii de seamă ai lumii greceşti, consideră că pentru a
deveni virtuos, omul trebuie să cunoască mai întâi binele, care
nu este în afara lui, ci sălăşluieşte în om. El ne invită la o
permanentă cunoaştere de sine, aceasta fiind socotită drept
începutul înţelepciunii şi trebuind să stea în centrul tuturor
preocupărilor.91 Platon – un alt reprezentant de seamă, este cel
care propune, cel dintâi, un sistem teoretic de educaţie .În
viziunea lui, există două mari laturi ale educaţiei: intelectuală şi
fizică. Cea intelectuală se realizează prin ştiinţă, artă, meşteşug,
însă nu este admisă orice artă, ci numai cea care modelează,
întăreşte şi creează armonie; iar cea fizică se realizează prin
gimnastică, rostul ei fiind acela de a preveni îmbolnăvirile şi de
a întări organismul. Mai mult, acest mod de gimnastică se
adresează, în concepţia lui Platon, în primul rând sufletului şi
apoi trupului. Tot la Platon apare un element foarte important,
anume, educaţia făcută din plăcere şi cu plăcere, fără a fi
forţată și impusă. 92
90
Cucoş, Constantin, Pedagogie, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, pag. 28.
91
Cucoş, Constantin, Educaţia religioasă, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 39.
92
Ibidem, pag. 41-42.
139
Un îndreptar de bază pentru educaţie îl constituie

Vechiul Testament, cele mai multe sfaturi şi principii
pedagogice găsindu-se în Levitic, Numeri, Deuteronom, Pilde,
Psalmi. Din cărţile menţionate rezultă că scopul educaţiei este
dobândirea înţelepciunii. În concepţia veche-testamentară este
considerat om înţelept nu cel ce are multe cunoştinţe, ci cel
care ştie cum să trăiască pentru a fi bineplăcut lui Dumnezeu.
Aşadar, însuşirea poruncilor divine transmise prin Moise nu la
modul pur teoretic, ci prin împlinirea lor în fapte de viaţă
constituia scopul educaţiei la evrei. Ca metodă de educaţie,
Vechiul Testament recomandă în special exemplul părinţilor,
care trebuie să-şi educe copiii şi atunci când este cazul, să-i
mustre şi chiar să-i certe: “Cine cruţă toiagul său îşi urăşte
copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme” (Pilde 13,
24). Familia deţine rolul fundamental în educaţie, aspect care s-
a păstrat până în zilele noastre.
Ideea de educaţie este prezentă şi în Noul Testament,
copiii fiind supuşi unei îndrumări atente orientate spre Hristos.
Aceasta rezultă din chiar cuvintele Mântuitorului: “Lăsaţi
copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci împărăţia cerurilor
este a celor ca ei” (Matei 19, 24). Educaţia creştină are drept
început și sfârşit dragostea oameni şi de Dumnezeu, în vederea
obținerii fericirii omului pe pământ şi în ceruri. Prin realizarea
ei pe pământ, această educaţie urmăreşte să câştige împărăţia
cerurilor. Educaţia nou-testamentară o depăşeşte pe cea vetero-
testamentară prin faptul că postulează dragostea faţă de
oameni, inclusiv faţă de duşmani, bunătatea, sfinţenia,
dreptatea, egalitatea, smerenia. Educaţia creştină înseamnă
convertire totală la Hristos.93
În epoca patristică, ideile despre educaţie sunt cuprinse
în diverse tratate de educaţie generală şi specială, omilii,
93
Coman, Ioan G, Frumuseţile iubirii de oameni în spiritualitatea
patristică, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1988, pag. 20-22.
140
comentarii, catehisme, opere filosofice, opere poetice, opere

polemice, opere ştiinţifice propriu-zise. Părinţii şi scriitorii
bisericeşti creează o nouă formă de spiritualitate care implică o
orientare nouă pentru fiecare individ. Ei foloseau metode
diferite de educaţie în funcţie de situaţii, împrejurări şi oameni,
ei nu doar vorbeau despre educaţie, ci se aplecau cu foarte
mare dăruire şi răbdare asupra sufletului fiecărei persoane,
manifestau o îndrumare directă, personală şi un control
continuu al fiinţei umane. În epoca patristică era preţuită atât
educaţia individuală, cât şi cea în masă. Biserica era cea care
făcea educaţia, în spirit de frăţietate şi de dragoste, proces în
care personalitatea nu era anulată, ci integrată în ansamblul
celorlalte personalităţi.94
Vom urmări, pe scurt, cum era privită educaţia la Sfinţii
Părinţi Capadocieni (Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz,
Grigore de Nyssa), la Sfântul Ioan Gură de Aur şi Clement
Alexandrinul. Ei acordă importanţă şi trupului şi sufletului,
educaţia realizându-se, pentru trup, cu ajutorul exerciţiilor de
gimnastică la care se adaugă o deosebită grijă privitoare la
hrană şi îmbrăcăminte, iar pentru suflet prin educarea
simţurilor. Ca mijloace de realizare a acestui tip de educaţie se
recomandă artele, precum: poezia, pictura şi muzica. Toate
acestea înnobilează sufletul, îl îmbracă în hainele iubirii de
bine, de frumos şi de adevăr. Pentru educaţia voinţei, al cărei
scop este virtutea, primul factor al realizării ei este exemplul.
Educaţia voinţei trebuie făcută în sensul voinţei lui Dumnezeu
şi cu ajutorul Sfântului Duh. Autorii patristici oferă în operele
lor modele vrednice de urmat: patriarhi, prooroci, apostoli,
misionari şi râvnitori pentru bine. De asemenea, acordau un rol
deosebit în educaţie recompensei şi pedepsei, recomandând ca
adevăratul pedagog să îmbine blândeţea cu severitatea.
94
Ibidem, pag. 24.
141
Primul gânditor creştin care a lăsat o lucrare de

pedagogie sistematică, din care s-a alimentat tradiţia creştină
privind educaţia este Clement Alexandrinul cu a sa lucrare
“Pedagogul”. Conform învăţăturii sale, idealul educaţiei
creştine este înscrierea omului pe drumul către Hristos,
dobândirea virtuţii prin urmarea modelului suprem, Iisus
Hristos, mântuirea sufletului prin răscumpărare, dar şi prin
educaţie sistematică. Viaţa aleasă propusă de această educaţie
priveşte atât sufletul cât şi trupul.95
Scopul educaţiei nu se poate împlini singur, ci prin
colaborarea activă a credinciosului cu harul divin. Această idee
apare, de altfel, la toţi marii părinţi şi scriitori bisericeşti. În
viziunea Sfântului Vasile cel Mare, educarea copiilor trebuie
să se facă în disciplină şi iubire faţă de Dumnezeu, în vederea
realizării unei personalităţi moral-religioase şi a vieţuirii întru
Hristos. Acest sfânt părinte recomandă începerea educaţiei de
timpuriu, când sufletul, fiind moale ca ceara, poate fi uşor de
modelat şi format.96
Aşadar, principiul psihologic îşi are rădăcini adânci, în
însăşi învăţătura Sfinţilor Părinţi. Precum doctorul nu prescrie
acelaşi medicament pentru toţi bolnavii, aşa şi pedagogul îşi
exercită arta de a învăţa pe copii după posibilităţile şi
caracteristicile fiecăruia. Din acest punct de vedere, Sfântul
Vasile cel Mare este un fin psiholog, un bun cunoscător al
sufletului celui educat, şi recomandă tuturor pedagogilor să ţină
seama de acest aspect deosebit de important în demersul
educativ.
Ideea respectării particularităţilor individuale, a
accesibilizării cunoştinţelor, a continuităţii învăţării apare şi la
Sfântul Grigorie de Nazianz, care consideră că nu se cade a
95
Cucos, Constantin, Educația religioasă, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, pag.
48.
96
Ibidem, pag. 51.
142
vorbi orice despre Dumnezeu, în orice vreme şi oricui, ci este o

vreme anume când trebuie să vorbim despre El.97
O importanţă deosebită i se acordă educaţiei şi de către
Sfântul Ioan Gură de Aur, fiind considerată problemă
capitală a omului, din lipsa acesteia decurgând toate relele
posibile. De asemenea, semnalăm necesitatea începerii
educaţiei de la cea mai fragedă vârstă, deoarece atunci sufletul
este modelabil, precum o pastă care ia orice formă îi dai.98
Idealul educaţiei are o profundă dimensiune religioasă pentru
că vizează cultivarea credinţei, şi dispreţuirea bunurilor
trecătoare. Sfântul Ioan Gură de Aur evidenţiază rolul
părinţilor, îndeosebi al femeii, al mamei în efortul educativ. Ca
o încununare a întregii concepţii despre educaţie a Sfântul Ioan
Gură de Aur şi, implicit, a tuturor Sfinţilor Părinţi, propunem
frumoasele cuvinte ale sfântului, izvor de înţelepciune şi
îndreptar în vederea realizării unei educaţii corecte şi eficiente:
“A educa înseamnă a cultiva curăţenia sufletească şi buna
cuviinţă a copiilor şi tinerilor, a-l creşte pe copil moral şi în
evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligenţa, a
forma un atlet pentru Hristos, pe scurt, a te îngriji de
mântuirea sufletului lui. Educaţia este asemenea unei arte:
artă mai mare ca aceasta nu există, pentru că, dacă toate
artele aduc un folos pentru lumea de aici, arta educaţiei se
săvârşeşte în vederea accederii la lumea viitoare”99.
De la o epocă la alta, educaţia şi-a perfecţionat
metodele, şi-a îmbogăţit conţinutul, însă şi-a păstrat scopul:
formarea de caractere umane. Mari pedagogi din perioada
modernă, majoritatea dintre ei oameni profund credincioşi, îşi
întemeiază atât principiile, cât şi metodele şi mijloacele
educaţiei pe criterii exclusiv moral-creştine.
97
Ibidem, p. 52.
98
Ibidem, p. 53.
99
Cucoş, Constantin, Pedagogie, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 26.
143
Astfel, pentru pedagogul ceh Jan Amos Comenius

(1592-1670), scopul educaţiei este pregătirea oamenilor pentru
viaţa viitoare. Formarea omului presupune, după părerea sa,
dobândirea culturii, a virtuţii şi a pietăţii.100 Pentru filozoful şi
pedagogul german I. Kant (1714-1804), scopul educaţiei este
formarea caracterului moral. Fr. Herbart (1776-1841), un alt
mare pedagog german, căruia pedagogia modernă îi datorează
formularea ,,treptelor formale”, propune la vremea sa
concentrarea tuturor materiilor de învăţământ pe baze morale.
I. Pestalozzi (1749-1832)pedagog elveţian şi unul dintre cei
mai mari ai lumii, deosebit de ataşat Sfintelor Evanghelii,
nominalizează credinţa şi iubirea drept valori pedagogice
ideale. Cu alte cuvinte, idealul educaţiei se concretizează în
omul profund credincios, care-şi dovedeşte credinţa prin
iubire.101
Pedagogii români, dintre care menţionăm pe G. G.
Antonescu şi Simion Mehedinţi, călăuziţi de preceptele
evanghelice, văd formarea caracterului moral creştin drept
finalitate ideală a educaţiei.102
Observăm că toţi pedagogii mai sus evocaţi s-au
exprimat în favoarea unui ideal educaţional creştin, pentru că
au avut în conştiinţa lor Modelul Suprem, Iisus Hristos, pe
care Clement Alexandrinul îl numeşte Pedagogul desăvârşit.
De aceea, atât învăţătura Sa, cât şi idealul şi metodele de
realizare a ei se deosebesc fundamental de ceea ce a fost până
la El. Reţinem că El nu a vorbit doar despre un ideal teoretic al
educaţiei, ci a înfăţişat în persoana Sa Modelul Ideal, plinătatea
pedagogiei divino-umane.
100
Stanciu, Ion Gh., O istorie a pedagogiei universale şi româneşti până
la 1900, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p. 127.
101
Gordon, Vasile, Elemente pentru cursul de Catehetică, anul al III-lea,
2001, p. 83.
102
Ibidem, p. 83.
144
În Biserica Ortodoxă, învăţământul religios este unul

dintre elementele constitutive ale întreitei activităţi desfăşurate
de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, alături de sfinţirea vieţii şi
conducerea credincioşilor pe calea mântuirii. Fiind practicat de
la început pe cale orală, el a primit denumirea de cateheză, de
la cuvântul neo-testamentar “katihein” care are sensul de: ”a
face să răsune, a spune ceva de la loc înalt, a anunţa o veste, a
anunţa pe cineva prin viu grai” (Luca 1, 4; Fapte 18, 25;
21,21; Romani 2, 18; Galateni 6,6.)103 De-a lungul timpului,
acest învăţământ s-a realizat sub diferite forme, în funcţie de
contextul istoric şi religios al fiecărei perioade, ajungând până
în zilele noastre sub forma învăţământului pe clase şi lecţii.
Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de învăţământ a fost
întotdeauna pozitivă, considerându-l o obligaţie fundamentală
pentru fiecare membru al ei. Convingerea sa constă în
principiul pedagogic că nimeni nu poate fi desăvârşit dacă nu-
şi luminează mintea cu ajutorul învăţăturii care trezeşte
sentimente înalte şi determină voinţa spre realizarea faptelor
bune.
Educația religioasă din şcoală are puncte comune cu
alte discipline în ceea ce priveşte principiile didactice după care
se călăuzeşte, metodele şi procedeele utilizate. Apar şi aspecte
specifice, care vor fi gestionae de către educator conform unui
plan şi unor metode bine precizate. Educaţia, în general, este
posibilă în toate perioadele vieţii omeneşti. Omul mereu poate
fi supus modelării prin educaţie, poate fi condus spre cele bune.
De aceea, un aspect important, cu implicaţii în dezvoltarea
ulterioară a elevului şi, în acelaşi timp, în realizarea cu succes a
educaţiei religioase în şcoală, este respectarea particularităţilor
de vârstă şi individuale ale elevilor.
103
Micle, Veniamin, Iniţieri catehetice, Eparhia Râmnicului, 1988, pag.
5.
145
BIBLIOGRAFIE :
I. IZVOARE
1)Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,1997.
2)Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântul 44- Pentru creşterea
copiilor, pag. 410-425 şi Cuvântul 46-Pentru ce fel de
clironomii trebuie să lăsăm copiilor noştri, pag. 426-431 în
vol. „Puţul şi împărţire de grâu”, Bacău, 1995.
II CĂRŢI, STUDII, ARTICOLE
1. Antonescu, G. G., Din problemele pedagogiei
moderne, Bucureşti, 1924.
2. Balcă, diac. prof., Nicolae, Caracteristici esenţiale ale
sufletului creştinului autentic, în “Studii teologice”, nr.
9-10/1954, pag. 475-494.
3. Bologa, Lucian, Psihologia vieţii religioase, Tip.
Cartea Românească, Cluj, 1930.
4. Cucoş, Constantin, Pedagogie, Editura Polirom,
Iaşi,1996.
5. Idem, Educaţia religioasă. Repere teoretice şi
metodice, Editura Polirom, 1999;
6. Danion, Vasile, Cum să ne creştem copiii, Editura
Sofia, Bucureşti, 2002.
7. Dumitru, preot dr., Valeriu, Vasile Băncilă şi educaţia
religioasă, Editura Bacău, 2002.
8. Galeriu, pr. prof., Constantin, Mântuitorul Iisus
Hristos-Învăţătorul nostru suprem, în “Ortodoxia’’, nr.
1/1983, pag. 34-61
9. Gordon, preot lect. dr., Vasile, Elemente pentru cursul
de Catehetică, anul al III-lea, teologie pastorală, 2001.
10. Idem, Religia în şcoală. Câteva repere bibliografice, în
“Studii teologice’’, nr. 1-2/1997, pag. 153-164.
11. Idem, Învăţământul religios românesc la cumpăna
dintre milenii. Repere ale unui scurt excurs istorico-
pedagogic, în “Ortodoxia’’,nr. 3-4/2000, pag. 41-52.
146
12. Grigoraş, pr., C., Treptele herbartiene şi învăţământul

religios în “Teologie şi viaţă” (Revistă de gândire şi
spiritualitate), Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, nr. 1-
3/1993, pag. 38-47.
13. Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă
a copiilor de azi, Editura Deisis, Sibiu,2000.
14. Micle, Ierom, Veniamin, Iniţieri catehetice, Sfânta
Mănăstire Bistriţa, Eparhia Râmnicului, 1993.
15. Sârbu, pr., Ilie, Catehizarea copiilor şi tineretului,
obiectiv prioritar al Bisericii, în “Altarul Banatului’’,
nr.5-6/1990, pag. 50-57.
16. Şebu, pr. Sebastian (& Monica şi Dorin Opris),
Metodica predării religiei, Alba Iulia, 2000.
147
ROLUL EDUCAŢIEI RELIGIOASE ÎN FORMAREA

PERSONALITĂŢII 104 UMANE
Toate create de Dumnezeu au un rol,

oare omului stăpânul lucrurilor, să-i fi permis
să-şi irosească timpul?105
104
Formarea caracterului şi a personalităţii desăvârşite este ţinta prioritară a
educaţiei religioase, Constantin Cucoş, Pedagogie, ediţia a II-a revăzută şi
adăugită, Polirom, 2006, p. 100; Personalitate, element stabil al conduitei
unei persoane; ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de o altă persoană.
Fiecare individ are particularităţile sale intelectuale, afective şi conative (cu
referire la voinţă, la temperament), al căror ansamblu organizat determină
personalitatea. Fiecare om este totodată asemănător cu ceilalţi membri ai
grupului şi diferit de ei prin amprenta unică a trăirilor sale. Singularitatea sa,
fracţiunea cea mai original a Eului său. constituie esenţa personalităţii sale.
După unii autori, aceasta ar fi determinată de constituţia fizică, ereditară (E.
Kretschmer, W. H. Sheldon),după alţii de influenţele sociale (E. Guthrie). În
realitate, ansamblul structurat al dispoziţiilor înnăscute (ereditate, constituţie)
şi dobândite (mediu, educaţie şi reacţiile la aceste influenţe) este acela care
determină adaptarea originală a individului la anturajul său. Această
organizare se elaborează şi se transformă continuu sub influenţa maturizării
biologice (vârstă, pubertate, menopauză...) şi a experienţelor personale
(condiţii socioculturale şi afective). Mai mult decât factorul biologic, căruia
nu trebuie să-i minimalizăm importanţa, condiţiile psihologice joacă un rol
considerabil în elaborarea personalităţii Cf. Norbert Sillamy, Dicţionar de
Psihologie, trad. de Dr. Leonard Gavriliu, Ed. Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1998, p. 231; Cea mai simplă definiţie a personalităţii ar fi: un
ansamblu structurat [organizat] şi stabil de însuşiri care conferă unicitate unei
persoane, Carmen-Maria Mecu, Eu, Profesor? Eu?... Profesor! Introducere
în psihologia educaţiei, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti,
2003., p. 18.
105
Jan Amos Comenius, Didactica Magna, trad., note, comentarii şi
studiu introductiv de Prof. Univ. Dr. Iosif Antohi, Bucureşti, 1970, Cap.
VII, p. 34.
148
Prof. Nicolae Chira

Şcoala Gimnazială Măgireşti
În zilele noastre educaţia trebuie concepută ca „un

continuum existenţial, a cărei durată se confundă cu însăşi
durata vieţii şi care nu trebuie limitată în timp şi spaţiu”106,
urcându-l pe individ pe un alt făgaş al împlinirii umane:
cultivarea spiritualităţii, sănătatea fizică, psihică şi morală,
libertate şi pace, egalitate şi democraţie.
Din punct de vedere etimologic, termenul educaţie
poate fi dedus din latinescul educo-educare107 („a alimenta”, „a
îngriji”, „a creşte”, „a îndruma, „a orienta”, „a dirija”, „a
conduce” pe cineva către un scop bine stabilit108). Termenul
mai poate fi dedus şi din latinescul educo-educere, care
înseamnă „a duce”, „a conduce”, a scoate”109 „a scoate din”110,
„a înălţa”111.
106
Fauré, 1974, apud Constantin Cucoş, op.cit., p. 161.
107
Implică a exercita o acţiune din „exterior spre interior”, având ca
finalitate transformarea. Educere este un model de dezvoltare care
reprezintă procesele ce pornesc dinspre „interior spre exterior”, Rene
Rogelio Smith, Procesul pedagogic – Agonie sau renaştere O abordare
din perspectivă biblică, EITA, Cernica, 2005, p. 40; Elisabeta
Stănciulescu afirma că educaţia constituie “vectorul dublei mişcări -
dintre societate către individ, ca proces de interiorizare, şi dintre individ
către societate, ca proces de socializare –, aflată astfel pe poziţia de
termen mediu intre faptul social şi faptul individual, intre constrangere
exterioară şi constrangere interiorizată” în Teorii sociologice ale educaţie,
Polirom, Iaşi, 2002, p. 20, apud Prof. Univ. Dr. Stan Panţuru, Asist. Univ.
Drd. Daniela Necşoi, Teoria şi metodologia instruirii, Braşov, 2007, p.
24, p. 30.
108
Ioan Jinga, Elena Istrate, Manual de Pedagogie, Editura ALL,
Bucureşti, 2001, p. 105.
109
Constantin Cucoş, op.cit., p. 39; Prof. Univ. Dr. Ioan Bontaş,
Pedagogie, ed. a III-a, Editura All, Bucureşti, 1996, p. 12;
Educaţie/educaţii,-ansamblu de măsuri aplicate în mod sistematic în
vederea formării și dezvoltării însușirilor int electuale, morale sau fizice
ale copiilor și ale tineretului sau, p. ext., ale oamenilor, ale societății etc.;
149
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „a educa înseamnă a

cultiva curăţenia sufletească şi buna-cuviinţă a copiilor şi a
tinerilor, a-l creşte pe copil moral şi în evlavie, a avea grijă de
sufletul lui, a-i modela inteligenţa, a forma un atlet pentru
Hristos; pe scurt a te îngriji de mântuirea sufletului lui.
Educaţia este asemenea unei arte: artă mai mare decât aceasta
nu există, [...] arta educaţiei se săvârşeste în vederea accederii
în lumea viitoare”112.
El îi aseamănă pe educatori cu nişte sculptori ce trebuie
să-şi folosească tot timpul pentru „a sculpta statui minunate lui
Dumnezeu; îndepărtaţi ce este de prisos, adăugaţi ce trebuie şi
uitaţi-vă cu grijă la ele în fiecare zi: care este darul natural al
copiilor, spre a-l dezvolta, care este defectul, spre a-l
îndepărta”113.
Sfântul Ioan îi sfătuieşte pe toţi să caute să devină
„atleţi pentru Hristos” iar începutul educaţiei copiilor el îl
consideră a fi educarea dragostei de Hristos: „Nu încetez de a
rezultatul acestei activități pedagogice; bună creștere, comportare

civilizată în societate. Loc. vb. A face educație cuiva = a educa pe cineva,
DEX `98.
110
Dicţionar de Pedagogie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1979, p. 141.
111
Daniela Creţu, Adriana Nicu, Daniel Mara, Pedagogie – Formarea
iniţială a profesorilor, Editura Universităţii „Lucian Blaga” Sibiu, 2005,
p. 19.
112
Dumitru Fecioru, Ideile pedagogice ale Sfântului Ioan Hrisostom,
Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1937, p. 9; „Dumnezeu v-a dat copii ca să
aveţi sprijin la bătrâneţe, şi pentru ca ei să înveţe virtutea de la voi”, Ioan
Hrisostom, Omilia X la I Tesaloniceni, PG 62. 459 D, PNPN 1, XIII, p.
369, apud David C. Ford, Bărbatul şi femeia în viziunea Sfântului Ioan
Gură de Aur, traducere din limba engleză de Luminiţa Irina Niculescu,
Ed. Sophia, Bucureşti, p. 106.
113
Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale.
Despre creşterea copiilor, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR,
Bucureşti, 2001, p. 401; Cf. Dicţionar de Pedagogie, p. 14: Educaţia e o
artă de a modela individual aidoma sculptorului care dintr-un bloc de
marmură creează o statuie.
150
vă ruga, de a vă ruga cu lacrimi şi a vă cere ca, înainte de toate

celelalte, să daţi copiilor voştri o bună educaţie. (…) Creşte un
atlet pentru Hristos! Învaţă-ţi copilul din prima vârstă să
trăiască cu evlavie în lume!”114.
Domnul profesor Constantin Cucoş spunea că
posibilitatea ca educaţia religioasă să se realizeze într-un mod
programat, instituţionalizat în şcoala românească de astăzi
constituie un privilegiu istoric115, un act de dreptate bazat pe
cultura românească europeană şi o necesitate permanentă în
procesul nobil de formare a fiinţei umane116 de care trebuie să
profităm pentru a forma şi ghida omul către acasă, către
Împărăţia lui Dumnezeu117.
114
Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie, p. 400.
115
Constantin Cucoş, op. cit, p. 88.
116
Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Nu vrem liceu fără
Dumnezeu. Predarea Religiei în sistemul de învăţământ public, un act de
dreptate şi o necesitate permanentă, în BOR, nr. 1-4, 2009, p. 3; “Nici o
ţară nu îşi poate permite să neglijeze importanţa Bisericilor şi echilibrul
pe care îl poate aduce viaţa religioasă într-o societate, de orice tip ar fi ea.
Bisericile au, în Uniunea Europeană în ansamblul ei, şi în fiecare ţară în
parte, o importanţă cu totul particulară, deoarece ele reprezintă nucleul
primordial al culturii europene. O Europă care trebuie să ia în considerare
tradiţiile constituţionale comune, tradiţiile şi fenomenele culturale din
Statele membre, identitatea lor naţională, la fel ca şi principiul de
subsidiaritate, trebuie să respecte şi să protejeze echilibrul relaţiilor dintre
Biserică şi Stat” Marcel Merle, Religion, étique et politique en Europe:
essai de problematique, en Religions et transformations de l’Europe, sous
la direction de Gilbert Vincent et de Jean Paul-Willaime, Presses
Universitaires de Strasburg, 1993, pp. 58-65, apud Pr. Patriciu Vlaicu,
Locul şi rolul recunoscut Bisericilor în ţările Uniunii Europene, Editura
Arhidiecezană, Cluj, 1998, p. 7
117
Mai întâi, copiii noştri sunt născuţi pentru cer şi renăscuţi în Sf. Duh,
de aceea trebuie să fie formaţi să devină cetăţeni ai cerului şi să facă mai
întâi cunoştinţă cu cele cereşti. „Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul
nostru este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din
toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta. Cuvintele
acestea, pe care ţi le spun eu astăzi, să le ai în inima ta şi în sufletul tău.
Să le întipăreşti şi fiilor tăi şi să vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când
151
Religia118 reprezintă relaţia conştientă şi liberă a omului

cu Dumnezeu119, relaţie ce trebuie cunoscută şi dezvoltată de
fiecare persoană120, iar educaţia religioasă poate deveni un
prilej de fortificare interioară121, de redescoperire a sinelui, de
descoperire a idealurilor, de reconvertire a persoanei spre
valorile absolute122, deoarece creştinul este un om al educaţiei,
un om al luminii123. Educaţia religioasă profesează primatul
curăţiei de păcate, al bunătăţii, al sfinţeniei, al dreptăţii, al
egalităţii, al smereniei, formează persoane deschise, ce se
mergi pe cale, când te culci şi cînd te scoli".[Deut 6, 4].Este hotărât ca

aceasta să se facă înaintea tuturor celorlalte, iar toate celelalte să fie lăsate
la o parte, mai întâi din cauza nesiguranţei acestei vieţi, ca nimeni să nu
fie smuls nepregătit, în al doilea rând pentru faptul că primele impresii
persistă cel mai bine (dacă sânt sfinte) şi asigură tot ceea ce va trebui să
mai executăm în viaţă, Didactica Magna, Cap. XXV, p. 120.
118
Noţiunea de religie (latinescul religo, religare - a lega din nou, a ataşa,
a uni; relego – a restitui, religo – pietate, cinstire divină) implică două
aspecte: credinţa, ca legătură a omului cu Dumnezeu şi ritualul, ca
practică de ceremonii. Religia este o formă a conştiinţei sociale care
asigură credinţa în Dumnezeu. Cf. Irineu Mihălcescu, Teologia
luptătoare, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, Roman, 1994, p. 7.
119
Protos. Conf. Dr. Justinian Cârstoiu, Locaşul de cult, loc al prezenţei
lui Dumnezeu şi al comuniunii cu omul, în Ortodoxia, nr. 1-2, 2008, p.
123
120
Religia imprimă sens şi direcţie existenţei, Constantin Cucoş, op. cit.,
p. 90; Cf. religia este legătura interioară a omului cu Dumnezeu, Pr.
Dumitru Popescu, Originea religiei din perspectiva apologeticii ortodoxe,
în rev. Ortodoxia, nr. 2, 2009, Bucureşti, p. 18.
121
Fortificarea interioară se sprijină pe credinţă, Carmen-Maria Mecu,
op.cit., p. 89; Cf. Nu există religie fără de credinţă, Dumitru Stăniloae,
Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de Creştinism şi Ortodoxie, Ed.
Paideia, 1997, p. 44, apud Drd. Adrian Boldişor, Definiţia Religiei la
Lucian Blaga şi la Părintele Dumitru Stăniloae, în rev Ortodoxia, nr. 2,
2009, Bucureşti, p. 175.
122
Cf. Constantin Cucoş, op. cit., p. 86.
123
Pr. Costea Tănăsache, Rolul coordonator şi terapeutic al educaţiei în
spiritualitatea ortodoxă, în rev. BOR, nr. 1-4, 2004, p. 166.
152
manifestă prin iubire, dăruire şi înţelegerea aproapelui,

convertind total la Hristos.
Pedagogul român G.G. Antonescu încadrează educaţia
religioasă în cea integrală propunând ca apropierea faţă de
Dumnezeu să se facă prin gândire, prin sentiment şi prin
voinţă124, ca elevul să ducă o viaţă după modelul Hristos, cu
Hristos şi în Hristos.
Succesul unui act educativ spunea prof. C. Cucoş, este
dat şi de insistenţa cu care educatorul îşi imaginează
contururile personalităţii viitoare şi meditează adânc la toate
detaliile acestui profil, fără nimic în plus sau în minus, profil ce
poate căpăta valoare operaţională fiind luat drept ghid şi model
corector, atât pentru traseul ce-l are de parcurs, cât şi pentru
scopul ce-l are de atins125, care pentru un creştin este
comuniunea cu Dumnezeu.
Necesitatea interiorizării unor valori sacre, ca o cale de
perfecţionare a comportamentului uman spre un orizont moral,
este foarte bine surprinsă de Kant: „Binele constă la început în
sfinţenia maximelor care-l fac să îndeplinească datoria; şi dacă
omul care priveşte în maxima lui puritatea de care vorbim nu e
încă sfânt, (căci e mare distanţa de la maximă la faptă),
mulţumită ei e totuşi pe calea de a se apropia de sfinţenie”126,
de împlinirea fiinţei umane, pentru că a face din poporul nostru
un popor de sfinţi nu stă în cadrul firii omeneşti, dar a-l apropia
de învăţăturile Evangheliei, asta se poate oricând127, folosind
Biserica drept „arena sfinţeniei”128.
124
G.G. Antonescu, Educaţia morală şi religioasă în şcoala românească,
Ed. Cultura Românească S.A., Bucureşşti, 1937, p. 116, apud Pr. Dr.
Constantin Naclad, Importanţa religiei creştin-ortodoxe în educarea
tineretului, în rev Teologie şi Viaţă, nr. 7-12, 2005, p. 99.
125
Constantin Cucoş, op. cit., p. 89.
126
I.Kant, 1992, p. 94., apud Ibidem, p. 91.
127
Perfecţiunea nu e cu putinţă, e posibilă totuşi perfecţionarea, Simion
Mehedinţi, Apropierea de Iisus prin Biserica noastră prin alegerea
153
Raportarea omului la un plan valoric superior, stabil şi

coerent, de eternă referinţă129 cum este cel al valorilor religioase,
este necesară şi deosebit de fertilă în zilele noastre. „Marcaţi de o
situaţie atât de complexă, foarte mulţi dintre contemporanii noştri
au destule greutăţi în a discerne valorile permanente; în acelaşi
timp, ei nu ştiu cum să le armonizeze cu descoperirile recente. O
nelinişte îi urmăreşte”130 şi ajung să recunoască împreună cu
Ecleziastul: „Tot ce am făcut este deşertăciune”131, fapt ce ne
îndeamnă spre o iniţiere religioasă încă de mici a tuturor copiilor.
Vasile Băncilă spune că dacă copilul nu se introduce în religie, el
va risca să nu cunoască niciodată farmecul şi binefacerea religiei.
Dacă nu plouă primăvara degeaba va ploua mai târziu132, lucru
susţinut şi de către Comenius: „Copăcelul îngăduie să fie plantat,
răsădit, tăiat şi încovoiat încolo şi încoace, copacul însă în nici un
chip. Cine vrea să-şi răsucească o coardă dintr-un lemn, trebuie să
educatorilor, Atelierele grafice Socec & Co. S.A., Bucureşti, 1935, p. 27,
apud Pr. Dr. Constantin Naclad, art.cit., p. 101.
128
Ion Bria, Ortodoxia în Europa. Locul spiritualităţii române, Iaşi 1995,
p. 9, apud Prof. Univ. Dr. Daniel Munteanu, Liturghie şi ecumenism.
Valenţe fundamentale ale teologiei ortodoxe reflectate în teologia
părintelui Ion Bria, în coord. Pr. Conf. Univ. Dr. Nicolae Moşoiu,
Relevanţa operei Părintelui profesor Ion Bria pentru viaţa bisericească şi
socială actuală: direcţii noi de cercetare în domeniul doctrinei, misiunii
şi unităţii Bisericii, Ed. Universităţii “Lucian Blaga” din Sibiu, 2010, p.
176.
129
Prof. Univ. Dr. Viorel Buţa, Religia în viaţa societăţii moderne, în
coord: IPS prof. dr. Nifon Mihăiţă, Pr. lect. dr. Florea Ştefan, Implicaţii
ale religiilor asupra securităţii în contextul extinderii UE, Valahia
University Press, Târgovişte, 2006, p. 12.
130
Concile oecumenique Vatican II, 1966, L'Eglise dans le monde, p. 33,
apud Constantin Cucoş, op.cit., p. 93.
131
Jay E. Adams, Manualul consilierului creştin, Societatea Misionară
română, Wheaton, Ilinois, U.S.A., 1993, p. 37, apud Pr. Dr. Constantin
Naclad, Educaţia religioasă în cadrul slujirii preoţeşti, Ed. Trinitas, Iaşi,
2007, p. 46.
132
Vasile Băncilă, Iniţierea religioasă a copilului, Ed. Anastasia,
Bucureşti, 1996, p. 21, apud Constantin Naclad, art.cit., p. 101.
154
ia unul verde şi proaspăt, cel uscat si noduros nu se mai lasă

răsucit”133, de aceea, de timpuriu, trebuie deschise simţurile
omului spre contemplarea lucrurilor, pentru că are multe de
învăţat, de cercetat şi de năzuit.
Nu avem nevoie, oare, de un om complet, bogat echipat
sufleteşte şi intelectual? Primul serviciu pe care religia îl poate
face şcolii este ca şcoala să poată restaura în elevi integritatea
raţiunii, a raţiunii naturale scrie filosoful Jaques Maritain134.
După cum tăria trupului stă în putinţa de a suporta greutăţile, tot
aşa este şi cu tăria minţii. Marele principiu şi temelia tuturor
virtuţilor şi valorilor este posibilitatea omului de a-şi stăvili
propriile lui porniri, pentru a urma numai ceea ce mintea îi spune
că este mai bun, chiar atunci când dorinţele l-ar îndrepta spre
alte căi135. Copilul trebuie să înţeleagă mai întâi că nu trebuie să
aibă un lucru pentru că îi place, ci pentru că îi este folositor136.
Idealul educaţiei religioase nu poate fi decât unul
integralist137; el constă „în a cultiva toate forţele de care
dispune omul ca fiinţă psihofizică, precum şi valorile ideale
133
Omul şi pomul au o condiţie similară. Aşa cum un pom roditor (un
măr, un păr, un smochin sau o viţă) poate creste de la sine, dar rămîne
sălbatic şi produce fructe sălbatice, iar ca să producă fructe gustoase şi
dulci trebuie plantat, udat şi tăiat de un grădinar priceput, tot aşa şi omul,
prin el însuşi, ajunge să aibă o înfăţişare omenească (cum, de altfel, orice
animal îşi are propria sa înfăţişare), clar ca să devină o fiinţă deşteaptă,
inteligentă, morală şi pioasă trebuie să i se administreze altoiul
înţelepciunii, al onestităţii şi al pietăţii, Didactica Magna, Cap. VII, p. 34.
134
Jaques Maritain, 1969, p. 154, apud Constantin Cucoş, op.cit, p. 95.
135
John Locke, Educaţia morală, în Cîteva cugetări asupra educaţiei,
trad., studiu, note şi comentarii de Mioara Cimpoieş, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 20.
136
Ibidem, p. 23.
137
O educaţie integrală, pe lângă latura intelectuală, morală, estetică,
tehnologică, presupune şi o latură religioasă, Cf. Educaţia religioasă –
dimensiune a educaţiei integrale, în Apostolat Educaţional. Ora de
Religie – cunoaştere şi devenire spirituală, Ed. Basilica a Patriarhiei
Române, Bucureşti, 2010, p. 25.
155
menite să inspire pe cele dintâi şi să le dea direcţie; cu alte

cuvinte, educaţia va tinde continuu la realizarea valorilor ideale
şi la idealizarea forţelor reale, deci la idealismul activ”138,
pentru conducerea omului spre săvârşirea virtuţii şi împlinirea
voii lui Dumnezeu, lucru susţinut şi de un mare pedagog
creştin al epocii post-apostolice: ,,Iar noi, copiii bunului Tată,
odraslele bunului Pedagog, se cuvine să împlinim voinţa
Tatălui, să ascultăm de Cuvânt şi să modelăm în noi viaţa cu
adevărat mântuitoare a Mântuitorului nostru. Să avem, aşadar
pildă vie de nestricăciune vieţuirea Domnului şi să mergem pe
urmele lui Dumnezeu, singurul la Care trebuie să privim, Care
se interesează cum şi în ce chip se poate ca viaţa oamenilor să
ajungă mai sănntoasă. El ne pregăteşte să fim sprinteni şi uşori,
gata de o călătorie spre viaţa cea fericită a veşniciei”139.
Blaise Pascal spunea cândva: ,,Scopul nostru nu este
niciodată prezentul; căci trecutul şi prezentul sunt uneltele
noastre; singurul scop al nostru este viitorul”. Trebuie să
clădim viitorul pe tineret, germenii lumii de mâine şi speranţa
Bisericii şi a societăţii, pentru a putea sorbi înţelepciunea,
priceperea şi destoinicia pe parcursul întregii vieţi140.
O educaţie religioasă nu reprezintă doar un demers
religios, social şi cultural, ci constituie şi o cale spre formarea
unor reprezentări corecte şi temeinice privind cultura naţională
şi universală, stimularea dialogului intercultural din perspectiva
libertăţii şi egalităţii intre semeni pe care le propune la modul
cel mai înalt religia creştină, educarea în spiritul respectării
138
D. Radu, 1990, p. 32, apud Constantin Cucoş, op.cit., p. 100; Toţi
oamenii trebuie să fie instruiţi, ca să nu păşească în lume ca simpli
spectatori, ci ca viitori oameni de acţiune, Didactica Magna, Cap. X, p.
41
139
Sf. Clement Alexandrinul, Pedagogul, trad. de Pr. D. Fecioru, în col.
PSB, vol. IV, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 168.
140
Arhim. Conf. dr. Vasile Miron, Importanţa pedagogiei creştine în
formarea caracterului şi personalităţii religios-morale, în BOR, nr. 1-6,
2007, p. 349.
156
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, al

demnităţii, al toleranţei, al cultivării sensibilităţii faţă de
problematica umană, faţă de valorile moral‑civice, faţă de arte
şi al respectului faţă de natură şi de mediul inconjurător, care
sunt de fapt finalităţi ale Legii invăţămantului şi se regăsesc
sub diferite formulări în proiectele privind legea educaţiei,
dezbătute în ultimii ani.
Valorile religioase au rol integrator, de liant intre diferite
elemente şi structuri cărora le imprimă pecetea eternităţii141.
Măsura în care valorile religioase sunt integrate în mod explicit
sau implicit în cadrul altor structuri axiologice le conferă celor
neteologice atributul universalităţii şi al obiectivităţii.
Educaţia religioasă îşi asumă rolul de călăuzitor către
drumul cunoaşterii şi asemănării cu Dumnezeu, căutând ca
Evanghelia lui Hristos să devină dreptarul vieţii prin
îndreptarea voinţei şi aspiraţiilor numai spre înfăptuirea binelui
şi a virtuţii142, cultivarea conştiinţei, a demnităţii omului şi a
valorilor sale unice143.
141
„Un individ poate cuprinde diferite valori, pe cele mai multe din ele,
dar legătura lor unificatoare va lipsi atâta timp cât valoarea religioasă nu li
se adaugă” Tudor Vianu, Filozofia culturii şi teoria valorilor, Ed.
Nemira, Bucureşti, 1998, p. 117, apud Apostolat Educaţional, p. 28.
142
Virtutea se dobândeşte mai greu decât cunoaşterea lumii, John Locke,
Educaţia morală, p. 40.
143
Educaţia creştină devine o actualizare şi o prelungire în timp şi spaţiu a
activităţii educative a lui Hristos, Arhim. Conf. dr. Vasile Miron,
Importanţa pedagogiei creştine în formarea caracterului şi personalităţii
religios-morale, în BOR, nr. 1-6, 2007, p. 352.
157
BIBLIOGRAFIE:
1. Apostolat Educaţional. Ora de Religie – cunoaştere şi
devenire spirituală, Ed. Basilica a Patriarhiei Române,
Bucureşti, 2010.
2. Boldişor, Drd. Adrian, Definiţia Religiei la Lucian
Blaga şi la Părintele Dumitru Stăniloae, în rev.
Ortodoxia, nr. 2, 2009, Bucureşti.
3. Bontaş, Prof. Univ. Dr. Ioan, Pedagogie, ed. a III-a,
Editura All, Bucureşti, 1996.
4. Buţa, Prof. Univ. Dr. Viorel, Religia în viaţa societăţii
moderne, în coord: IPS prof. dr. Nifon Mihăiţă, Pr. lect.
dr. Florea Ştefan, Implicaţii ale religiilor asupra
securităţii în contextul extinderii UE, Valahia
University Press, Târgovişte, 2006.
5. Cârstoiu, Protos. Conf. Dr. Justinian, Locaşul de cult,
loc al prezenţei lui Dumnezeu şi al comuniunii cu omul,
în Ortodoxia, nr. 1-2, 2008.
6. Comenius, Jan Amos, Didactica Magna, trad., note,
comentarii şi studiu introductiv de Prof. Univ. Dr. Iosif
Antohi, Bucureşti, 1970.
7. Cucoş, Constantin, Pedagogie, ediţia a II-a revăzută şi
adăugită, Polirom, 2006.
8. Creţu, Daniela, Nicu, Adriana, Mara, Daniel,
Pedagogie – Formarea iniţială a profesorilor, Editura
Universităţii „Lucian Blaga” Sibiu, 2005.
9. Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Nu vrem
liceu fără Dumnezeu. Predarea Religiei în sistemul de
învăţământ public, un act de dreptate şi o necesitate
permanentă, în BOR, nr. 1-4, 2009.
10. Dicţionar de Pedagogie, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1979.
11. Fecioru, Dumitru, Ideile pedagogice ale Sfântului Ioan
Hrisostom, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1937.
158
12. Ford, David C., Bărbatul şi femeia în viziunea Sfântului

Ioan Gură de Aur, traducere din limba engleză de
Luminiţa Irina Niculescu, Ed. Sophia, Bucureşti.
13. Jinga, Ioan, Istrate, Elena, Manual de Pedagogie,
Editura ALL, Bucureşti, 2001.
14. Locke, John, Educaţia morală, în Cîteva cugetări
asupra educaţiei, trad., studiu, note şi comentarii de
Mioara Cimpoieş, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1971.
15. Mecu, Carmen-Maria, Eu, Profesor? Eu?... Profesor!
Introducere în psihologia educaţiei, Ed. Arhiepiscopiei
Romano-Catolice, Bucureşti, 2003.
16. Mihălcescu, Irineu, Teologia luptătoare, Ed. Episcopiei
Romanului şi Huşilor, Roman, 1994.
17. Miron, Arhim. Conf. dr. Vasile, Importanţa pedagogiei
creştine în formarea caracterului şi personalităţii
religios-morale, în BOR, nr. 1-6, 2007.
18. Munteanu, Prof. Univ. Dr. Daniel, Liturghie şi
ecumenism. Valenţe fundamentale ale teologiei
ortodoxe reflectate în teologia părintelui Ion Bria, în
coord. Moşoiu, Pr. Conf. Univ. Dr. Nicolae, Relevanţa
operei Părintelui profesor Ion Bria pentru viaţa
bisericească şi socială actuală: direcţii noi de
cercetare în domeniul doctrinei, misiunii şi unităţii
Bisericii, Ed. Universităţii “Lucian Blaga” din Sibiu,
2010.
19. Naclad, Pr. Dr. Constantin, Educaţia religioasă în
cadrul slujirii preoţeşti, Ed. Trinitas, Iaşi, 2007.
20. Idem, Importanţa religiei creştin-ortodoxe în educarea
tineretului, în rev Teologie şi Viaţă, nr. 7-12, 2005.
21. Panţuru, Prof. Univ. Dr. Stan, Necşoi, Asist. Univ. Drd.
Daniela, Teoria şi metodologia instruirii, Braşov, 2007.
22. Popescu, Pr. Dumitru, Originea religiei din perspectiva
apologeticii ortodoxe, în rev. Ortodoxia, nr. 2, 2009.
159
23. Sillamy, Norbert, Dicţionar de Psihologie, trad. de Dr.

Leonard Gavriliu, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti,
1998.
24. Sf. Clement Alexandrinul, Pedagogul, trad. de Pr. D.
Fecioru, în col. PSB, vol. IV, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
1982.
25. Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieţii
monahale. Despre creşterea copiilor, trad. Pr. Prof.
Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2001.
26. Smith, Rene Rogelio, Procesul pedagogic – Agonie
sau renaştere O abordare din perspectivă biblică,
EITA, Cernica, 2005.
27. Tănăsache, Pr. Costea, Rolul coordonator şi terapeutic
al educaţiei în spiritualitatea ortodoxă, în rev. BOR, nr.
1-4, 2004.
28. Vlaicu, Pr. Patriciu, Locul şi rolul recunoscut
Bisericilor în ţările Uniunii Europene, Editura
Arhidiecezană, Cluj, 1998.
160
PĂRINTELE IOAN GOAGĂ – REPER DE

MORALITATE ŞI CULTURALITATE
pr. prof. Daniel Popa

Şcoala Gimnazială „Ion Creangă” Bacău
1. Repere biografice:
Părintele Ioan Goagă s-a născut la 17 august 1896
(după alţii 15 august 1895) în satul Răcăuţi, comuna Oneşti
(pe atunci), Judeţul Bacău, din părinţi agricultori. A urmat
şcoala primară din Brătila şi Târgu Ocna, în 1908 intră la
Seminarul Teologic „Nifon Mitropolitul” din Bucureşti,
terminându-l în 1916. În acelaşi an este mobilizat pentru
campania primului război mondial, ajutând la spitalul de
campanie nr. 5 din Palatul „Cuza Vodă”, Ruginoasa. La
începutul anului 1918 este mutat la comandamentul campaniei
a 4-a sanitară din oraşul Roman, fiind demobilizat în mai 1918.
În toată această perioadă îndeplineşte funcţia de sanitar, însă
beneficiind de pregătire teologică se implică atât în îngrijirea
medicală cât mai ales morală a luptătorilor: „Era o muncă
foarte grea, afirma părintele, pentru că vedeam atât de multă
suferinţă în jurul meu! Tineri şi vârstnici, răniţi grav, pentru
care nu puteam face decât să mă rog la Dumnezeu „doctorul
doctorilor” la Domnul nostru Iisus Hristos, la căpătâiul
răniţilor”.
În luna august se căsătoreşte cu Elena Berilă din
Bereşti-Tazlău, fiica adoptivă a lui Dumitru C. Berilă, urmaş al
Berileştilor, răzeşi din Bereşti-Tazlău. În ziua de 8 noiembrie
1918 este hirotonit preot de episcopul Teodosie Atanasiu, în
biserica „Sfinţii Voievozi” din Roman, unde slujeşte până în
1920. Între anii 1920-1923 slujeşte ca preot în parohia Verşeştii
161
de Jos, comuna Bereşti-Tazlău în vremea aceea, iar din 1923,

având în vedere că soţia sa era de aici, până la pensionare
(1974) în parohia Bereşti-Tazlău şi în filiala Turluianu.
În 1926 se înscrie la Facultatea de Teologie din
Bucureşti, ale cărei cursuri le absolvă în 1931.Trece printr-o
perioadă foarte grea, îmbolnăvindu-se de un TBC osos la
picior, având de purtat şi povara unei familii cu 8 copii. Au
urmat anii grei ai celui de-al doilea război mondial, de aceea
licenta o va da în 1964, prezentând teza cu titlul: „Rugăciunea
pentru pace în principalele cărţi de cult ale Bisericii Ortodoxe”,
desigur o necesitate misionară practică a Bisericii, surprinsă de
părintele, în urma ororilor aduse de cele două războaie
mondiale.
După pensionare, din 1974 continuă slujirea alături de
părintele Dragoş Popa până la mutarea sa la cele veşnice în
anul 1991 în noapte de 28-29 iulie, în urma devastatoarelor
inundaţii care s-au abătut asupra satului Bereşti-Tazlău, în casa
luată de ape a părintelui mai sfârşind şi fiul acestuia
Constantin, nora Doina şi strănepoata Georgiana.
2. Activitatea culturală:
Părintele Ioan Goagă a rămas în memoria posterităţii
mai întîi ca un reper de culturalitate. Din punct de vedere
cultural, părintele a desfăşurat o intensă activitate, în special în
perioda interbelică. Contribuie în 1924 la înfiinţarea Asociaţiei
Culturale „Mihai Eminescu” din Tescani, ce-şi propunea
„înfiinţarea de biblioteci şcolare şi populare, case de sfat şi de
citire, cămine culturale, muzee, a unei universităţi populare,
scoaterea unei reviste literare şi de folclor sau organizarea de
şezători, excursii şi serbări” şi, în calitate de preşedinte al
asociaţiei, donează, în acelaşi an, 1000 de volume bibliotecii,
cu scop instructiv şi educativ, de unde „membrii cercului s-ar
putea alimenta prin citire, şi să-şi formeze o cultură intelectuală
multiplă, din prinosul căreia să beneficieze şi poporul”. În anul
162
1930, donează de asemenea un număr important de volume

Bibliotecii şcolare nou înfiinţate şi la Turluianu.
Ca scriitor debutează în „Curentul” lui Pamfil Şeicaru,
între anii 1922-1924.
Devine un colaborator constant al primei serii a revistei
„Ateneul literar – cultural”, condusă de Grigorie Tăbăcarul,
unde, în nr.9/noiembrie 1925 este nominalizat de către redacţie
alături de alţi 36 colaboratori. Această colaborare este amintită
de însuşi George Bacovia, care spune: „În jurul „Ateneului
literar” am strâns o seamă de prieteni şi colaboratori, între care
veţi găsi nume cunoscute: D. Botez, I. Stoican, Cazacu
Delarast, Agatha Grigorescu, Pr. Ioan Goagă ş.a” Publică aici 6
poezii în perioada 1925-1927.
De asemenea face parte din comitetul de redacţie al
Revistei moineştene „Orientări” (martie1932 - iunie 1933),
revistă fondată de un alt preot scriitor, Constantin R. Crişan
(Toma Spătaru).
Colaborează de asemenea la „anuarul Eparhiei
Romanului”.
Foloseşte ca pseudonim Ioan Răcăuţeanu, cu care
semnează în publicaţiile amintite.
Din nefericire, sfârşitul părintelui a însemnat şi
pierderea unei însemnate colecţii de scrisori de corespondenţă
cu Gala Galaction, George Enescu, Grigore Tăbăcaru, George
Bacovia, I.Stoican, a multor manuscrise printre care romanul
„Pui de lup”, a unei scrieri istorice cu tema viaţa răzeşilor din
Bereşti – Tazlău şi o condică monografică cu toate
evenimentele din viaţa parohiei.
Singurul volum de poezii tipărit al părintelui Goagă,
„Limanuri de lumină” a apărut în 1928 la Tipografia
Guttenberg din Bacău, cu sprijinul financiar al familiei Ghica
din Comăneşti. În perioada comunistă orice reeditare a
volumului a fost practic imposibilă, autorul fiind catalogat în
rândul poeţilor mistici şi interzis. Acest lucru s-a realizat în
163
2006, cu sprijinul nepoţilor părintelui, Octavian şi Ciprian

Goagă, cand s-a reeditat acest volum de poezii la Editura
„Studion”.
Poeziile din acest volum ne vorbesc despre
personalitatea artistică, literară, duhovnicească a părintelui Ioan
Goagă. Fin şi talentat mânuitor al cuvântului, el ştie a turna, în
forme alese, stări sufleteşti de o intensitate puternică, specifice
omului căutător al Adevărului, Frumosului, Sublimului. Stilul
acestor poezii este tributar marelui poet Mihai Eminescu,
volumul având în centru un alt „Luceafăr”, un poem fluviu pe
nume „Nemurirea”. Poeziile degajă de asemenea mult zbucium
sufletesc. Ca duhovnic angajat în lupta cu ispita, cu păcatul, cu
răul, transferă liric aceste încleştări spirituale: „Când inima-
nsetează de iubire / De cată să-şi avânte-a ei pornire / Coboară-
se gândirea cumpănită / Cu-o voce-ngrijorată, stăpânită / Ci
potoleşte-te, copila mea iubită / Să nu păşeşti alături de cărare /
Veghează, nu te duce în ispită!” (Poezia. „Când inima”). Sau „
şi azi când mintea mea e plină / de scânteiere de lumină / şi-n
suflet port împreunate / atâtea gânduri vinovate / atât amar de
răutate / atâta dor de-nţelepciune / atâta zvon de rugăciune / şi-
atâtea pofte blestemate „ („Din trecut”). Termenul de referinţă
în încleştarea sufletească ce-l cuprinde pe poet este copilăria,
timp al inocenţei, al purităţii morale, raiul din care am coborât
şi la care se raportează în durerea ce-l macină spiritual odată cu
trecerea vremii: „De ce mă chemi să plâng pe visul / urzit sub
farmecul tăriei / Când hoinăream purtat de doruri / În clipele
copilăriei?” („Pădure tânără şi verde”) sau „O,unde-s visurile
mele / Cu-a lor icoană luminată / Ce-mi presărau pe gânduri
pacea / Seninătăţii de-altădată” („Elegie”), sau „Vremelnicia
clipelor vieţii îţi umple sufletul de-amărăciune / Cu genele
înrourate-n lacrimi / Te pleci smerit şi frânt spre rugăciune”
(„Vremelnicia clipelor vieţii”) şi „Zadarnic sfâşii vălul vremii
/ Să-mi curăţ chipul de rugină” („Din trecut”). Ceea ce salvează
făptura din efemeritatea acestor clipe tragice este îndreptarea ei
164
spre LUMINĂ , spre LOGOSUL DIVIN, aici poetic. Lumina

apare ca o constantă a volumului „Limanuri de lumină”,în cele
24 de poezii, 17 conţin cuvântul lumină, 6 texte au referiri la
lumină sau sinonime ale acesteia şi doar una singură e fără nici
o referire: ”De-aceea sunteţi pentru suflet/ Comoară şi scumpă
şi rară, / Cu care – avântăm spre lumină/ Viaţa aceasta barbară”
(„Când noaptea”).
Spirit vizionar, părintele are premoniţia eliberării
finale în poezia „Mă-mbie un dor ...”: „Pierdut în vâltoarea-
nspumată / De fulgere-n noapte brăzdată, / Tovarăş cu-n ciob
de catarg, / Pe valuri să trecem spre larg .../ Şi-n muget de
valuri, în zbor de furtună / Plutind ca năluca pe neagra genună,
/ Să gust măreţia în clocot de valuri / Departe de lume
...departe de maluri .../ Mă-mbie un dor de plecare / Spre
ţărmuri stâncoase de mare,/ Să simt cum se zbate nebună/
Durerea din mine-n furtună,/ Să pot să m-arunc, de pe maluri, /
În clocot de valuri...”
3. Activitatea pastoral - duhovnicească:

Ca preot paroh, putem afirma că părintele Ion Goagă a
fost vrednic, în toată lucrarea sa pastoral - duhovnicească, cu
mari capacități taumaturgice. Vindecat el însuşi în mod
miraculos, în urma pelerinajului de la Maglavit, părintele a fost
ca o icoană a credinţei pentru cei bolnavi, pentru cei nevoiași,
cărora le-a slujit cu credință, „granițele“ parohiei sale depășind
cu mult pe cele ale comunei Berești-Tazlău şi chiar ale
judeţului.
Ca liturghisitor a respectat în cadrul bisericii rânduiala
slujbelor. Făcea în fiecare vineri împreună cu părintele Dragoş
Taina Sfântului Maslu, însoţită de alte rugăciuni de dezlegare
de păcate, spovedind şi oferind sfaturi duhovniceşti celor care
le cereau. Capacităţile sale terapeutice vin desigur şi din
compasiunea sa faţă de cei mulţi aflaţi în suferinţă pe care i-a
întâlnit în spitalele de campanie din primul război mondial, dar
165
şi în urma ororilor şi a suferinţelor produse de cel de-al doilea

război mondial, cu care părintele a fost contemporan.
Din aceeaşi compasiune pentru văduve, mai ales, slujea
cu multă credinţă la Zilele de pomenire a eroilor; într-o poză
păstrată până azi, părintele apare în genunchi în faţa troiţei
eroilor din Bereşti-Tazlău, ceea ce arată dăruirea sa în
rugăciune pentru sufletele celor adormiţi, eroi pe care el însuşi
a avut ocazia să-i vegheze în ultimele lor clipe. Salvează troiţa
eroilor aflată în curtea Primăriei, de furia comuniştilor care
voiau să o distrugă, aducând-o în curtea bisericii de lemn unde
se află până astăzi,
Sfânta Liturghie era întotdeauna slujită de părintele cu
multă credinţă, cu grijă faţă de cele sfinte, cu frică de
Dumnezeu pe care o inspira celor cu care coliturghisea.
Predicile sale erau erudite, părintele făcând apel adeseori la
ultimele descoperiri ştiinţifice, sau din alte domenii, cu care ne
capacita pe noi cei mai tineri, chiar dacă nu găsea acelaşi ecou
în sufletul celor mai în vârstă. (...)
Părintele prof.dr. Constantin Leonte, fiu duhovnicesc al
părintelui Goagă, evoca într-un articol al unui cotidian
băcăuan, stilul său foarte vioi, tonalitatea și căldura cu care
preotul Goagă rostea în fața altarului, la finalul predicilor:
„Fraților, iubiți -vă unii pe alții“, cuvinte ale Sf. Ioan
Evanghelistul, care impresionau profund participanții la slujbe,
îndemnându-i să trăiască în deplină comuniune cu Dumnezeu,
dar și cu ei înşişi.
În ceea ce priveşte capacitatea administrativă a
părintelui, la Bereşti – Tazlău i-a revenit datoria de a întreţine
locaşul de cult care în 1936 a fost declarat monument de
arhitectură. În cartea Dlui Dorinel Ichim „Monumente de
arhitectură populară din judeţul Bacău – Bisericile de lemn”
aflăm câteva date în care au avut loc reparaţii: în 1939 i s-a
reparat clopotniţa, în anul 1951 a fost acoperită din nou cu
şindrilă, în 1960 alte câteva mici reparaţii. Dar numele
166
părintelui Goagă este legat de construirea primei biserici din

filiala prohiei, Turluianu, sat care până la începutul secolului
XX aparţinuse administrativ de parohia Cernu, odată cu
venirea părintelui aici, unii creştini donează o suprafaţă de
pământ pe care se înalţă primul locaş de cult din satul
Turluianu. Din paginile unei vechi Evanghelii am aflat data
târnosirii acestui locaş la „30 septembrie 1928 de către P.S.
Arhiereu Ilarion Mircea Băcăoanu, însoţit pe P.C. Pr. Gheorghe
Gholdun Protoiereul Tazlăului şi umilul întru Domnul pr. Ic.
Ioan Goagă – Răcăuţeanu”. La 43 de ani, adică în 1970, tot
părintelui Goagă îi revine cinstea de a renova prin extindere şi
reconstruire în totalitate a sfântului loaş, resfinţirea având loc
în ziua de 11 octombrie 1970 de către P.S. Episcop Dr. Partenie
Ciopron, P.C. Pr. Protopop Vichentie Mocanu, iar cu acest
prilej părintele Goagă primeşte rangul onorific de iconom
stavrofor.
Părintele Goagă rămâne în memoria posterităţii ca un
chip luminos, spirit cultivat, o inimă generoasă, iubitoare,
animat de dorinţa de a ajuta cu rugăciunea oamenii, indiferent
de unde ar fi venit ei şi ce greutăţi i-ar fi împovărat.
BIBLIOGRAFIE:
Dorinel Ichim, „Monumente de Arhitectură Populară
din Judeţul Bacău – Bisericile de lemn”, Editura Romanului şi
Huşilor, 1984.
Eugen Budău, „Bacăul literar”, Editura „Universitas
XXI”, Iaşi, 2004.
Ioan Goagă, „Limanuri de lumină”, Editura „Studion”,
Bacău, 2006.
Ioan Goagă, „ Când a fost zidită biserica de lemn din
Bereşti”, în „Anuarul Eparhiei Romanului”, 1936, p. 440-444.
167
PARTENERIATUL ȘCOALĂ - PAROHIE,

PRIORITATE A ACTIVITĂȚII PROFESORULUI DE
RELIGIE
Prof. Ţuglea Petrina,

Şcoala Gimnazială Nr.1 Blăgeşti, Bacău
„Menirea firească a şcolii nu este să dea învăţătură, ci

să deştepte, cultivând destoiniciile intelectuale în mintea
copilului, trebuinţa de a învăţa toată viaţa.” (Ioan Slavici)
Una dintre instituţiile cu un mare rol comunitar este
biserica. Şcoala şi Biserica au colaborat încă din cele mai vechi
timpuri. Biserica a fost cea care a înfiinţat primele şcoli.
Biserica a avut un rol important în constituirea
instituţiilor destinate învăţământului dar şi în promovarea
educaţiei de tip moral – religios.
Educaţia se sprijină pe trei piloni: Familie, Şcoala,
Biserica. Trebuie să constatăm că toţi aceşti trei piloni astăzi
sunt zguduiţi de mari încercări. Căci familia de azi îşi are
crezul său: încearcă să înveşnicească materia trecătoare,
alergînd după aceasta departe, lăsînd aici copii şi bătrînii fără
educaţie şi protecţie şi îngrijind acolo copii şi bătrînii străini.
Biserica este zguduită, ca şi întreaga societate, de valul
globalizării şi secularizării, de mişcările ecumenice şi
disciplina internă. De aceea, astăzi, când avem această
degradare spirituală, şi mai mult avem nevoie ca să ne unim
eforturile, căci noi putem ridica moralitatea unei societăţi prin
promovarea valorilor sacre.
Religia, ca obiect de studiu, este important, pentru că
conţine nu învăţături şi adevăruri omeneşti, ci învăţături şi
adevăruri dumnezeieşti, care nu se schimbă de la o zi la alta şi
168
de la o guvernare la alta. La baza ei stă morala creştină, care

trebuie să fie temelia educării.
În toate timpurile religia a fost un pilon al educării şi un
liant al poporului nostru. Numai cu ajutorul lui Dumnezeu şi al
credinţei, strămoşii noştri au putut învinge greutăţile, ieşind
învingători. Acest popor dintotdeauna a fost un popor crestin,
cu verticalitate, pentru că ei ştiau de unde vin, cine sunt şi
încotro se îndreaptă. Astfel sîngele nostru a salvat Europa de
furia semilunii şi a stat la straja creştinismului.
Secolul al XX-lea rămîne pentru noi unul de mare
învăţătură, iar istoria lui este plină de file întunecate, ca
războaiele mondiale, deportările în Siberia, foametea, bolile,
dărîmarea Bisericilor, prigonirea credinţei. Oare cum a învins
acest popor toate greutăţile, toate nedreptăţile, toate chinurile şi
suferinţele …? Oare nu prin credinţa în Dumnezeu? Oare nu
învăţăturile sfinte, cruciţa de la piept, rugăciunea pe ascuns,
lacrimile au adus poporului nostru mângâierea şi l-au ajutat să
treacă peste toate greutăţile, ieşind biruitor ?
Credinţa a fost izgonită din biserici, din şcoli, din
societate… Însă din sufletul oamenilor nu a putut fi izgonită,
mai mult ca atît, credinţa şi învăţăturile ei i-au unit, i-au făcut
tari şi rezistenţi, după cum zicea părintele Serafim Dabija pe
cînd era în Siberia că ,,ceea ce este cheagul pentru brînză,
aceea a fost credinţa pentru poporul nostru”.
Să nu uităm că religia în şcoală nu este o discilpină
nouă, ea a fost doar readusă în instituţiile de învățământ, unde a
fost prezentă dintotdeauna, căci învăţămîntul a pornit din tinda
Bisericii, după cum vedem din operele lui Ion Creangă.
Prin ora de religie, nu urmărim scopul să-i transformăm
pe elevi în mici teologi, ci să le transmitem nişte deprinderi
duhovniceşti pe care să le păstreze toată viaţa şi cu care o să se
întîlnească la fiecare pas. De aceea, religia ca disciplină de
învăţămînt, are, pe langă aspectul informativ, un aspect
169
formativ, (adică aplicarea în viaţa cotidiană a cunoştinţelor

dobîndite).
Efectul predării religiei este mai mare, dacă se începe
de timpuriu, iar în şcoală, din clasele primare, pentru că, „dacă
încercăm să îi îndreptăm când sunt deja mari, se pot rupe,”
după spusele unui ierarh român. De aceea, Biserica trebuie să
fie în şcoală, ca împreună să fim ca un îngrăditor de la lucrurile
necuviincioase care pot ajunge la sufletele copiilor.
Astăzi, cînd sunt importante diferite proiecte
educaţionale străine de cultura, morala şi educaţia noastră,
precum educaţie sexuală, familii de probă şi altele, avem
datoria mai mult ca în alte timpuri să promovăm valorile
creştine prin disciplina Religia, pentru că un copil cu valori
creştine nu va face orişice, ci va fi un copil cu principii
sănătoase, cu verticalitate.
În zilele noastre, cand influenţele negative asupra
minţii umane, în special asupra minţii copiilor, ale mass-mediei
şi ale internetului sînt vizibile, cand copiii sînt lăsaţi în grija
buneilor sau chiar de capul lor de la o vîrstă fragedă şi pot
cădea cu uşurinţă în plasa unor vicii sau pot căpăta deprinderi
rele, este nevoie de luarea unor măsuri urgente. Din cauza
factorilor enumeraţi mai sus are de suferit şi învăţămîntul,
deoarece comportamentul tinerilor nu este întotdeauna unul
adecvat. Ei dau dovadă de agresivitate, lipsă de respect şi de
interes faţă de tot ceea ce înseamnă acumulare de cunoştinţe şi
formare de deprinderi. Aşa cum casa trebuie să aibă o temelie
puternică, căci altfel se dărîmă, tot aşa şi copilului trebuie să i
se pună o bază puternică morală creştină, care apoi să formeze
axa lui de valori. Şi chiar dacă prin orele de religie nu îi vom
face pe toţi sfinţi, din prima zi totuşi influenţa benefică este
evidentă, după cum observă şi profesorii: clasele care au avut
acest curs, sunt cu alt comportament, cu alte viziuni asupra
menirii lor pe pămînt şi se raportează la cei din jur prin prisma
poruncii dragostei, pentru că credinţa creştină are la bază
170
porunca iubirii. Aceste ore educă şi insuflă elevilor valorile

general-umane: Adevărul, Sfinţenia, Binele, Frumosul, Iubirea,
Răbdarea, Chibzuinţa, Voinţa, Curăţenia, Iertarea, Milostenia,
orientate spre formarea unui comportament civilizat şi a unui
caracter prietenos.
Ni se creează împresia că se doreşte stoparea predării
acestei discipline. Şi poate greşesc, dar dacă nu, atunci mă
întreb şi vă întreb: cu ce suntem mai buni noi decât cei care au
interzis cuvântul lui Dumnezeu, care au dărîmat răstignirile şi
crucile şi au închis Bisericile? Formal, parcă nu se opune
nimeni, dar cand trecem la partea practică, apar diferite păreri
şi piedici, precum că aceste ore ar trebui să fie predate nu în
şcoală, ci în incinta Bisericii, în afara programului de
învăţămînt. Da, ideal ar fi ca aceste ore să fie predate într-un
spaţiu adecvat, iar în cadrul programului de învăţămînt în
incinta şcolilor să se amenajeze capelă sau cabinet de religie,
pentru predarea Religiei. Dar în lipsa acestora, aceste ore
trebuie să fie în şcoală. Cum o să meargă copiii la Biserică
dacă nu merg părinţii? Cum o să meargă elevii, dacă nu merg
prefesorii (cu excepţia câtorva), de unde să înveţe acest lucru şi
după cine să se orienteze?
Astăzi, când avem o statistică atât de tristă la capitolul
sinuciderelor, mă întreb, de ce pe timpul celui de al doilea
război mondial, în timpul deportării în Siberia, foametei,
colectivizării, nu existau cazuri de sinucidere, iar astăzi atât de
multe? Oare nu din cauza decăderii noastre morale? Căci
fizicul îl creştem, dar sufletul rămâne mic, slab şi nedezvolatat,
şi la prima greutate este biruit. Acum, când în procesul
educaţional s-au scos limitele drepturilor copiilor şi când sânt
adoptate legi, precum „egalitatea de şanse” prin care s-au
deschis porţile pentru homosexuali şi alţii care pot „virusa”
copiii noştri prin „ programe străine”, Biserica şi Şcoala sunt
cei care trebuie să-i protejeze de perversiune prin promovarea
valorilor creştine.
171
Prin predarea Religiei avem o şansă şi este păcat să o

ratăm, mai mult ca atât, păcat este nu numai atunci când faci
rău, dar şi atunci când poţi să faci binele şi nu îl faci şi de
aceasta suntem responsabili atât în această viaţă, cât şi în
cealaltă viaţă.
Nu vrem scoala fără de Dumnezeu! Pentru că după cum
spunea la o conferinţă internaţională academicianul şi
jurnalistul Nicolae Dabija: „Mai mult viitor au ţările care au
mai mult Dumnezeu”.
Copilul, înca de mic vine in contact cu realitati,
simboluri şi manifestari religioase ale caror semnificatii
simple, pe intelesul lor este bine sa le cunoasca. Educaţia
începe în familie, apoi în şcoala unde îşi formează deprinderi
de conduită, învaţă s-şi manifeste sentimentele.
Educaţia religioasă îl ajută pe copil să cunoască
îndatoririle pe care le are faţă de el însusi, faţă de ceilalţi şi faţă
de tot ce-l înconjoară, pentru a deveni un bun creştin.
În Vechiul Testament se spune că: “Omul se cunoaşte
după copiii pe care i-a lăsat în urmă”. Aşadar să ne străduim să
lăsăm în urma noastră copii înţelepţi, copii cu frica lui
Dumnezeu.
Anii grei ai dictaturii comuniste, cu ateismul ei umilitor
impus în şcolile de stat, contrar voinţei unui popor religios, ne-
au învăţat să nu mai dorim cultură fără credinţă, ştiinţă fără
spiritualitate, materie fără spirit, cunoaştere fără comuniune,
şi, îndeosebi, şcoală fără suflet, adică educaţie fără religie, mai
ales la vârsta întrebărilor existenţiale şi a formării spirituale a
tinerilor.
Nu există investiţie mai mare decât transmiterea
credinţei ca valoare veşnică. Credinţa este şi cea mai mare
zestre pe care părinţii o pot transmite copiilor, pentru că ea îi
ajută pe tineri să facă deosebire între valori efemere şi valori
eterne, între iubire de moment şi iubire veşnică. Apare
172
necesitatea de a completa şi prelungi procesul de educaţie în

afara clasei şi în afara şcolii. Valoarea acestor activităţi este
mare din punct de vedere educativ, în măsura în care asigură
condiţiile de aplicare în practică a cunoştinţelor, de cunoaştere
e elevilor între ei, de dezvoltare a sentimentelor de preţuire a
frumuseţilor naturale, a realizărilor artistice, de identificare şi
dezvoltare a predispoziţiilor artistice şi sportive.
În societatea contemporană rolul bisericii ca instituţie
comunitară s-a diminuat mult. Cu toate acestea, putem
identifica, pe o axă a influenţei valori diferite ale impactului
bisericii în comunităţile în care funcţionează. Dacă în marile
aglomerări urbane, influenţa bisericii este mult diluată,
manifestările religioase ale credincioşilor sunt manifestate
datorită voinţei persoanelor, în mediul rural influenţa bisericii
este semnificativă. Aici sistemul relaţiilor interpersonale este
unul strâns, instituţia este vizibilă, păstrarea obiceiurilor şi a
tradiţiilor religioase este mai evidentă. Cu toate acestea şi în
mediul rural întâlnim influenţe diferite ale bisericii asupra
comunităţii. Acestea, indiferent de mediul la care ne raportăm,
sunt puternic influenţate de persoanele implicate în instituţia
bisericii, ţin de un anumit marketing comunitar de identificare
şi implicare în problemele comunităii, de promovare a unei
bune imagini a bisericii în comunitatea în care funcţionează.
Trebuie făcută însă o distincţie între funcţionarea
instituţiei bisericii la nivel comunitar şi educaţia religioasă
realizată în şcoli.
Pledăm pentru faptul că Biserica şi religia au rol
important în formare competenţelor şi atitudinilor moral –
sociale ale copiilor. Acestea promovează valori precum: binele,
responsabilitatea faţă de ei şi faţă de alţii, toleranţa, diversitatea
şi acceptarea sa, respectarea drepturilor omului, umanismul,
solidaritatea, libertatea, promovarea bogăţiei şi identităţii
spirituale, binele comun, etc.
173
Cele mai frecvente manifestări ale parteneriatului le

întâlnim în:
- organizarea unor manifestări cultural artistice comune
(serbări, expoziţii, spectacole etc.) cu ocazia marilor sărbători
creştine: Crăciun, Paşti, Florii, Ziua eroilor neamului etc.;
- participarea reprezentanţilor Bisericii la manifestări
organizate de către şcoală: deschiderea/închiderea anului
şcolar, sfinţirea lăcaşului şcolii, lectorate cu părinţii, întâlniri
ale reprezentanţilor bisericii cu elevii;
- organizarea de excursii, pelerinaje la diverse aşezăminte
bisericeşti (mănăstiri, schituri);
- participarea reprezentanţilor bisericii la campanii
destinate eradicării: violenţei, comportamentelor deviante în
rândul elevilor, traficului de copii etc.
O importantă misiune educativă şi filantropică o au
preoţii parohi. Astfel, având în vedere valorile creştine pe care
le promovează şi vocaţia lor umanitară, profesorii de religie si
preoţii pot contribui la:
- educarea cu privire la drepturile copilului şi la
beneficiile pe care respectarea acestora le aduce întregii
comunităţi;
- identificarea nevoilor copiilor şi familiilor, precum şi a
situaţiilor de risc în care se pot afla acestea;
- îndrumarea, informarea şi orientarea către diverse
servicii;
- medierea în vederea restabilirii relaţiilor familiale sau
în vederea prevenirii abandonului copilului (mediere între
mamă şi tată, copil şi părinţi, familie şi comunitate, mama
singură şi familia acesteia) prin promovarea reconcilierii şi a
iertării greşelilor celorlalţi etc.;
- sesizarea situaţiilor de abuz, neglijare şi exploatare;
- implicare în rezolvarea problemelor prin structurile
comunitare consultative;
174
- mobilizarea comunităţii, pentru a sprijini familiile şi

copiii aflaţi în nevoie;
- implicare în dezvoltarea unor servicii pentru copii şi
familii la nivelul comunităţii;
organizarea şi implicarea în manifestări culturale ale
comunităţii şi ale şcolii.
Ora de religie nu este umplere a timpului, ci sfinţire a
timpului, este Apostolat educaţional. Valorile oferite de
educaţia religioasă sunt foarte necesare în această perioadă de
secularizare şi globalizare a societăţii romăneşti, deoarece ele
sunt borne în creşterea spirituală a tinerilor, dar şi un liant
existenţial interdisciplinar, prin studiul celorlalte discipline. Se
impune deci, cu necesitate, ideea unui parteneriat de colaborare
între Şcoală şi Biserică, ca factori educaţionali.
Astăzi, mai mult ca oricand, este nevoie de credinţă în
Dumnezeu, de urmarea principiilor de viaţă ale moralei
creştine, ca, de altfel, ale tuturor virtuţilor evanghelice, ce ne
obligă să lucrăm la renaşterea şi zidirea moral - spirituală
a societăţii, la redescoperirea adevăratelor ei virtuţi, aşa cum au
fost ele păstrate de-a lungul istoriei. Majoritatea experţilor
recunosc că reperele oferite de morala creştină şi-au dovedit
superioritatea faţă de etica diferitelor filosofii sau ideologii
politice. Învăţătura creştină nu împiedică procesul ştiinţific al
cunoaşterii, ci îl promovează. Mesajul şcolii ţinteşte latura
cunoştinţelor, îmbogăţirea, cu fiecare an, a capacităţii tânărului
de a stăpâni ştiinţa şi de a cunoaşte rolul acesteia în
formarea personalităţii umane. Iată cum educaţia religioasă în
şcoală devine stâlp şi temelie în formarea viitoarei personalităţi
a elevului, un mijloc, prin accentuarea modelului educaţional-
formativ, pentru depăşirea crizei spirituale în care se zbate
omul modern, a crizei de sens a existenţei sale.
175
BIBLIOGRAFIE:
Gutium I, Mămăligă M, Mumjiev G - Parteneriatul pas cu pas,
Editura Fundaţia Internaţională pentru sisteme Electorale,
Chişinău, 2000.
Opriş, Dorin Monica Opriş. Religia şi educaţia de mâine.
Repere pedagogice. Cluj-Napoca, 2013.
Velea, Luciana şi colaboratorii - Participarea elevilor în şcoală
şi în comunitate, Ghid pentru profesori şi elevi , Editura Agata ,
2006.
Vlăsceanu, Gheorghe coord., Neculau, Adrian - Şcoala la
răscruce. Schimbare şi continuitate în curriculumul
învăţământului obligatoriu. Studiu de impact, Editura Polirom,
2002.
Jean-Paul Willaime (coord.). Des maîtres et des dieux. Écoles
et religions en Europe, Berlin, 2005.
Webgrafie :
www.famouswhy.ro – Copilul preşcolar în mileniul trei
www.scoalaparintilor.ro – Educaţia timpurie
http://www.patriarhia.ro/_upload/documente/statutul_bor.pdf
http://www.patriarhia.ro/ro/opera_social_filantropica/relatia_cu
_ong_urile_2.html
http://ortodox.md/category/articole/biserica/biserica-si-scoala
http://www.crestinortodox.ro/religie/bazele-doctrinare-
cooperarii-dintre-biserica-scoala-96631.html
176
LĂSAȚI COPIII SĂ VINĂ LA MINE!
Prof. Maria Cioinică

Liceul „Constantin Brâncoveanu” Horezu, jud. Vâlcea
Întotdeauna mamele și -au dorit ce e mai bun pentru

copiii lor: un loc sigur, o masă bună, o educație completă și
așa mai departe. Dar, când vine vorba de siguranța sufletului
copiilor lor, cum aleg părinții în luarea deciziilor?
Așa cum știm, educația în familie este mult mai
eficientă dacă este urmată de puterea exemplului. De exemplu,
dacă părinții vor interzice copilului să fumeze, părinții fiind
fumători înrăiți, probabilitatea ca și copilul să se apuce de
fumat va fi mult mai mare, decât în cazul în care părinții nu
sunt fumători.
Educația religioasă nu face excepție. Astfel, un copil
care provine dintr-o familie apropiată bisericii va fi mai ușor
de educat religios decât un copil care provine dintr-o familie
indiferentă sau ostilă bisericii.
Generația actuală de adolescenți au părinți cu vârste
cuprinse între 35 și 50 de an i, adică persoane crescute și
educate în perioada comunistă. Așa cum se știe, atunci biserica
era undeva la marginea societății, iar educația religioasă era
exclusă aproape în totalitate. Acești cetățeni sunt practic lipsiți
de cunoștințele necesare educării propriilor copii, din punct de
vedere religios.
În mai 2009, pornind de la aceste premise, dar
observând și dorința copiilor de a se apropia de biserică, în
calitate de director al școlii din comuna Copăceni, jud. Vâlcea,
am răspuns solicitării preotului Veniamin Avram, paroh al
parohiei Bălteni, de a desfășura în parteneriat activități de
177
educare și catehizare sub umbrela mare a proiectului „Hristos

împărtășit copiilor!”
Activitățile din proiect se desfășurau atât la Centrul
parohial pentru copii și t ineri Bălteni, cât și la Școala
Gimnazială Ulmetu Copăceni.
Copiii au fost împărțiți în grupe pe categorii de vârste. Astfel,
la centru s-au desfășurat activitățile cluburilor de desen și
lectură, desfășurate cu copiii din ciclul primar și de la grădiniță,
produsele rezultate fiind expuse atât la centru cât și la școală.
Copiii din ciclul gimnazial au desfășurat activitățile din
cluburile de IT și dezbateri la școală.
Pe parcursul acestor activități au fost abordate tematici
religioase. Copiii u învățat s ă picteze icoane pe sticlă sau să
aprecieze poeziile lui Voiculescu. Cei mari au început să facă
diferența între tradiție și superstiție, dar și să identifice surse de
documentare online, care să-i ajute în descoperirea adevărului.
În paralel, copiii au beneficiat de ore de cateheză
susținute de preotul din parohie, dar și de studenți la teologie,
veniți acasă în vacanță sau la sfârșit de săptămână.
Pe perioada celor trei ani de desfășurare a proiectului
am putut observa o modificare a comportamentului copiilor
participanți la proiect. Dincolo de faptul că violența verbală în
școală a scăzut în mod semnificativ, copiii erau mai dornici de
implicare în activități de voluntariat și de caritate.
Dincolo de latura religioasă a acestui proiect trebuie
subliniată latura educativă. Folosind metode de educație
nonformală, având la bază conceptul de learning by doing
copiii au deprins abilități și deprinderi civice și religioase noi.
Mai mult chiar, ducând acasă noile cunoștințe și deprinderi
(rugăciunea zilnică, rugăciunea înainte și după masă etc.)
educația religioasă s-a extins și asupra comunității,
îmbunătățind astfel relația între comunitate și preot.
178
PROIECT DE PARTENERIAT EDUCAŢIONAL
PARTENERI:
o Şcoala Gimnazială Nr.1 Buda , Blăgeşti, Bacău
o Biserica ”Sfântul Mare Mucenic Dimitrie” Buda,
Blăgeşti, Bacău
DURATA PROIECTULUI:
○ Septembrie 2015 - Iunie 2016
COORDONATORI PROIECT:
o Director prof. Petru Secure
o Prof. Petrina Ţuglea
COLABORATORI PROIECT:
○ Preot paroh Sorin Constantin Munteanu
o cadre didactice
○ Părinţii copiilor
○ Comunitatea locală
RESPONSABILITĂŢILE PĂRŢILOR
○ Organizarea unor vizite la Biserica „Sfântul Mare
Mucenic Dimitrie” Buda, Blăgeşti;
○ Participarea la slujbele religioase organizate în cadrul
bisericii;
○ Realizarea unor montaje cu caracter religios mai ales în
perioada sărbătorilor de iarnă sau cu prilejul sărbătorii Paştelui.
ARGUMENTAREA PROIECTULUI
Educaţia religioasă îl ajută pe copil să cunoască
îndatoririle pe care le are faţă de el însuşi, faţă de ceilalţi şi faţă
de tot ce-l înconjoară, pentru a devenii un bun creştin.
SCOPUL PROIECTULUI : ○ Cunoaşterea învăţăturilor
Bisericii şi formarea virtuţilor creştine;
OBIECTIVELE PROIECTULUI :
179
○ Cunoaşterea unor sărbători creştine (Naşterea Mântuito-

rului, Bobotează, Florii, Paşte);
○ Cunoaşterea şi respectarea învăţăturilor biblice;
○ Educarea unor virtuţi creştine şi cultivarea comporta-
mentului moral-religios (să-ţi iubeşti aproapele, să faci fapte
bune, să fii cinstit, modest, generos, să nu urăşti, să-i ajuţi pe
sărmani, să-L iubeşti pe Dumnezeu);
GRUPUL ŢINTĂ:
○ Elevii Şcolii Gimnaziale Nr.1 Buda, Blăgeşti, Bacău.
RESURSE UMANE: preotul paroh, directorul şcolii, prof.
coordonator, cadre didactice, elevii. comunitatea locală,
părinţii/bunicii copiilor.
DENUMIRE
LOCUL
DAT A
DESFĂŞURĂ PARTICIPANŢI
A ACTIVITĂŢI
RII
I
Sep- Şcoala
tem Elaborarea Gimnazială Preot, director,
brie proiectului Nr.1 Buda, cadre didactice
2015 Blăgeşti
1.Slujba de
deschidere a
Sep- Şcoala Preot, director,
anului şcolar-
tem Gimnazială reprezentanţii
septembrie
brie Nr.1 Buda, comunităţii locale,
2. Sfinţirea
2015 Blăgeşti elevi, părinţi.
sălilor de
clasă
Primirea
No- Biserica „Sf.
Sfintelor
iem- Mare Mucenic Preot, elevii,
Taine a
brie Dimitrie” comunitatea locală
Spovedaniei şi
2015 Buda, Blăgeşti
Impartaşaniei
180
De Colindăm, Biserica „Sf.

Cem colindăm..., Mare Mucenic Preot, director,
brie program de Dimitrie” cadre didactice
2015 colinde Buda, Blăgeşti
Ingerul ,
Şcoala
Ianua ingerasul meu
Gimnazială Preotul, cadre
- rie machete
Nr.1 Buda didactice,elevii
2016 facute de
Blăgeşti
elevii
Primirea
Biserica” Sf.
Mar- Sfintelor
Mare Mucenic Preotul,elevii,
tie Taine a
Dimitrie” părinţii
2016 Spovedaniei şi
Buda, Blăgeşti
Impartaşaniei
Invierea
Domnului-
Şcoala
Apri- realizarea
Gimnazială Preotul,elevii,
lie unui expozitii
Nr.1 Buda părinţii
2016 dedicate
Blăgeşti
acestei
sarbători
Învierea
Domnului –
Şcoala
bucurie sfântă
mai Gimnazială Preotul,elevii,cadre
pentru toţi
2016 Nr.1 Buda didactice, părinţii
creştinii,
Blăgeşti
colinde de
Înviere
Preotul, director,
1. Înălţarea Biserica” Sf.
cadre didactice,
iunie Domnului Mare Mucenic
elevi, comunitatea
2016 2. Ziua Dimitrie”
locală
Eroilor Buda, Blăgeşti
181
MODALITĂŢI DE EVALUARE: analiza activităţilor

desfăşurate, repertoriu de cântece religioase, recitări, scenete,
învăţături.
182
PELERINAJELE RELIGIOASE – ASPECTE ALE

PARTENERIATULUI DINTRE ŞCOALĂ-PAROHIE-
MĂNĂSTIRI
Prof. Otilia Bârgăoanu

Şcoala Gimnazială „Ghiţă Mocanu” Oneşti
Pelerinajele sunt călătorii făcute în scop religios, către

destinații naționale sau internaționale. Ierusalimul,
Constantinopolul, Muntele Athos, etc. Şi reprezintă
principalul mijloc de apropiere de Biserică şi de întărire a
credinţei în Dumnezeu. Cu alte cuvinte, pelerinajul este
excursia la locurile întâlnite în regiune a unei ţări. După astfel
de călătorii, multe persoane credincioase au primit
duhovnicească mângâiere de care aveau nevoie. Acestea sunt
adevărate drumuri ale rugăciunii şi meditaţiei dar şi al
anumitor privaţiuni, al jertfelor, făcute cu suflet şi cuget curat
pentru iubirea de Dumnezeu.144
Pelerinajul este un memorial-vizual al locurilor unde s-a
arătat în lume iubirea și lucrarea minunată a lui Dumnezeu
pentru oameni și prin oameni. Pelerinul vrea să atingă locul
sfânt sau moaștele sfântului în care și prin care s-a arătat
prezența sfințitoare a lui Dumnezeu, într-un mod deosebit de
intens, pentru ca el, pelerinul, să-și intensifice credința și
iubirea să pentru Dumnezeu.
În pelerinaj Dumnezeu și omul se caută reciproc și se
întâlnesc în mod spontan și misterios. În acest sens,
experiența lui Avraam a devenit o icoană spirituală a
144
http://www.crestinortodox.ro/stiri/cronica-romana/pelerinaj-manastirile-
romania-75205.html
183
pelerinajului.Avraam părăsește patria sa, Urul Caldeii, și

pleacă departe, către o țară pe care Dumnezeu i-o promite,
spre Canaan145.146
Pelerinajul lui Avraam este răspunsul lui la chemarea lui
Dumnezeu. Astfel, în pelerinaj se exprimă un apel al lui
Dumnezeu Care caută pe om și un răspuns al omului pentru a
ajunge la un loc ales și binecuvântat de Dumnezeu. Legătura
tainică dintre răspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu și
călătoria spre locul promis este credința. În acest înțeles
tâlcuiește Sfântul Apostol Pavel pelerinajul lui Avraam din
Caldeea spre Canaan. "Prin credință, Avraam, când a fost
chemat, a ascultat de a ieșit la locul pe care era să-l ia spre
moștenire și a ieșit neștiind încotro merge. Prin credință, a
locuit vremelnic în pământul făgăduinței, ca într -un pământ
străin, locuind în corturi cu Isaac și cu Iacov, cei dimpreună
moștenitori ai aceleia și făgăduințe; căci aștepta cetatea cu
temelii puternice, al cărei meșter și lucrător este Dumnezeu"
147 148
.
La locurile de pelerinaj vin oameni diferiți din regiuni
sau țări diferite. Motivațiile și dorințele lor sunt diferite.
Vârstele, starea socială, gradul de cultură, intensitatea
credinței, sensibilitatea spirituală - toate sunt diferite. Această
diversitate adunată laolaltă se vede mai ales la pelerinajele
legate de hramurile locurilor sfinte sau sărbătorile sfinților
ocrotitori sau patroni spirituali ai acestor locuri.
Un teolog apusean descrie participarea oamenilor într-un
loc de pelerinaj în aceste cuvinte: „Locurile de pelerinaj
atrag turistul și pelerinul, tânărul și bătrânul, omul sănătos și
145
Fc 12, 1-5.
146
http://www.basilicatravel.ro/intelesul-pelerinajului.html/
CĂLĂTORIND CU DUMNEZEU - Înțelesul și folosul pelerinajului -†
DANIEL PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE.
147
Evr 11, 8-10.
148
Ibidem.
184
bolnavul, familiile și indivizii, evlaviosul și uriosul, cel ce

face milosteni și hoțul de buzunare, cel ce caută de suflet și
negustorul. Natura însăși a pelerinajului face că diferențele
sociale obișnuite să dispară, deoarece pelerinii, în marea lor
diversitate, trăiesc experiența unui loc comun, bazat pe
experiența unificatoare a pelerinajului. Pelerinajul însuși
reflectă nu numai realitatea fundamentală a Bisericii, popor
al lui Dumnezeu săvârșind pelerinajul vieții, ci încă mai mult,
realitatea umanității însăși, totalitatea oamenilor în drum
spre tainicul de-dincolo de lume. Acest misterios de-dincolo
al umanității se poate vedea și trăi oarecum în pelerinaj”.149
În experiența spirituală a pelerinajului, cei ce au credința
mai slabă au prilejul să o întărească văzând credința mai
puternică a altora; cei ce au răbdare mai puțină se întăresc
văzând răbdarea altora; cei ce se roagă mai puțin și mai
superficial se îmbogățesc și se înnoiesc din rugăciunea
fierbinte a altora, a tuturor. În pelerinaj suntem influențați de
alții și influențăm pe alții prin felul nostrum de a f i prezenți
acolo. În general sunt oameni însetați de mai multă viață
spirituală, pe care nu o oferă totdeauna propria lor parohie sau
mănăstire, sau pentru că s-au prea obișnuit cu acestea.
Pelerinajul învinge rutina. În pelerinaj Duhul Sfânt trezește în
om o dorință mai mare de sfințenie, de înnoire a vieții.
Când pelerinajul este însoțit de rugăciuni, de priveghere,
de spovedanie, de împărtășire euharistică, de convorbiri
duhovnicești cu alți pelerini, el este un izvor de bucurie și
pace interioară, un prilej de îmbogățire spirituală.
Pelerinii oferă bani sau daruri material bisericilor din
locurile de pelerinaj, ca semn că primesc în schimb daruri
spirituale, binecuvântări pentru viața și activitatea lor. Lumina
și frumusețea de pe fețele pelerinilor în timpul slujbelor
149
DANIEL PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
185
religioase ale pelerinajului arată lumina adunată de ei în suflet

prin rugăciunea comună a sărbătorii. Întâlnirea cu locurile
sfinte, moaștele sfinților, icoanele sfinților și persoane cu
viață smerită și sfântă, devine izvor de binecuvân tare, iubire
și lumânare interioară a pelerinului.
Pacea și bucuria, lumina și sfințenia adunate în inimi prin
pelerinaj la locurile sfinte sau în momentele sfinte ale
celebrării liturgice sunt duse de pelerini în casele lor, în
parohiile și mănăstirile lo r, în societate. Astfel, pelerinii,
purtători și martori ai Duhului lui Hristos în lume, devin
misionari fără să fi pretins aceasta.
Pelerinii duc cu ei în lume ce-au primit din întâlnirea cu
locurile sfinte, cu sfinții pe care îi cinstesc sau venerează.
Catehezele populare făcute cu prilejul pelerinajului, privind
viața sfinților și lucrarea lui Dumnezeu în viața oamenilor,
sunt de mare importanță. Rugăciunile pentru bolnavi (Sfântul
Maslu), sfințirea apei, mărturisirea păcatelor și iertarea,
rugăciunile și privegherile de noapte, cântările și rugăciunile
în grup pe drum spre locurile sfinte și spre casă, cărțile și
pliantele, icoanele, obiectele religioase - suvenire,
procesiunile și ceremoniile liturgice în aer liber - toate acestea
fac din pelerinaj o lucrare misionară în care adevărul
credinței se armonizează cu frumusețea celebrării pentru a
exprima taina iubirii lui Dumnezeu pentru oameni și a iubirii
oamenilor față de Dumnezeu. Taina iubirii și a bucuriei
dumnezeiești împărtășite oamenilor prin sfinți este trăită în
pelerinaj și devine lucrare sfântă. Pentru toate acestea,
pelerinajul, ca eveniment misionar, este o sărbătoare a vieții
luminată de sfințenie, o icoană și o pregătire a bucuriei
veșnice în prezența lui Dumnezeu. Pelerinajul sfințește timp ul
vieții pământene și îl deschide spre veșnicie.
Pelerinajele au avut de-a lungul veacurilor o influență
benefică asupra vieții persoanelor și popoarelor: au contribuit
la întărirea și înnoirea vieții religioase, au consolidate
186
identitatea și unitatea spirituală a comunităților umane dintr-

o regiune, au contribuit la apropierea între Biserici naționale
diferite și între grupuri etnice diferite, au contribuit la
îmbogățirea culturii popoarelor și au imprimat civilizației
umane universal dinamica progresului spiritual, căutarea
sacrului și a vieții veșnice.
Pelerinajul religios este o căutare în lumea aceasta a ceea
ce nu este din lumea aceasta: „Împărăția lui Dumnezeu”
despre care Domnul nostru Iisus Hristos a spus: „Căutați mai
întâi împărăția lui Dumnezeu... ”,150 dar și: „Împărăția Mea
nu este din lumea aceasta ”.151
Dumnezeu-Pelerinul în căutarea omului și omul-pelerin
deplin îndreptat spre Dumnezeu se arată în taina lui
Hristos.152 Fiul lui Dumnezeu Se naște în lume ca Om pe
când Maria și Iosif se aflau în călătorie, pelerini în Betleem,
apoi călătoresc și locuiesc vremelnic în Egipt. După ce revine
în Galileea și crește mai mare, copilul Iisus practică
pelerinajul la Ierusalim. Pelerinul în vârstă de 12 ani știe că
templul sfânt din Ierusalim este simbolul Casei Tatălui Său
din ceruri,153 dar în același timp templul, ca loc sfânt,
reprezintă și taina însăși a lui Hristos,154 deoarece Fiul este în
Tatăl și Tatăl este în Fiul, 155 iar în Iisus Hristos „locuiește
trupește toată plinătatea Dumnezeirii ”156.157
150
Mt 6, 33.
151
In 18, 36.
152
cf. In 16, 28; 12, 32.
153
cf. Lc 2, 48-50.
154
cf. In 2, 19-21.
155
cf. In 10, 38; 14, 11 și 17, 21.
156
Col 2, 9.
157
187
Pelerinajul adevărat este o multiplă binecuvântare pentru

persoane și popoare mai ales când devine răspuns la apelul-
îndemn: “Căutați pacea cu toți și sfințenia fără de care
nimeni nu va vedea pe Dumnezeu. ”158
“Pelerinajul religios este o constantă a umanităţii. El are
motivatii multiple si semnificaţii spirituale profunde, când este
trăit intens şi inteles corect. Pelerinii sunt oameni care doresc
sa viziteze si sa venereze locurile biblice, mormintele
martirilor, moaştele sfinţilor, icoane făcătoare de minuni sau
locuri unde trăiesc mari duhovnici renumiţi.”
Principalele motive ale pelerinajului sunt următoarele:
1. Pelerinajul este un memorial-vizual al locurilor unde s-a
aratat în lume iubirea şi lucrarea minunată a lui Dumnezeu
pentru oameni şi prin oameni. Pelerinul vrea sa atingă locul
sfânt sau moaştele sfântului în care şi prin care s-a arătat
prezenţa sfinţitoare a lui Dumnezeu într-un mod deosebit de
intens, pentru ca el, pelerinul să-şi intensifice credinţa şi
iubirea sa pentru Dumnezeu.
2. De aceea, pelerinajul se face pentru a intensifica rugăciunea
şi viaţa spirituală în general; 3. Pelerinajul este adesea un act
spiritual de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile
primite de la El; astfel pelerinajul este în sine un act de asceză
şi o ofrandă de gratitudine.
4. Pelerinajul cuprinde şi un act de pocainţă pentru păcate, fiind
completat cu mărturisirea păcatelor şi rugăciuni de iertare
pentru mântuirea sufletului.
5. Pelerinajul poate fi motivat şi de o dorinţă puternică de a
primi ajutorul lui Dumnezeu spre a realiza o lucrare importantă
sau a primi vindecarea de o boala fizică sau psihică. “În
ultimul pelerinaj al lui Iisus la Ierusalim Se descoperă sensul
cel mai sacru al pelerinajului. Intrarea Sa triumfala în
Ierusalimul pământesc unde avea sa fie răstignit devine
158
Evr 12, 14.
188
prefigurare sau anticipare a intrării Sale în Ierusalimul ceresc.

În Pelerinul-răstignit în Ierusalim, pelerinajul se transformă în
Paşte 159, călătoria pământească se împlineşte în trecere sau
mutaţie cerească: „Am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume;
iarăşi las lumea şi mă duc la Tatăl. ”160 În casa Tatălui Meu
multe locaşuri sunt. (...) Mă duc să vă gătesc loc. Si dacă Mă
voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine,
ca să fiţi şi voi unde sunt Eu”161.”162
2. Pelerinajul - înnoire şi îmbogăţire a vieţii spiritual
În locurile de pelerinaj vin oameni diferiţi din regiuni
sau ţări diferite. Motivaţiile şi dorinţele lor sunt diferite.
Vârstele, starea socială, gradul de cultură, intensitatea credintei,
sensibilitatea spirituala - toate sunt diferite. Această diversitate
adunată laolaltă se vede mai ales la pelerinajele legate de
hramurile locurilor sfinte sau sărbătorile sfinţilor patroni
spirituali ai acestor locuri. Experienţa pelerinajului este un
prilej de împrospătare a vieţii spirituale şi de întărire a
credinţei. In experienţa spirituală a pelerinajului, cei care au
credinţa mai slabă au prilejul să o întărească văzând credinţa
mai puternică a altora; cei care au răbdare mai puţină se
întăresc văzând răbdarea altora; cei care se roagă mai puţin şi
mai superficial se îmbogăţesc şi se înnoiesc din rugăciunea
fierbinte a altora, a tuturor. In pelerinaj suntem influentaţi de
alţii şi influenţăm pe alţii prin felul nostru de a fi prezenţi
acolo. In general, pelerinii sunt oameni însetaţi de mai multa
viaţa spirituală, pe care nu o oferă totdeauna propria lor parohie
sau mănăstire, sau pentru că s-au prea obişnuit cu acestea.
Pelerinajul învinge rutina. În pelerinaj Duhul Sfânt trezeşte în
159
In 10, 17-18; 1 Co 5, 7.
160
In 16, 28.
161
In 14, 2-3; cf. In 17, 24; 1 Tes 4, 17; Evr 10, 19-25.
162
189
om o dorinţă mai mare de sfinţenie, de înnoire a vieţii.”

“Lumina şi frumuseţea de pe feţele pelerinilor în timpul
slujbelor religioase ale pelerinajului arată lumina adunată de ei
în suflet prin rugăciunea comună a sărbătorii. Intâlnirea cu
locurile sfinte, moaştele sfinţilor, icoanele sfinţilor şi persoane
cu viaţa smerită şi sfântă devine izvor de bucurie, iubire şi
luminare interioară a pelerinului.”163
3. Pelerinajul - eveniment misionar
Rugăciunile şi privegherile de noapte, cântările şi
rugăciunile în grup pe drum spre locurile sfinte şi spre casă,
cărţile şi pliantele, icoanele, obiectele religioase - suvenire,
procesiunile şi ceremoniile liturgice în aer liber - toate acestea
fac din pelerinaj o lucrare misionara în care adevarul credintei
se armonizează cu frumuseţea celebrării pentru a exprima taina
iubirii lui Dumnezeu pentru oameni şi a iubirii oamenilor faţă
de Dumnezeu. Taina iubirii şi a bucuriei divine împărtăşite
oamenilor prin sfinţi este celebrată în pelerinaj şi devine
lucrare sfântă. Pentru toate acestea, pelerinajul ca eveniment
misionar este o sărbătoare a vietii luminată de sfinţenie, o
icoană a bucuriei veşnice în prezenţa lui Dumnezeu. Pelerinajul
sfinţeşte timpul vieţii terestre şi îl deschide spre veşnicie.”
Pelerinajul autentic este o multiplă binecuvântare pentru
persoane şi popoare atunci când devine răspuns la apelul-
îndemn: “Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia fără de care nimeni
nu va vedea pe Dumnezeu”164.”165
În curriculă, profesorul are posibilitatea să educe pe elevi
în sensul pregătirii pentru pelerinaj prin lecţiile premergătoare
vacanţelor şcolare, dar mai ales la clasa a VIII-a.
163
Ibidem.
164
Evr 12, 14.
165
+ PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, “Călătorind
împreună cu Dumnezeu “ apud http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-
duhovnicesti/pelerinajul-intelesul-folosul-pelerinajului-68447.html
190
ACTIVITATE ÎN PARTENERIAT CU PAROHIA ŞI

MĂNĂSTIREA. EXEMPLU DE BUNE PRACTICI
Prof. Teodora Plăeşu

Şcoala Gimnazială „ Spiru Haret” Bacău
Activitățile extrașcolare au cel mai larg caracter

interdisciplinar și oferă cele mai eficiente modalități de formare
a caracterului copiilor încă din primele clase, deoarece sunt
factorii educativi cei mai apreciați și mai accesibili sufletelor
noastre. Activitățile extracurriculare contribuie la gândirea și
completarea procesului de învățare, la dezvoltarea înclinațiilor
și aptitudinilor elevilor, la organizarea rațională și plăcută a
timpului lor liber.
Cele mai productive activităţi extracurriculare din cadrul
educaţiei religioase sunt cele desfăşurate în cadrul
parteneriatelor dintre Şcoală şi Biserică, ca unul ce este foarte
important şi în urma căruia au de câştigat copiii, care sunt
viitorul nostru, care vor fi fiii Bisericii, fiii ţării noastre şi
profesorii de mâine, pe care cum îi vom forma aşa îi vom avea,
căci omul e ca pomul, dacă e crescut strâmb, sunt slabe şansele
să se îndrepte mai tîrziu.
Religia, ca obiect de studiu, este important, pentru că
conţine nu învăţături şi adevăruri omeneşti, ci învăţături şi
adevăruri dumnezeieşti, care nu se schimbă de la o zi la alta şi
de la o guvernare la alta. La baza ei stă morala creştină, care
trebuie să fie temelia educării. În toate timpurile Religia a fost
un pilon al educării şi un liant al poporului nostru. Numai cu
ajutorul lui Dumnezeu şi al credinţei, strămoşii noştri au putut
învinge greutăţile, ieşind învingători. Acest popor dintotdeauna
a fost un popor crestin, cu verticalitate, pentru că ei ştiau de
191
unde vin, cine sunt şi încotro se îndreaptă. Prin ora de Religie,

nu urmărim scopul să-i transformăm pe elevi în mici teologi, ci
să le transmitem nişte deprinderi duhovniceşti pe care să le
păstreze toată viaţa şi cu care o să se întâlnească la fiecare pas.
De aceea, Religia ca disciplină de învăţămînt, are, pe lîngă
aspectul informativ, un aspect formativ, (adică aplicarea în
viaţa cotidiană a cunoştinţelor dobîndite).
Şcoala şi biserica au colaborat încă din cele mai vechi
timpuri. Biserica a fost cea care a înfiinţat primele şcoli.
Biserica a avut un rol important în constituirea instituţiilor
destinate învăţământului dar şi în promovarea educaţiei de tip
moral – religios.
Ideea de parteneriat între şcoală şi parohie trebuie să se
bazeze pe principiul complementarităţii serviciilor educaţionale
oferite de către cele două instituţii care activează în comunitate.
Construirea parteneriatului este un proces deliberat ce
implică aptitudini specifice, strategii şi cunoştinţe pe care
părţile implicate trebuie să le cunoscă şi să le folosească.
Succesul parteneriatului şcoală –parohie este bazat pe
legătura permanentă, constantă între reprezentanţii Bisercii şi
reprezentanţii şcolii pentru că biserica şi religia au rol
important în formare competenţelor şi atitudinilor moral –
sociale ale copiilor. Acestea promovează valori precum: binele,
responsabilitatea faţă de ei şi faţă de alţii, toleranţa, diversitatea
şi acceptarea sa, respectarea drepturilor omului, umanismul,
solidaritatea, libertatea, promovarea bogăţiei şi identităţii
spirituale, binele comun, etc.
Cele mai frecvente manifestări ale parteneriatului le
întâlnim în:
- organizarea unor manifestări cultural artistice comune
(serbări, expoziţii, spectacole etc.) cu ocazia marilor sărbători
creştine: Crăciun, Paşti, Florii, Ziua eroilor neamului etc.;
- participarea reprezentanţilor bisericii la manifestări
organizate de către şcoală: deschiderea/închiderea anului
192
şcolar, sfinţirea lăcaşului şcolii, lectorate cu părinţii, întâlniri

ale reprezentanţilor bisericii cu elevii;
- organizarea de excursii, pelerinaje la diverse aşezăminte
bisericeşti (mănăstiri, schituri);
- participarea reprezentanţilor bisericii la campanii
destinate eradicării: violenţei, comportamentelor deviante în
rândul elevilor, traficului de copii etc.
O importantă misiune educativă şi filantropică o au
preoţii parohi. Astfel, având în vedere valorile creşine pe care
le promovează şi vocaţia lor umanitară, preoţii pot contribui la:
- educarea cu privire la drepturile copilului şi la
beneficiile pe care respectarea acestora le aduce întregii
comunităţi;
- identificarea nevoilor copiilor şi familiilor, precum şi a
situaţiilor de risc în care se pot afla acestea;
- îndrumarea, informarea şi orientarea către diverse
servicii;
- medierea în vederea restabilirii relaţiilor familiale sau
în vederea prevenirii abandonului copilului (mediere între
mamă şi tată, copil şi părinţi, familie şi comunitate, mama
singură şi familia acesteia) prin promovarea reconcilierii şi a
iertării greşelilor celorlalţi etc.;
- sesizarea situaţiilor de abuz, neglijare şi exploatare;
- implicare în rezolvarea problemelor prin structurile
comunitare consultative;
- mobilizarea comunităţii, pentru a sprijini familiile şi
copiii aflaţi în nevoie;
- implicare în dezvoltarea unor servicii pentru copii şi
familii la nivelul comunităţii;
- organizarea şi implicarea în manifestări culturale ale
comunităţii şi ale şcolii.
Cum anul 2015 a fost declarat An omagial al misiunii
parohiei şi mănăstirii azi, ne-am aliniat indicaţiilor primite şi
am realizat parteneriat între Şcoala Gimnazială „Spiru Haret”
193
Bacău şi Parohia „Precista”, pe de o parte, şi cu Protopopiatul

Bacău, pe de altă parte.
Obiectivele acestui parteneriat sunt:
1.Formarea unor deprinderi religioase corecte.
2. Participarea activă la acţiunile religioase organizate de
Şcoala Gimnaziale “Spiru Haret” Bacău şi Parohia
„Precista” Bacău.
3.Organizarea unor acţiuni cu tematică creştină, acţiuni
de voluntariat pentru ajutorarea bătrânilor nevoiaşi ai
parohiei „Precista” Bacău
4. Dezvoltarea interesului pentru frecventarea bisericii şi
a participării la sfintele slujbe
5.Formarea unor persoane instruite şi cultivate.
6. Cultivarea deprinderilor de a:
- consulta calendarul creştin ortodox.
- se raporta corect liturgic, în funcţie de structura anului
bisericesc.
- Cinsti cele mai importante sărbători religioase
naţionale.
- Practica obiceiurilor religioase moştenite din bătrâni.
- Respecta valorile creştine.
9. Creşterea respectului faţă de BOR şi faţă de cei care îi
instruiesc.
10. Organizarea la nivelul şcolii a unor activităţi cu
caracter cultural-educativ, care să întreţină spiritul de
competiţie
11. Antrenarea unor grupuri de elevi de la fiecare clasă
care să colaboreze în susţinerea unor activităţi comune.
Între activităţile propuse în cadrul parteneriatului, s-au
regăsit activităţi ale unor proiecte propuse de către fiecare
partener: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi”,
Simpozionul Omagial „Sfinţii Martiri Brâncoveni”, Premierea
elevilor cu rezultate deosebite la concursurile şcolare
religioase, din partea Bisericii, şi sfinţirea şcolii, activităţi de
194
caritate în cadrul proiectului „Copiii de lângă noi” şi

„Monumente istorice şi religioase în judeţul Neamţ”, proiect
educaţional în parteneriat cu Protopopiatul Bacău. Acest
proiect a constat în efectuarea unei excursii, în data de 9 aprilie
2015, având următorul itinerariu: BACĂU – MĂNĂSTIREA
RUNC- MĂNĂSTIREA HORAIŢA – MĂNĂSTIREA
VĂRATEC- MĂNĂSTIREA AGAPIA – CETATEA
NEAMŢULUI- HUMULEŞTI-HANUL ANCUŢEI-
MIRCEŞTI - ROMAN – BACĂU. Scopul excursiei organizată
în Săptămâna „Să ştii mai multe, să fii mai bun” a fost
cunoaşterea monumentelor istorice şi religioase din judeţul
Neamţ, prin: aprofundarea cunoştinţelor istorice, religioase şi
geografic-literare despre zona judeţului Neamţ, cultivarea
sentimentului de apartenenţă la comunitatea ecleziastică,
Biserica locală şi Biserica naţională, de patriotism, prin
declanşarea de emoţii, aprecieri asupra mănăstirilor vizitate şi
de a frumuseţilor naturale şi religioase ale regiunii; formarea
deprinderilor de observare, de sesizare a aspectelor ecologice,
de poluare a mediului şi cultivare a unei educaţii ecologice, de
respectare a naturii, ca dar al lui Dumnezeu pentru om;
familiarizarea copiilor cu valori ale artei bisericeşti promovate
în mănăstirile vizitate.
Obiective operaţionale urmărite au fost:
 Cultivarea sentimentului de apartenenţă la comunitatea
ecleziastică, Biserica locală şi Biserica naţională, de
patriotism, prin declanşarea de emoţii, aprecieri asupra
mănăstirilor vizitate şi de a frumuseţilor naturale şi
religioase ale regiunii;
 Formarea deprinderilor de observare, de sesizare a
aspectelor ecologice, de poluare a mediului şi cultivare a
unei educaţii ecologice, de respectare a naturii, ca dar al lui
Dumnezeu pentru om.
 Familiarizarea copiilor cu valori ale artei bisericeşti
promovate în mănăstirile vizitate.
195
 Să aprecieze frumuseţea şi bogăţia (sărăcia) zonei vizitate;

 Să rememoreze istoria ţării.
 Să respecte normele de convieţuire în grup şi colectivităţi
mari.
 Să respecte colegii de excursie, şoferul, profesorul însoţitor
şi personalul de deservire din pensiune şi muzee. Să
contribuie la dezvoltarea simţului de orientare geografică;
 Să îşi dezvolte capacitatea de educaţie ecologică.
 Să aibă un comportament corespunzător cu starea de creştin
în timpul Sf. Liturghii şi a vizitării sfintelor mănăstiri.
 Să se comporte civilizat în mijloacele de transport şi în
locurile de vizitat.
 Să mănânce civilizat.
În cadrul excursiei, elevii au participat la Sfânta Liturghie, în

biserica din comuna Podoleni, unde doi copii s-au şi împărtăşit,
au vizitat mănăstirile Horaiţa, Văratec şi Agapia, cu popas de
masă la Văratec. Măicuţele au fost foarte primitoare şi au
invitat copiii la masă. Pentru elevi a fost un exerciţiu deosebit,
atât masa la mănăstire, cât mai ales comuniunea realizată în
cadrul mesei în comun, în duh de rugăciunea şi reculegere. Era
Joia Mare.
196
La întoarcere spre casă, elevii au gustat şi din dulceaţa deniei

din Joia Mare la catedrala arhiepiscopală din Roman.
Bucuria reuşitei acestei excursii nu ar fi fost posibilă fără

implicarea părintelui protopop Costică Busuioc, pentru că
sfinţia sa ne-a ajutat în organizarea excursiei, favorizând
legătura directă dintre organizatorii excursiei şi contactând din
vreme pe stareţa Mănăstirii Văratec, Stavrofora Iosefina
Giosanu.
Excursia ajută la dezvoltarea intelectuală și fizică a elevului,
la educarea lui religioasă şi cetățenească. Elevii s-au întors plin
de voioşie, pentru ti.mpul petrecut împreună, şi înnobilaţi
sufleteşte, ca urmare a frumuseţilor pe care le-au văzut şi le-au
trăit, a harului pe care l-au primit din rugăciune, împărtăşanie,
comuniune euharistică.
197
Participarea efectivă într-o activitate extrașcolară angajează

atât elevii timizi, cât și pe cei temperamentali și dezvoltă
spiritul de cooperare. De aceea, în calitate de coordonator al
excursiei, cadrul didactic trebuie să-i dirijeze bine pe elevi, să-i
implice pe toți și să încerce să atingă obiectivul principal –
pregătirea copilului pentru viață. Elevii se autodisciplinează
prin faptul că îmbină utilul cu plăcutul, în același timp
asumându-și și anumite responsabilități.
Activitățile extrașcolare bine pregătite sunt atractive pentru
elevi la orice vârstă. Totul depinde de talentul cadrului
didactic, de dăruirea sa în această meserie, de modul creator de
abordare a acestor activități, prin punerea în valoare a tuturor
resurselor de care dispune clasa de elevi.
Colaborarea Scolii cu Biserica subliniază importanţa
învăţăturii şi a avantajelor venite de
pe urma unei educaţii religioase corespunzătoare. Sistemul de
învăţare românesc prevede ore de religie, în care elevii îşi
însuşesc o educaţie temeinică religioasă în care învaţă să
respecte Biserica şi valorile ei culturale. În prezent, elevii au
mai multe mijloace de informare şi învăţare decât părinţii lor.
De aceea, activitatea cu Biserica pune accent pe păstrarea
valorilor creştine, a sărbătorilor religioase importante care sunt
un prilej de sărbătorire în sânul familiei şi al comunităţii din
care fac parte.
198
ÎN CÂTEVA IMAGINI... DESPRE TABĂRA

CREATIVĂ DE VARĂ „O RAZĂ DE SOARE ÎN
SUFLET DE COPIL”
P.I.P. Atonoaie Cristina Maria

Asociația pentru Educație și Dezvoltare Rurală Brusturoasa
Timp de 10 zile, în perioada 20- 30 iulie 2015, în satul

Hîngănești, com Brusturoasa, jud Bacău, copii din Brusturoasa
și din satul Cotumba (com Agăș) au petrecut clipe de neuitat.
Inițiatori au fost persoane cu suflet mare din mai multe
zone ale societății civile sau instituții publice. Astfel, pentru
buna desfășurare a Taberei creative de vară „O rază de soare în
suflet de copil” și-au adus contribuția dl primar Sorin Atonoaie
din partea Primăriei Brusturoasa, preot paroh Vasile Avasilcăi
de la Parohia Ortodoxă Cotumba, angajații Centrului Social ” Sf
Stelian” Brusturoasa, dl Narcis Jitaru coordonatorul Centrului
Europe Direct Comănești, dar și cadre didactice din Asociația
pentru Educație și Dezvoltare Rurală „I R Rosetti”
Brusturoasa.
Beneficiarii programului din vara lui 2015 au fost 50
de copii cu vârste cuprinse între 5 și 14 ani.
199
Activitățile s-au desfășurat zilnic, între orele 09,00 și 14,00 și

au fost concepute sub formă de ateliere. Astfel, copiii
participanți s -au implicat în ateliere de tipul: teatru de
improvizație, îndemânare și creație, dans, fotografie, ecologie,
pictură pe sticlă, dezvoltare personală, întreceri sportive, șah și,
evident, multă- multă joacă.
200
Una dintre zilele de tabără a fost rezervată întrecerilor

sportive. În ciuda căldurii destul de greu de îndurat, copiii s-au
înscris fără rezerve în probe precum: cursa în două picioare,
întrecerea în sac, parcursul cu obstacole, traseul mingii,
aruncatul la coș și câte alte provocări distractive. Au învățat să
creadă în forțele proprii, dar și să colaboreze în echipe, au
exersat diferite tehnici de autocontrol, dar și să-și gestioneze
eficient resursele și energia. S-au distrat alături de cei mici și
coordonatorii lor, fascinați de bucuria și vitalitatea jocurilor
copiilor.
O altă zi a fost organizată ca excursie și, de aceea, toți

copiii au venit pregătiți de călători e. Împreună au redescoperit
Drumul Prințesei, un traseu rezervat altădată boierilor din
familia Ghika, care locuiau în zonă. Copiii au trăit din plin atât
plăcerea drumeției cu cântec și glume, cât și sentimentul
special dat de necunoscutul și misterul car e învăluie poveștile
despre Drumul Prințesei.
201
Stârniți și provocați de excursia pe Drumul Prințesei,

am apelat la ajutorul unuia dintre puținii veterani ai comunei
Brusturoasa și astfel am aflat despre eroii zonei, despre
dimensiunile sacrificiului făcut de aceștia, despre ororile
războiului și despre cât de mult trebuie prețuită pacea. Dl
Atudori Vasile- veteran în vârstă de 90 ani, a avut răbdarea și
puterea să răspundă la avalanșa de întrebări adresate de copii.
pentru că surprizele s-au țin ut lanț, una din zile a fost

organizată de cei de la Centrul Europe Direct care i-au
provocat pe copii la un atelier de cultură gastronomică
europeană, altfel spus: la gătit. Rețele de salată pe care le-au
pus în practică copiii au fost „culese” din opt ță ri europene
pentru cele opt echipaje de mici bucătari. Rezultatele au
suprins atât invitații și organizatorii, dar mai ales pe micii
bucătari. Recompense dulci au primit cu toții, indiferent de
rețetă, ingrediente sau pricepere. Bucuria și pasiunea cu care au
muncit meritau răsplătite.
202
Din când în când, pentru a face față căldurii excesive de

afară, de la cel mai mic până la cel mai mare, cu toții intram în
forță în proba apei. Eroul zilei era cel care reușea să fie cel mai
ud. Că doar nu ajungi oricum erou!!!
Zilnic, din partea Primăriei Brusturoasa, li s-a asigurat

copiilor participanți o masă caldă. Eforturile făcute, atelierele, dar
mai ales jocurile în care se implicau cu atâta drag îi pregăteau foarte
bine pe copii pentru a savura atât mâncarea, cât și desertul primit.
203
Dar cum educație nu înseamnă exclusiv joacă și

distracție, organizatorii au pregătit copiilor și sesiuni de
vizionare materiale video despre bunătate, despre dragostea și
respectul cu care putem face o lume mai bună din lumea în care
trăim. Copiii au participat la dezbateri și și-au formulat puncte
de vedere personale asupra temelor aduse în discuție. Apoi
cântau împreună sau urmăreau desene animate.
Către sfârșitul perioadei, am avut șansa ca, din partea

Prietenii Pământului Galați- ONG de mediu, să fie organizat un
atelier de construcție surse de energie altenativă. Astfel, în cele
câteva ore petrecute împreună, copiii au aflat despre colectoare
solare de dimensiuni mici, despre cum se construiește un
dispozitiv de încălzire pe bază de energie solară și..... evident,
răspunsuri la zeci de întrebări în domeniu, venite chiar de la
copii.
204
Zilele au zburat ca gândul și, deși în fiecare zi ne

pregăteam prin ceea ce lucram pentru marele eveniment de
final, apropierea lui nu a mai bucurat pe nimeni. Ne-au animat
totuși emoțiile provocate de părinții care participat în număr
mare, de costumele special pregătite, de invitații veniți din
comunele noastre, dar și din comunele vecine, reprezentanții
instituțiilor organizatoare și câți alții.....
Copiii au dansat, au pus în scenă mici dramatizări
moralizatoare, au cântat sau au prezentat eseuri pe teme date
anterior. Lucrările copiilor- picturi pe sticlă, vaze decorative,
coșulețe din coli de ziar, etc - au fost expuse și prezentate celor
din sală. Evenimentul s-a dovedit a fi puternic încărcat
emoțional atât pentru copii, cât și pentru familiile lor.
Apogeul emoțiilor a fost atins puțin mai târziu când
Părintele Protopop Mareș de la Protopopiatul Moinești a oferit
prin tragere la sorți o bicicletă. Toți copiii visau să fie fericitul
câștigător al prețiosului dar. Norocoasă însă a fost o fetiță de 8
ani din satul Cuchiniș, dintr-o familie cu trei copii care nu
avusese până atunci niciodată o bicicletă.
205
„MICUL CREŞTIN”
PROIECT EDUCAŢIONAL
,,Nu există artă mai frumoasă

decât arta educaţiei. Pictorul şi
sculptorul fac doar figuri fără viaţă, dar
educatorul creează un chip viu. Uitându-
se la el, se bucură şi oamenii, se bucură
şi Dumnezeu.”
Sf. Ioan Gură de Aur (347- 407)
Coordonator:
Țîrcă Laura-Elena
Școala gimnaziala „Spiru
Haret” Bacău
Colaboratori:
*Părinții
*Elevii din din clasa a III-a
ARGUMENT
Trăim într-o lume în care timpul pare că se comprimă şi
nu ne mai ajunge pentru câte am avea de realizat. Părinţii sunt
interesaţi să le asigure copiilor doar bunăstare materială: jucării
care de care mai sofisticate, hăinuţe moderne şi scumpe,
206
calculatoare, telefoane mobile, dar fără să-şi dea seama, uită să

le ofere cel mai important lucru: CREDINŢA.
Marele pedagog Comenius spunea: „Dumnezeu este
începutul şi sfârşitul oricărei educaţii”. Ce ne facem însă când
copilul nostru nu are acces la calea spre Dumnezeu, nu i-a
deschis nimeni această poartă, nu i-a vorbit nimeni, niciodată
despre Iisus, supremul exemplu de sacrificiu, de iubire şi
iertare?
Urmez astfel învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur care
spunea: „Nu există artă mai frumoasă decât arta educaţiei.
Pictorul sau sculptorul fac doar figuri fără viaţă, dar educatorul
creează un chip viu; uitându-se la el, se bucură şi oamenii, se
bucură şi Dumnezeu… aşadar activităţile moral- religioase pot
satisface curiozitatea copiilor, ajutându-i să găsească
răspunsuri la tulburătoarele întrebări pe care şi le pun. Educaţia
religioasă, la această vârstă pune accent pe latura afectivă şi
face apel la sensibilitatea copiilor, având dubla menire de a
anula pornirile rele şi de a le cultiva pe cele bune. În Vechiul
Testament se spune că “Omul se cunoaşte după copiii pe care i-
a lăsat în urmă”, aşadar să ne străduim să lăsăm în urma
noastră copii buni, cinstiţi şi credincioşi.
SCOPUL
Scopul acestui proiect este antrenarea dascălilor,
elevilor din clasele primare, dar şi a părinţilor în diferite
activităţi şcolare şi extraşcolare în dezvoltarea unui mod de a
munci şi de a gândi creativ. Copilul îşi valorifică plăcerea de a
învăţa prin abordarea pragmatică (transferul de cunoştinţe) şi
tipurile de învăţare( colaborativă, activă, mediată) folosite în
activităţi.
Formarea virtuţilor creştine şi cultivarea
comportamentului moral-religios..
207
OBIECTIVELE PROIECTULUI:
Obiective generale:
 Dobândirea de către copii a abilităţilor de a elabora
mici proiecte, simple, prin activităţi de documentare,
selectare a materialelor, comunicare interpersonala,
utilizarea cunostinţelor dobândite in procesul de
invaţământ.
 Crearea unor momente de bucurie în timpul activităţilor
didactice
 Dezvoltarea potenţialului creator
 Aplicarea în practică a cunoştinţelor dobândite
Obiective specifice:
 Formarea virtuţilor creştine şi cultivarea unui
comportament moral-religios;
 Cultivarea dorinţei de a face fapte bune şi de a fi cinstit;
 Cultivarea sentimentului de respect faţă de părinţi şi
bunici;
 Înţelegerea mesajului creştin –ortodox ”Să fim buni şi
iertători”;
 Formarea sentimentului de dragoste faţă de Domnul
Isus Hristos.
Am urmărit aceste obiective prin comportamente precum:
 să asculte poveştile unor fapte din viaţa sfinţilor;
 să observe şi să comenteze imagini cu conţinut religios;
 să participle afectiv, emoţional la activităţi umanitare;
 să manifeste un comportament moral –religios în
familie, şcoală, biserică;
 să recunoască Icoana Maicii Domnului;
 să folosească corect termenii religioşi accesibili vârstei;
 să cunoască semnul Sfintei Cruci, ca simbol al
creştinităţii;
 să “citească” imagini din biblie;
208
 să participe afectiv la activităţile religioase, precum şi

la slujbele bisericeşti însoţiţi de părinţi, bunici, cadre
didactice ;
 să viziteze monumente istorice, simboluri ale credinţei
ortodoxe româneşti ;
 să înveţe poezii, cântece şi colinde cu caracter religios.
Beneficiari:
- elevii
- cadre didactice
- reprezentanţi ai comunităţii locale
- părinţii copiilor
Durata proiectului: septembrie 2015- iunie 2016
Resurse umane :cadre didactice , elevi, părinţi,
Resurse materiale: fotografii din timpul desfăşurării
diferitelor acţiuni, desene, picturi, colaje realizate de copii,
carton, calculator, imprimantă, ;
Beneficiile pentru copii şi cadre didactice sunt:
Libertatea de exprimare a gândurilor şi opiniilor
personale;
Deschidere pentru practicarea atitudinilor şi
comportamentelor democratice;
Schimb de experienţă;
Cunoaşterea preocupărilor, opiniilor,ideilor, copiilor;
Dezvoltarea creativităţii lingvistice şi artistico-plastică;
Familiarizarea copiilor cu o societate deschisă,
democratică în care ideile “nu au vârstă”;
Să lucrăm în echipe formate din copii din clase mici şi
mari pentru a ne apropia unii de alţii ;
Să ne distrăm împreună şi să ne apropiem sufleteşte
unii de alţii;
209
CALENDAR ACTIVITĂŢI
NR. DATA TEMA MODALITĂŢI DE

CRT ACTIVITĂŢII REALIZARE
1. X. Lansarea proiectului Masă rotundă: elevi,
2015 Lăsaţi copiii să vină părinţi, invăţătoare,
la mine… prof. de religie şi preot
2. XI. „Locul de Vizită la Biserică
2015 rugăciune”
Sfintii Arhangheli
Mihai si Gavriil
3. XII. „Când fost-a prunc Concert de colinde
2015 micuţ Iisus” prezentat la Biserică
Organizarea
serbării de Crăciun
4. I. Sărbătoarea Participarea copiilor
2016 Botezului Domnului- alături de părinţi şi
Temelia Botezului cadre didactice la
Creştin slujba de sfinţire a
Boboteaza apelor
5. II. „Îngeraşul lin Concurs de poezii
2016 coboară!” religioase
6. II. „Ce înseamnă Postul Întâlnire cu preotul
2016 Mare pentru Masă rotundă: elevi,
creştini” părinţi, cadre
Rugăciunea mamei didactice şi preot
pentru copiii ei
7. IV. „Miracolul învierii Întâlnire cu preotul
2016 Domnului Iisus
Hristos”
Paşi spre Înviere…
8. V. „Monumente ale Vizită la Biserică
2016 Ortodoxiei
băcăuane”
210
9. VI. Evaluarea Expoziţie de

2016 proiectului fotografii realizate
pe parcursul
derulării proiectului
şi lucrări realizate de
elevii
EVALUAREA PROIECTULUI:
 Analiza la final a activităţilor desfăşurate şi a
rezultatelor obţinute – raport sintetic;
 Expoziţie cuprinzând materiale foto si diverse materiale
confecţionate de elevi;
 Observarea impactului derulării proiectului asupra
copiilor şi părinţilor.
 Postarea pe www.didactic.ro a fotografiilor realizate in
timpul derularii proiectului
 Banii obţinuţi din vânzarea “mărţişoarelor” vor fi
folosiţi în cadrul unui alt proiect derulat in şcoală ”Ajută-ţi
aproapele!”
211
VIZITELE LA BISERICI ŞI MĂNĂSTIRI, EXPRESIE

A PARTENERIATULUI ŞCOALĂ-BISERICA
Prof. Carmen-Vasilica Busuioc

Şcoala Gimnazială „Mihail Sadoveanu” Bacău
Educaţia religioasă nu este o problemă privată a fiecărei

persoane; ea cere o rezolvare a comunităţilor şi instituţiilor care
o deservesc. Cum Şcolii îi revin sarcini pe direcţia dezvoltării
şi formării intelectuale, morale, estetice, patriotice, va trebui
să-şi asume şi problema educaţiei religioase, căci aceasta
deserveşte o comunitate eminamente religioasă, în care peste
90% se declară creştini ortodocşi, conform procentului de
semnături strânse de părinţi pentru susţinerea şi desfăşurarea
Orei de religie în sistemul de învăţământ românesc.
Educaţia religioasă din şcoală este importantă şi pentru
faptul că ea îi ajută pe tineri să găsească adevărata semnificaţie
a propriei vieţi, în condiţiile în care încep să crească numărul
acelor elevi care, nereuşind să găsească un sens propriei vieţi,
alunecă foarte uşor spre păcat.
Educaţia religioasă îşi atinge scopul, insuflând elevilor
o stare de religiozitate, adică de primire plină de încredere a
fenomenului religios, astfel încât mai târziu, tânărul este apt să
asimileze adevărurile credinţei pe cale raţională. Trebuie să
înţelegem de aici că la vârsta copilăriei, calea lui de cunoaştere
este preponderent intuitivă. Astfel, educaţia religioasă şi
catehizarea presupun o introducere a subiectului în tainele
credinţei, facilitând întâlnirea şi înţelegerea religiei şi tradiţiei
creştin - ortodoxe.
212
Educaţia religioasă se realizează într-un cadru instituţional

(şcoală şi biserică), iar dintre formele de organizare a acestei
educaţii, pe lângă lecţia de religie, cel mai mare succes îl au
vizitele şi excursiile la biserici şi mănăstiri, precum şi
manifestările cultural-religioase.
Orice strategie didactică este eficientă numai în măsura în
care transmiţând cantitatea de informaţii reuşeşte să-i antreneze
pe elevi în asimilarea ei activă şi creatoare. Conlucrarea dintre
profesor şi elev conferă strategiei o dimensiune psihosocială,
datorită multiplelor relaţii interpersonale.
În cadrul activităţilor extracurriculare desfăşurate în
parteneriat cu parohia sau mănăstirile, pe lângă participările la
cultul divin bisericesc - Sf. Liturghie, Sf. Taine, Ierurgii- cele
mai frecvente sunt vizitele şi pelerinajele.
Vizitele şi excursiile la biserici şi mănăstiri oferă elevilor
nu numai momente de relaxare, ci şi posibilitatea dobândirii sau
aprofundării cunoştinţelor religioase. Excursiile se realizează cu
elevi dintr-o clasă, din clase paralele sau cu nivel de şcolaritate
apropiat. Putem distinge mai multe tipuri de vizite şi excursii:
1. Vizite şi excursii introductive (organizate cu scopul de
a-i pregăti pe elevi pentru înţelegerea cunoştinţelor ce urmează
să fie predate, elevii fiind orientaţi să urmărească aspectele
legate de viaţa personalităţilor religioase, să asculte sfaturile
preoţilor duhovnici, să achiziţioneze material intuitiv, precum
icoane, vederi, casete);
2. Vizite şi excursii organizate în vederea comunicării de
cunoştinţe (spre exemplu, lecţia despre Sfântul Ioan cel Nou de
la Suceava poate fi predată într-o excursie/vizită organizată la
Mănăstirea Sfântul Ioan din Suceava);
3. Vizite şi excursii de consolidare şi fixare a
cunoştinşelor (se organizează la sfârşitul unui capitol sau al unei
teme şi prezintă avantajul că elevii au deja multe informaţii,
213
ştiind ce să urmărească şi încercând să afle mai multe

amănunte)166.
O astfel de activitate este vizita întreprinsă la Sfânta
Mănăstire Măgura, din judeţul Bacău:
PROIECT DE ACTIVITATE CURRICULARĂ

(EXTRACURRICULARĂ)
1. DATA: 28 mai 2013

2. CLASA: a VIII-a A
3. ORGANIZATORI: prof. Carmen- Vasilica Busuioc
4. TIPUL ACTIVITĂŢII: lecţie aplicativă
5. COLABORATORI:
6.MODUL DE REALIZARE: vizită la Mănăstirea Măgura,
localitatea Tg. Ocna, judeţul Bacău.
7. OBIECTIVE:
a. vizitarea Mănăstirii Măgura şi a atelierului de pictură
bizantină din incinta mănăstirii;
b. studierea planului iconografic al bisericii mănăstirii şi a
arhitecturii bisericeşti;
c. informarea despre tehnicile de pictură ale unei icoane pe
lemn şi pe sticlă;
d. conştientizarea rolului icoanelor în cultul divin prin
participarea la sfintele slujbe din mănăstire;
e. identificarea caracteristicilor unei icoane ortodoxe şi a
deosebirilor dintre o icoană autentică şi un kitsch.
8. PARTICIPANŢI (invitaţi, parteneri)
9. EVALUAREA ACTIVITĂŢII: observarea curentă,
chestionarea orală.
Datorită caracterului programat, planificat şi organizat
metodic al tuturor activităţilor educative, educaţia religioasă
166
Pr. Prof. Univ. Dr. Sebastian Sebu, Prof. Monica Opriş, Prof. Dorin
Opriş, Metodica predării religiei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000,
p. 70.
214
realizată în şcoală are o deosebită importanţă deoarece conduce

la un nivel înalt de dezvoltare a personalităţii religios-morale a
elevilor. Complementar cu activităţile în şcoală, cele
extraşcolare pun accent într-o mai mare măsură pe latura
formativă a educaţiei religioase urmărind mai ales dezvoltarea
vieţii afectiv – religioasă a elevilor. Prin astfel de proiecte,
putem recupera cred, prin generaţiile tinere care au aceasta
oportunitate de câştig imens, de a primi şi dărui în domenii în
care fiecare dintre noi avem o anumită atracţie /interes. Valoarea
pozitivă adăugată în ambele sensuri se va cuantifica cu siguranţă
în timp.
215
ACTIVITATE FILANTROFICĂ LA PAROHIA

CIOBĂNUȘ STRAJA
Gorbănescu Cristina Mihaela

Liceul Tehnologic Dărmănești
Oamenii unei comunități aparțin unei parohii și fac

parte din turma lui Hristos păstorită aici pe pământ de preot.
Parohia este înțeleasă ca un organism viu deoarece ființează
prin membrii ei. Ea este o icoană a Bisericii universale, așa
cum în fiecare părticică a dumnezeieștii Euharistii se cuprinde
întreg Hristos. Parohia-comunitatea celor ce cred în Hristos, nu
este o zonă socială în sensul pur, ci locul vestirii, al venirii și
prezenței lui Hristos în lume. 167
Rolul parohiei este unul multiplu, fiecare trăsătură
având o importanță aparte:
1) Transmiterea credinței - acesta se realizează prin
propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, prin catehizare.
Evanghelia lui Hristos este întotdeauna nouă și arată
dimensiunea pedagogică a comnunității parohiale unde
învățătura are un rol principal
2) Comuniunea între membrii ei - Într-o perioadă în care
una dintre problemele principale ale națiunii este comuniunea,
și iubirea frățească, se remarcă faptul că spațiul parohiei
reprezintă baza comuniunii dintre membrii comunității de
creștini unde cuvintele ,,Unde sunt doi sau trei adunați în
numele Meu acolo sunt și Eu împreună cu ei”, sunt mai actuale
ca oricând.
167
Ioannis V. Kokoulis, Îmbisericirea elevilor-pentru o educație
religioasă liturgică, Editura Deisis, Sibiu, 2012, pag. 95.
216
3) Cultivarea duhului frăției și iubirii - Comunitatea

parohială este o comunitate a iubiri. Creștinii sunt între ei frați
deoarece se nasc din nou din aceeași mamă- cristelnița Bisericii
și prin urmare ei sunt legați ființial cu frăția în Hristos. Parohia
este de asemenea și locul în care fiecare membru al ei este
important și unic în felul său și de aceea toți creștinii sunt
chemați să se împărtășească din același Potir pentru a avea
mereu această demnitate de fii ai lui Dumnezeu.
Fiind ultima lună a anului, așteptăm cu nerăbdare să ne
unim forțele pentru ultima activitate filantropică. M-am
deplasat cu elevii la parohie și eram pregătiți pentru tot ce urma
să fie. Ca la fiecare întâlnire a noastră cu părintele, avem o
temă stabilită spre dezbatere, iar la sfârșit ne facem planul
pentru a întâmpina cum se cuvine slăvita sărbătoare a
Crăciunului. Sărbătoarea Nașterii Domnului este început al
praznicelor şi maica tuturor sărbătorilor, după cum spune
Sfântul Ioan Gură de Aur, căci ea marchează momentul istoric
al Întrupării Fiului Lui Dumnezeu pentru noi și a noastră
mântuire. Inspirat ca de fiecare dată, părintele a propus o temă
legată de filantropia creștină. Ne-am pregătit ca de fiecare dată
cu emoție și am scris câteva rânduri pe hârtie... Filantropia sau
dragostea faţă de semeni este considerată una dintre
caracteristicile fundamentale ale credinţei creştine. Biserica
Ortodoxă a practicat mereu filantropia deoarece are în central
său pe modelul suprem, Iisus Hristos.
Termenul de filantropie se referă la bunătatea față de
oameni manifestată prin iubirea de semeni care trece de la
stadiul de proclamare verbală la acțiunea responsabilă a
ajutorării lor concrete pentru a-i ajuta în diferite probleme cum
ar fi durerea, tristețea și chiar moartea. 168 Pentru toți oamenii,
modelul ideal de filantropie este chiar Iisus Hristos, care din
168
Pr Ilie V. Iacobescu, Studii Teologice, seria a II-a , anul XLII, Nr 4,
iulie-august, București,1990, pag 105.
217
iubire pentru toți oamenii S-a jertfit și a curățit tot neamul

omenesc de păcate. Filantropia creștină e acțiunea
descătușătoare de toate suferințele dusă chiar și până la
sacrificiul de sine. Importața filantropiei este mereu actuală și
are un caracter etern deoarece prin acțiunile filantropice,
oamenii sunt într-o continuă legătură cu Iisus Hristos-
Filantropul prin excelență, se creează comuniune între oameni
și mai presus de toate prin filantropie omnul se sacrifică pe sine
pentru cei din jur și astfel își adună comori în Împărăția
cerească.
Filantropia sau dragostea faţă de semeni este
considerată una dintre caracteristicile fundamentale ale
credinţei creştine. Biserica Ortodoxă a practicat mereu
filantropia cu precizarea că intensitatea actului filantropic a stat
mereu în directă dependenţă cu posibilităţile ei de manifestare
şi dezvoltare. Filantropia creştină este la fel de necesară în
zilele noastre precum a fost şi în epoca apostolică, fiindcă
există în preajma noastră săraci, văduve, bolnavi, întemniţaţi
ori călători faţă de care Biserica nu stă nepăsătoare.
Un alt element de importanță al filantropiei este acela
că prin aceasta se dezvoltă iubirea creștină dintre oameni, lucru
ce stă atât la baza mântuirii și al dobândirea bunurilor viitoare.
Ființa umană după căderea din starea paradisiacă a ajuns
și a rămas într-un mediu unde a avut de a face cu boala
aceasta, inevitabil devenind parte componentă a ființei umane.
,,Suferința nu este numai una dintre realitățile cele mai grele
ale omului și ale ființei în general, ea nu este cea mai grozavă
dintre toate, ci unica (...).” 169
Grija față de persoanele vârstnice și cele aflate în suferință
ocupă un loc important în cadrul amplei arii de activitate
169
Pr. Prof. Dr. George Remete, Suferința omului și iubirea lui
Dumnezeu, Editura Institututlui Biblic și de Misiune Ortodoxă al B.O.R.,
București, 2005, p. 9.
218
pastorală și misionară atât a preoțimii cât și a celor care își

dedică din timpul lor semenilor aflați în suferință.
Pastorația bolnavilor ne permite să vedem, să înțelegem
și să simțim cotidian această profunzime a umanității ce este
parte integrantă a oricărui om.
Părintele a fost mulțumit de răspunsurile noastre și ne-a
rugat să punem în practică ce am scris pe hârtie. Primul gând a
fost să pregătim un concert de colinde pentru toți enoriașii
parohiei noastre, apoi să facem câte un pachet pentru cei mai
puțin favorizați de soartă. Nu a fost greu deoarece corul era
format, așa că am repetat ce știam și am adăugat două colinde
noi. Glasurile noastre cristaline răsunau în biserica încărcată de
mirosul cetinii de brad asemeni îngerilor ce vesteau slăvita
Naștere a Domnului.
Cu ajutorul unor sponsori și a unor enoriași darnici care
au dorit să-și păstreze anonimatul, ne-am întâlnit și am făcut
pachetele. Ca de fiecare dată, părintele ne-a însoțit, dar bucuria
de a dărui și de a primi zâmbetul celor încântați ne-o lasat-o
nouă. Simțeam o emoție puternică și în același timp o dorință
arzătoare de a fi în slujba celui de lângă mine.
Este o seară superbă de iarnă...Cerul cerne alene fulgi
pufoși ce aștern pe jos un covor ca de mătase. Fiecare dintre
noi este prezent pentru a merge cu părintele la cei pe care noi
am considerat că au nevoie. A fost frumos și emoționant. Abia
acum am realizat faptul că îl întâlnim pe Hristos prin
intermediul celor care au nevoie de ajutorul nostru. Nu cred că
am putea uita vreodată zâmbetul sau lacrimile de bucurie din
ochii celor pe care noi astăzi i-am vizitat.
În fiecare seară, înainte de a mă culca, îmi place să
vorbesc cu mine însumi și să ascult gasul sufletului. Eram
foarte fericită...făcusem o faptă bună. Nu aș fi putut avea aceste
frumoase amintiri fără elevii mei și fără ajutorul și dăruirea
părintelui. El este acela care ne strânge laolaltă și ne învață să
descoperim din noi doar ce este util pentru mântuire.
219
Afară ninge liniștit, focul pâlpâie într-o simfonie surdă,

iar îngerul meu păzitor vine de la Dumnezeu cu gândul bun:
Bucură-te, astăzi L-ai întâlnit pe Hristos!
BIBLIOGRAFIE
1. Iacobescu, pr. Ilie V, Studii Teologice, seria a II-a ,
anul XLII, Nr 4, iulie-august, București,1990.
2. Kokoulis, Ioannis, V. Îmbisericirea elevilor-pentru
o educație religioasă liturgică , Editura Deisis, Sibiu, 2012.
3. Mladin, mitropolit, dr. Nicolae, Tinerețe și înviere,
în volumul Tineretul și creștinismul, Editura Mitropoliei
Olteniei, Craiova, 2008.
4. Remete, preot prof. dr. George, Suferința omului și
iubirea lui Dumnezeu, Editura Institututlui Biblic și de Misiune
Ortodoxă al B.O.R., București, 2005.
220
BISERICA – PARTENERUL GRĂDINIŢEI ŞI AL

FAMILIEI
Iustina Boambă
Prof. pentru învăţământul primar la
Școala Gimnazială
„Alexandru Ioan Cuza” Bacău
Grădiniţa reprezintă pentru copii o „catedrală” în care

intră uneori cu teamă dar în fiecare zi şi cu dorinţa de a afla
lucruri noi. Ei vin la grădiniţă cu aşteptările fireşti ale unor
omuleţi de 3, 4 – 5 ani, uneori chiar şi mai mici. De aceea, în
acest spaţiu se pun bazele formării personalităţii lor.
În această activitate, cadrele didactice au parteneri
extrem de importanţi. Primul partener, cel mai important de
altfel îl reprezintă familia. Părinţii sunt responsabili de
bunăstarea copiilor, de sănătatea lor. Cadrele didactice sunt
parteneri activi ai acestora. Uneori, apelăm la un ajutor
suplimentar... Cineva care este important pentru copii. O
persoană, o instituţie pe care copilul o cunoaşte într-o oarecare
măsură din familie. Această instituţie este Biserica, persoana
respectată este preotul.
Copiii care vin la grădiniţă au o mare capacitate de a
„absorbi” precum nişte bureţi apa, tot ceea ce le oferă mediul şi
persoanele cu care vin în contact.
Pornind de la această premisă, propun atenţiei un
proiect educaţional, „LĂSAŢI COPIII SĂ VINĂ LA MINE!”
desfăşurat în parteneriat cu BISERICA”SFÂNTUL IOAN”
BACĂU
221
PROIECT EDUCAŢIONAL
ÎN PARTENERIAT CU BISERICA
LĂSAŢI COPIII SĂ VINĂ LA MINE!
DOMENIUL ŞI TIPUL DE EDUCAŢIE ÎN CARE SE
ÎNCADREAZĂ
PROIECT DE DEZVOLTARE A RELAŢIILOR
COMUNITARE
TIPUL DE PROIECT
PROIECT LOCAL
PARTENERI
ȘCOALA GIMNAZIALĂ „ALEXANDRU IOAN CUZA”
BACĂU
BISERICA”SFÂNTUL IOAN” BACĂU
DURATA PROIECTULUI
AN ŞCOLAR 2014-2015
INIŢIATOR PROIECT
PROF. BOAMBĂ IUSTINA
COORDONATORI :
PROF.BOAMBĂ IUSTINA
PREOT PAROH: POPESCU MARIUS
ECHIPA DE PROIECT:
PROF.TAPALAGĂ LINICA
PREOŢII BISERICII „SF.IOAN”:
UNGUREANU EDUARD
ARGUMENT
Copilul, încă de mic, vine în contact cu realităţi,
simboluri şi manifestări religioase ale căror semnificaţii, în
înţelesul lor cel mai simplu, este bine să le cunoască. Mai întâi
în familie, apoi în grădiniţă, preşcolarii învaţă să-şi manifeste
într-un anumit fel sentimentele, îşi formează deprinderi de
conduită cu ajutorul cărora să devină persoane deschise
comunicării cu Dumnezeu şi cu semenii.
Educaţia religioasă a copiilor trebuie şi poate să înceapă
de la cea mai fragedă vârstă pentru că primii ani ai copilăriei
sunt hotărâtori pentru evoluţia ulterioară a individului.
222
Una dintre sarcinile educaţiei religioase constă în

formarea bunului creştin capabil să cunoască valorile sacre.
SCOPUL:Cunoaşterea învăţăturilor Bisericii, a tradiţiilor
religioase şi formarea virtuţilor creştine.
OBIECTIVE:
- Recunoaşterea aspectului unei biserici ortodoxe;
- Cunoaşterea unor sărbători şi obiceiuri creştine cu o mare
însemnătate pentru copii (Sf. Nicolae, Crăciunul, Florii, Paşte);
- Educarea unor virtuţi creştine şi cultivarea
comportamentului moral-religios (să-ţi iubeşti aproapele, să
faci fapte bune, să fii cinstit, modest, generos, să nu urăşti, să-i
ajuţi pe cei sărmani);
- Educarea atitudinilor de toleranţă între copiii care
aparţin altor culte religioase.
GRUP ŢINTĂ:
Preşcolarii grupei mici și mari (35 copii)
MODALITĂŢI DE REALIZARE:
- vizitarea bisericii de către copii;
- vizitarea grădiniţei de către preot;
- convorbiri;
- lecturi;
- memorizări,
- activităţă artistico-plastice;
- actiuni caritabile.
RESURSE UMANE:
- preşcolari;
- educatoarele unităţii;
- părinţi, bunici;
- preoţii bisericii „ Sf. Ioan”
MODALITĂŢI DE EVALUARE:
- analiza activităţilor desfăşurate;
- expoziţii cu lucrări;
- recitări, colinde, povestiri, proverbe, învăţături.
223
CALENDARUL DERULĂRII ACTIVITĂŢILOR

DA DENU- FORMA LOCUL PARTI-
TA MIREA DE DESFĂŞURĂ CIPANŢI
ACTIVI ORGA RII
TĂŢII NIZARE
X Să Vizită la Biserică Copii,
cunoaş- biserică Sală grupă educatoare
tem Memori- preot
biserica. zare
Rugăciu „Tatăl
nea-calea nostru”
spre
Dumne-
zeu
XI „Sinţii Cunoaşte Grădiniţă Copii,
Arhan- rea educatoare
gheli semnifica
Mihail si ţiei
Gavril”- sărbătorii
ocrotito- religioase
rii
copiilor
XII „O, ce Minicon- Amfiteatrul Copii,
veste cert de școlii părinţi,
minunată colinde bunici,
!” educatoare
I „Îngera- Memori- Sală grupă Copii,
şul zare educatoare
păzitor”
II Simbolu- Observa- Sală grupă Copii,
ri ale re educatoare
credinţei
-icoanele
şi Sfânta
Cruce
224
Mar- „Spune Lectura Sala grupă Copii,

tie adevărul! educatoa- educatoare
” rei
IV „Învierea Vizită la Biserică Copii,
Domnu- biserică preoti,
lui Iisus Împărtăşi educatoare
Hristos” rea părinti,
copiilor bunici
V Sfinţii Cunoaşte Grădiniţă Copii,
Împăraţi rea educatoare
Constan- semnifica
tin şi ţiei
Elena sfintei
sărbători
VI „Iubiţi, Colectare Sala grupă Părinţi,
credeţi şi şi donare copii,
dăruiţi!” jucării educatoare
copiilor
aflaţi în
nevoie
Pe parcursul anului şcolar s-au desfăşurat activităţile

propuse şi putem spune că ne-am atins obiectivele. Cei mai
mulţi dintre copii pot recunoaşte o biserică ortodoxă, au învăţat
despre sărbători şi despre obiceiuri creştine importante pentru
ei, şi-au format şi educat un comportament moral-religios şi au
învăţat să fie toleranţi şi cu copiii care aparţin altor culte
religioase. Deşi se ştie că la vârste mici preşcolarii au un simţ
al proprietăţii extrem de dezvoltat, mai ales când vine vorba de
jucării, au învăţat să dăruiască din ceea ce au, să bucure şi pe
alţii.
Familiile s-au implicat în desfăşurarea activităţilor, au
colaborat cu cadrele didactice şi cu preoţii din parohie, şi-au
ajutat copiii să se deschidă spre valorile creştinismului.
225
Vizitele făcute la Biserică cu grupa de copii, vizitele

făcute de preoţii parohiei „Sf. Ioan” la grădiniţă au fost de
fiecare dată prilej de bucurie pentru cei mici dar şi prilej de
învăţătură creştină. De aceea consider că un astfel de
parteneriat este benefic pentru comunitate: copiii şi familiile lor
devin mai receptivi, şcoala / grădiniţa are un ajutor suplimentar
din partea bisericii şi a preoţilor în formarea unor
comportamente corecte, sănătoase ale preşcolarilor, iar Biserica
poate considera că mai „câştigă”, măcar parţial, nişte adulţi
care devin mai interesaţi de binele copiilor lor dar şi de binele
comunităţii în care îşi desfăşoară activitatea.
226
ACTIVITĂŢILE EXTRACURRICULARE - SUPORT

AL FORMĂRII UNOR COMPORTAMENTE MORAL
– RELIGIOASE
Prof. Eustina Gianina Damaschin

Şcoala Gimnazială „Spiru Haret” Bacău
În România, sistemul de învăţământ este perceput ca

fiind factorul dominant în educaţia morală a tinerilor, punându-
se în seama cadrelor didactice responsabilitatea educării morale
a acestora. Şcoala este considerată adesea pionul principal în
formarea morală a tinerilor şi din cauza unor factori sociali care
se manifestă în societatea românească: foarte adesea părinţii
sunt ocupaţi să asigure traiul zilnic familiei astfel încât dau o
mai mică atenţie formării umane a copiilor şi consideră de la
sine – înţeles că profesorii “sunt plătiţi” să educe copilul în
toate ramurile educaţiei şi “să ţină locul părinţilor” în timpul
programului şcolar, făcâdu-se că uită că un copil stă la şcoală
maxim 8 ore (când urmează şi cursuri de pregătire de tip
“şcoală după şcoală” ) în timp ce în mediul familial rămân
celelalte 16 ore ale unei zile.
De altfel, din discuţiile cu părinţii şi cu elevii în cadrul
orelor de dirigenţie sau în cadrul unor activităţi informale de
cunoaştere se poate constata că timpul petrecut acasă sau cu
membrii familiei nu este totdeauna un timp petrecut
“împreună” ci mai degrabă fiecare singur, în camera lui, cu
televizorul şi computerul care să asigure tinerilor atât sursa de
“cultură generală” cât şi “prietenii”, mulţi virtuali, dintr-o lume
aparent perfectă, plină de sentimente pozitive.
Activităţile extracurriculare, care pot fi definite ca
activităţi care exced curriculei şcolare au un rol important în
227
formarea personalităţii tinerilor care sunt angrenaţi în procesul

educativ din învăţământul preuniversitar.
Aceste activităţi pot fi structurate pe mai multe paliere.
Unul dintre cele mai importante o reprezintă activităţile care
vizează formarea unui comportament moral. Educaţia morală
are drept scop formarea individului ca subiect moral, care
gândeşte şi acţionează în spiritul cerinţelor şi exigenţelor
moralei sociale. Este o activitate prin care educatorul formează
şi îndrumă purtarea copilului spre a se desfăşura după regulile
prescrise de „învăţătura morală” deci educatorul are misiunea
de a realiza o educaţie a sufletului, în vederea binelui, o
educaţie a voinţei şi a sentimentelor morale pentru a realiza un
caracter moral al educaţilor.
De asemenea, trebuie să se ţină cont şi de faptul că
educaţia morală nu este posibilă în afara relaţiilor sociale care
se stabilesc între oameni şi că ea orientează comportamentul
uman în concordanţă cu cerinţele sociale. Este considerată o
educaţie a comportamentului. Dacă în timpul programului
şcolar eforturile depuse în scopul formării comportamentelor
morale ale educaţilor pot fi „rigidizate” de însuşi programul
şcolar, în timpul desfăşurării unor activităţi extracurriculare
deja aceste acţiuni sunt percepute ca elemente care vin în
completarea activităţilor desfăşurate. De cele mai multe ori, în
timpul unor astfel de activităţi, se poate aprecia că exemplul
personal, atmosfera generală de desfăşurare a activităţii,
modalitatea de impunere şi de respectare a regulilor reprezintă
tot atâtea elemente care contribuie la formarea şi dezvoltarea
caracterului etic, moral al educabilului.
Ştiind cât de complexă este educaţia morală, în şcoală
se încearcă să se realizeze o pregătire cât mai bună pentru viaţă
a subiecţilor educaţi. Noi trebuie să convingem elevii de
necesitatea şi eficienţa educaţiei morale, să-i determinăm să o
adopte din convingere şi nu la întâmplare. Educaţia morală
trebuie să fie un corolar al întregii activităţi desfăşurate în
228
şcoală datorită faptului că acest tip de educaţie dezvoltă la om o

inimă, o inteligenţă, o conştiinţă. Educaţia morală nu are drept
scop să-l facă pe om / tânăr să ştie. Ea intenţionează să-l facă
să vrea. Practic, educaţia morală poate fi considerată arta de a
îndrepta voinţa liberă către bine.
Cadrele didactice, diriginţi sau nu, au un rol important
în stabilirea regulilor comportamentale ale elevilor şi în
cultivarea spiritului de răspundere şi a atitudinii corecte faţă de
muncă. Preotul şi profesorul de religie sunt de asemenea,
alături de familie, factori importanţi în formarea copiilor în
spiritul moralei creştine.
Adesea, elevii receptează valorile morale prin prisma
normelor şi regulililor morale înţelese ca sume de interdicţii
care trebuie transformate de profesori în elemente lesne de
acceptat, conştient, pornind de la premisa că a şti ce vrea
societatea de la tine şi a şti ce vrei de la societate nu este
altceva decât un pas înainte pentru a accepta şi a fi acceptat în
societate.
Aceste interdicţii, formulate în regulamente sau impuse
prin puterea opiniei publice sunt receptate de elevi ca îngrădiri ale
exprimării propriei personalităţii proprii. De aceea adulţii
implicaţi în procesul de formare a adolescenţilor au rolul de a
interveni şi de a convinge elevii că orice manifestări ale
personalităţii îşi au rolul lor dar că depinde şi de locul în care se
manifestă acea personalitate. De exemplu, la stadion sau în sala de
teatru, aceeaşi personalitate se va manifesta într-un mod diferit.
Un proverb românesc spune „Ce ţie nu-ţi place, altuia
nu-i face!”. De aceea, dacă vrem ca un elev să perceapă la
adevărata sa valoare un comportament etic, moral, atunci
trebuie să încercăm să punem aceeaşi persoană atât în poziţia
sa personală cât şi în cea a partenerului său social. Pentru
aceasta, cadrelor didactice le revine sarcina de a organiza acele
activităţi în care elevul să fie pus în faţa unor alegeri, să fie pus
229
să facă disocieri între bine şi rău, între curaj şi laşitate, între

acceptare şi neacceptare (toleranţă şi intoleranţă).
În momentul în care ne propunem o activitate
extracurriculară, pornim de la o necesitate pe care o constatăm.
Observăm anumite comportamente, ne stabilim obiective,
propunem activităţi care să conducă la modificarea unor
comportamente, atitudini incorecte sau la accentuarea
comportamentelor dezirabile.
O excursie, de exemplu este o activitate extracurriculară
cae poate să contribuie în mod semnificativ la dezvoltarea
toleranţei şi acceptării celor din jur, la consolidarea
sentimentelor de apartenenţă la un grup social cu importanţă
pentru membrii săi. O excursie care are ca obiectiv vizitarea
unor monumente istorice din zona Moldovei va include în mod
obligatoriu în itinenariu şi cel puţin una din mănăstirile
construite în Evul Mediu de către Ştefan cel Mare. Vizitarea
unui astfel de obiectiv va duce nu doar la cunoaşterea unui
frânturi de istorie, la studierea unor elemente de arhitectură
românească pe „teren” ci şi la înţelegerea necesităţii adoptării
un comportament civilizat, corect, tolerant. Mai mult,
participarea la o excursie în care practic tot grupul este
„obligat” să se suporte într-un spaţiu restrâns şi să răspundă
nevoilor comune grupului. Nu doar că trebuie să accepte pe cei
din jur dar sunt „obligaţi” să accepte şi muzica şi atitudinea
celorlaţi, să îşi modifice propriul comportament în sensul
îmbunătăţirii acestuia.
Dacă discutăm despre o activitate extracurriculară de
tipul unui concurs de creaţie din nou aducem în discuţie
formarea unor atitudini civice corecte, despre acceptare şi
toleranţă, despre discutarea despre emoţii şi trăiri personale
dând dovadă de respect pentru opinia celuilalt.
Dacă ne axăm pe activităţi de tip voluntariat, pe lângă un
comportament etic, civilizat, adăugăm şi componenta religioasă a
230
activităţii, ştiut fiind faptul că Dumnezeu ne învaţă să fim buni,

toleranţi, să-i ajutăm pe cei care au mai puţin decât noi.
Ca o concluzie, toate activităţile extracurriculare care se
desfăşoară la nivelul unei comunităţi şcolare vizează în afara
acumulărilor din domeniul cunoaşterii mai ales formarea unui
comportament moral. O atitudine corectă faţă de cei care ne
înconjoară reprezintă întotdeauna o componentă educativă care
conduce inclusiv la formarea unei coeziuni sociale care are un
impact pozitiv la nivelul comunităţii locale.
231
PROIECT PARTENERIAT
„PREŞCOLARII DE AZI- ŞCOLARII DE MÂINE”
Prof. Aurelia Crina Adam

1. SCOPUL PROIECTULUI:
● pregătirea copiilor pentru noul cadru relaţional şi asimilarea
rolului de elev, pentru formarea sentimentului colectivităţii şi a
“conştiinţei solidarităţii” (Jean Bendet).
2. OBIECTIVE
● stimularea dezvoltării psihice şi fizice a copiilor în vederea
asigurării acelor condiţii interioare care să le confere
posibilitatea de rezolvare optimă a unor sarcini viitoare;
● cunoaşterea cadrului instituţional viitor pentru ca preşcolarii
să poată deveni beneficiarii reali ai dialogului educaţional;
● constituirea unui sistem deschis spre modernizare, care sa se
centreze pe copil în scopul valorizării potenţialului,
disponibilităţilor şi valorilor concrete ale acestui;
● promovarea prieteniei şi cooperării între copii.
3. GRUPURI ŢINTĂ
 Şcoala Gimnazială „Spiru Haret” Bacău
 Grădiniţa “Floriţa” Bacău
 Părinţi
4. BENEFICIARI
 Preşcolarii
 Elevii claselor I – IV
232
5. PERIOADA DERULĂRII PROIECTULUI:

■ 2 ani:2014-2015,2015-2016
6. CONŢINUTUL PROIECTULUI
● întâlniri de lucru între participanţii la proiect;
● interasistenţe;
● activităţi comune preşcolari şi şcolari;
● acţiuni de observare şi cunoaştere a şcolii în care vor învăţa
preşcolarii;
● jocuri de rol;
● participarea comună la serbări;
● expoziţii cu lucrările copiilor organizate fie în şcoală fie în
grădiniţă;
● concursuri cu participare comună pe diverse teme (rutiere,
sanitare).
7. JUSTIFICARE
Grupa mare reprezintă etapa instituţională ce
constituie cadrul optim pentru însuşirea de către copii a
elementelor formative care conduc la aptitudinile de şcolaritate.
Ea îşi poate găsi finalitatea atunci când există o cooperare
permanentă între educatoare şi învăţătoare, ca persoane
abilitate din punct de vedere psihopedagogic să lucreze cu
copiii de această vârstă.
8. DISEMINARE
● activităţile cu impact pozitiv vor fi popularizate şi vor
reprezenta exemple mobilizatoare pentru organizarea şi
antrenarea în acţiuni ulterioare;
● pe holul şcolii va fi organizată o expozitie permanentă cu
lucrări ale preşcolarilor, iar în grădiniţă va fi afişată oferta
educaţională, prin intermediul acestora realizându-se o legătură
informativă între participanţii la proiect.
233
9. CALENDARUL ACTIVITĂŢILOR
NR CON- TEME ŞI FORME TER-MEN

CRT ŢINUTUL DE REALIZARE
1. Să ne “Intânirea oct.
cunoaştem. viitorilor şcolari cu
învăţătoarea care
va preda la clasa
pregătitoare”
–vizita învăţătoarelor
în grădiniţă
2. Familiariza- “Preşcolarii de azi - nov.
rea şcolarii de mâine” –
preşcolari- vizită la şcoala
lor cu parteneră
viitorul
cadru
educaţional.
3. Dăruind “1 Decembrie-ziua dec.
vom fi mai românilor”realizată
buni. în comun, şcoală şi
grădiniţă.
- program artistic
clasa a IV a,aIII-a
4. Antrenarea “Copiii-prietenii ian.
copiilor în naturii”-joc de rol
acţiuni de (la grădiniţă şi la
protejare a şcoală)
mediului.
5. Cunoaşterea “Viaţa are feb.
şi prioritate”-concurs
respectarea de desene pe teme de
regulilor de circulatie rutiera
circulaţie
234
privind
securitatea
şi protecţia
vieţii.
6. Implicarea “Mama – înger mar.
copiilor în păzitor” – pregătirea
realizarea de lucrări dedicate
unor lucrări zilei de 8 Martie
practice, cu (schimb de expoziţii
ocazia zilei între grădiniţă şi
de 8 Martie. şcoală)
7. Să-l ajutăm Realizarea in comun apr.
pe a unor acţiuni de
aproapele ajutorare a copiilor
nostru nevoiaşi
8. Înţelegerea “Copiii-florile mai
şi vieţii”- realizarea în
respectarea comun a unor acţiuni
drepturilor cu ocazia Zilei
copilului. Copilului (1iunie).
9. Cunoaşterea Finalizarea iun.
impactului proiectului-evaluarea
proiectului rezultatelor
asupra
participanţil
or.
10. EVALUARE
Etapele evaluărilor:
a) evaluarea gradului de implicare şi a interesului copiilor
pentru proiectul propus;
 modalitate: realizarea unui raport cantitativ între
numărul potenţial şi cel real al participanţilor.
235
b). evaluarea impactului proiectului asupra participanţilor,

dobândirea cunoştinţelor despre şcoală, despre viaţa de elev;
 modalitate: fişe de evaluare.
c). dezvoltarea spiritului de colaborare, stimularea muncii în
echipă;
 modalitate: - evidenţierea preşcolarilor şi şcolarilor care
au reuşit şă colaboreze şi să comunice eficient în
activităţile practice, de observare;
- realizarea de lucrări pe tema proiectului;
- aprecierea materialelor realizate, expoziţii.
d). evaluarea finală;
 modalitate: realizarea de către organizatori a unei
analize finale a proiectului pentru relevarea raportului
dintre obiectivele propuse şi rezultate.
11. POPULARIZARE
 Expoziţii cu desene şi creaţii;
 Panouri cu poze din diferite activităţi;
 Albume comune.
12. COORDONAREA PROIECTULUI

 Educatoare: Turtoi Angela
Învăţătoare: Adam Aurelia Crina,Pintilie Irina
236
CREATIVITATEA ELEVILOR
Prof. Monalisa-Laura Gavriluț

Școala Gimnazială ,,Spiru Haret” Bacău
Motto: “Oamenii ar fi mult mai creativi dacă li s-ar

explica în ce constă, de fapt, creativitatea.”
(A. Haven)
Trecerea de la programa analitică la programa flexibilă,

de la modelul curricular, centrat pe conţinuturi, la cel centrat pe
obiective, capacități a generat o serie de incertitudini legate de
practica educatorilor. În mare parte, acestea îşi au originea în
schimbarea de rol a educatorului, de la cel care execută
„deciziile centrale”, la cel care decide responsabil în ce priveşte
realizarea procesului de predare -învăţare - evaluare pe baza
unei programe flexibile.
În contextul noului curriculum, conceptul central al
proiectării didactice este demersul didactic personalizat, iar
instrumentul acestuia, unitatea tematică sau cea de învăţare.
Vorbim, aşadar, de gândire flexibilă şi de autonomie
profesională, ceea ce trebuie să fie reperele profesionistului în
educaţie, care nu se fereşte să-şi exprime independenţa în
adoptarea deciziilor, care are capacitatea să se adapteze la
situaţii noi.
Consider, însă, că orice demers nou, în contextul
eficientizării predării, trebuie analizat funcţie de rezultatele
anterioare, iar testarea practicilor educaţionale, bazate pe
autoanaliză, trebuie să funcţioneze.
Reflexivitatea învăţătorului asupra activităţii
desfăşurate are rol reglator în raport cu proiectarea activităţii,
237
permite flexibilitatea gândirii, creativitatea şi, implicit,

creşterea capacităţii adaptive la „imprevizibil”, premisă a
autonomiei profesionale.
În condiţiile unei lumi în permanentă mişcare, educaţia
trebuie să-şi construiască propriul drum. Modelul
învăţătorului profesionist necesită formarea şi dezvoltarea
competenţelor profesionale, astfel încât predarea să aibă o
viziune novatoare.
Gagné apreciază că profesorul este organizatorul
(managerul) condiţiilor de învăţare, iar Giordan subliniază că
rolul profesorului este ,,primordial şi de neînlocuit”.
De aceea, autonomia profesională presupune o
conduită creativă a învăţătorului, originalitate în actul
didactic. El trebuie să aibă disponibilitate pentru depistarea
capacităţilor creatoare ale elevilor, aceasta presupune
cunoaşterea potenţialului lor creativ prin observaţie,
convorbire, chestionar, analiza rezultatelor activităţii, teste de
creativitate şi gândire divergentă.
Învăţătorul trebuie să găsească modalităţi de cultivare a
creativităţii astfel încât să încurajeze gândirea creatoare şi
efortul suplimentar, creând o atmosferă neautoritară, să
utilizeze întrebări deschise, care să conducă spre explorarea
noului, dezvoltând curiozitatea. Promovând o astfel de relaţie
de cooperare, reuşim să creăm elevilor noştri o atitudine
pozitivă care duce la prevenirea şi înlăturarea factorilor de
blocaj ai creativităţii printre care: conformismul, algoritmii
învăţaţi, obstacolele emotive.
Proiectarea şi dezvoltarea curriculară a activităţii de
instruire şi educaţie oferă posibilităţi de stimulare a
capacităţilor creative ale elevilor dacă învăţătorul foloseşte
metode şi tehnici activ - participative, care-i determină pe elevi
să caute, să exploreze, să gândească, ajungând la iniţiativă
proprie şi muncă independentă, la încrederea în forţele proprii,
reacţie pozitivă la solicitările mediului.
238
Ca dascăli moderni, credem că şcoala trebuie să devină

un ansamblu de ateliere de lucru diversificate şi de tutorat
sistematic, idee anticipată de către Mircea Eliade, care dorea ca
şcoala să fie “templu şi laborator” în care cadrul didactic să
fie agent al schimbării, competent pentru practica reflexivă şi
autonomie profesională.
Vă prezint un exerciţiu de stimulare a creativităţii, bazat
pe metoda cadranelor, ciorchinele ca metodă de
brainstorming nelineară, învăţarea pe centre de interes/
brainstorming şi jocul de rol, pe suportul versurilor
„Rapsodii de primăvară”, de George Topîrceanu (la clasa a
IV-a).
1. METODA CIORCHINELUI
239
2. METODA CADRANELOR
Rapsodii de primăvară
de George Topîrceanu
Cuvinte - cheie
primăvara Sentimente
descrierea naturii bucuria

descrierea activităţii
oamenilor
elemente cosmice
plante animale
cer zarzăr
furnici
gospodinele iuţi ca albinele
soare liliac
gândaci
arături de catifea
vânt viorele
rândunici
pământ urzici
păpădii
Legătura cu experienţa Mesajul poeziei
 1 Martie - Ziua descrierea
Mărţişorului atmosferei dinamice care
 ghioceii- vestitorii domneşte la venirea
primăverii primăverii
 sosirea păsărilor călătoare
 încălzirea vremii
 ziua mai lungă, noaptea
mai scurtă
240
CONTROVERSA CREATIVĂ
Învățătoare Clemansa Măucă

Școala Gimnazială “Spiru Haret” Bacău
„Să formezi o echipă este doar începutul,

să rămâi este progresul,
să lucrezi împreună este succesul.”
(Henry David Thoreau)
Copilul este minunea care în mâinile tale poate

deveni Omul viitorului. Trebuie să îi dai şansa să fie cel
mai bun! Un efort pe care trebuie să-l facă atât părintele cât şi
cadrul didactic este de acţiona cu obiectivitate. Pentru aceasta
e imperios necesar să îl cunoşti, să nu-i subestimezi/
supralicitezi potenţialul, deoarece în fiecare există ceva bun.
Trebuie să valorizezi, să exploatezi experienţa de viaţă, să
induci comportamente, să formezi atitudini, să modelezi. Acasă
şi la şcoală, copilul trebuie să fie , să simtă, să acţioneze, să
decidă împreună cu alţii pentru sine şi pentru ceilalţi.
Regăsesc în textele - suport situaţii în care
implicarea personajelor presupune adoptarea unui anume
comportament / decizii/ acţiuni. Am presupus că, dacă cel care
învaţă se simte liber să fie în dezacord cu o anumită problemă,
acest lucru poate sprijini o învăţare mai bună datorită discuţiei
care urmează; conflictul interior la care ajung participanţii îi
pune pe aceştia în situaţia de a-şi reexamina credinţele şi
atitudinile.
Şcoala devine un maraton al ideilor, o imensă sală de
fitness pentru creier. Este punctul zero al ideii de carte/
formare , privită ca sursă de cunoaştere şi ca produs.
241
În practica didactică, o modalitate prin care eu am

realizat acest lucru este o metodă activ-participativă.
Controversă creativă- metodă a autorilor Johnson şi
Johnson apud McKeachie, J & Svinicki, 2011
(intitulată şi controversă structurată/constructivă ori
academică) utilizează atât avantajele dezbaterii cât şi
apropierea de situaţiile reale pe care le întâlnim în viaţă prin
obligativitatea ca participanţii să ajungă la un compromis. Se
lansează o idée, iar elevii sunt stimulați să emită judecăți cu
privire la ea. Procedeele / tehnicile cu aplicaţiile cele mai
incitante prin care am utilizat un astfel de demers sunt:
• PRO şi CONTRA;
*Concursurile / Evaluările naţionale sunt falsificate de
către cadrele didactice de dragul unor interese pecuniare sau
menţinerea/ iniţierea unui brand crescător al şcolii.
*Uniforma şcolară este o modalitate de a egaliza
personalităţile .
•EXPRIMAREA ACORDULUI/ DEZACORDULUI;
*De-a lungul vremurilor s-au schimbat multe în viaţa
oamenilor.
*“Off, şcoala/ societatea, părinţii / bunicii nu mai sunt
în pas cu vremurile!
• COLŢURILE;
*Modul în care se îmbrăcau bunicile / îmbracă
învăţătoarele noastre era / este caraghios/ depăşit.
* Biserica Ortodoxă nu se implică suficient în viața
comunității
• PROCESUL;
*Cercurile pedagogice sunt ineficiente ca şi formă de
perfecţionare.
*Şcoală românească scoate tâmpiţi.
În literatura de specialitate există două tipuri de
controversă (modelul Johnson & Johnson şi modelul lui
Barbara Watters). Voi detalia doar primul model, iar din cele
242
şapte etape ale modelului vom lua în calcul doar pe primele

cinci (pe care le-am adaptat de la clasa de elevi la relaţia
părinte-copil):
Etapele aplicării lor sunt:
a) selectez o problema care trebuie analizată
b) solicit elevilor să deceleze care le este poziţia pe care
o au faţă de situaţia expusă
c) se grupează împreună cu toţi colegii care au avut
aceleaşi opinii
d) fiecare grup elaborează argumentele ce le susţin poziţia
e) grupele îşi reexaminează poziţia
f) se analizează care este decizia corectă / compromisul
g) se emit judecăţi de valoare privind activitatea grupelor,
calitatea opiniilor individuale şi de grup.
Avantaje:
• stimularea creativităţii;
• dezvoltarea gândirii critice şi a capacităţii de
argumentare;
• participarea activă a tuturor elevilor/cursanţilor, chiar şi
a celor introvertiţi;
• formarea şi dezvoltarea capacităţii reflective;
• stimularea participanţilor în a realiza analize,
comparaţii, generalizări;
• combinarea muncii individuale cu cea pe grupe;
• reducerea timpului de aplicare, în comparaţie cu
brainstorming-ul.
Limite:
• posibilitatea apariţiei unor ,,timpi morţi” pentru
membrii grupurilor, în momentul în care fişa de brainwriting se
află la un alt membru;
• apariţia unor fenomene de contagiune negativă a ideilor
şi a unui blocaj creativ;
243
• se neglijează tratarea diferenţiată a elevilor, pentru că

unii au nevoie de mai mult de 5 minute pentru a găsi soluţii
creative şi valoroase.
Importanța controversei creative este redată
foarte bine de către Marlyn Lee Mauger: “în controversa
creativă cursanţii nu numai îşi reamintesc informaţia; ei şi-o
aplică la întrebări extinse ale textului – şi la propria lor
existenţa“ (Baloche, L.; Mauger, Marlyn Lee et. al., 1993) Mai
mult decât atât, pentru Johnson şi Johnson controversa creativă
produce şi alte rezultate pozitive pentru participanţi:
(a) realizarea – controversa creativă producând
raţionamente de înalta calitate, rezolvare de probleme şi luarea
deciziilor, dezvoltarea creativităţii şi implicare, de profunzime,
în rezolvarea sarcinilor etc.;
(b) relaţiile interpersonale – controversa creativă
determină o interrelaţionare mai extinsă şi de calitate între cei
care o practică;
(c) sănătate psihologică – controversa creativă
produce o stimă de sine crescută la participanţi, competenţă
socială şi abilitatea de a gestiona stresul şi confruntarea cu
poziţii adverse celei proprii.
Concluzie: Încercaţi să aveţi reacţii obiective faţă de

copiii/elevii dumneavoastră. Nimic nu doare mai mult decât
stresul indus de faptul că altul primeşte mai mult deşi a muncit
mai puţin sau este pedepsit mai puţin sever deşi a făcut o
greşeală mai mare!
244
BIBLIOGRAFIE:
1. Ioan Cerghit, Metode de învăţământ, Editura Didactică şi
2. Georgeta Corniţă, Metodică predării şi învăţării limbii şi
literaturii române, Editura Umbria, 1993.
3. Anca Munteanu, Incursiuni în creatologie, Editura
Augusta, Timişoara, 1994, p. 265-280.
4. Materiale diseminate în urmă stagiilor de formare pe
probleme de metodologia şi tehnologia instruirii, organizate de
diferite instituţii din ţară şi străinătate, axate pe „gândirea
critică” (RWCT) şi pe „teoria inteligenţelor multiple”.
245
DASCĂLUL – UN OM DESĂVÂRȘIT?
Prof. Maria Țepeș

Ca să poți povesti sau cânta copiilor, trebuie să-i

iubești, să cauți să pricepi firea și lumea aparte în care trăiesc,
să știi să cobori până la nivelul personalității lor. Trebuie să
iei parte împreună cu dânșii la toate manifestările sufletești,
într-un cuvânt, rămânând un om mare, sa fii cât se poate de
copil. (George Coșbuc)
Există legende despre ce înseamnă să fii un dascăl bun,
există profesori legendari despre care le povestesc părinții
copiilor. Oameni pe care ni-i amintim cu drag, ei au ridicat
standardele la un nivel greu accesibil, în jurul lor creându-se o
aură de profund respect. Un astfel de profesor știe să îmbine
severitatea și toleranța, este calm, nepărtinitor, are același grad
de acceptare față de toți elevii, deține toate răspunsurile, nu
face greșeli, nu obosește, stimulează copiii, iar mediul de
însușire a noilor cunoștințe este liniștit și ordonat. Prin urmare,
relația dintre formator și învățăcei este deosebit de importantă.
În procesul de predare-învățare-evaluare, cadrul
didactic acţionează prin intermediul unor metode. Calitatea
muncii lui este în funcţie de acestea, ele constituind o sursă
însemnată de creştere a eficienţei învăţământului, însuşirea
unor cunoştinţe noi devenind astfel mai dificilă sau mai uşoară
pentru unii şi aceiaşi elevi. În acelaşi timp, s-a putut constata că
exersarea funcţiilor intelectuale este condiţionată nu numai de
conţinuturile date, ci şi de forma în care acestea sunt aduse la
cunoştinţa copiilor.
246
Implicarea activă şi interactivă a elevilor cu întregul lor

potenţial reprezintă premisa unei instruiri eficiente. Astfel,
dintr-un participant pasiv şi docil, din obiect al învăţării, elevul
devine subiect activ al unei activităţi orientate de propriile sale
nevoi şi interese educaţionale şi, în bună măsură, propriul
educator. Profesorul este cel care creează mediul educaţional
favorabil, stimulativ şi interesant pentru învăţarea în clasă, în
timp ce elevul aduce o parte din viaţa lui, din afara şcolii, din
ciclul preşcolar sau experienţa lui de viaţă.
În cadrul orelor de limba şi literatura română, se pot
folosi diverse metode care să stârnească interesul copiilor,
printre acestea numărându-se și cele ale gândirii critice. Elevii
citesc cu plăcere orice text dacă li se orientează atenţia,
curiozitatea şi interesul faţă de acesta. De cele mai multe ori,
aceste metode îi solicită pe elevi să formuleze întrebări
referitoare la text, prin care să-i pună în dificultate pe colegii
lor în căutarea răspunsurilor. Nici unii, nici ceilalţi nu ar reuşi
să facă acest lucru, dacă nu ar citi opera dată, cu atenţie.
Animaţia îi cuprinde şi atunci când întrebarea pusă are mai
multe soluţii. Uneori, metodele îi antrenează în citirea pe roluri,
prin dramatizări, prin organizarea şi distribuirea rolurilor în
echipă, precum şi prin folosirea unui vocabular propriu în
replicile lor. Dezbaterea unor probleme care îi interesează,
folosind argumente ”pro” şi “contra”, îi ajută să decidă dacă
acceptă sau nu valorile şi ipotezele din text. Receparea
mesajelor şi a informaţiilor se face prin comunicarea elev-elev
sau profesor-elev, ceea ce contribuie la învăţarea de tip activ.
Dintre metodele gândirii critice se pot enumera
următoarele: ciorchinele, jurnalul dublu, tabelul conceptelor,
cadranele, știu -vreau să ştiu-învăţ, brainstorming-ul, scrierea
liberă, lectura în perechi, turul galeriei.Una dintre metodele
care pot fi folosite în cadrul orelor de limba şi literatura română
este cea a cadranelor.
247
Cadranele reprezintă o tehnică ce presupune extragerea

esenţialului dintr-un text analizat, rezumarea şi sintetizarea
unui conţinut informaţional, solicitând implicarea elevilor în
înţelegerea acestuia. Se parcurg următorii paşi: împărţirea
tablei în patru părţi egale; propunerea unui criteriu pentru
fiecare cadran obţinut; citirea textului; formularea unor
răspunsuri scurte pentru fiecare cadran; evaluarea rezultatelor.
Avantajele folosirii acestei metode: stimulează atenţia şi
gândirea; scoate în evidenţă modul propriu de înţelegere;
conduce spre esenţializare, sintetizare.
Metoda poate fi şi o excelentă modalitate de evaluare a
cunoştinţelor însuşite de elevi (în cadrul unei lecţii sau al unui
capitol). În evocare: se poate desena cadranul şi se pot trece
obiectivele sub formă de cerinţe; elevii îşi trasează cadranele şi
îşi citesc cerinţele; le putem cere apoi să citească lecţia cu
atenţie pentru a face însemnările în cadran. În realizarea
sensului: colaborează, comunică, îi cer îndrumări cadrului
didactic, dezbat şi realizează obiectivele prevăzute. În
reflecţie: se confruntă rezultatele, dezbat, analizează, fac
aprecieri.
Elevii devin treptat conştienţi de puterea lor de utilizare
a celor învăţate şi încep să-şi organizeze singuri datele, îşi
formulează cerinţe, îşi stabilesc obiective, devenind mai
independenţi în învăţare (exemplu: se poate cere ca temă
realizarea unui cadran cu sarcini „personalizate”, acestea fiind
foarte variate şi cu multiple valenţe funcţionale, unde elevii îşi
stabilesc sarcini diversificate şi de complexitate crescută).
Îmbinarea cititului cu scrisul sau cu desenul în gândirea
critică, face din activitate un joc în care elevilor le place să se
implice. Este o metodă agreată de elevi, care le cere orientare
în pagină și le formează gustul estetic.
Un cadru didactic care foloseşte metode activ-
participative trebuie să fie:
248
-un sfătuitor – îşi ajută elevii în rezolvarea

problemelor, îi motivează şi îşi prezintă propriul punct
de vedere;
-un animator – iniţiază metode şi le explică elevilor,
pregăteşte materialele didactice şi prezintă scopurile învăţării;
-un observator şi un ascultător – urmărește elevii în
timpul activităţii şi îi poate aprecia corect;
-un participant la învăţare – nu are impresia că este
perfect şi învaţă toată viaţa;
-un partener – poate modifica „scenariul” lecţiei, atunci
când clasa o cere. Așadar, să fii dascăl bun este o adevărată
artă!
BIBLIOGRAFIE:
Gaston Berger, Omul modern şi educaţia sa, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică,1973;
I. Cerghit, Metode de învăţământ, Iaşi, Editura Polirom, 2006;
Elena Joiţa, Educaţia cognitivă. Fundamente. Metodologie,
Editura Polirom, 2002;
Alina Pamfil, Limba şi literatura română în gimnaziu.
Structuri didactice deschise, Editura Dacia, Cluj, 2001;
Ion Ovidiu Pânişoară, Comunicarea eficientă; Iaşi, Editura
Polirom, 2002;
Tudorică Radu, Dimensiunea europeană a învăţământului
românesc, Iaşi, 2004.
249
PROIECT
FII ÎNGER PENTRU UN BEBELUȘ!
Prof. Duță Elena-Laura

Prof. Gavriliu
Veronica
prof. Costras Luminiţa
Numele propunătorului:
Colegiul Naţional „Gheorghe Vrănceanu” Bacău
Perioada propusă pentru desfăşurare: DECEMBRIE 2014 –
DECEMBRIE 2016
Locul de desfăşurare: Loc. Bacău, judeţul Bacău
Grupul ţintă vizat de proiect: elevii cu suflet caritabil din
Colegiul Gh. Vrănceanu
SCOPUL:
Prin acest proiect dorim să oferim obiecte de igienă şi
de îmbrăcăminte micuţilor din Centrul Maternal Bacău,
sprijinind în acest fel atât bebeluşii cât şi tinerele mame în
perioada de început a maternităţii.
Se spune că, atunci când un bebeluş zâmbeşte, el vede
un înger.
De asemenea, dorim să implicăm elevii în actiuni de
voluntariat, prin care să oferim și un suport psihologic și moral
mamelor care traversează această perioadă dificilă din viața lor.
Motivaţia proiectului
Centrul Maternal Bacău face parte din cadrul Direcţiei
Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului,
departamentul Centrul de interventie specializata in domeniul
250
protectiei familiei. Beneficiarele sunt în general tinere mame

aflate la prima experienţă maternală care fie nu sunt primite
acasă cu nou născutul, din cauza preconcepţiilor privind
naşterea unui copil în afara căsătoriei, fie familia de bază nu
are posibilităţi materiale pentru a le sprijini în creşterea
copilului.
Mămicile sunt admise în Centrul Maternal pentru o
perioadă medie de 6 luni, care poate varia în funcţie de
gravitatea fiecărui caz în parte. În perioada de rezidenţă,
mamele beneficiază de:
- Găzduire şi suport material;
- Informarea mamei privind creşterea şi îngrijirea
corectă a copilului;
- Consiliere pentru depăşirea situaţiei de criză;
- Consiliere contraceptivă.
Nevoile unui copil în primul an de viaţă sunt foarte mari.
Acestea includ:
- Scutece de unică folosinţă;
- Şerveţele umede;
- Produse cosmetice pentru îmbăiere, întreţinerea
pielii bebeluşului;
- Medicamente;
- Hăinuţe.
Centrul Maternal, fiind o instituţie de stat, dispune de
resurse financiare limitate. De aceea, orice sprijin oferit acestor
micuţi este binevenit şi bine gestionat.
Noi dorim să îi ajutăm pe aceşti copii să aibă un bun
start în viaţă, iar pe mămici să uite parţial de grijile cotidiene,
să capete încredere în forţele proprii şi să îşi asume
maternitatea.
OBIECTIVE:
O1. Promovarea evenimentului în cadrul Colegiului Gh.
Vrănceanu.
O2. Implicarea elevilor în activităţi civice și de voluntariat.
251
O3. Colectarea de obiecte de îmbrăcăminte şi de igienă

personală de către elevii colegiului.
O4. Oferirea de produse de igienă şi de îmbrăcăminte
bebeluşilor şi mămicilor cu posibilităţi materiale reduse din
Centrul Maternal Bacău.
O5. Realizarea de campanii de informare în rândul elevilor cu
privire la promovarea unui stil de viață sănătos și evitarea
comportamentelor sexuale de risc.
Beneficiarii direcţi ai Centrului Maternal:
- Mămici tinere care doresc să îşi păstreze copilul;
- Copii cu vârsta 0 - 3 ani.
Participanţi:
- Elevi;
- Cadre didactice;
Rezultatul și impactul scontat:
Prin aceste acțiuni, dorim să conștientizăm elevii asupra
efectelor unor comportamente de risc pentru sănătate (de ex.
apariția unei sarcini nedorite) și să le dezvoltăm compasiunea
față de tinere mămici care fie din lipsă de informații, de acces
la educație sau de resurse materiale au cunoscut ipostaza
maternității la vârste fragede.
ECHIPA PROIECTULUI:
Nr. NUMELE ȘI POZIȚI Responsabilități

crt. PRENUMEL A
E
1. Prof. Coordo De proiecte și programe
Luminiţa nator
Costras
2. Prof. Elena- Coordo Designul proiectului
Laura Duță nator Analiza nevoilor Centrului
Consi- Maternal
lier Colectarea obiectelor
252
școlar pentru donații

Aspecte tehnice
Informarea elevilor privind
stilul de viață sănătos
3. Prof. Coordo Organizarea echipelor de
Veronica nator voluntari
Gavriliu Mediatizare
Informarea elevilor privind
stilul de viață sănătos
Colectarea obiectelor
pentru dona ții
ACTIVITĂȚI:
1. Decembrie 2014 – Colectarea și oferirea de obiecte de
îmbrăcăminte, de igienă și cosmetice pentru bebelușii
din Centrul Maternal cu ocazia sărbătorilor de iarnă.
2. Ianuarie – Iunie 2015 – Campanii de informare în
rândul elevilor privind adoptarea și promovarea unui
stil de viață sănătos și de evitare a comportamentelor de
risc.
3. Ianuarie – Iunie 2015 – Implicarea elevilor în acțiuni de
voluntariat la nivelul Centrului Maternal.
4. Martie – Aprilie 2015 - Colectarea și oferirea de obiecte
de îmbrăcăminte, de igienă și cosmetice pentru
bebelușii din Centrul Maternal cu ocazia sărbătorilor de
Paști.
5. Decembrie 2015 – Colectarea și oferirea de obiecte de
îmbrăcăminte, de igienă și cosmetice pentru bebelușii
din Centrul Maternal cu ocazia sărbătorilor de iarnă.
6. Ianuarie – Iunie 2016 – Campanii de informare în
rândul elevilor privind adoptarea și promovarea unui
stil de viață sănătos și de evitare a comportamentelor de
risc.
253
7. Ianuarie – Iunie 2016 – Implicarea elevilor în acțiuni de

voluntariat la nivelul Centrului Maternal.
8. Martie – Aprilie 2016 - Colectarea și oferirea de obiecte
de îmbrăcăminte, de igienă și cosmetice pentru
bebelușii din Centrul Maternal cu ocazia sărbătorilor de
Paște.
254
HRISTOS, IZVOR DE APĂ VIE
Petrescu Ionela-Livioara
Colegiul Național de Artă „George Apostu” Bacău
Ca profesori de religie suntem conştienţi că o oră de

religie pe săptămână alocată în orarul elevilor este insuficientă
în formarea personalităţii religios – morale a elevului, creştin în
devenire și de aceea acordăm o atenţie deosebită activităţilor
extracurriculare.
Dornici să se cunoască, să-şi descopere potenţialul, să-
şi valorifice talanţii cu care au fost înzestraţi, să socializaze, să
comunice, elevii îşi pun întrebări, caută răspunsuri, sunt în
căutare de modele, şi, prin proiectele derulate în cadrul acestor
activităţi, reuşim să ne apropiem de sufletul tinerilor, pentru a
se valoriza prin cunoaşterea de Dumnezeu şi de semeni.
Creştinismul rămâne un reper pentru toate societăţile
democratice care aşează la loc de cinste educaţia şi formarea
individului. Deci, plecând de la această premiză, am socotit că
Biserica Ortodoxă, prin învăţăturile şi rânduielile sale îşi poate
aduce un aport semnificativ în procesul instructiv-educativ al
elevilor.
În acest sens am realizat în şcoala noastră diverse activităţi
cu tinerii, la care aceştia au participat cu drag, au devenit sensibili
la problemele comunitare prin activităţi filantropice şi de
voluntariat și s-au valorizat prin realizările lor.
Sf. Ap. Pavel ne învaţă mărturisind: ,,toate îmi sunt
îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos, toate îmi sunt
îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva”( I Cor. 6,12). În
acest sens, am observat că prin participarea la aceste activităţi
tinerii înţeleg ceea ce le este de folos şi ceea ce duce la zidire,
la progres şi la formarea lor personală și că Îl pot mărturisi, la
rândul lor, pe Hristos semenilor, prin cuvânt şi faptă.
255
Voi exemplifica prin proiectul Hristos, izvor de apă

vie, care, prin activitățile derulate, a avut un impact deosebit în
rândul tinerilor, al părinţilor, al comunităţii parohiale locale şi
nu numai.
Colaborarea cu Biserica subliniază importanţa
învăţăturii şi a avantajelor venite de pe urma unei educaţii
religioase corespunzătoare, căci aşa cum Domnul Hristos este
izvorul apei celei vii, tot aşa şi creștinii trebuie să fie izvoare de
apă vie pentru cei din jurul lor, pentru cei din imediata lor
apropiere.
Domnul Hristos ne îmbie cu apa cea vie pentru
împlinire, dar ne face şi împlinitori ai altora, ne face oameni
care aduc odihnă celor care vin în legătură cu noi.
Prin acest proiect am dorit ca elevii să-L cunoască şi să-
L iubească pe Dumnezeu, ca fundament al mântuirii şi
desăvârşirii omului și să promovăm credinţa şi morala ortodoxă
în rândul tinerilor, prin intermediul activităţilor educative
moral-religioase şi culturale sprijinindu-i astfel pe părinţi în
formarea spirituală a copiilor. Realizarea lui se bazează pe
implicarea într-un parteneriat complex şi de durată a
instituţiilor partenere cu posibilitatea prelungirii acestuia.
Obiectivele proiectului vizează cultivarea sentimentului
de dragoste şi preţuire faţă de Dumnezeu şi oameni,
dezvoltarea simţului artistic şi a dragostei faţă de frumos,
respectarea sărbătorilor creştin-ortodoxe, a datinilor şi
obiceiurilor naţionale, formarea conduitei participative la viaţa
comunităţii, cultivarea toleranţei între semenii de toate vârstele,
implicarea responsabilă a tinerilor în viaţa liturgică şi
filantropică a Bisericii, cât și în acţiuni de întrajutorare a
semenilor aflaţi în dificultate, integrarea valorilor şi
cunoştinţelor religioase în structura propriilor atitudini şi
comportamente, lărgirea orizontului cultural, dezvoltarea unor
interese şi aptitudini speciale, oferirea unui câmp motivaţional
mai larg şi mai deschis procesului de formare a personalităţii,
256
dar și conştientizarea acestora asupra drepturilor şi îndatoririlor

pe care le au faţă de Biserică, şcoală şi comunitate.
Beneficiarii proiectului sunt elevii, personalul didactic al
instituției de învățământ, comunitatea enoriaşilor Bisericii din
Parohiile „Sf. Voievozi” din satul Drăgești, Comuna
Dămienești și „Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul” din satul
Brad, Comuna Negri, jud. Bacău, dar și alte persoane
aparținând comunității băcăuane.
Parteneriatul a fost încheiat între Colegiul Național de
Artă „George Apostu” din Bacău și cele două parohii, în anul
școlar 2013-2014, perioada desfășurării proiectului
prelungindu-se până-n prezent. Astfel, activitățile derulate au
fost diverse și au constat în: sesiuni educaţionale de informare
în legătură cu problemele existente la nivelul comunităţii,
campanii de sensibilizare, acţiuni cu caracter filantropic,
participarea elevilor la Sfintele Slujbe ale Bisericii, organizarea
de spectacole realizate de elevi.
Știind că filantropia exprimă o dragoste care presupune o
dăruire deplină pentru bunăstarea celuilalt, fără să țină cont de
consecințele și dezavantajele acestei dăruiri, i -am provocat pe
elevii mei să dăruiască, și altora, ceva din preaplinul cu care i -a
înzestrat Dumnezeu, iar lor le-a surâs ideea și astfel am parcurs
cu trudă, dar și cu bucurie, etapele implementării activităților.
Beneficiind de sprijinul d-lui director al Filarmonicii
„Mihail Jora” din Bacău, am obținut Sala Ateneu pentru a realiza
mai multe spectacole caritabile: „Feerie de iarnă”, „Flori de
suflet” și „Iarnă de poveste”. Împreună cu elevii am întocmit
scenariile spectacolelor, apoi am selectat elevii participanți. au
urmat repetițiile, realizarea afișelor și a invitațiilor și susținerea
spectacolului. După fiecare reprezentație, am colectat și
centralizat fondurile obținute și donațiile, iar cu ajutorul părintelui
paroh, Savin Vasile, am indentificat persoanele defavorizate, cât
și necesitățile acestora. Ulterior am constituit grupul de elevi
voluntari și am făcut demersuri pentru achiziționarea celor de
257
trebuință pentru pachetul de ajutoare. După ce am făcut pachetele,

ne-am deplasat în parohii și le -am distribuit în cadrul a trei
activități distincte: Fii mai bun în ajun de Crăciun (19-23
decembrie 2013), Semeni pentru semeni (9-11 aprilie 2014) și
Un zâmbet în ajun de Crăciun (10-14 decembrie 2014). De
asemenea, cu ocazia Zilei Internaționale a Copilului, am susținut,
împreună cu elevii, activitatea Dăruim bucurie cu o melodie,
chiar în mijlocul comunității din cele două parohii și astfel, tinerii
au aflat că miezul milosteniei îl constituie bucuria de a dărui și
Domnul Iisus Hristos Se identifică cu cel ajutat.
Ca profesor, am dorit să ofer elevilor, de la clasele la
care predau, susţinere educaţională şi socială, printr-o abordare
integrată, menită să-i sensibilizeze pentru săvârşirea faptelor de
caritate pentru persoanele aflate în suferinţă din cauze diverse.
De asemenea, proiectul propune elevilor să dezbată
problematica valorilor autentice în societatea contemporană, în
scopul facilitării înţelegerii importanţei pe care o are
respectarea acestora în viaţa societăţii.
Ora de religie se impune să fie o oră de consiliere și
îndrumare duhovnicească a elevilor spre viața cu și în Hristos,
spre împărtășirea cu Sfintele Taine, spre o viață responsabilă și
mai plină de sens, care să vizeze nu doar rezolvarea
problemelor, ci și dobândirea de către aceștia a unor deprinderi
și practici religioase. Implicarea elevilor în activităţi educative
sub conducerea profesorului de religie şi a preotului, conduce
la modelarea de comportamente religios-morale, concretizate în
creşterea capacităţii de autoevaluare a comportamentului şi la
modificări comportamentale dezirabile.
Așadar, să nu uităm să fim şi noi izvoare de bucurie, de
linişte, de odihnă, să aducem ceva frumos şi bun în viaţa
noastră, să înmulţim binele acolo unde ne găsim, avându-L ca
model pe Domnul Iisus Hristos, Izvorul vieții veșnice.
258
CONCEPEREA ȘI DESFĂȘURAREA
ACTIVITĂȚILOR EXTRACURRICULARE ÎN
GENERAL ȘI A MANIFESTĂRILOR CULTURAL-
RELIGIOASE ÎN SPECIAL
Prof. Abageru Elena,

Şcoala Gimnazială „Dr. Al. Şafran“ Bacău
Obiectivul general al disciplinei religie, cultul ortodox

constă „în formarea personalităţii elevilor în concordanţă cu
valorile creştine, prin integrarea cunoştinţelor religioase în
structurarea de atitudini moral-creştine şi prin aplicarea
învăţăturii de credinţă în viaţa proprie şi a comunităţii. Prin
cunoştinţele, atitudinile şi valorile promovate, disciplina religie
contribuie la formarea competenţelor cheie stabilite la nivelul
Comisiei Europene, cu precădere la formarea celor care vizează
domeniile: a învăţa să înveţi, competenţe interpersonale,
interculturale, sociale şi civice şi ‹‹sensibilitate la cultură››“.170
Cadrul instituţional în care se realizează educaţia religioasă
este unul dublu: Şcoala şi Biserica.
Formele de organizare a procesului de învăţământ sunt
determinate de locul unde acesta se desfăşoară, de obiectivul
didactic urmărit sau de numărul elevilor participanţi. În funcție
de acești factori, putem identifica următoarele forme de
organizare a educaţiei religioase: lecţia de religie, cateheza,
vizitele şi excursiile la biserici şi mănăstiri, cercul de religie,
manifestările cultural-religioase.171
170
www.edu.ro/index.php?module=uploads&func=download&fileId.
171
Pr. Prof. Univ. Dr. Sebastian Şebu, Monica Opriş, Dorin Opriș,
Metodica predării religiei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2010, p. 195.
259
Complementare activităților din școală, cele

extrașcolare accentuează într -o mai mare măsură latura
formativă a educației religioase, urmărind mai ales verificarea
integrării funcției de sens a religiei, alături de cele aparent
predominante: de coeziune socială, morală, afectiv-
emoțională.172
Creativitatea și identificarea soluțiilor la nivel teoret ic
(urmărite în cadrul lecției, ca formă privilegiată de organizare),
pot fi puse în practică și verificate prin activitățile
extracurriculare. În plus, acestea constituie tot atâtea prilejuri
de verificare a dinamicii și unității grupului de elevi, a
capacității de adaptabilitate la situațiile date, de identificare a
factorilor care îl pot devia de la îndeplinirea scopului propus.
Manifestările cultural-religioase antrenează un număr
foarte mari de elevi. Aici pot fi incluse serbările şcolare,
concursurile, proiectele social-cultural-filantropice,
conferinţele religioase, vizionările de filme cu subiect religios,
întâlnirile cu marii duhovnici, expoziţiile de icoane şi alte
obiecte de artă bisericească, lansările de carte religioasă.
Definirea educației poate fi realizată din multiple
perspective. Analizată din perspective acțională, educația
constituie un process proiectat și dirijat în mod intenționat, în
vederea atingerii unor finalități bine precizate. Acest demers
evidențiază caracterul teleologic al educației, el rezultând, în
plus, și din legătura strânsă dintre acțiunile de predare -învățare
cu o serie de legități, norme și reguli care determină
normativitatea specific procesului de învățământ.
Pedagogul Constantin Cucoş realizează distincţia între:
a)„normativitatea instituţională, asigurată prin cadrul
legislativ existent la un moment dat şi care ţine mai mult de
factorul politic;
172
Educația moral-religioasăînsistemul de educație din România, coord.
dr. Monica Cuciureanu și SimonaVelea, Institutul de Științe ale Educației,
București, 2008, pp. 68-87.
260
b) normativitatea funcţională, de ordin didactic,

deontologic, praxiologic care ţine de competenţa cu care
cadrele didactice proiectează şi realizează activitatea în
conformitate cu aceste norme, reguli“.173
În ceea ce privește respectarea normativității
instituționale în cadrul desfășurării activităților
extracurriculare, ea poate fi îndeplinită prin obținerea acordului
din partea directorului instituției de învățământ, precum și din
partea părinților, aceștia fiind informați cu privire la tipul
activității, ora de desfășurare, locația, modul de deplasare.
Elevii au și ei de respectat prevederi cu privire la modul de
deplasare, conduită, ținută, acestea fiind cuprinse într-un
proces-verbal pe care îl semnează la sfârșitul prezentării
regulilor amintite.
Respectarea normativității funcționale este avută în
vedere în conceperea activităților extracurriculare, prin
raportarea conținutului acestora la imperativele presupuse de
principiile didactice.
Principiile didactice sunt normeorientative, teze
generale pe care se întemeiază organizarea şi desfăşurarea
procesului de învăţământ în vederea atingerii obiectivelor
propuse.
N. Oprescu realizează o clasificare a principiilor
didactice pe baza mai multor criterii (cel al generalității, al
dominanţei și al legăturii cu metodele și formele de
organizare). Astfel, el identifică174:
A. Principii cu caracter general (vizează toate
componentele procesului de învăţământ).
 Principiul integrării organice a teoriei cu practica;
173
Constantin Cucos, Pedagogie, Editura Polirom, Iași , 1996, p. 54.
174
NicolaeOprescu, Principiileprocesului de învățământ, în Curs de
pedagogie (coord. I. Cerghit, L. Vlăsceanu), UniversitateaBucurești,
1984, pp. 107-108.
261
 Principiul luării în considerare a particularităţilor de

vârstă şi individuale.
B. Principii care „se impun cu dominanţă”asupra
conţinutului învăţământului
 Principiul accesibilităţii cunoştinţelor, deprinderilor,
priceperilor;
 Principiul sistematizării şi continuităţii în procesul
de învăţare.
C. Principii care acţionează (cu precădere) asupra
metodologiei didactice şi a formelor de organizare a
activităţilor
 Principiul corelaţiei dintre senzorial şi raţional,
dintre concret şi abstract în procesul predării –
învăţării (principiul intuiţiei);
 Principiul însuşirii conştiente şi active;
 Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor,
deprinderilor, priceperilor.
Ioan Cerghit adaugă și principiul asigurării conexiunii
inverse, al retroacțiunii, al feed-backului, acesta exprimând
cerința îmbunătățirii din mers a rezultatelor și proceselor, în
funcție de informația primită despre rezultatele primite.175
Profesorul și teologul Dumitru Radu propune și
principiile hristocentric și eclesiocentric176, specific educației
religioase, pe care le amintește de altfel și pedagogul
Constantin Cucoș177.
Exemplificarea respectării principiilor în cadrul
manifestărilor cultural-religioase, forme ale activităților
175
Ioan Cerghit, Ion. T. Radu, Elena Popescu, Didactica, Editura
Didactică și Pedagogică, București, 1994, p. 51.
176
Dumitru Radu, Idealul educației creștine în „Îndrumări metodice și
didactice pentru predarea religiei în școală“, Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990, p. 37.
177
Constantin Cucoș, Educația religioasă, conținut și forme de realizare,
p. 171.
262
extracurriculare, poate fi urmărită în cadrul desfăşurării unui

proiect de parteneriat întreŞcoala Gimnazială „Dr. Al. Şafran“
Bacău şi Biserica „Sf. Dumitru“ Bacău. Activităţile prezentate
sunt cele cuprinse în semestrul al II-lea, proiectate ca situaţii
concrete de abordare extracurriculară a tematicii din unitatea de
învăţare „Sfânta Scriptură, izvor de înţelepciune şi iubire“, lor
adăugându-li-se şi altele.
Fiecare activitate respectă toate principiile, însă poate fi
urmărită şi privilegiere a unuia dintre ele, în funcţie de scopul
urmărit. Principiul integrării organice a teoriei cu practicapoate
fi evidenţiatprinpunereaînscenă a unei piese de teatru,
principiul respectării particularităților de vârstă sau principiul
accesibilității prin realizarea unei expoziții, principiul
sistematizării și continuității poate fi prioritar prin abordarea
unității tematice Sfânta Scriptură, izvor de înțelepciune și
iubire. Principiul corelaţiei dintre senzorial şi raţional, dintre
concret şi abstract (principiul intuiţiei) a fost prioritar în cadrul
desfăşurării activităţii de curățenie din biserică, iar principiul
participării active şi conştiente a elevului în activitatea de
predare, învăţare, evaluare a fost respectat integral prin
participarea elevilor la Sfânta Taină a Spovedaniei și la Sfânta
Taină a Împărtășaniei. Cerinţele principiului însuşirii temeinice
a cunoştinţelor, priceperilor, deprinderilor au fost respectate
prin dezbaterile desfășurate în școală și în biserică. Principiul
eclesiocentric şi cel hristocentric au fost evidenţiate prin
continutul tematic al fiecărei activităţi.
263
ACTIVITĂȚI
SEMESTRUL AL II-LEA
Nr.cr. Activitatea Responsabili Perioada

1. Prezentarea planului de Prof. Abageru S4
activități și a Elena (02.III.-
obiectivelor acestora; 06.III.
Reamintirea 2015)
impactului pozitiv avut
de alte activități
extraccuriculare din
semestrul I: punerea în
scenă a uneipiese de
teatru cu tema„Graba
de Crăciun“, colindele
intonate în bisericile
parohiale ale elevilor
din școală (ortodoxă și
romano-catolică)
2. Răbdare și încredere în Clasaa VIII-a S5
Dumnezeu;
Sf. Taină a
Spovedaniei și a
Împărtășaniei
(dezbatere în biserică,
moderată de profesor
și preotul paroh)
3. Iubirea față de Clasa a VIII-a S6
Dumnezeu și de
aproapele (dezbatere în
școală, moderată de
preotul paroh, preot
invitat, profesorul de
religie și cel de istorie)
264
4. Sf. Taină a Clasa a VIII-a S7

Spovedanieiși a
Împărtășaniei
(dezbatere în școală,
moderată de preotul
paroh, preotul invitat și
profesorul de religie)
5. Realizarea lucrărilor Clasa a VIII-a S8
practice (desen,
pictură, colaj, poezie,
eseu, material ppt) cu
tema „Biserica, spațiu
sfânt și sfințitor“.
6. Activitate de Clasa a VIII-a S9
voluntariat (curățenie
în biserică) Finalizarea
lucrărilor și realizarea
expoziției
7. Primirea Sfintei Taine Clasa a VIII-a S9
a Spovedaniei;
Primirea Sf. Taine a
Împărtăşaniei
8. Finalizarea lucrărilor și Clasa a VIII-a S10
realizarea expoziției
În lucrarea Educația moral-religioasă în sistemul de

educație din România, mai sus-menţionată, coordonatoarele
studiului de cercetare, dr. Monica Cuciureanu și dr. Simona
Velea de la Institutul de Științe ale Educației, atrage atenţia
asupra necesităţii de a fi lărgit contextul de învăţare, prin
intermediul activităţilor extracurriculare.
Unul dintre itemi a fost deschis și s-a referit la sugestii ale
elevilor privind îmbunătățirea desfășurării orei de religie. Pe
primul loc s-a aflat dorinţa diversificării activităţilor
265
(participare la activităţi caritabile, vizitarea unor locuri sfinte,

vizionarea de filme cu caracter religios, invitarea unor preoţi,
călugări sau personalităţi religioase la orele de religie).
În urma desfăşurării activităţilor extracurriculare, pot
exista următoarele beneficii:
-dezvoltarea interesului pentru disciplina religieşi
pentru învățăturile religioase;
- întărirea convingerii în adevărul mesajului evanghelic
prin abordarea interdisciplinară;
-creşterea toleranţei şi a comuniunii dintre elevi;
-formarea unor deprinderi religios-morale, precum şi a
unei atitudini pozitive faţă de instrucţia şcolară;
-formarea şi aplicarea unei conduite fundamentate pe
valorile moralei creştine;
-întărirea legăturii dintre profesorul de religie şi elevi.
Astfel, putem concluziona că în predarea religiei
schimbarea centrului de greutate de pe o funcție pe alta (de pe
cea emoțional-afectivă pe cea a sensului) se poate săvârși cu
aportul major al activităților extracurriculare, care pot verifica
orientarea, motivația, perseverența în manifestările exterioare
cu impact social.
BIBLIOGRAFIE:
1. Cerghit, Ioan., Vlăsceanu, Lazăr, Curs de pedagogie,
Universitatea București, 1988.
2. Cerghit, Ioan., Radu, Ion. T., Popescu, E., Didactica,
Editura Didactică și Pedagogică, București, 1994.
3. Cuciureanu, Monica, Velea, Simona, Educația moral-
religioasă în sistemul de educație din România,
Institutul de Științe ale Educației, București, 2008.
4. Cucoș, Constantin , Educația religioasă, conținut și
forme de realizare, Editura Didactică și Pedagogică, R.
A., București, 1996.
5. Idem, Pedagogie, EdituraPolirom, Iași, 1996.
266
6. Radu, Dumitru, Idealul educației creștine în „Îndrumări

metodice și didactice pentru predarea religiei în școală“,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
OrtodoxeRomâne, București, 1990.
7. Șebu, pr. prof. univ. dr. Sebastian, Opriș, Monica,
Opriș, Dorin, Metodica predării religiei, Editura
Reîntregirea, Alba Iulia, 2010.
8. www.edu.ro/index.php?module=uploads&func=downlo
ad&fileId.
267
APA – SURSA VIEȚII
Sofrone Simona
„Podul de piatră s-a dărâmat,

A venit apa și l-a luat... ”
Apa – cuvânt din vorbirea cotidiană aproape banal, dar și
magic prin forța de evocare, prin multitudinea de semnificații
dobândite în creațiile literare...
Apa – resursă naturală a Terrei, aflată însă în pericol, în
zilele noastre, din cauza acțiunii iresponsabile a unora dintre
semenii noștri...
Ca dascăli ne întrebăm: Conștientizează copiii rolul
deosebit de important al apei, ca resursă naturală? Înțeleg ei
necesitatea prezervării apei pentru asigurarea în viitor a unui
mediu propice vieții? Cum pot cetățenii să devină mai buni,
mai responsabili față de natură, cu tot ce înseamnă aceasta: sol,
pădure, ape, viețuitoare?
Demersul educativ pe care îl propun încearcă să răspundă
acestor întrebări.
Drumul de la „ a învăța să cunoști” până la „ a învăța să
fii” este însă un drum lung, în care „cunoștințele – izvorașe” își
caută albia și fr ații, pentru ca apoi să se unească și să se
transforme în „râuri și fluvii - deprinderi” și, mai târziu,
căpătând puteri, să se adune împreună în „marea cea mare”, în
„oceanul de valori, de comportamente”. Destinația este
frumoasă, dar și mai frumos este drumul. Iar călăuza este
cadrul didactic, el însuși un iubitor și un protector al naturii.
Dar, să ne întoarcem la izvor, la punctul de pornire al
demersului educativ...
Inițierea unui proiect sub genericul „Apa – sursa vieții” a
trezit interesul copiilor, dorința acestora de a se implica în mod
268
practic în explorarea unei teme ce reflectă viața , lumea reală.

Obiectivele proiectului au vizat: dezvoltarea capacității de a
culege, de a prezenta, de a interpreta informații referitoare la
mediu și formarea unei atitudini prietenoase, responsabile față
de natură. S-au implicat elevii clasei a IV–a C. Activitățile au
debutat în perioada premergătoare Zilei Mondiale a Apei,
parcurgând un traseu bine determinat: confecționarea
calendarului „Sărbătorile naturii”, distribuirea pliantelor „Apa,
izvorul vieții” afișarea materialelor promoționale la panoul
„Vreau să știu! M-am informat!”. Copiii au participat cu
bucurie și cu responsabilitate la acțiunile de întreținere a
spațiului verde din jurul școlii ș i din Parcul Cancicov.
„Dacă apă nu ar fi, atunci nici viață nu ar fi! ” este
genericul sub care s-au desfășurat activitățile din frumoasa zi
de 22 martie 2014. Elevii au vizionat un film ppt, având ca idee
centrală importanța apei, apoi au dezbătut tema „Poluarea apei
și consecințele ei”. „Documentariștii” au căutat, au cules și au
prezentat alte informații importante despre apă în general și
despre apa potabilă în special. Cei „boemi” s-au retras în
„Colțul Lecturii de Plăcere ” pentru a se cufunda în lumea
basmului, a legendei și a poeziei. În paginile cărților au
descoperit că apa este sursă de inspirație pentru scriitori, iar
ipostazele și virtuțile apei sunt diverse. Tema a stimulat dorința
copiilor de a transmite mesaje etice, artistice și estetice prin
intermediul unor creații proprii: poezii, compuneri, descrieri,
picturi, colaje.
Așezându-se la „masa sfătuitorilor”, copiii au formulat o
serie de concluzii semnificative, relevante pentru scopul
proiectului în derulare: „Oamenii sunt cei care fac rău apei,
naturii în general și, implicit, lor înșiși. Totodată, stă în
puterea omului să lupte, să acționeze în mod respons abil pentru
a menține sănătatea, mediului și, prin aceasta, propria
sănătate.” Expoziția cu produsele obținute reflectă, precum
oglinda apei chipul ce se apleacă asupră-i, valori prețioase ce
269
acum doar încolțesc pentru a rodi bogat mai târziu: interesul,

motivația, pasiunea, atitudinea civică, rezolvarea de probleme,
toleranța, gândirea critică.
 LA DRUM, ÎMPREUNĂ!
Observatorii
Observă râurile, lacurile, vegetația și
viețuitoarele din preajma lor.
Consemnează în fișe observațiile făcute.
Fotografiază aspecte relevante pentru
frumusețea și calitatea mediului.
Înregistrează opiniile cetățenilor mari și
mici privind gradul de implicare în acțiunile de
protejare a naturii.
Documentariștii
Caută informații din diverse surse
(reviste, atlase, enciclopedii, site-uri) privitoare
la apă, aer, plante, stările de agregare și circuitul
apei în natură.
Se documentează despre condițiile de
mediu din zonele de pe glob lipsite de apă.
Practicii
Îngrijesc florile.
Construiesc adăposturi pentru
păsărele.
Afișează postere.
Amenajează expoziții.
Prezicătorii
Fac prognoze privind efectele în timp
270
ale poluării mediului și ale epuizării
resurselor naturale de apă asupra vieții
pe Pământ.
MESAJE CĂTRE TOȚI OAMENII DE

PE PĂMÂNT:
Alexia: „Respectați apa ca și cum ar fi o
persoană! ”
Maria: „ Deschideți larg ochii ca să vedeți
măreția apei!”
Miruna: „ Fiecare strop de apă înseamnă
viață! ”
Gabriel: „ Apele curgătoare transportă
viață!”
Mihnea:„ N-ați vrea ca în fiecare dimineață
să vede ți soarele reflectându-se în apă?”
Văzute din perspectiva îndrumătoarei, activitățile proiectului
Vlad: „ Apa e cel mai prețios dar pe care ni
aduc numeroase beneficii actorilor implicați:
l-a dat
 Sunt natura fără
asigurate ca noi
condiții să știm!”
optime de dezvoltare pentru toți
elevii, iar învăța rea mai bogată și mai semnificativă îi
antrenează într-o măsură mai mare.
 Este promovată colaborarea elev-elev, elev-cadru
didactic.
 Se creează conexiuni între discipline prin stabilirea de
legături între cunoștințe diverse, Gândirea devine
flexibilă și dinamică, capabilă să producă soluții
ingenioase și să ia cele mai bune decizii în funcție de
context.
 Reflectă lumea reală, care este interactivă alcătuind un
sistem...
...un sistem care își are legile sale, echilibrul său. Din
păcate, „ unii dintre semenii noștri se cred, cu trufie,
învingători ai naturii, stăpânii ei, Aceștia uită însă că
noi, oamenii, suntem de fapt parte a naturii și că viața
noastră depinde de ea. Răul pe care îl facem naturii este
un rău pe care ni-l facem nouă înșine. Spre exemplu,
consumul exagerat de apă și poluarea acesteia duc la
271
distrugerea echilibrului din natură și la deteriorarea

vieții noastre.
SĂ PROTEJĂM APA! SĂ PROTEJĂM NATURA!
SĂ PROTEJĂM VIAȚA!” (Maria)
272
IMPORTANŢA EDUCAŢIEI ECOLOGICE ÎN ŞCOALA

PRIMARĂ
Învăţătoare Ciochină Violeta-Aurora

Motto: „Natura îşi pierde cel mai adesea curăţenia şi
farmecul din cauza omului, omul îşi pierde aspectul imaculat
din cauza lui însuşi sau semenilor săi... Noi transformăm
maculatul în imaculat, toxicul în inofensiv, duşmanul în
prieten!”
Protecţia mediului ambient constituie problema majoră

a societăţii contemporane. Cunoaşterea influenţei activităţii
umane asupra ecosistemelor naturale cu menţinerea surselor de
poluare şi a .efectelor lor fizice este de strictă.actualitate. Ea
este impusă mai ales de implicaţiile nefaste ale deteriorării
mediului asupra calităţii vieţii oamenilor.
Educaţia ecologică este un proces care are scopul să
îmbunătăţească calitatea vieţii prin asigurarea oamenilor cu
„uneltele” de care au nevoie pentru a rezolva şi împiedica
problemele' de mediu. Timp de milenii, omul şi-a recunoscut
dependenţa faţă de natură, ale cărei legi aspre trebuiau
respectate, pentru a supravieţui.
Mediul nostru natural este un sistem ecologic viu,
bazat pe apă, aer, sol, vegetaţie, radiaţie solară şi nu în ultimele
rânduri pe fiinţele vii, care sunt beneficiarii acestui sistem,
utilizând din plin . elementele sale vitale.
Mediul natural se restrânge de la o zi la alta şi îşi
diminuează relaţiile dintre organismele vii, datorită unor cauze
de multe ori scăpate de sub controlul activităţii conştiente a
omului.
Pentru societatea noastră, protecţia mediului
înconjurător prezintă o importanţă majoră, deoarece
dezvoltarea economică are loc în cadrul creat de mediul
ambient în care existăm şi ne desfăşurăm activitatea.
273
Scopul principal al educaţiei privind mediul înconjurător

este acela de a oferi fiecărui individ posibilitatea de a
manifesta o atitudine personală, responsabilă faţă de mediul în
care trăieşte. Educaţia ecologică are semnificaţia deprinderii
unui anumit mod de a înţelege relaţia dintre om şi mediul de.
viaţă, care nu este numai al său, ci şi al plantelor şi animalelor.
Punctul de plecare al acestui demers îl constituie optica noastră
ce trebuie să exprime respectul pentru mediul natural de care
beneficiem cu toţii şi pe care îl vor moşteni generaţiile viitoare.
Deci, este important ca noi, cei care avem misiunea 'de a îi
educa pe cei mici, să avem o conştiinţă ecologică bine
conturată, pentru ca acţiunile pe care le desfăşurăm să fie
eficiente şi credibile în faţa copiilor.
Este greu să-i explicăm unui copil că pământul ne cere
ajutorul, ne cere să-l protejăm. Elevii trebuie să realizeze că
problemele mediului înconjurător sunt ale lumii întregi, ale
fiecăruia dintre noi, iar fiecare acţiune negativă a noastră,
oricât de insignifiantă ar fi, poate să afecteze în mod
distructiv natura. De multe ori, copiii pun întrebări legate de
locul, timpul, cauza unor fenomene sau existenţa unor
vieţuitoare şi plante. Această curiozitate ne uşurează trezirea
interesului copiilor de a cunoaşte natura, de a o înţelege, de a o
ocroti şi de a ajuta la salvarea ei. Punerea copiilor în contact cu
natura este o premisă de bază în formarea lor ecologică.
Copilul este dornic de a imita adultul, de a cerceta, de a
cunoaşte mediul prin propriile lui simţuri.
De aceea am răspuns întrebărilor copiilor, i-am pus în
contact direct cu mediul, pentru o cunoaştere concretă şi le-am
arătat consecinţele unor fapte ale colegilor şi adulţilor asupra
mediului. Metodele prin care am transmis cunoştinţele au fost
diverse: observaţia directă asupra mediului înconjurător, lecturi
după imagini, povestiri, vizionări de diafilme de pe C.D.,
excursii tematice, concurs de costume confecţionate din
materiale reciclabile. Am verificat aceste cunoştinte prin jocuri
274
didactice, repovestiri, creaţii ale copiilor, realizarea lucrărilor

colective şi câte altele în cadrul diferitelor activităţi desfăşurate
în şcoală.
În toate activităţile de.observare a unor plante şi
animale, pe lângă fixarea cunoştintelor despre părţile
componente, am orientat activitatea spre sensibilizarea copiilor
în a le îndrăgi şi ocroti pentru că şi 'acestea sunt. fiinţe
sensibile, lipsite de orice mijloc de apărare, care au şi ele
dreptul la viaţă. În cadrul activităţilor practice din sala de
clasă, ei au avut posibilitatea să-şi verifice direct cunoştinţele
referitoare 'la evoluţia plantelor, să- şi însuşească deprinderea
de a îngriji natura, fiind conştienţi că de munca lor depinde
dezvoltarea plantelor.
Una dintre modalităţile cu care am obţinut rezultate
deosebite a fost observarea plantelor puse la încolţit. În cutiuţe
am semănat grâu, porumb, fasole. Observând plantele în
dezvoltarea lor, copiii şi-au însuşit cunoştinte care le-a stimulat
curiozitatea, dorinţa de cunoaştere. Mereu au pus întrebări, au
dorit să cunoască legătura dintre om- plante- apă- lumină.
Plantele puse la încolţit erau într-un loc luminos. Copiii au
udat plantele de câte ori a fost nevoie. Cu această ocazie, ei au
avut o sarcină de rezolvat, ştiind că această muncă este a lor şi
că aceste plante vor creşte şi dezvolta datorită muncii lor. Au
fost foarte curioşi şi impresionaţi când au văzut că din aceste
boabe mici cresc plante.
Pentru formarea comportamentului civic, etic, a
deprinderii copiilor de păstrare şi iubire a naturii i-am antrenat
în activităţi menite să contribuie la îngrijirea spaţiului verde
din curtea şcolii. Aşadar am desfăsurat activităţi practic-
gospodăreşti şi am plantat straturi de flori. Pentru aceste
acţiuni le-am zis copiilor să aducă de acasă sape, greble şi
seminţe de flori. În timp ce lucrau, între copii s-a născut
spiritul de competiţie în privinţa îngrijirii şi ocrotirii plantelor,
ei având sarcina să ude, să mărunţească pământul, să menţină
275
curăţenia în jurul lor. În felul acesta, copiii au reţinut că

plantele au nevoie de apă, căldură, lumină, că- se hrănesc cu
săruri şi substanţe minerale, pe care le absorb din pământ. De
aceea, dacă nu sunt ocrotite şi îngrijite ele se ofilesc şi mor.
Pentru a le forma copiilor o conduită ecologică, putem
porni de la o idee simplă, dar destul de eficientă, în planul
emoţiilor şi sentimentelor: transpunerea copilului în locul
elementelor din natura care a suferit o agresiune din partea
omului. Pus în postura celui agresat şi care nu se poate apăra
singur, copilul va realiza că trebuie să acorde „drept la
existenţă” tuturor elementelor din jurul său. Treptat, va înţelege
că orice acţiune de distrugere este cât se poate de dăunătoare
pentru că strică echilibrul naturii.
Urmărind educarea atitudinii ecologice faţă de
mediul înconjurător, cu prilejul plimbărilor în parc, le-am
atras atenţia copiilor asupra unor aspecte de distrugere a
mediului: copaci cu tulpina scrijelită, resturi menajere, sticle de
plastic aruncate la întâmplare etc. Pentru a nu proceda astfel şi
a întări comportamentul pozitiv în timpul excursiilor, am
adunat resturile menajere în sac şi le-am depozitat în locurile
special amenajate. Am controlat ca totul să rămână curat în
urma noastră. Cu această ocazie ei au observat că au fost tăiaţi
copaci la întâmplare, oamenii au lăsat gunoaie prin păduri,
râuri, parcuri. Le-am explicat că acesta este un pericol atât
pentru om, cât şi pentru animale şi plante. Ajunşi la şcoală, am
cerut copiilor să povestească sau să redea prin desen ce au
văzut în această excursie, dacă au procedat corect, dacă nu,
să spună unde au greşit. Copiii şi-au exprimat dezaprobarea
faţă de acest tip de comportament care poluează, şi în acelaşi
timp dă un aspect inestetic naturii. În activităţile desfăşurate am
dezvăluit copiilor pericolul dispariţiei unor animale şi plante,
datorită defrişării pădurilor, vânătorilor, poluării aerului şi apei.
Acţiunile omului de defrişare a pădurilor, depozitarea
gunoaielor pe spaţiile verzi, poluarea apelor duc la poluarea
276
mediului înconjurător. Copiii trebuie învăţaţi să menţină

curăţenia în spaţiile de joacă, în parcuri, păduri, zonele de
agrement, contribuind astfel la reducerea poluării în natură.
Acesţe activităţi apropie copiii de natură, le dezvoltă
sentimentul de dragoste faţă de aceasta, iar prin discuţiile
purtate cu ei pe marginea muncii ce o efectuează, se realizează
educaţia ecologică. Am analizat cauzele poluării atmosferei şi
efectele nocive pe care le are asupra oamenilor şi naturii. Ei şi-
au dat seama că între om şi natură există o strânsă legătură şi că
omul, prin activitatea sa, omoară puţin câte puţin natura.
Poluarea nu are graniţe şi este foarte dăunătoare atât pentru
oameni, cât şi pentru natură. Copiii învaţă să îngrijească, să le
placă să trăiască într-un mediu sănătos, cu flori, cu multă iarbă,
cu aer curat, cu mulţi copaci.
Nu consider că este educativ să-i învaţăm pe copii să
adune gunoaiele lăsate de alţii, ci să le formăm o atitudine
ecologică permanentă, dar şi de sancţionare a celor din jur prin
coerciţii diverse. Este foarte important ca prin întreaga noastră
activitate să contribuim la realizarea relaţiei de prietenie dintre
copil şi natură.
Prin cunoştinţele însuşite şi deprinderile formate s-a
pus prima piatră la temelia educaţiei ecologice care trebuie să
devină o componentă de prima mărime a educaţiei
permanente.
277
BIBLIOGRAFIE:
A. Vlădineanu- Ecologie, Editura Didactică şi
A. Ionescu - Ecologie şi societate, Editura Ceres,
Bucureşti, 1991.
Claudiu Vodă - Din secretele naturii şi ale lumii
înconjurătoare, Editura Didactică şi
C. Sima, ş. a. - Ecologie şi protecţia mediului
înconjurător, Editura Independenţa
Economică, Piteşti, 2000.
278
CONCURSUL LITERAR - FORMĂ EFICIENTĂ DE

ACTIVITATE EXTRACURRICULARĂ
Roman Andreea
Școala Gimnazială „Mihai Drăgan” Bacău
Activitatea în cadrul lecției, oricât de bine ar fi

organizată și oricât de bogat ar fi conținutul cunoștințelor, nu
poate satisface setea de investigare și de cutezanță creativă,
trăsături specifice copiilor. Ei au nevoie de acțiuni care să le
lărgească universul lor de cunoaștere, să le ofere prilejuri de a
se bucura învățând. Așadar, procesul educațional trebuie „să
îmbrace” și forme de muncă didactică complementare lecției
obișnuite.
Activitățile extracurriculare vin în întâmpinarea nevoii
actuale a copiilor de a se dezvolta simultan pe plan intelectual,
sportiv și artistic sau, pur și simplu, de a aprofunda o anumită
materie sau anumite cunoștințe. Aceste activități stimulează
nevoia de schimbare, creând noi modalități de a învăța, oferă
elevilor posibilitatea să se destindă, să-și valorifice pasiunile și
preocupările. Astfel de activități cuprind : excursii, drumeții,
serbări școlare, spectacole de teatru, întâlniri cu specialiști din
diferite domenii, cu personalități, concursuri pe diverse teme,
jocuri. Activitățile sunt apreciate atât de elevi, cât și de factorii
educaționali, pentru că valor ifică și dezvoltă interesele și
aptitudinile elevilor, contribuie la dezvoltarea armonioasă a
personalității lor, stimulează solidaritatea de grup, spiritul de
întrajutorare, gândirea critică, cultivă valori morale.
Am organizat diverse tipuri de activități în afara orelor
de curs, dar mă voi referi în detaliu la concursul „Tot mai
citesc măiastra-ți carte...”. Scopul acestuia a fost motivarea sau
remotivarea elevilor pentru lectură, pentru cultivarea plăcerii
de a citi, de a se apropia de bibliotecă, de carte. Grupul țintă l-
au reprezentat elevii clasei a V-a. Regulamentul concursului,
279
alcătuit împreună cu elevii, a prevăzut două etape : prima -

preselecția, la care a participat întreaga clasă, probele constând
în întrebări privind lectura suplimentară recomandată la
sfârșitul clasei a IV-a, iar a doua - finală, la care au fost
promovați 16 elevi, împărțiți în patru grupe, prin tragere la
sorți.
Probele de la ultima etapă au fost următoarele :
I. Precizați autorul!
Exemplu:
1. Torcea, torcea, fus după fus,
Din zori şi până-n seară;
Cu furca-n brâu, cu gândul dus,
Era frumoasă de nespus
În portu-i de la ţară...
…………………………………………..
2. De cum s-a ivit lumina.
A ieşit din stup albina,
Să mai vadă, izma creaţă
A-nflorit de dimineaţă?
…………………………………………………
II. Care-i titlul?
Exemplu:
1. Bate vântul dintr-o parte,
2. Iarna-I ici, vara-I departe
3. .………………………..
4.
2. S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării,
S-au dus zilele Babei și nopțile vegherii.
……………………………………………………..
III. Care-i anotimpul?
Exemplu:
1. Un zarzăr mic, în mijlocul grădinii,
Și-a răsfirat crenguțele ca spinii
280
De frică să nu-i cadă la picioare,

Din creștet, vălul subțirel de floare.
…………………………………………….
2. Râzând cu capul dat pe spate,

Un mac își scutură pe rând
Petalele însângerate.
……………………………………..
IV. Cinci autori - cinci titluri (Stabiliți corespondența autor

- operă)
Exemplu:
A1. Ion Creangă B. a)
Noapte de vară
2. Petre Ispirescu b)
Bănu țul
3. George Coșbuc c)
Oaspeții primăverii
4. Vasile Alecsandri d)
Concertul primăverii
5. Tudor Arghezi e) Fata
moșului cea cuminte
V. Care este prenumele?

1. Topârceanu……….
2. Hogaș……………..
3. Sorescu……………
4. Blandiana………….
5. Gârleanu…………..
VI. Figuri de copii în literatura română

Exemplu:
1. Aicea-I foarte bine…Văd că este salteluță și pernuță de
mușchi.
281
2. Da’ tu de ce tragi? mă-ntrerupe maioru, lucrând cu lingura în

cheseaua de dulceață.
Titlul operei Personajul Autorul
Concursul și-a atins obiectivele propuse. Toți elevii, fie

concurenți, fie spectator, au participat intens la activitate,
creând o atmosferă plăcută de emulație, și au fost răsplătiți cu
premii special din partea sponsorilor (comitetul de părinți ai
clasei). Câștigătorii au primit diplome în funcție de locul pe
care s-au clasat.
282
UNITATEA BISERICII ÎN CONCEPȚIA SFÂNTULUI

IOAN GURĂ DE AUR
Profesor dr. Bogdan Botezatu
Repere biografice
Sfântul Ioan Gură de Aur sau Hrisostom (+407 d.Hr.)
este cel mai de seamă reprezentant al Școlii antiohiene. A văzut
lumina zilei la Antiohia, în anul 354 d.Hr., cel mai frumos oraș
al Asiei, supranumit din timpul urmașilor lui Alexandru cel
Mare (336-323 î.d.Hr.) ”Podoaba Orientului”.178 Tatăl său,
Secundus, mare dregător militar, a murit curând după nașterea
sa. Mama sa, Antusa, dintr-o familie bogată, rămasă văduvă la
doar 20 de ani, nu s-a recăsătorit, ci s-a dedicat în totalitate
fiului ei. Dealtfel, ea este transmițătoarea primelor elemente ale
educației creștine pe care a primit-o copilul Ioan.
A studiat Retorica cu renumitul profesor păgân
Libanius, căruia i-a fost cel mai strălucit elev, și Filosofia, cu
învățatul Andraganthius. Libanius, cunoscând talentul oratoric
și cunoștințele științifice și oratorice ale Sfântului Ioan Gură de
Aur, fiind întrebat la sfârșitul vieții sale cine ar fi în stare să-l
urmeze, a răspuns: „Ioan, de nu mi l-ar fi răpit creștinii”.179
A studiat, conform informațiilor existente, și Dreptul,
profesând o perioadă avocatura. Demn de relatat este faptul că
abia în anul 372 d.Hr. a primit Sfânta Taină a Botezului.
Anul 374 d.Hr. aduce retragerea sa în Munții Antiohiei,
imediat după decesul mamei sale, urmând o perioadă de
maximă asceză (timp de 4 ani).
Din 380 d.Hr. începe intrarea sa în ierarhia bisericească,
178
Preotul Prof.Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală,
Manual pentru Seminariile teologice, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004, p.201.
179
Sozomen, Ist.bis., VIII, 2, apud. Preotul Prof.Dr.Ioan Rămureanu, op.cit.,
p.202.
283
când a fost hirotonit diacon de către Episcopul Meletie al

Antiohiei. A slujit în această treaptă timp de 6 ani, perioadă în
care a scris cea mai însemnată lucrare educativ-morală,
”Despre preoție”, în șase cărți. 180
Anul 386 d.Hr. aduce hirotonia în treapta de preot, de
către Episcopul Flavian al Antiohiei, încredințându-i-se și
misiunea de predicator. Perioada preoției sale a durat 12 ani,
timp în care a desfășurat o activitate misionară și predicatorială
uimitoare, activități care l-au făcut celebru.
În 397 d.Hr. moare Patriarhul Nectariei al
Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur fiind ales
patriarh al capitalei, o influență covârșitoare în desemnarea sa
având-o Eutropiu, ministru cu mare putere al împăratului
Arcadie. Hirotonia în treapta de ierarh a avut loc la 26 februarie
397 d.Hr.
Anul 403 d.Hr. avea să aducă mari neplăceri
Patriarhului Ioan al Constantinopolului, datorită faptului că din
momentul numirii sale ca Patriarh, în 397, s-a arătat un
moralist intransigent, fără menajamente și concesii, sau
compromisuri, atunci când se punea problema ca idealului
Evangheliei să fie trăit și împlinit. Are loc un Sinod la Stejar,
în 403 d.Hr., care îl depune din scaun pe Sfântul Ioan, fiind
exilat de către împăratul Arcadie în Bitinia. Numai presiunea
exercitată de către revolta poporului a făcut să fie rechemat
imediat și repus în scaun. În Postul Paștelui din anul 404 d.Hr.,
la îndemnul dușmanului său de moarte, împărăteasa Eudoxia,
este depus pentru a doua oară din scaun, în urma Sinodului
convocat de către Episcopul Teofil al Alexandriei. După ce a
fost arestat la palat, după Rusalii, la 20 iunie 404 d.Hr., a fost
trimis în exil la Cucuz sau Arabissos, în Armenia Mică,
ajungând la destinație după un drum de 77 de zile,lipsurile și
180
A se vedea Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigore de Nazianz și Sf. Efrem
Sirul, Despre preoție, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1998, pp.21-168.
284
suferințele fiind crunte. Este exilat apoi la Pityus, o localitate

de pe coasta răsăriteană a Mării Negre. Voia lui Dumnezeu a
făcut să nu ajungă până în acest mic orășel, ci să treacă la
Domnul, la Comana din Pont, în ziua de 14 septembrie 407
d.Hr. (Înălțarea Sfintei Cruci), rostind: ”Slavă lui Dumnezeu
pentru toate”.
Sunt câteva aspecte biografice fundamentale care
trebuiesc cunoscute, mai ales că întreaga Creștinătate, din toate
timpurile, trebuie să-i rămână recunoscătoare pentru
îndrumările și învățăturile sale.
Actualitatea temei Unității Bisericii în concepția
Sfântului Ioan Gură de Aur
Este o problematică mai actuală ca oricând aceasta a
Unității Bisericii, mai ales astăzi, când Biserica lui Hristos este
atât de amenințată în unitatea ei, atât din partea adversarilor
externi, cât mai ales a celor interni, prin adversarii interni
împlinindu-se înseși cuvintele Mântuitorului Iisus
Hristos:”Căci mulți vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt
Hristos, și pe mulți îi vor amăgi…Iar din pricina înmulțirii
fărădelegii, iubirea multora se va răci”(Matei 24, 5-12),
provocând dezbinări între creștini.
Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur din vremea aceea
sunt desăvârșite și se potrivesc atât de bine și pentru toate
„Antiohiile din ziua de azi !”181.
Ereziile și sectele, dușmanii interni ai Bisericii, sunt tot
atât de vechi ca și Creștinismul, tulburând adesea Biserica,
rupându-se de la sânul ei, părăsind învățătura apostolică și
afectând astfel unitatea lăuntrică a Bisericii.182
181
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte alese, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia,
2002, p.7.
182
Istoria Bisericească Universală, Manual pentru uzul studenților
Institutelor Teologice, vol. 1, București, 1956, p.109, apud Arhid.
Prof.Dr.Constantin Voicu, Studii de Teologie patristică, Ed. Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004, p.289.
285
Sfânta Scriptură și apoi Sfinții Părinți, ca parte a Sfintei

Tradiții, au subliniat importanța Bisericii și necesitatea păstrării
ei, arătând că în ființa ei Biserica este una sau unică, existând o
singură Biserică adevărată în raport cu orice alt așezământ care
și-ar lua tot numele sau titulatura de ”Biserică”. Dintr-o altă
perspectivă, Biserica este unitară, în sensul că ea alcătuiește un
întreg organic prin conținutul și structura ei.183 Paginile Sfintei
Scripturi, mă refer la cele nou-testamentare, sunt impregnate de
tema aceasta a Unității Bisericii. Astfel, Mântuitorul cerea
tuturor celor care aveau ca deziderat fundamental să intre în
”Biserica Sa” (Matei 16,18), să se lepede de sine, să-și ia
crucea și să-I urmeze Lui (Luca 9,23), renunțări și eforturi din
ce în ce mai grele pentru omul de astăzi. Cunoscând însă
slăbiciunea omenească, ”Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat fiind” (art.2 din Crez), și prevăzând sau anticipând
dizidențele ce se vor ivi între cei înmănuncheați în Biserica Sa,
El Se roagă Tatălui ceresc ”ca toți să fie una” (Ioan 17-21),
făgăduind că va fi mereu în mijlocul celor adunați în numele
Lui (Matei 18, 20)184. Dar ce putem înțelege prin conceptul
acesta de ”Unitate a Bisericii”?.
”Unitatea Bisericii” se manifestă în unitatea creștinilor,
a credinței, a cultului și a structurii canonice principial unitare
în Creștinismul primar.185
Rolul Creștinismului în primele trei veacuri s -a putut
împlini pe deplin prin înfrățirea credincioșilor într -o unitate a
credinței și a dragostei, două dintre virtuțile cardinale, alături
de nădejde. Cu toate acestea, ereziile i-au împărțit în
comunități separate, iar sectarismul a tulburat unitatea și
183
Pr.Prof.Dr. Isidor Todoran, Unitatea Bisericii în perspectiva ecumenistă,
în rev. „Ortodoxia”, XXV (1973), nr.3, pp.339.
184
Gustave Bardy, En lisant les Peres, Paris, 1933, pp.57-58, apud. Arhid.
Prof. Dr. Constantin Vociu, op.cit, p. 289.
185
Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, art.cit., p. 339.
286
armonia Bisericii.186
Nici epoca Sfântului Ioan Gură de Aur nu a fost lipsită
de astfel de ispite, de încercări sau de vicisitudini pentru
Biserică. Unitatea Bisericii, pentru care lupta cu atâta patos
Sfântul Ioan, era subminată de ereziarhi, pe fondul unor
schimbări politice și crize interne. În ciuda legislației statului
existentă în acele vremuri, ca dovadă a ”simfoniei” dintre Stat
și Biserică, legislație care în niciun caz nu îi favoriza pe eretici,
împărații erau uneori lipsiți de consecvență și nehotărâți, unora
dintre eretici acordându-li-se drepturi pe care nu le avuseseră
anterior. La fel cum se întâmplă și astăzi, din păcate, când se
proliferează tot felul de încercări de a se impune practici
anticreștine, imorale și amorale, printr-o serie de acte
legislative (legalizarea prostituției, a căsătoriilor dintre
persoane cu același sex, a eutanasiei ș.a.m.d.), cu scopul bine
stabilit de a se crea acte provocatoare la adresa Bisericii, a
Creștinismului în general, ereticii din vremea Sfântului Ioan
Gură de Aur au profitat de această situație confuză, în special
arienii, eunomienii și donatiștii, care s-au dedat la acte
provocatoare pentru ortodocși. 187
Trebuie cunoscut un fapt extrem de important și anume
că Sfântul Ioan Gură de Aur asistase la cele mai puternice
asalturi arianiste și la cele mai pasionante lupte între partide,
care s-au abătut și asupra Antiohiei, în perioada tinereții sale.
Din momentul în care își începe activitatea misionară de păstor
de suflete (diacon, preot, ierarh-patriarh) - învățător, aceste
erezii fuseseră îndepărtate în esență, iar cele ce urmau să apară
încă nu se manifestau. Prin urmare, Sfântul Ioan nu a luat parte
în mod direct, special la numeroasele controverse dogmatice
186
Prof.Teodor M. Popescu, Schisma de la 1054 văzută azi, în rev.
„Mitropolia Olteniei”, VI (1954), nr.9-10, septembrie-octombrie, pp.448-
449.
187
Idem, Epoca Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. „Ortodoxia”, IX
(1957), nr.4, pp.538-539.
287
ale secolului IV d.Hr., decât în măsura în care anumite lămuriri

ocazionale și edificarea necesară a celor care îl ascultau o
cerea.
O sistematizare a problematicii legate de unitatea
Bisericii, o expunere dogmatică sau polemică foarte structurată
în acest sens, nu vom găsi în cuvântările, comentariile și
epistolele sale. El a luptat și apărat, prin cuvânt și faptă, în
măsura împrejurărilor timpului său, unitatea Bisericii, care era
amenințată de partide religioase rivale Ortodoxiei. Aceste
eforturi susținute sunt cele care ne îndreptățesc a-l numi,
împreună cu o mulțime d e Sfinți Părinți ai Bisericii, „Gură de
Aur-atletul lui Hristos”.188 Este o titulatură extrem de
plastică, specifică primelor secole ale Creștinismului, când
bărbații și femeile care luptau pentru dobândirea gloriei
sfinților erau numiți „Atleții lui Hristos”.
Cu toate că problematica unității Bisericii l -a preocupat
doar ocazional și tangențial pe Sfântul Ioan Gură de Aur,
totuși, analizând bogata sa operă teologică și literară, vom
desprinde o serie de idei teoretice și practice legate de această
problemă.
Sfântul Părinte are sentimentul răspunderii față de
păstrarea unității Bisericii, sentiment izvorât din acela al
adâncii venerații față de însăși ființa Bisericii. El numește
Biserica „mamă” datorită întemeierii ei de Apostoli și înălțării
ei prin puterea lui Hristos,189 Care iubește Biserica mai mult
decât cerul, luând un trup ceresc, trupul Bisericii.190
Sfântul Ioan Gură de Aur aseamănă Biserica unui
munte, asemănare ce denotă stabilitatea, înălțimea și puterea ei
neclintită. În fiecare zi, Biserica își deschide sânul ei și
188
A se vedea pe larg Virgil Gheorghiu, Gură de Aur atletul lui Hristos, Ed.
Deisis, Sibiu, 2004.
189
La începutul Faptelor Apostolilor, P.G., LI, col.77.
190
Cuvânt înainte de exil, P.G., LII, col. 429.
288
îmbrățișează toate neamurile. 191

Astăzi, mai mult parcă decât în alte perioade vitrege
pentru ființa Bisericii, este mai important a se înțelege faptul că
Biserica strălucește mai luminos decât soarele, în timp ce
dușmanii ei s-au stins împreună cu puterea lor, pentru că
Biserica este nemuritoare.192
Pacea Bisericii, ca însușire rezultantă din unitatea
Bisericii, nu atârnă numai de virtutea slujitorilor lui
Dumnezeu. Esențială este sfințenia oamenilor, oameni care
trebuie să se bucure de această pace atât de valoroasă, o pace
oferită tuturor oamenilor, după exemplul celei oferite ca dar de
mare preț apostolilor Săi. 193
Pacea și armonia între oameni reprezintă fundamentul
sau temelia principală a unității Bisericii și a solidarității
creștinilor. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur face referire
la „frățietatea creștină”, îndemnându-ne ”să nu ne mulțumim
de a căuta numai propria noastră mântuire…Ceea ce ne
determină slăbiciunea noastră, ceea ce ne face să fim lesne
biruiți de oameni și de diavol, este tocmai egoismul. Nu ne
protejăm unii pe alții, nu ne facem o cetate din iubirea de
Dumnezeu, ci căutăm prieteniei noastre alte întemeieri:
rudenia, obișnuința, vecinătatea. Suntem prieteni pentru cu
totul alt temei decât pietatea- pe când singură pietatea ar
trebui să ne unească prin prietenie”.194
Continuând linia interpretării deschise de Sfântul
Apostol Pavel, care numește Biserica „ Biserica lui Dumnezeu”
(Efeseni 2, 20), Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că Biserica
trebuie să fie una, căci numele „Bisericii” (din punct de vedere
strict etimologic) nu este acela de dezbinare, ci de unire și
armonie.
191
Comentar la Isaia, P.G., LVI, col.129.
192
Cuvânt înainte de exil, P.G., LII, col. 429.
193
Omilia XXXII la Matei, P.G., LVII, col.384.
194
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte alese, p.41.
289
Considerațiile anterioare ne îndreaptă gândul și către

dimensiunea socială a gândirii patristice. În acest sens, Luigi
Padovese195 arată că Sfântul Ioan Gură de Aur, ca și întreaga
pleiadă de predicatori creștini ai secolelor IV-V d.Hr., făcând
referire la tema unității Bisericii, a creștinilor în general, lasă să
se înțeleagă că o depășire a nedreptăților de care suferea
societatea din vremea lor izvorăște din schimbarea interioară a
omului și nu dintr-o simplă schimbare a structurilor la care nici
măcar nu se gândeau acești Sfinți Părinți ai Bisericii.196 Pusă în
paralel cu tema „Unității Bisericii în concepția Sfântului Ioan
Gură de Aur”, temă ce reprezintă preocuparea mea pe
parcursul acestui articol, tema despre „dimensiunea socială a
gândirii patristice” demonstrează, o dată în plus, tensiunea
eshatologică ce constituie una din caracteristicile creștine. În
virtutea acestei tensiuni, predicatori ca Sfântul Ioan Hrisostom,
Ambrozie, Fericitul Augustin recunosc că cel ce este creștin se
află în centrul unui bipolarism, între un „deja” și un „nu încă”.
Având conștiința acestei tensiuni eshatologice, a urcușului
duhovnicesc pe care trebuie să-l parcurgă, misiunea creștinului
va consta în a trăi în prezent fără să uite ziua de mâine.
Dealtfel, pentru menținerea și apărarea unității Bisericii,
Sfântul Ioan Gură de Aur nu a ostenit să-i facă pe credincioși,
prin povățuiri și îndemnuri, dar mai ales prin exemplul vieții
personale, să cultive legătura păcii și unirea dragostei
întreolaltă.
Realități care caracterizau societatea contemporană a
marilor Părinți ai secolelor IV-V d.Hr., aflați în fruntea
Bisericilor iubirii tind să se manifeste și în zilele noastre.
Aceste realități duc la o înjosire datorată invidiei unora asupra
195
A se vedea articolul „Dimensiunea socială a gândirii patristice”,
pp.269-282, în Ioan I. Ică jr., Germano Marani, Gândirea socială a
Bisericii. Fundamente-documente-analize-perspective, Ed.Deisis, Sibiu,
2002.
196
Ibidem, p.281.
290
altora. Lucrarea care trebuie îndeplinită pentru alcătuirea unui

singur trup, adică zidirea sufletească a celorlalți, pare din ce în
ce mai dificilă, aproape imposibilă. Nu trebuie să ne fie frică,
rușine de a împlini ce îndemna Sfântul Ioan cu peste un
mileniu și jumătate în urmă, adică de a rușina, de a tăia în
carnea mădularelor corupte, adică în sufletele fraților noștri
nepăsători și lași. Este necesar a -i scoate pe astfel de frați, de a-
i smulge din lâncezeala care este un fel de putreziciune și de a-i
aduce la restul trupului, la Biserică.197
Despre aceste realități cu care s-a confruntat societatea
încă din primele secole după apariția Bisericii, și pe care le
trăim și astăzi, ne vorbește Sfântul Ioan și în Cuvântul la
Duminica a 9-a după Cincizecime, cuvânt ce tratează tema
„Privirea nenorocirilor celor multe din lumea aceasta pot
întări credința noastră în pronia cea dumnezeiască”.198
Menționează Sfântul Ioan că viața noastră pe pământ este plină
de tulburări și traiul nostru plin de frământări și de neliniște.
Sunt aspecte mai actuale ca oricând. Acesta este un adevăr ce
nu poate fi evitat, ascuns, „ținut sub obroc”, așa cum afirmă
Sfânta Scriptură. Dar totuși, arată în continuare marele
cuvântător al Ortodoxiei, nu aceasta ne face pe noi nenorociți.
Vectorul care mărește această „nenorocire a noastră”199 vine
din motivația că nu căutăm să biruim aceste neliniști și
tulburări, ce pun în pericol însăși unitatea Bisericii, ca însușire
fundamentală a acesteia. Scăderea bărbăției, a curajului duce la
o petrecere a vieții caracterizată de o permanentă tristețe. Nu
lucrurile în sine sunt cauzele tristeților și tânguirilor omenești,
ci însăși oamenii sunt cei vinovați.
197
Pentru cei care au venit la adorare, P.G., LI, col. 174.
198
Sf. Ioan Gură de Aur, Predici la duminici și sărbători, traduse și
orânduite după Duminicile și sărbătorile anuale ale Bisericii ortodoxe de
Episcopul de Roman Melchisedek, Ediția a II-a, Ed. Bunavestire, Bacău,
1997, pp.97-102.
199
Ibidem, p.97.
291
Viața „trupului” Bisericii are ca hrană tocmai coeziunea

membrilor ei. A nu împărtăși învățătura și celorlalți credincioși
va duce la înmulțirea lașității și a invidiei.
Sufletul Sfântului Ierarh era chinuit la gândul că mulți
dintre frații săi piereau, cea mai mare parte a „trupului„
Bisericii părând a fi lipsită de mișcare și de viață,200constatând
dezbinarea creștinilor.
Nu putem contesta faptul că Biserica este o alcătuire de
cele mai contrastante elemente, ea fiind, totuși, o singură
turmă. Există oameni buni, blânzi, delicați, dar ea cuprinde și
oameni răi, cruzi, sălbatici. Aceste categorii sunt dezbinate de
invidia și ura pizmașă, o boală care reprezintă rădăcina tuturor
relelor.
Pericolul existent în epoca Sfântului Ioan era acela al
anarhiei, un rău, un izvor a nenumărate calamități sociale, un
principiu al dezordinii și tulburărilor. În Biserică, anarhia este
cu atât mai dăunătoare, deoarece în ea (în Biserică) puterea este
mai mare, mai sublimă, decât în celelalte componente ale
societății, cel puțin dacă ne gândim la acele componente cu
caracter instituțional. Anarhia aduce cu sine pustiire, răutatea în
forma cea mai crudă.
Sfântul Ioan Gură de Aur evidențiază, cu maximă
acuratețe, cauzele care determină apariția dezbinării și
modurile de manifestare a acesteia. Aceste cauze sunt
reprezentate de diavol, de bogăția și înțelepciunea lumească, de
dorința de putere, de mândrie sau simțământul trufiei, de
lăcomie, de abuzul celor bogați.
Modurile în care aceste cauze își găseau manifestarea
concretă, ca și în zilele noastre, dealtfel, erau mândria sau lauda
cu darurile primite de la Duhul Sfânt, ceea ce stârnește invidii
dăunătoare pentru pacea Bisericii.
Dezbinarea datorată chestiunilor de credință prin
200
Pentru cei care nu au venit la adorare, P.G., LI, col.174.
292
imitarea filosofilor greci era un alt mod de manifestare ce

punea în pericol unitatea Bisericii. Astăzi, această realitate
subzistă prin fenomenul sectar, prin prozelitismul religios.
Dezbinarea în secte a creștinilor a fărâmițat pur și simplu
Biserica lui Hristos.
Statornicia și fidelitatea față d e Biserică sunt
fundamentale. Maniera în care trebuie prezentată această
problematică nu este nici pe departe constrângerea venită din
partea puterii bisericești, ci stăruința pentru săvârșirea binelui
în mod liber, pe baza liberului-arbitru cu care ne-a învrednicit
Dumnezeu prin însăși actul creației. Dorința lui Dumnezeu
Insuși e aceea de a prisosi iubirea și armonia deplină,
dezbinarea neavând ce căuta.
Unitatea dorită de Dumnezeu stăpânește numai atunci
când credem în același lucru. Aceste idei care reflectă
concep ția Sfântului Ioan Gură de Aur despre unitatea Bisericii
sunt dispersate, în scrierile sale, dar ele au la bază învățătura
revelată a Sfintei Scripturi, reflectată atât în scrierile nou-
testamentare, dar și în cele vetero-testamentare.
Citind textele Sfântului Ioan Gură de Aur, descoperim
forța argumentației sale, stilul său pasionant, sincer, vioi și
foarte plastic, însușiri ce demonstrează un temperament plin de
râvna apostolică, de o dragoste imensă față de cei pe care-i
păstorea, de dorința de a ajunge la mântuirea lor.
Este un fin și profund cunoscător al sufletului omenesc,
putând să identifice slăbiciunile, temerile acestuia, cauzele care
duc la îndepărtarea de adevăr. Toate aceste preocupări ale
Sfântului Ioan se bazează pe accentuarea temeliilor
dumnezeiești ale Bisericii.
Actualitatea temei tratate este evidentă, rostul nostru pe
pământ, ca și „coroană” a creației lui Dumnezeu, „chipuri” ale
lui Dumnezeu, dar mai ales ca și creștini, fiind acela de a păstra
cu grijă și cu stăruință de neclintit învățătura primită și păstrată
ca testament de origine divină, de a nu ne lăsa distruși de
293
învățăturile false, greșite, născute din răutatea și viclenia unor

oameni. Trebuie să fim caracterizați de trezvia minții pentru a
nu cădea în capcana în care suntem împinși, capcana rătăcirii,
rătăcire la care sunt expuse sufletele oamenilor dezbinați,
separați. Tulburările din lumea contemporană, răsturnarea
adevăratelor valori sunt multiple, numărul celor care tulbură și
strică dreapta credință fiin d mai numeros ca niciodată.
Sfântul Ioan nu cere contemporanilor săi nimic
imposibil, ci doar o inimă caldă, un suflet plin de virtuți, prin
aceste calități rugăciunea creștinilor putând să fie desăvârșită.
Având în vedere maniera în care și-a desfășurat întreaga
sa activitate, putem conchide, împreună cu vrednicul de
pomenire Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist,201 că
moștenirea lăsată Creștinătății de Sfântul Ioan Gură de Aur
depășește ca întindere, și nu de puține ori ca profunzime și ca
realizare literară, opera celorlalți Sfinți Părinți.
Prin multiplele sale preocupări, prin atitudinea și
concepția sa la nivelul gândirii teologice, Sfântul Ioan Gură de
Aur se integrează natural, firesc în învățătura și practica
Bisericii dreptmăritoare a Domnului și Mântuitorului nostru
Iisus Hristos, garanție a veșniciei și a desăvârșirii ei, dar, mai
presus de orice, a mântuirii tuturor credincioșilor creștini.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare
1. ***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed Institutului Biblic

și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1991.
2. Ioan Gură de Aur, Sfântul, Cuvinte alese, Ed.

Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002.
201
Prea Fericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Române, în Cuvânt înainte la
Gheorghe Badea, Flori alese din învățătura Sfântului Ioan Gură de Aur, Ed.
Sfântul Mina, Iași, 2004, p.8.
294
3. Idem, Predici la duminici și sărbători, traduse și

orânduite după Duminicile și sărbătorile anuale ale
Bisericii ortodoxe de Episcopul de Roman
Melchisedek, ediția a II-a, Ed. Bunavestire, Bacău,
1997.
4. Ioan Gură de Aur, Sfântul, Grigore din Nazianz,
Sfântul, Efrem Sirul, Sfântul, Despre preoție, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1998.
Lucrări în volum
5. Badea, Gheorghe, Flori alese din învățătura Sfântului
Ioan Gură de Aur, Ed. Sfântul Mina, Iași, 2004.
6. Gheorghiu, Virgil, Gură de Aur atletul lui Hristos, Ed.
Deisis, Sibiu, 2004.
7. Ică, Ioan I. jr., Marani, Germano, Gândirea socială a
Bisericii. Fundamente-documente-analize-perspective,
Ed.Deisis, Sibiu, 2002.
8. Rămureanu, Preotul Prof. Dr. Ioan, Istoria Bisericească
Universală, Manual pentru Seminariile teologice, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 2004.
9. Voicu, Arhid.Prof.Dr.Constantin, Studii de Teologie
patristică, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004.
Studii și articole
10. Popescu, Prof.Teodor M., Schisma de la 1054 văzută
azi, în rev. ”Mitropolia Olteniei”, VI (1954), nr.9-10,
septembrie-octombrie, pp.448-455.
11. Idem, Epoca Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev.
”Ortodoxia”, IX (1957), nr.4, pp.531-555.
12. Todoran,Pr.Prof.Dr.Isidor, Unitatea Bisericii în
perspectiva ecumenistă, în rev.”Ortodoxia”, XXV
(1973), nr.3, pp.337-346.
295
DE LA GUVERNARE LA DOMINAŢIE.
ÎNTRE POLITICĂ ŞI MORALĂ –
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR ŞI PUTEREA
POLITICĂ
(Scurte consideraţii)
Prof. Aurelian Botezatu
Lectura cărţii lui Michel Senellart, Artele guvernării, de

la conceptul de regimen medieval la cel de guvernare, Editura
Meridiane, Bucureşti, 1998, pune în discuţie, pe lângă
conceptele amintite, şi problema raportului dintre Stat şi
Biserică, putere politică versus putere spirituală, politician şi
preot.
Ca majoritatea scriitorilor occidentali, Michel Senellart
încearcă să accentueze punctul de vedere conform căruia
gândirea politică medievală a fost marcată, în special, de ideile
augustiniene,202 prea puţini luând în considerare opiniile
autorilor orientali (ortodoxe), privind opoziţia între regere (a
dirija, a guverna, a comanda) şi a domina, ceea ce presupune
antiteza între rex şi tiran. Regere, activitatea de a guverna, de a
conduce un popor este, aşadar, contrariul dominaţiei.203
Autorii medievali, putem să-i includem aici şi pe Sfinţii
Părinţi, chiar dacă sunt la trecerea dintre epocile istorice
consacrate, au indus ideea de suveranitate a principilor
202
Fac referire la Sfântul Augustin – n. 13 noiembrie 354 - m. 28 august
430 (în Biserica Ortodoxă este considerat Fericit), episcop la Hippo
Reggius – în Africa de Nord, filosof, teolog şi doctor al Bisericii considerat,
prin opera sa, puntea de legătură între filosofia antică şi cea medievală; A se
vedea Henri-Irenee Marrou, Sfântul Augustin şi sfârşitul culturii antice,
traducere de Dragan Stoianovici şi Lucia Waldt, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1997;
203
Michel Senellart, Artele guvernării, de la conceptul de regimen
medieval la cel de guvernare, traducere din limba franceză de Sanda
Oprescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1998, p. 15-16;
296
temporali, dacă nu direct autorităţii spirituale a Bisericii, cel

puţin unei finalităţi spirituale definite de ecleziologia
creştină.204 Părinţii Bisericii, însuşi Sfântul Ioan Gură de Aur,
au gândit guvernarea nu pe fondul absenţei unui suveran, ci
pornind de la un regimen ecleziastic, cel al sufletelor, căruia
Biserica îi defineşte condiţiile în locul regelui. Sufletele trebuie
conduse spre perfecţiune printr-o guvernare neviolentă, print-
un control exercitat asupra vieţii lor afective şi morale prin
cunoaşterea tainelor inimii lor şi prin aplicarea unei pedagogii
subtil individualizate.205
O problemă foarte importantă este cea a naşterii
statului, a dominaţiei omului de către om, cea care taie istoria
în două şi face ca societăţile umane să intre într-o epocă
complet nouă – foarte exact, le face să intre în istorie, dacă prin
aceasta vrem să înţelegem nu că le face să treacă de la
imobilitate la mişcare, ci faptul că apariţia statului modifică
integral raportul lor de fapt cu schimbarea şi, în consecinţă,
ritmul de schimbare: în principiu nu s-a schimbat nimic
fundamental, se rămâne într-o economie religioasă a datoriei
faţă de legea transmisă, a intangibilităţii lucrurilor stabilite, şi
deci într-o dispoziţie teoretică împotriva istoriei. Dar indiferent
de credinţele şi atitudinile agenţilor, de ceea ce intenţionează şi
vor să facă, în practică ei sunt sortiţi de acum înainte, graţie
articulării însăşi a raportului social, să pună în chestiune
legitimitatea organizării colective până la nivelul
fundamentului ei sacru.206 Odată cu apariţia statului alteritatea
religioasă se întoarce în sfera umană. Deşi Altul religios îşi
păstrează, fireşte, exterioritatea faţă de această sferă, el
pătrunde aici şi se materializează. Odată cu Statul începe era
204
Ibidem, p. 18;
205
Ibidem, p. 23;
206
Marcel Gauchet, Dezvrăjirea lumii. O istorie politică a religiei,
Traducere şi postfaţă de Vasile Tonoiu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995,
p. 49;
297
contradicţiei între structura socialului şi esenţa religiosului.

Instrument decisiv al capturării zeilor în plasa istoriei,207
dominaţia politică este instrumentul fundamental al intrării
noastre în zona determinării religioase, în faţa căruia Sfinţii
Părinţi ai Bisericii Creştine au încercat să repare acest derapaj
şi să ofere soluţii. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur este printre cei
cărora le era conştient faptul că pentru creştini forţa statului era
inutilă: „Cei care trăiesc conform preceptelor religiei nu au
nevoie ca magistraţii să-i îndrepte.”.208
Despre Sfântul Ioan Gură de Aur s-au scris numeroase
lucrări, dar o scurtă prezentare a personalităţii sale se merită a
fi făcută pentru a înţelege ideile pe care le-a răspândit şi
contextul social, politic şi religios al vremii. Născut într-o
familie bogată, tatăl său fiind Magister Militium Orientes, la
Antiohia, între 344 şi 354, a rămas din nefericire orfan de tată
la puţin timp după naşterea sa. Mama sa, Antusa, făcea parte
dintr-o familie nobilă creştină din Antiohia. Rămasă văduvă la
20 de ani, Antusa nu s-a mai recăsătorit şi a avut grijă de
creşterea fiului său, Ioan. Educaţia clasică a primit-o de la
Libanius, cel mai mare retor păgân al epocii, şi de la filosoful
Andragatius.209 Primele elemente creştine le-a primit de la
mama sa, apoi instrucţia creştină s-a desfăşurat sub îndrumarea
lui Meletie, episcopul Antiohiei, a lui Diodor, stareţul unei
mănăstiri din Antiohia, şi a ascetului Carterie. Epoca de
formare şi nu numai a Sfântului Ioan Gură de Aur nu a fost
lipsită de vicisitudini pentru Biserică. Ereziile provocau
tulburări şi vicisitudini în cadrul ei. În confuzia generală
provocată de schimbările politice şi de crizele interne, tabere
rivale agitate de ereziarhi subminau unitatea Bisericii. Deşi
legile statului nu-i favorizau pe eretici, împăraţii erau uneori
207
Ibidem, p. 52;
208
Michel Senellart, op. cit., p. 69;
209
Gheorghe Badea, Flori alese din învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur,
Editura „Sf. Mina”, Iaşi, 2004, p. 4;
298
nehotărâţi şi inconsecvenţi, acordând unora dintre eretici

drepturi refuzate anterior. Dacă în tinereţea sa, Sfântul Ioan
Gură de Aur a asistat la cele mai acerbe asalturi arianiste şi la
pasionate lupte între partide, care s-au abătut şi asupra
Antiohiei, după ce s-a preoţit şi îşi începe activitatea de păstor-
învăţător, vechile erezii fuseseră în esenţă îndepărtate, iar cele
noi încă nu se afirmaseră. Sfântul Ioan nu a participat în mod
special la controversele dogmatice ale secolului al IV-lea decât
în măsura în care o cereau lămurirea ocazională şi edificarea
necesară a ascultătorilor lor.210 Şi, cu toate acestea,
Constantinopolul era plin de astfel de controverse dogmatice,
noi şi noi erezii apăreau fără încetare, şi ai fi zis că fiecare
individ îşi avea propria-i teologie: „Acest oraş, scria fratele lui
Vasile, Grigorie de Nyssa, la anii 380, este plin de muncitori şi
de sclavi, care sunt cu toţii nişte teologi profunzi, şi care
predică prin toate prăvăliile şi pe la toate colţurile de stradă.
Dacă-i cereţi cuiva să vă schimbe o monedă, acesta vă învaţă,
prin ce se deosebeşte Fiul de Tatăl; dacă întrebaţi cât costă o
pâine, … vi se răspunde că Fiul îi este inferior Tatălui; iar
dacă vreţi să ştiţi dacă baia e pregătită, răspunsul este că Fiul
a fost creat din nimic”.211 În acest context ajunge patriarh la
Constantinopol Sfântul Ioan Gură de Aur (Hrisostomul). Îi
deranja pe noii săi credincioşi prin faptul că lua în serios
creştinismul, condamnând deschis nedreptăţile şi imoralităţile
din acea vreme. A arătat că teatrul este un amuzament al
femeilor neruşinate, o şcoală de necuviinţă, de seducţie şi de
intrigi. I-a întrebat pe creştinii bogaţi din Constantinopol de ce
se cheltuiesc atâţia bani pentru a trăi în lux, în loc să dea cea
mai mare parte săracilor, aşa cum poruncise Hristos. I-a
210
Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Studii de teologie patristică, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
2004, p. 293;
211
Will Durant, Era credinţei. Apogeul Bizanţului. Civilizaţia Islamului,
vol. I, Editura Prietenii Cărţii, Bucureşti, 2003, p. 97;
299
condamnat pe clerici pentru că duceau o viaţă luxoasă şi

trândavă şi că le foloseau în mod echivoc pe femei ca
servitoare în casele parohiale; a destituit treisprezece episcopi
aflaţi sub jurisdicţia sa pentru desfrâu şi simonie; le-a reproşat
călugărilor din Constantinopol că stăteau mai mult pe străzi
decât în chiliile lor. Ioan chiar a pus în practică sfaturile din
predicile sale; a utilizat veniturile din dioceza sa nu pentru a
obţine fastul prin care se remarcau îndeobşte episcopiile
orientale, ci pentru a înfiinţa spitale şi pentru a-i ajuta pe săraci.
Nicicând nu mai auzise Constantinopolul predici aşa de
energice, de strălucite şi de cinstite. Nu mai era vorba de
abstracţii pioase, ci de precepte creştine, aplicate cu o
asemenea precizie încât uneori erau dureroase.212
Credincioşilor le plăcea să fie dojeniţi, dar nu să îşi schimbe şi
obiceiurile. Aşa că femeile au rămas la parfumurile lor, bogaţii
la banchete, preoţii la personalul de serviciu feminin, iar
teatrele la spectacolele lor; şi n-a trecut mult până când întregul
oraş – cu excepţia săracilor lipsiţi de orice influenţă, s-a ridicat
împotriva omului cu gură de aur. Împărăteasa Eudoxia, soţia
lui Arcadius, prin viaţa de huzur pe care o ducea, se afla mereu
în fruntea petrecăreţilor din capitală. A considerat că Ioan
făcuse aluzie la ea într-o predică şi i-a cerut lui Arcadius, un
soţ altminteri destul de slab, să convoace un sinod care să-l
judece pe patriarh; şi iată că în anul 403, în Calcedonia, s-a
reunit un sinod/conciliu al episcopilor răsăriteni. Ioan a refuzat
să se prezinte, declarând că nu trebuie să fie judecat de
duşmani. Sinodul/Conciliul l-a destituit, iar el a plecat în mod
discret în exil; dar în sânul poporului s-au ridicat proteste atât
de puternice încât împăratul, îngrozit, l-a rechemat şi i-a redat
funcţiile. După numai câteva luni, Ioan a denunţat din nou
comportamentul claselor înstărite şi a emis comentarii critice
cu privire la o statuie a împărătesei. Aceasta a cerut încă o dată
212
Ibidem, p. 99;
300
să fie expulzat, iar Teofil din Alexandria, mereu gata să

slăbească poziţia unui episcop rival, i-a amintit lui Arcadius că
decretul de demitere promulgat în Calcedonia era încă în
vigoare şi putea fi oricând aplicat. Au fost trimişi soldaţi, care
l-au ridicat pe Hrisostomul, l-au trecut Bosforul şi l-au
surghiunit într-un sat din Armenia (404). La auzul acestor
veşti, discipolii săi credincioşi au declanşat o răscoală
sălbatică, în cursul tumultoaselor lor acţiuni dând foc bisericii
Sfânta Sofia şi clădirii Senatului, aflat în apropierea acesteia.
Din exilul său, Hrisostomul li s-a adresat prin scrisori
împăratului Honorius şi episcopului Romei. Arcadius a
poruncit ca Ioan să fie mutat în îndepărtatul deşert Pitius din
Pont. Istovit, prelatul a murit la Comana, în cel de-al şaizeci şi
al doilea an al vieţii (407).213
Văzând, pe scurt, prezentarea vieţii Sfântului Ioan, cel
cu gură de aur, putem trage concluzia că a fost printre cei care
a luat la cunoştinţă, în mod practic, diferenţa dintre guvernare
şi dominaţie, dintre politică şi morală.
Dacă în primele trei secole, mulţi creştini credeau că, în
virtutea botezului, au redobândit libertatea descrisă în
Facerea/Geneza (1-3)214 şi, totodată capacitatea de a se guverna
pe sine, pierdută prin păcat, relaţia stat – religie, ulterioară
Edictului de la Mediolanum (313), a demonstrat că omul este
mult prea legat de politică/dominaţie şi stăpânii acestei lumi.
Destul de ciudat pentru noi, a comenta episodul din grădina
Raiului însemnă nu numai a înţelege trecutul omenirii, dar şi a
defini conduita creştinilor în epoca lor respectivă. Miza morală:
ce comportament sexual trebuia adoptat într-o societate care
autorizează divorţul, homosexualitatea şi prostituţia? Celibat
213
Ibidem, p. 100;
214
***, Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi purtarea de
grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988;
301
sau căsătorie, castitate sau moderaţie? Miza politică: ce

atitudine trebuie adoptată faţă de Statul roman, şi nu numai,
persecutor? Supunere, nesupunere, retragere departe de lume?
Într-un fel sau altul, chiar dacă majoritatea Sfinţilor Părinţi vor
susţine că mesajul principal al Evangheliei era libertatea sub
toate aspectele sale (faţă de autorităţi şi practicile sexuale
dominante, dar şi faţă de propriile dorinţe), ideea că tentativa
orgolioasă a lui Adam de a-şi întemeia propria sa guvernare
autonomă marchează începutul aservirii omului, al căderii în
păcat, al voinţei robite şi incapabile să-i poruncească trupului şi
a necesităţii coerciţiei,215 problema raportului dintre puterea
temporală, supunerea faţă de aceasta şi lumea spirituală au
reprezentat probleme esenţiale ale gândirii Sfântului Ioan Gură
de Aur.
Sfântul Ioan Gură de Aur şi creştinii din primele patru
secole, chiar și după 313, şi -au conceput Biserica drept o nouă
societate de indivizi autonomi care-şi rânduiau viaţa cu ajutorul
unei discipline personale şi nicidecum prin vreo constrângere.
„Revendicarea de autexousia – libertatea morală de a se
guverna pe sine – era virtual sinonimă cu Evanghelia”.216
Modelul stăpânirii de sine era Adam, omul primordial, care
prin apa botezului era curățat. Paradigmă nouă, de o extremă
importanță: înlocuind omul singur (Socrate, Diogene) cu
primul om (Adam) nu se schimba un model singular cu un
altul, ci se trecea de la o practică individuală a libertăţii, bazată
pe asceza raţională, la redobândirea sa colectivă datorită
acţiunii sacramentale. Refuzarea Statului nu mai era asociată cu
fuga din lume, ceea ce lăsa câmp liber organismelor de
dominaţie, ci cu crearea, în interiorul lumii păgâne, a unui
spaţiu colectiv, liber de orice constrângere.217
215
Michel Senellart, op. cit., p. 66
216
Ibidem, p. 67;
217
Ibidem, p. 68;
302
Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur, recunoscând că

acceptarea stăpânirii imperiale, efect al păcatului originar, este
condiţia menţinerii ordinii şi păcii – răul (violenţa, nedreptatea)
slujind drept leac împotriva răului (războiul tuturor împotriva
tuturor) – preciza că, în ceea ce îi priveşte pe creştini, forţa este
inutilă. Fricii care domneşte asupra relaţiilor umane în cadrul
cetăţii i se opune libera alegere din cadrul Bisericii. Ea nu
constituie o comunitate perfectă, dar dezordinea, dacă totuşi
apare, trebuie corectată fără violenţă, prin convingere. „Nu
suntem stăpâni absoluţi ai credinţei voastre, noi nu poruncim ca
nişte despoţi, iubiţii mei fii; noi suntem doar în slujba
cuvântului, nicidecum învestiţi cu vreo putere exterioară; noi
îndeplinim funcţia de consilieri care conving şi nu pe aceea de
magistraţi care emit hotărâri. Omul care sfătuieşte îşi rosteşte
gândul fără să-şi constrângă câtuşi de puţin ascultătorul, ci îl
lasă liber să facă ce va voi din cuvântul său”.218
Prin această distincţie între puterea exterioară şi slujirea
prin cuvânt, Sfântul Ioan Gură de Aur a delimitat nu doar
domeniul jurisdicţiei imperiale, stabilind graniţele unei
societăţi autonome, alcătuită din oameni egali, liberi şi stăpâni
pe ei înşişi şi a căror conducere se sprijină pe voinţa lor, el
formulează, în termeni care vor domina Evul Mediu, principiul
separării puterilor şi pe cel al superiorităţii spiritualului asupra
temporalului: „Regelui i-au fost încredinţate trupurile,
preotului sufletele”, „preoţii să fie pentru noi nu numai mai
înfricoşători decât marii demnitari şi decât împăraţii, dar mai
cinstiţi şi mai iubiţi chiar decât părinţii”.219 În timp ce această
din ultimă teză va fi reluată, începând din secolul al VII-lea, în
cadrul unei ecleziologii influenţate de augustinism, cea dintâi,
218
Ibidem, p. 69;
219
Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigore din Nazianz şi Sfântul Efrem
Sirul, Despre Preoţie, traducere, introducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1998, p. 47;
303
dimpotrivă, se va delimita viguros de gândirea occidentală

influenţată de Fericitul Augustin.
Concluzionând, putem afirma că la Sfântul Ioan Gură
de Aur autoexousion-ul proclamat de Sfinţii Părinţi greci, intrat
ca liberum arbitrium în limba latină, a fost o constantă a
gândirii sale şi a convingerii că toţi creştinii se pot guverna pe
sine fără coerciţia autorităţii statului. Dar, viaţa şi activitatea sa
au demonstrat că dominaţia se impune asupra guvernării, iar
interesele politice trec peste morala vremii.
BIBLIOGRAFIE:
1. ***, Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi

purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea
Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988;
2. Badea, Gheorghe, Flori alese din învăţătura Sfântului Ioan
Gură de Aur, Editura „Sf. Mina”, Iaşi, 2004;
3. Durant, Will, Era credinţei. Apogeul Bizanţului. Civilizaţia
Islamului, vol. I, Editura Prietenii Cărţii, Bucureşti, 2003;
4. Gauchet, Marcel, Dezvrăjirea lumii. O istorie politică a
religiei, Traducere şi postfaţă de Vasile Tonoiu, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1995;
5. Gură de Aur, Sfântul Ioan, din Nazianz, Sfântul Grigore şi
Sirul, Sfântul Efrem, Despre Preoţie, traducere, introducere
şi note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998;
6. Marrou, Henri-Irenee, Sfântul Augustin şi sfârşitul culturii
antice, traducere de Dragan Stoianovici şi Lucia Waldt,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1997;
7. Senellart, Michel, Artele guvernării, de la conceptul de
regimen medieval la cel de guvernare, traducere din limba
franceză de Sanda Oprescu, Editura Meridiane, Bucureşti,
1998;
304
8. Voicu, Arhid. Prof. Dr. Constantin, Studii de teologie

patristică, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004.
305
CUPRINS:
+IPS dr. Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului,

ASPECTE ALE GÂNDIRII TEOLOGICE A SFÂNTULUI
IOAN GURĂ DE AUR............................................................. 3
Prof. univ. Dr. Constantin Cucoş,
COMPLEMENTARITATE ȘI CONTINUITATE DINTRE
ȘCOALĂ ȘI BISERICĂ PRIVIND FORMAREA
RELIGIOASĂ......................................................................... 27
Pr. Gheorghe Anicoloae,
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, APĂRĂTOR AL
DREPTEI CREDINŢE, ÎNVĂŢĂTOR AL POCĂINŢEI,
LUMINĂTOR AL FAMILIEI CREŞTINE ŞI AL VIEŢII
MONAHALE ŞI PROMOTOR AL FILANTROPIEI
CREŞTINE.............................................................................. 42
Prof. Nechita Adrian-Viorel,
UN MODEL PEREN - PEDAGOGIA CREȘTINĂ A
SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR ................................... 58
Prof. Vasile Constantin,
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR - DASCĂLUL PRIN
EXCELENȚĂ AL ORTODOXIEI ......................................... 68
Prof. Andrei Ioana,
VALORI EDUCAŢIONALE ÎN CONCEPŢIA
PEDAGOGICĂ A SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR .... 76
Prof. Mihaela Chirica,
EDUCAŢIA RELIGIOASĂ ÎN LUMINA SFÂNTULUI
IOAN GURĂ DE AUR........................................................... 82
Prof. Avîrvarii Elena,
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR-REPER AL
PEDAGOGIEI CREȘTINE .................................................... 90
Pr. Ghineţ Sebastian,
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR – CUNUNĂ
NEVEȘTEJITĂ A BISERICII ................................................ 98
306
Prof. Bandraburu Floarea,

FRUMUSEȚEA LĂUNTRICĂ, ROD AL EDUCAȚIEI PRIN
IUBIRE ................................................................................. 103
Prof. Mioara Mărcuţă,
ATLETUL LUI HRISTOS - SFÂNTUL IOAN GURĂ DE
AUR ...................................................................................... 107
Prof. înv. Primar Anca-Nicoleta Gaşpar,
EDUCAȚIA COPIILOR ÎN OPERA SFÂNTULUI IOAN
GURĂ DE AUR.................................................................... 112
Prof. Dumea Ana-Sînzîiana, SFÂNTUL IOAN GURĂ DE
AUR – SFÂNT ŞI PEDAGOG............................................. 118
Prof. Ţuglea Răzvan,
FILANTROPIE ŞI EUHARISTIE ÎN OPERA SFÂNTULUI
IOAN GURĂ DE AUR......................................................... 124
Prof. Ghineţ Carmen,
EDUCAȚIA COPIILOR PRIN OCHII SFÂNTULUI IOAN
GURĂ DE AUR - POARTĂ ȘI DRUM SPRE ÎMPĂRĂȚIA
LUI DUMNEZEU................................................................. 133
Prof. Irina Leonte,
EDUCAŢIA RELIGIOASĂ – PARTE FORMATIVĂ A
PERSONALITĂŢII UMANE. EVOLUŢIA IDEALULUI
EDUCAŢIEI. CÂTEVA REPERE ....................................... 138
Prof. Nicolae Chira,
ROLUL EDUCAŢIEI RELIGIOASE ÎN FORMAREA
PERSONALITĂŢII UMANE............................................... 148
Pr. prof. Cristian-Daniel Popa,
PĂRINTELE IOAN GOAGĂ – REPER DE MORALITATE
ŞI CULTURALITATE ......................................................... 161
Prof. Ţuglea Petrina,
PARTENERIATUL ȘCOALĂ - PAROHIE, PRIORITATE A
ACTIVITĂȚII PROFESORULUI DE RELIGIE ................. 168
Prof. Maria Cioinică,
LĂSAȚI COPIII SĂ VINĂ LA MINE!................................ 177
Prof. Otilia Bârgăoanu,
307
PELERINAJELE RELIGIOASE – ASPECTE ALE

PARTENERIATULUI DINTRE ŞCOALĂ-PAROHIE-
MĂNĂSTIRI ........................................................................ 183
Prof. Teodora Plăeşu,
ACTIVITATE ÎN PARTENERIAT CU PAROHIA ŞI
MĂNĂSTIREA. EXEMPLU DE BUNE PRACTICI .......... 191
Prof. înv. Primar Atonoaie Cristina Maria, ÎN CÂTEVA
IMAGINI... DESPRE TABĂRA CREATIVĂ DE VARĂ „O
RAZĂ DE SOARE ÎN SUFLET DE COPIL”...................... 199
Prof. înv. Primar Laura –Elena Ţîrcă,
„MICUL CREŞTIN”............................................................. 206
Prof. Carmen-Vasilica Busuioc,
VIZITELE LA BISERICI ŞI MĂNĂSTIRI, EXPRESIE A
PARTENERIATULUI ŞCOALĂ-BISERICA ..................... 212
Prof. Cristina Mihaela Gorbănescu,
ACTIVITATE FILANTROFICĂ LA PAROHIA CIOBĂNUȘ
STRAJA................................................................................ 216
Prof. înv. Primar Iustina Boambă, BISERICA – PARTENE-
RUL GRĂDINIŢEI ŞI AL FAMILIEI ................................. 221
Prof. Eustina Gianina Damaschin,
ACTIVITĂŢILE EXTRACURRICULARE - SUPORT AL
FORMĂRII UNOR COMPORTAMENTE MORAL –
RELIGIOASE ....................................................................... 227
Prof. înv. Primar Aurelia Crina Adam,
PROIECT PARTENERIAT „PREŞCOLARII DE AZI- ŞCO-
LARII DE MÂINE”.............................................................. 232
Prof. Monalisa-Laura Gavriluț,
CREATIVITATEA ELEVILOR .......................................... 237
Înv. Clemansa Măucă,
CONTROVERSA CREATIVĂ............................................ 241
Prof. Maria Ţepeş,
DASCĂLUL – UN OM DESĂVÂRȘIT? ............................ 246
Prof. Veronica Gavriliu, Duţă Laura-Elena, Costraş Luminiţa,
FII ÎNGER PENTRU UN BEBELUȘ! ................................. 250
308
Prof. Petrescu Ionela-Livioara,

HRISTOS, IZVOR DE APĂ VIE......................................... 255
Prof. Abageru Elena,
CONCEPEREA ȘI DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚILOR
EXTRACURRICULARE ÎN GENERAL ȘI A
MANIFESTĂRILOR CULTURAL-RELIGIOASE ÎN
SPECIAL .............................................................................. 259
Prof. înv. Primar Simona Sofrone,
APA – SURSA VIEȚII ......................................................... 268
Înv. Ciochină Aurora-Violeta,
IMPORTANŢA EDUCAŢIEI ECOLOGICE ÎN ŞCOALA
PRIMARĂ ............................................................................ 273
Roman Andreea,
CONCURSUL LITERAR - FORMĂ EFICIENTĂ DE
ACTIVITATE EXTRACURRICULARĂ.............................279
Prof. Bogdan Botezatu,
UNITATEA BISERICII ÎN CONCEPȚIA SFÂNTULUI
IOAN GURĂ DE AUR.........................................................283
Prof. Aurelian Botezatu,
DE LA GUVERNARE LA DOMINAŢIE. ÎNTRE POLITICĂ
ŞI MORALĂ – SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR ŞI
PUTEREA POLITICĂ .........................................................296
309

Model Dascal Crestin SF Ioan Gura de Aur

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Model Dascal Crestin SF Ioan Gura de Aur

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Asociația Profesorilor de Religie „Sf.

Asociația Profesorilor de Religie

SF. IOAN GURĂ DE AUR –

-sinteza lucrărilor prezentate la Simpozionul judeţean-

Editura Casei Corpului Didactic Bacău

Tehnoredactor: Prof. Teodora Plăeşu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

I. Asociaţia Profesorilor de Religie "Sf. Paraschiva"

ASPECTE ALE GÂNDIRII TEOLOGICE A

† IPS dr. Ioachim,

Anul 2015 a fost declarat de către Sf. Sinod al Bisericii

predicatorul creştin autentic. Arta sa oratorică, iscusinţa

1. Familia şi formaţia intelectuală

pentru erudiţia şi pedagogia sa. La rândul său, Libanius era

2. Botezul formaţia teologică şi monahală

învăţat pe de rost Noul Testament. Zi şi noapte era treaz”.

3. Diaconia şi preoţia în Antiohia

curtea imperială – cunoscând prestaţia şi înalta ştiinţă a lui

4. Sf. Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului

a depune anumiţi episcopi simoniaci. În 402, „fraţii lungi”,

transmiţi şi altora. Acest cuvânt a încoronat pe Iov şi a

Cea mai mare parte a operei scrise lăsate de Sf. Ioan

asupra unor cărţi din Vechiul Testament: Geneză, Psalmi, Isaia,

manifestării lui Dumnezeu şi expresia oficială a doxologiei şi

înălţăm rugăciunile noastre pentru cei pentru care ţi-ai vărsat

2. Tratatul despre Preoţie

Sf. Ioan descrie cu generozitate datoriile preotului faţă

3. Scrierile din exil

cu alte diaconiţe de trebuirile curente ale Sf. Ioan. Atunci când

4. Stilul scrierilor Sf. Ioan

Dacă Augustin şi Origen au fost oamenii nous-ului, Ioan a

III. CÂTEVA ASPECTE ALE GÂNDIRII SF. IOAN

1. Despre viaţa monahală

apostolatului şi predicării Evangheliei, prin faptă şi cuvânt,

2. Moralismul Sf. Ioan

insuportabil şi mai redutabil decât orice iad” (Omilia 36, 4 în

3. Sf. Ioan Gură de Aur, Apostolul laicilor

în noi – ci „precum în cer şi pe pământ”(Omilia 19, 5). „Nimic

4. Dimensiunea socială a operelor ioaneice

chintesenţa doctrinei hrisostomiene pentru că săracii sunt

5. Ierarhul Sfintei Liturghii

unanim recunoscut atât în Orientul creştin, cât şi în Occident,

asemena, când o ramură este tăiată de rădăcină nu se usucă?”

conslujitori, care nu reuşesc să muncească ca şi ceilalţi

deci în creuzetul spovedaniei...” (Omilia 26, 3-4, la Faptele

insectele, nu pentru că sunt bune lucrătoare, ci pentru că ele

RUGĂCIUNE CĂTRE SF. IOAN GURĂ DE AUR

credincioşilor, ascultare şi smerită cugetare călugărilor, dreaptă

Prof. univ. dr. Constantin Cucoş

Catehizarea şi educaţia religioasă sunt două procese de

7. Conţinuturile valorice dominante transmise prin

credinţă anume, prin prezentarea specificităţii dogmatice,

1. Finalităţile şi obiectivele celor două parcursuri

ţări (sau comunităţi, de la caz la caz), emitentul acestuia fiind o

2. Cadrul în care se desfăşoară acţiunea de formare

3. Modalitatea dominantă de relaţionare (duhovnic

consilier sau îndrumător duhovnicesc, alături de preot sau

4. Statutul şi importanţa simbolică a formatorului

5. Destinatarii pe care îi vizează formarea

credinţa. Să mai evidenţiem faptul ca în cazul educaţiei

6. Principiile care ghidează educaţia religioasă şi,

religioase ce se vor difuza la tineri sau clase de elevi. Toate

7. Conţinuturile valorice dominante transmise prin