Mitropolitul Antim Ivireanul

Domnia lui Constantin Brancoveanu a fost una dintre cele mai rodnice şi
mai infloritoare din punct de vedere cultural in Tara Romaneasca. Pe aceasta
linie amintim faptul că in tara semnalăm influenţa a doua curente:
- italian reprezentat de Anton Maria del Qiaro -scriitor grec, precum şi
scriitorii Ghe. Maiota şi Ioan Avramios.
- grecesc reprezentat de patriarhii Dositei şi Hrisant ai Ierusalimului,
Ghe. al Alexandriei, Atanasie al Antiohiei, care cutreierau prin Tara
Romaneasca, alături de profesorii greci de la Academia Sfantul Sava
Bucuresti, reorganizată in 1604, de profesorul Sevastos Kimenitul,
Ioan Comnen, Ioan Cariofil. Mai enumeram carturari romani :
stolnicul Constantin Cantacuzino, fratii Radu şi Serban Greceanu,
Radu Popescu, Mitrofan şi Damaschin de la Buzau.

Antim, s-a nascut prin 1650 in Iviria (Georgia) din părinţii Ioan şi Maria
fiind botezat Andrei. Dupa Anton Maria del Qiaro, a cazut în mâna turcilor.
După eliberare, a trait pe langa patriarhia de Canstantinopol, unde s-a
calugarit. A invatat limbile araba şi greaca şi prin 1689-1690, a fost adus in
Tara Romaneasca de domnitorul Constantin Brancoveanu. Aici invata limbile
româna şi slavona. A deprins tiparitul pe langa Mitrofan de la Buzau. Dupa ce
Mitrofan a ajuns episcop de Buzau, conducerea tiparnitelor a fost incredintata
lui Antim. In 1691 a tiparit prima carte „Invataturile imparatului Vasile I
Macedoneanul catre fiul sau Leon”. Şirul tipariturilor continua cu un
„Evanghelion”, dupa care, in 1694, se inchide tipografia din Bucuresti, Antim
a fost trimis la Manastirea Snagov unde a dus o parte din tipografie. La
Snagov a luat nastere un nou centru tipografic. In 6 ani cat a stat aici, a
imprimat 15 carti grecesti, romanesti, slave, slavo-romane şi arabe: „Liturghier
greco-arab (1701)” -prima carte cu caractere arabe de la noi. La rugamintea
patriarhului Damaschin al Antiohiei, la Snagov a pus bazele unei scoli de
tipografi.
Dintre ucenicii sai îl amintim pe Mihail Ştefan care a fost trimis la Alba
Iulia unde a tiparit o „Bucoavnă” şi un „Chiriakodromion”. A lucrat apoi la
Ramnic, apoi a plecat in Georgia (Tibilisi)), ajunge in Olanda de unde nu s-a
mai intors in tara. Alti ucenici : Ghe. Radovici, Dionisie Flor.

1
 In 1701, activitatea de la Snagov inceteaza, fiind reluata la Bucuresti in
acelasi an. Perioada 1701-1705 a fost cea mai bogata in tiparituri (15 carti), in
limbile greaca şi romana. S-au tiparit carti slavo-roman şi greco-arabe:
„Noul Testament” (limba romana) 1703, un „Acatistier” – limba romana, un
„Ceaslov” slavo-român. Cand patriarhul Dositei paraseste tara noastra,
Constantin Brancoveanu ii daruieste utilajul tipografiei pe care l-a instalat la
Alep (1706), unde s-au tiparit numeroase carti in araba. In 1705, Antim este
ales episcop de Ramnic, bun organizator şi om de carte.
Prima sa grija a fost infiintarea unei tipografii la Ramnic. Au aparut 9
carti: 3 in greaca, 3 in slavo-romana, 3 in româna. Intre acestea „Tomul
bucuriei”, lucrare in limba greaca ce cuprinde 5 cuvantari polemice ce se
intind pe parcursul a 500 de pagini tiparite impotriva catolicismului. A fost
tiparit cu cheltuielile lui Dositei al Ierusalimului. Prin tiparirea cartilor in
limba romana s-a continuat lupta pentru scoaterea limbii slavone şi
introducerea limbii romane în cult. Un „Evghologhion” (1706), „Molitfelnic”,
„Liturghier” şi un alt „Moliftelnic”. „Liturghierul” (1706), prima carte ce
cuprinde textul şi tipicul in limba romana ce a aparut in Tara Romanesca.
Amintim „Invatatură pe scurt la Taina pocăinţei”. Dupa trei ani, in 1708, a fost
ales mitropolit al Ungrovalahiei. El reuseste sa sporeasca bunurile episcopiei
rascumparand pamanturi, paduri, mori şi vii. S-a preocupat de restaurarea mai
multor lacase de cult.
Constantin Brancoveanu il cheama la Bucuresti pentru a-l inlocui pe
mitropolitul Teodosie, care prin testament a lasat ca locul sau sa fie ocupat de
Kir Antim. Patriarhul Ciprian al Constantinopolului agreaza aceasta alegere.
La venirea in Bucuresti domnitorul ii face o aleasa primire la Curtea
Domneasca, prilej cu care tine o frumoasa cuvantare.
Dupa o pastorire de abia trei ani de la Râmnic, s-a petrecut o noua
schimbare in viata lui Antim Ivireanul. La 27 ianuarie 1708 a murit
mitropolitul Teodosie, care pastorise pe credinciosii din Tara Romaneasca
apoape 40 de ani. Inainte de moarte si-a exprimat dorinta ca episcopul Antim
al Râmnicului sa-i fie urmas in scaun, socotind ca este cel mai vrednic pentru
aceasta inalta treapta vladiceasca. S-a si tinut seama la alegere de dorinta
vrednicului mitropolit.
Inscaunarea i s-a facut in ziua de 22 februarie 1708, la Duminica
Ortodoxiei, fiind de fata si patriarhii Alexandriei si Ierusalimului. Cu acest
prilej noul mitropolit a rostit o frumoasa cuvantare, aratand ce indatoriri avea
de indeplinit in noua sa slujba arhiereasca.
In activitatea sa de mitropolit al Ungrovlahiei n-a crutat nici o osteneala
pentru luminarea credincioşilor, dovedind frumoase calitati de păstor,
predicator si patriot. Dupa asezarea sa in scaunul mitropolitan a intemeiat o
noua tipografie la Targoviste. Aici a tipărit 18 cărţi, dintre care 11 in
româneşte. Cele mai insemnate dintre tipăriturile romanesti erau: Psaltirea,
Octoihul, Liturghierul, Molitfelnicul, Catavasierul, Ceaslovul si altele. Deci

2
numarul cărţilor tipărite in romaneste era intr-o vadita crestere. Trebuie sa
notam ca mitropolitului Antim ii revine meritul de a fi introdus pentru
totdeauna limba romana in slujba bisericeasca, desavarsind ceea ce se incepuse
sub Matei Basarab (tipicul in romaneste) si Serban Cantacuzino (textele
biblice). Prin tiparirea cărţilor de slujba in romaneste, Antim a contribuit si la
faurirea unei limbi liturgice romanesti, care dainuieste până astăzi. Textul
liturgic de azi nu se deosebeste decat foarte putin de cel tradus de Antim. Dupa
el au mai ramas netraduse numai Mineiele, Triodul si Penticostarul, care se vor
tipari mai tarziu.
In 1715 mitopolitul Antim a mutat tipografia de la Targoviste la
Bucuresti. Tot in acest oras a infiintat o noua tipografie, la manastirea ctitorită
de el, a Tuturor Sfintilor. In total, in decursul activitatii sale in Tara
Romaneasca, s-au tipărit 63 de cărţi, din care 38 de el insusi, iar celelalte de
căttre ucenicii sai. Dintre ele 21 erau in romaneste. Trebuie sa spunem ca 4
cărţi au fost scrise de el insusi si anume: Invatatura pe scurt pentru taina
pocaintei (Ramnic, 1705), Invatatura bisericeasca la cele mai trebuincioase si
mai de folos pentru invatatura preotilor (Targoviste, 1714) si Sfatuiri crestine
politice către domnitorul Ştefan Cantacuzino, in greceste (Bucuresti, 1715).
A ramas de la el si o lucrare in manuscris, intitulata Chipurile Vechiului
si Noului Testament, care cuprinde 503 portrete in medalion, cu diferite
personaje biblice (se pastreaza la Kiev). Tot mitropolitul Antim i se datoreste
ilustrarea tipăriturilor sale cu gravuri, unele din ele fiind de o maiestrie
deosebita. Toate acestea arata calitatile artistice deosebite cu care era inzestrat.
O alta latura de seama din pastoria lui Antim a fost zidirea sufleteasca a
credinciosilor sai prin cuvant. Sunt pretuite pana azi predicile sale, numite
Didahii, in care osandea felurite pacate ale vremii sale, mai ales ale marii
boierimi. Cunoastem de la el 28 de predici la diferite duminici si sarbatori si 7
cuvantari ocazionale, toate infatisandu-l pe Antim ca om de cultura deosebita.
In predicile sale n-a fost influentat de alti predicatori, cum s-a sustinut mult
timp, ci ele sunt originale, bine gandite si legate de realitatile vietii.
Vrednicul mitropolit Antim este ctitorul manastirii cu hramul Toti Sfintii
din Bucuresti (numita azi manastirea Antim), ridicata intre anii 1713-1715,
dupa planurile lucrate de el insusi. Pentru aceasta manastire a intocmit un asa
numit “Asezamant", care este un fel de testament al sau, cu randuieli pentru
ajutorarea copiilor saraci dornici sa invete carte, a oamenilor si femeilor
sarace, a strainilor etc.
Mitopolitul Antim Ivireanul s-a ingrijit indeaproape si de romanii
ortodocsi din Transilvania. Inca din anul 1699, pe când era numai tipograf, a
trimis la Alba Iulia pe ucenicul sau Mihail Stefan, care a tipărit acolo doua
cărţi pentru folosul sufletesc al credinciosilor transilvaneni. Dupa dureroasa
dezbinare petrecuta sub Atansie Anghel, in 1701, mitropolitul Antim a trimis in
numeroase randuri scrisori de imbarbatare căttre romanii din Scheii
Brasovului, indemnandu-i sa ramana statornici in dreapta credinta, hirotonind

3
preoti si diaconi pe seama bisericii lor. Aratam mai sus ca a tipărit cărţi de
slujba pentru credinciosii arabi din Patriarhia Antiohiei, precum si pentru
credinciosii de limba greaca. A staruit pe langa Constantin Brancoveanu sa
ajute compatriotii sai din Georgia la tiparirea de cărţi de slujba in limba lor,
trimitand acolo pe ucenicul sau Mihail Stefan, care a tipărit la Tbilisi cateva
cărţi in limba georgiana.
Mitropolitul Antim Ivireanul a fost inflacarat patriot si luptator
impotriva asupririi turcesti. Si-a dat seama ca numai o alianta cu Rusia ar
putea duce la inlaturarea jugului turcesc. Din pricina aceasta, dar si prin
uneltirile vrajmasilor sai, s-au racit legaturile dintre el si Constantin
Brancoveanu. In 1712 domnul i-a cerut demisia din scaun, dar vladica Antim a
intocmit doua apărări scrise, prin care-si dovedea nevinovatia, aratand ca
invinuirile aduse de dusmanii sai erau neindreptăţite. El si-a continuat apoi
nestanjenit activitatea până la moartea muceniceasca a lui Brancoveanu (1714)
si apoi sub urmasul sau, Stefan Cantacuzino (m. 1716).
Dupa numirea primului domn fanariot, Nicolae Mavrocordat, in 1716,
au inceput zile grele pentru batranul mitropolit. Invinuit ca a intrat in legatura
cu austriecii si ca ar fi uneltit impotriva domnului, a fost inchis in temnita
palatului. A fost tinut acolo mai multe saptamani, cerandu-i-se demisia.
Refuzand sa o dea, Mavrocordat a cerut patriarhului din Constantinopol sa-l
cateriseasca, lucru pe care acesta l-a si facut. In sentinta de caterisire i s-au
adus felurite invinuiri nedrepte, intre care si aceea ca s-a ridicat impotriva
“puterniciei imparăţii” turcesti, pe baza carora a fost scos din randul arhiereilor
si calugarilor, urmand sa fie inchis pe viata in manastirea Sf. Ecaterina din
Muntele Sinai. Aceasta pedeapsa n-a mai ajuns să o faca, pentru ca ostasii care
il insoteau spre Muntele Sinai l-au macelarit, aruncandu-i trupul in raul
Tungia, langa Adrianopol. Moartea lui s-a intamplat in toamna anului 1716. In
felul acesta si-a sfarsit viata muceniceste, ca si binefacatorul sau, domnul
Constantin Brancoveanu.
Asadar, mitropolitul Antim Ivireanul si-a pus toate cunostintele, ravna si
priceperea in slujba Bisericii si a credinciosilor romani care-l primisera cu
atata dragoste. Tipograf, autor de lucrari originale, traducator al cărţilor de
slujba in romaneste, predicator si păstor de suflete, artist, ctitor de lacasuri
sfinte, sprijinitor al Ortodoxiei si al romanilor transilvaneni, Antim Ivireanul
este una din figurile cele mai luminoase din trecutul Bisericii noastre.
Acestea au fost motivele pentru care Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Romane, in sedinta din 20 iunie 1992, a hotarat ca marele ierarh Antim sa fie
trecut in randul sfintilor. Praznuirea lui se va face in fiecare an in ziua de 27
septembrie.

Românii din Ardeal şi uniaţia

4
 Uniatia este o modalitate de prozelitism practicată de Biserica Romano-
Catolică, prin care aceasta a încercat atragerea creştinilor ortodocşi aflaţi sub
vremelnică stăpînire catolică la o formă de catolicism. Această formă
presupunea acceptarea primatului papal, păstrându-se însă folosirea ritului
ortodox şi a limbii originare. Toate acestea erau îngăduite de către Roma în
vederea catolicizării ulterioare a creştinilor uniţi.
Papalitatea a aplicat această strategie în diferite spaţii geografice şi în
diferite momente ale istoriei, folosindu-se în special de ordinul iezuit şi de
metodele acestuia; în urma unei asemenea strategii a fost întemeiată şi Biserica
Unită din Ardeal.
Biserica Unită sau Biserica Greco-Catolică din Transilvania a apărut
oficial în luna martie, anul 1701, la Viena, în urma presiunilor Bisericii
Romano-Catolice-reprezentată în special de iezuiti-şi a monarhiei habsburgice,
asupra clerului românesc din Ardeal condus de mitropolitul Atanasie Anghel.
A apărut datorită slăbiciunii unora dintre preotii şi protopopii români,
care au cedat în faţă promisiunilor de îmbunătătire a stării lor materiale - căci
şi ei erau considerati iobagi, ca şi toti românii - şi a constrîngerilor politice,
religioase, de multe ori însotite de forta armată, împotriva ortodocsilor.
Stăpînirea austriacă catolică instaurată peste Transilvania dorea să
dobîndească aderenti în rîndul populatiei autohtone, care era majoritar
românească şi ortodoxă. Pînă în acest moment, natiunile recunoscute în
Transilvania erau maghiarii, sasii şi secuii, românii avînd statutul de tolerati.
Noua stăpînire habsburgică, pentru a-si consolida dominatia, a început o luptă
pentru a slăbi puterea calvinilor şi a întări confesiunea catolică, care - între
cele patru religii recepte: catolică, calvină, luterană şi unitariană - era cea mai
slabă. Astfel s-au decis să sporească numărul catolicilor, aducîndu-i pe românii
ortodocsi sub influenta Scaunului papal.
La început iezuitii au pus o singură conditie pentru unirea românilor
ortodocsi cu Biserica Romei, aceea de a accepta primatul papal, promitînd să
nu se atingă în nici un fel de dogmele, legea şi cultul Bisericii Ortodoxe. În
acelasi timp ei au fluturat înaintea clerului român (preoti şi protopopi) mai
multe avantaje materiale.
Actul unirii
Cartea de mărturie din 7 octombrie 1698 este singurul document care
ar afirma "hotărârea" clerului român din Transilvania de a se uni cu Biserica
Romei. Actul este format din trei file (şase pagini), primele două formate dintr-
o coală unică îndoită în două iar a treia filă lipită ulterior.
Pagina întâi:
"Noi mai în gios scrişi, vlădica, protopopii şi popii besericilor
rumâneşti dăm în ştire tuturor cărora să cuvine, mai vărtos Ţărăi Ardealului.
Cercând noi schimbarea aceştii lumi înşelătoare şi nestarea şi nieperirea
sufletelor, căruia în măsură mai mare trebue a fi decăt toate, den bună voia
noastră ne unim cu Beserica Romei cea catholiciască şi ne mărturisim a fi

5
mădularele ceştii Biserici sfinte catholicească a Romei prin ceastă carte de
mărturie a noastră şi cu acele priveligiomuri voim să trăim cu carele trăesc
mădulările şi popii aceştii Biserici sfinte, precum înălţia sa împăratul şi
coronatul craiu nostru în milostenia decretumului înălţii sale ne face părtaşi,
care milă a nălţii sale nevrând a o lepăda cum să cade credincioşilor înălţii
sale, această carte de mărturie şi nălţii sale şi ţărăi Ardealului o dăm înainte.
Pentru care mai mare tărie, dăm şi peceţile şi scrisorile mănilor noastre. S-au
dat în Belgrad (Alba Iulia) în anii Domnului 1698, în 7 zile a lui octomvrie.
Însă într-acesta chip ne unim şi ne mărturisim a fi mădulările sfintei,
catholiceştii Biserici a Romei, cum pre noi şi rămăşiţele noastre (urmaşii
noştri) din obiceiul Bisericii noastre a Răsăritului să nu ne clătească. Ci toate
ţărămoniile, sărbătorile, posturile, cum pănă acum, aşa şi de acum înainte să
fim slobozi a le ţinea după călinadriul vechiu şi pre cinstitul vlădica nostru
Athanasie nime păn-în moartea sfinţii sale să n-aibă puteare a-l clăti den
scaunul sfinţii sale. Ci tocma de i s-ar tămpla moarte să stea în voia soborului
pre cine ar alege să fie vlădică, pre care sfinţia sa papa şi înălţatul împărat
să-l întărească şi patriarhul de suptu biruinţa înălţii sale să-l hirotonească. Şi
în obiceiul şi dregătoriilor protopopilor carii sănt şi vor fi, nici într-un fel de
lucru să nu se amestece, ci să se ţie cum şi păn-acum. Iar de nu ne vor lăsa
pre noi şi pre rămăşiţele noastre într-această aşezare, peceţile şi iscăliturile
noastre care am dat să n-aibă nici o tărie. Care lucru l-am întărit cu pecetea
Mitropolii noastre pentru mai mare mărturie. "
Pagina a doua este scrisă în limba latină. Textul, care ar fi trebuit să fie o
traducere a celui românesc, are o serie de afirmaţii suplimentare. Se spune că
unirea se face din insuflare dumnezeiască şi, mai mult, primind, mărturisind şi
crezând toate câte le mărturiseşte ea (Roma), dar mai ales cele patru puncte
în care ştiam că ne deosebim până acum, care ni se arată în prea milostivul
decret şi în diploma prea sfintei sale maiestăţi.
Paginile 3-5 cuprind semnăturile a 38 de protopopi, cu 37 peceţi şi transcrierea
în latineşte a numelui şi sediului. După ultimele semnături protopopeşti, citim:
"Şi aşa ne unim cu aceşti ce scri mai sus, cum toată legea noastră,
slujba Besericii, leturghia, posturile şi carindariul nostru să stea pre loc, iară
dacă n-ar sta pre loc acele, nici aceste peceţi ale noastre să n-aibă nici o tărie
asupra noastră şi vlădica nostru Athanasie să fie în scaun şi nime să nu-l
hărbutăluiască" şi o pecete ce acoperă două litere din penultimul rând. Acest
text este adăugat de Atanasie Anghel, conform expertizei grafologice, dar fără
semnătura acestuia! (ceea ce face actul nul de drept!)
Pagina 6 este goală.
Actul acesta se găseşte în fondurile Academiei Române. În opinia
istoricilor obiectivi - fie ei greco-catolici sau de altă credinţă - actul este evocat
drept "un fals evident".
Originalul actului a stat ascuns multă vreme, fiind găsit abia la sfârşitul
secolului XIX de marele istoric greco-catolic Nicolae Densuşianu care l-a

6
declarat:"o traducere din cele mai mişeleşti şi criminale, falsificarea unui
tratat politico-bisericesc, pentru a supune poporul român catolicilor şi a
desfiinţa Biserica română de Alba Iulia".

Printre motivele care au determinat pe toţi istoricii serioşi să recunoască

falsitatea acestui act sunt: diferenţele radicale între textul românesc şi textul
latinesc (primul prezintă o unire formală, fără nici o abdicare canonică "din
obiceiul Besericii noastre a Răsăritului"; textul latinesc prezintă o unire totală);
menţionarea în documentul latinesc a diplomei leopoldine dată în 16/28
februarie 1699, deci la câteva luni după pretinsul sinod; lipsa semnăturii
mitropolitului, fără care actul este lovit de nulitate dintru început;
nemenţionarea aşa-zisului sinod în nici un document de epocă; nemenţionarea
aşa-zisului sinod nici în plângerile şi nici în răspunsurile din corespondenţa
purtată de ortodocşi cu autorităţile în anii 1698-1711; nerespectarea normelor
procedurale sinodale referitoare la redactarea de documente (totdeauna
hotărârile se redactau pe pagini întregi, neîndoite, textul fiind urmat, după un
spaţiu, de semnătura mitropolitului şi alături a secretarului, cu peceţile
acestora, urmată de semnăturile protopopilor în ordinea importanţei
protopopiei; niciuna din aceste reguli nu este respectată).
De asemenea, aşa cum arată şi I. Lupaş, în 15 iunie 1700 Mitropolia
ortodoxă de la Alba Iulia, păstorită de Atanasie Anghel (deci încă mitropolit
ortodox) a primit de la Constantin Brâncoveanu un sprijin de 6000 galbeni pe
an şi moşia Merişanilor. Ajutorul a fost retras după uniaţia din 1701.
Nicolae Densuşianu, Silviu Dragomir şi alţi istorici au concluzionat că
este vorba de un act fals, realizat de iezuiţi prin strângerea de semnături de la
protopopi sub alt pretext, foaia pe care este scris textul românesc fiind la
început ultima, iar ulterior trecută în faţă şi completată cu declaraţia de unire.
În fapt, actul în speţă a fost realizat abia în 1701 când Atanasie Anghel,
chemat la Viena (după nenumărate persecuţii suferite în Transilvania), a fost
pus să aleagă între închisoarea pe viaţă pentru 22 de acuzaţii (exact numărul
articolelor din mărturisirea de credinţă semnată de acesta la hirotonire) şi
respectiv unirea cu Roma. Atanasie Anghel, care făcuse la hirotonia sa, ca
mitropolit ortodox, legământ să apere Biserica românească faţă de tentativele
de catolicizare, alege să îşi schimbe religia. El se leapădă oficial şi ceremonial
de Ortodoxie. Este apoi "rehirotonit" întâi preot iar apoi episcop romano-
catolic. În schimbul trecerii sale de la Ortodoxie la Romano-catolicism rudele
i-au fost înnobilate, a primit titlul de consilier imperial, distincţie pentru
"meritele sale înalte şi speciale" şi un salariu anual de 4. 000 de florini. Cu
această ocazie a fost realizat şi actul, prin colaborarea unor protopopi apostaţi,
completat de mitropolitul lepădat de Ortodoxie cu textul din pagina 5 (de după
semnături, dar pecetluit!) şi datat apoi. . . 1698, pentru a justifica o serie de
declaraţii false ale iezuiţilor în faţa Dietei şi a Curţii de la Viena. Merită notat
că încheierea documentului, singura parte scrisă de Atanasie, sună astfel: "Şi

7
aşa ne unim cu aceşti ce scri [deci actul fusese făcut de alţii, nu de Atansie şi
cei din preajma lui şi nu cu colaborarea lui] mai sus, cum toată legea noastră,
slujba Besericii, leturghia, posturile şi carindariul nostru să stea pre loc, iară
dacă n-ar sta pre loc acele, nici aceste peceţi ale noastre să n-aibă nici o tărie
asupra noastră. "
Se observă şi aici ca şi în celelalte texte româneşti ale documentului
analizat că singura unire menţionată constă într-o simplă recunoaştere a papei
ca patriarh, fără drept de intervenţie de orice natură în Biserica românească din
Transilvania. El urma doar să hirotonească pe mitropolitul ales de români (sau
de străini !!!). Nici măcar cele patru puncte florentine nu sunt acceptate de
români, chiar şi în 1701, când se realizează de fapt actul antedatat.
Mitropolitul Atanasie, deşi ezita în legătură cu unirea, fiind chemat la
Viena şi constrîns, a cedat presiunilor iezuite şi ale curţii de acolo, în frunte cu
împăratul Leopold I, şi a semnat actul de unire cu Roma. Iezuitii au venit şi cu
un text falsificat de ei, în care se spunea că mitropolitul Atanasie şi protopopii
români au acceptat patru puncte de cedare: a) papa este capul întregii Biserici;
b) folosirea azimei la săvîrsirea „missei"; c) introducerea adaosului Filioque în
simbolul credintei; d) dogma purgatoriului.
După semnarea actului de unire cu Roma, mitropolitul Atanasie a fost
din nou hirotonit ca preot, apoi episcop, de cardinalul catolic Kollonich şi de
episcopii catolici din Gyor (Raab) şi Nitra, fiind apoi supus mitropolitului
catolic de Esztergom (Strigoniu). I-a fost dat un salariu anual de 4000 de
florini, titlul de consilier imperial, precum şi un lanţ de aur împodobit cu cruce
şi cu portretul împăratului, pentru- ziceau ei - „meritele sale înalte şi speciale. .
. , pentru învătătura şi erudiţia lui, pentru viaţa lui exemplară şi pentru celelalte
virtuţi ale sale", deşi la venirea în Viena, pentru a-l putea şantaja ca să fie de
acord să primească unirea, i-au adus tot felul de acuze privind viaţa lui
particulară.
I s-a impus şi un teolog iezuit pe lângă el, fără ştirea căruia nu putea
face nimic, acesta cenzurându-i orice acţiune şi dictându-i ce trebuie şi ce nu
trebuie să facă. I s-a interzis corespondenţa cu Tările Române, iar dreptul de a
numi pe episcopii uniţi s-a dat împăratului.
Aproape toţi români au protestat energic: „Noi, părinte, papistaşi morţi,
iar vii nu vom fi..., gata suntem sângele să ni se verse, decît legea părinţilor
noştri să pierdem", ziceau credincioşii din Şcheii Braşovului într-un protest
adresat lui Atanasie. La fel credincioşii din Călata spuneau: „Noi, tot satul,
legea şi religia noastră în care ne-am născut, nu o părăsim. E treaba popilor cu
care religie vreau să se unească; noi nu ne amestecăm în aceasta, dar dacă vom
vedea că vreau să introducă la noi înnoiri, unul ca acela nu va mai fi popa
nostru".
Patriarhul de la Constantinopol, Calinic II, împreună cu sinodul său, l-au
anatematizat pe Atanasie în şedinta sinodală din 5 august 1701. Atanasie a
încercat să revină la Biserica Ortodoxă în anul 1711 - şi se poate spune că

8
aproape o jumătate de an a încetat practic unirea cu Roma -, dar apoi a cedat
din nou presiunilor catolice.
În această unire nu a fost la mijloc nici o inspiratie dumnezeiască sau
vreo chemare „de Sus", cum pretindeau iezuiţii, ci numai dorinţa de obţinere a
unor avantaje pentru români, după cum se vede şi din cuvintele episcopului
unit Inochentie Micu, care zicea: „Eu şi clerul meu ne-am unit sub condiţia de
a obţine acele beneficii şi foloase de care se bucură romano-catolicii, altfel,
dacă nu ni se dau, ne facem orice".
De altfel şi un răspuns al Curţii de la Viena vorbeşte de nesinceritatea
unirii cu Roma a românilor: „Pe faţă, în adunări şi în convorbiri particulare,
popii înşişi sau preoţii înşişi declară adeseori că ei n-au depus jurământul
pentru unire şi pentru lepădare de la schismă, ci numai ca să poată fi liberi de
judecata domnilor de pământ, de servicii şi de contribuţii; se vede aceasta şi
din faptul că în realitate se servesc toţi de cărţi schismatice (ortodoxe, n. n. ),
din care vorbesc poporului, slujesc Liturghia, în care se neagă în chip făţiş că
Sfîntul Duh purcede de la Fiul şi nu adaugă nici în Simbolul niceean Filioque;
absolut nici unul dintre popi nu învată şi nu instruieşte poporul, fie în mod
particular, fie în biserică, despre cele patru puncte. Numai când se iveşte vreo
cauză, vreun litigiu, vreo contribuţie proprie de ordin lumesc, se refugiază toţi
la imunitatea unirii, ca la o ancoră sacră".
După unirea cu Roma a început o perioadă neagră de prigonire a
ortodocşilor, şi de către catolici, şi de către unii din episcopii uniţi, sprijiniţi de
trupele imperiale: biserici furate de la ortodocşi şi date uniţilor - deşi uniţii
erau numai câţiva fată de marea masă a ortodocşilor -, amenzi, arestări, bătăi,
ucideri.
În timpul luptelor pentru păstrarea credinţei ortodoxe au pătimit şi
Sfinţii Martiri şi Mărturisitori, ieromonahii Visarion Sarai şi Sofronie de la
Cioara, preoţii Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel, credinciosul Oprea
Miclăuş din Sălişte, canonizati în 1992 de Biserica Ortodoxă ca sfinţi.
Dar nu numai ei, ci a pătimit întregul popor românesc, dând multe jertfe
pe altarul dreptei credinţe, acestea culminând cu distrugerea a peste 150 de
biserici, mănăstiri şi schituri (cele de lemn fiind arse, cele de piatră fiind
dărâmate cu tunurile) de către generalul Bukow, trimis de către împărăteasa
Maria Tereza pentru a sprijini uniatismul. În felul acesta a încetat practic viata
monahală din Transilvania.
Între presiunile la care erau supusi românii, a fost, de exemplu
reglementarea pentru cei ce voiau să treacă la Ortodoxie, fie uniţi, fie catolici.
Această reglementare dispunea ca aceia care doreau să părăsească confesiunea
catolică sau unită, să facă o catehizare de şase săptămîni în învătătura catolică
(sau unită), plătind cîte un zlot pe zi celor care-i catehizau (!!!).
Dar în ciuda tuturor opreliştilor, care practic făceau imposibilă
întoarcerea românilor uniţi la Ortodoxie, s-a pornit totusi o puternică mişcare
de revenire în Ţara Haţegului, deci tocmai acolo unde parohiile au fost trecute

9
forţat la unire, în 1761. Episcopul unit Grigore Maior a fost nevoit să ceară
sprijmul Guvernului şi al autorităţilor militare pentru întoarcerea poporului la
uniaţie.
Acelaşi lucru s-a întîmplat şi în Ţara Făgăraşului, unde vicarul Ignatie
Darabant a avut nevoie de sprijinul armatei habsburgice pentru stăvilirea
miscării de întoarcere la Ortodoxie.
Peste puţin timp, la 20 august 1782, împăratul Iosif ll a dat aşa numita
Patentă de unire, prin care dispunea ca fiecare Biserică să rămînă cu
credincioşii pe care îi avea şi să nu se mai facă prozelitism. De fapt, măsura a
fost luată numai împotriva Bisericii Ortodoxe, care nu putea primi credinciosi
uniţi. În schimb Biserica Unită a continuat şi în viitor actiunea prozelitistă,
folosindu-se de sprijinul permanent al autoritătilor de stat.

Viata religioasa a romanilor din Maramures până in

secolul al XX-lea

Încă de la început aş dori să subliniez faptul că istoria acestor teritorii

este foarte veche. După anul 106, când romanii au cucerit o parte a Daciei,
teritoriile mai sus amintite au fost locuite de aşa numiţii „daci liberi”. Acest
lucru poate fi dovedit azi prin tradiţiile locale, muzica noastră populară şi
îmbrăcămintea specifică (unice în Europa). Aceasta înseamnă că locuitorii
acestor ţinuturi au fost permanent aici şi că nu au venit din alte părţi.
Care a fost atunci religia lor, este greu de spus pentru că nu avem
documente care să ne informeze despre aceasta. Aceste ţinuturi, oarecând pline
de păduri, au devenit ţinta popoarelor migratoare: huni, slavi, unguri şi
mongoli. Spre sfârşitul veacului al XIII-lea, acest teritoriu a fost integrat în
regatul maghiar. Abea de atunci încoace avem informaţii despre strămoşii
noştri.
Înainte de a prezenta aceste informaţii, aş dori să spun câteva cuvinte
despre Tradiţia Bisericii Ortodoxe. Sf. Ciprian al Cartaginei spune că acolo
unde este episcopul, acolo este şi Biserica. Pornind de la această afirmaţie,
Biserica noastră spune că numai acolo pot exista preoţi hirotoniţi, viaţă
monahală şi adevărate parohii ortodoxe, unde există şi un episcop legal (care a
dobândit hirotonia în succesiune apostolică). Am spus toate acestea deoarece
prima informaţie despre o existenţă ortodoxă în aceste teritorii o avem ditnr-o
scrisoare a papei Grigorie al IX-lea (1227-1241) trimisă prinţului maghiar Bela
(viitorul rege, Bela al IV-lea al Ungariei 1235-1270) în 1234, în care se plânge
de atitudinea locuitorilor din aceste ţinuturi care refuză să asculte predicile
unor călugări dominicani trimişi aici, pentru că ei îşi au proprii lor „pseudo-
preoţi şi pseudo-episcopi schismatici” (la vremea respectivă acest termen a
fost folosit atunci când catolicii vorbeau despre clericii ortodocşi). Aceasta

10
înseamnă că la vremea aceea exista aici o puternică şi organizată Biserică
ortodoxă care s-a opus propagandei catolice.
Mai târziu, în 1391, într-un document constantinopolitan este
menţionată mănăstirea din Peri, a cărui stareţ a obţinut câteva drepturi pe care
doar un episcop ortodox le avea . Alte mănăstiri ortodoxe din acea vreme au
mai existat în: Giuleşti, Cuhea (azi Bogdan Vodă), Bârsana, Năneşti şi
Corneşti-toate menţionate în diferite documente din secolele XIII-XIV.
Amintesc apoi, bisericile construite din piatră de la: Ieud (1364), Biserica Albă
(azi în Ucraina-1373), Apşa de Mijloc (Ucraina-1428), Sarasău (1456) etc.
Toate acestea dovedesc faptul că Biserica Ortodoxă de aici a fost bine
organizată chiar dacă nu cunoaştem unde s-au aflat exact reşedinţele
episcopale.
Între secolele XV-XVIII, uneori, episcopii ruteni de la Muncaci au avut
jurisdicţie asupra Maramureşului şi Sătmarului. Alteori, această jurisdicţie a
fost încredinţată episcopilor de Vad (o localitate în apropierea Dejului) iar
alteori am avut proprii noştri episcopi – care şi-au aşezat reşedinţa în vreuna
din mănăstirile menţionate mai sus, sau în vreuna din mănăstirile construite în
această perioadă (Habra, Moisei etc.). Primul episcop cunoscut cu numele a
fost Luca al Muncaciului (1485). De atunci şi până în 1739, cunoaştem numele
a 35 de episcopi: 18 au fost episcopi de Muncaci, 7 episcopi de Vad, 11
episcopi de Maramureş şi o dată jurisdicţia i-a fost încredinţată – între
decembrie 1656-iulie 1662 – mitropolitului Sava Brancovici din Alba Iulia .
Ultimul dintre ei a fost Gavriil care şi-a avut reşedinţa la Bârsana.

Lista episcopilor ce au avut jurisdicţie asupra Maramureşului este destul

de greu de alcătuit datorită lipsei documentelor. Până la noi descoperiri, ea s-ar
prezenta astfel:

Episcopi de Muncaci cu Episcopi de Vad cu Episcopi de Maramureş

jurisdicţie peste jurisdicţie peste
Maramureş Maramureş
Luca 1485-? Spiridon 1605-1614
Ioan 1491-1498 Teofil 1615-?
Vladislav I 1551-? Augustin (înainte de)
1622
Ilarion 1556-1561 Dosoftei (înainte de)
1622
Vladislav II 1568-? Eftimie 1623-1627
Gavriil 1573-? Benedict 1631-1633
Vladislav III 1596-1597 Sava 1650-1651
Serghie 1597-1600
Petronie 1600
11
Efrem 1600 (Habra)
Silovon 1608-1614
Dosoftei 1634-1639
Silvestru 1645-1646
Savul Popa 1650-1651
Mihail Molodeţ 1651-
1656
Mitropolitul Sava
Brancovici 1656-1662
Iosif Stoica 1690-1705
Ieremia 1620-1621 Iov Ţârca 1707-1709
Petronie 1623-1627 Serafim 1711-1714
Ioan Gregorovici 1627- Dosoftei Teodorovici 1718
1633 ?- 1735
Vasile Tarasovici prima
oară 1634-nerecunoscut Gavriil de la Bârsana 1735
a doua oară 1639-1641 ?- 1739
a treia oară 1646-1648
Ioan Iusco 1643-1645
Ioanichie Zeican 1650-
1664
Metodie Racoveţchi
1686

Din această listă rezultă ca au fost perioade in care nu avem ştiri despre
existenţa vreunui episcop în această zonă.
În tot acest răstimp Maramureşul s-a aflat sub stăpânire maghiară (fiind
înglobat în Principatul Transilvaniei). Principii maghiari au acordat drepturi
religioase doar catolicilor (până în 1556), luteranilor (în urma Dietei din Turda,
1550), calvinilor (în urma Dietei din Aiud, 1564) şi unitarienilor (în urma
Dietei din Turda, 1568). Religia ortodoxă nu a fost recunoscută atunci în
Transilvania cu toate că populaţia românească era majoritară.
Se ştie că, la moartea lui Sigismund Zapolya (1541), turcii, l-au
recunoscut ca rege al Ungariei pe fiul lui Zapolya, pe nume Ioan Sigismund
Zapolya, căruia i-au încredinţat destinele întregii Ungarii. Ioan Sigismund era
încă minor, de aceea problemele administrative au fost încredinţate mamei sale
pe nume Izabela. Ferdinand I de Habsburg a ridicat pretenţii asupra Vestului
Ungariei şi a venir cu armata spre a cuceri acest teritoriu. Acest lucru i-a
determinat pe turci să vină din nou în Ungaria, în 1541, s-o cucerească şi s-o
transforme în paşalâc, potolind astfel pretenţiile la tron atât ale lui Ferdinand
cât şi ale lui Ioan Sigismund. Principatul transilvaniei, însă, nu a fost inclus în
acest paşalâc. Drept urmare Ioan Sigismund a fost numit ca principe al
Transilvaniei (1541-1571, 1576-1579). Din punct de vedere teritorial de acest
principat aparţineau teritoriile intracarpatice: Maramureşul-care la acea vreme
se întindea mult la nord de Tisa, Crişana, Sătmarul precum şi comitatele din
partea de Nord-Est a Ungariei (Ugocea, Bereg, Ung, Szabolcs, Zemplen,
Abauj, Borşod, Torna, Saros, Gemer, şi Spis). Fiecare din aceste comitate îşi
avea o oarecare autonomie şi o conducere politică proprie.
În 1570, prin pacea de la Speyer, comitatele: Bereg, Ugocea, Satmar şi
Szabolcs, au trecut sub suzeranitatea împăratului Mazimilian II al Germaniei
(a fost un împărat al Sfântului Imperiu Roman între anii 1564 – 1576),
celelalte comitate fiind alipite Transilvaniei. Maramureşul a rămas pe mai
departe alipit Transilvaniei. În 1622 prin pacea de la Mikulov cele patru

12
comitate amintite mai sus, împreună cu încă alte trei (Abauj, Zemplen şi
Borsod), au fost realipite Transilvaniei. De acum înainte principii Transilvaniei
se vor implica tot mai mult în viaţa acestor comitate nu numai din punct de
vedere politc ci şi religios.
După moartea principelui Ioan Sigismund Zapolya (care s-a născut şi
crescut în credinţa romano catolică, după care a trecut la lutheranism şi
calvinism şi a murit unitarian în 1571) la conducerea Principatului au ajuns
reprezentanţii familiei Bathory: Ştefan, Christofor şi Sigismund. Pe vremea
lor, „secta valahă sau grecească” (cum era numită comunitatea română
ortodoxă , a dobândit, în urma hotărârilor luate la Dietele din Cluj (1571) şi
Turda (1579), dreptul de a-şi alege singură „episcop” . Această hotărâre a fost
luată după ce românii s-au plâns de multe ori autorităţilor de nedreptăţile ce li
s-au făcut prin alegerea unor pretinşi episcopi români de către nobilii calvini
care au încercat prin toate mijloaceler să-i calvinizeze.
Din punct de vedere religios, în secolele XV-XVI, majoritatea populaţiei
din Nordul Ungariei şi a Transilvaniei a fost ortodoxă, întrucât, atât în
Transilvania (unde românii erau majoritari), cât şi în comitatele din nordul
Ungariei (unde românii, rutenii şi ruşii au fost majoritari). Dacă însumăm
aceste teritorii, atunci, s-ar putea spune că, jumătate din teritoriul stăpânit
atunci de maghiari a fost ortodox.
Din păcate, însă, în secolul al XVI-lea, conducerea politică (atât a
fostului regat maghiar cât şi a principatului Transilvaniei, cât şi a celor 13
comitate), a fost ori filocatolică ori filocalvină. Astfel, din a doua jumătate a
secolului al XVI-lea, teritoriile locuite de ortodocşi au devenit adevărate scene
de luptă între catolici şi protestanţi, fiecare încercând să-i atragă de partea lor
pe ortodocşi. La acestea mai putem adăuga şi încercarea de maghiarizare a
tuturor ”străinilor” din aceste teritorii. Un rol deosebit, în acest sens, l-a jucat
tot conducerea politică din aceste comitate.
În secolele XVI-XVII, două familii mari deţineau controlul asupra
teritoriilor din nord-estul Ungariei: familiie Rakoczy şi Drugeth. Membrii ai
familiei Rakoczy, stăpâneau întinse teritorii în comitatele Maramureş, Sătmar,
Ugocea şi întreg ţinutul Bereg (ţinut al cărei reşedinţă a fost cetatea Muncaci).
Până în 1660, această familie, a dus o politică filocalvină. În acel an, Sofia
Bathory (văduva principelui Gheorghe II Rakoczy), împreună cu nepoţii săi
Francisc şi Iuliana Racoczy, au revenit la catolicism. Ei vor avea o contribuţie
hotărâtoare în realizarea unirii rutenilor cu Roma.
Familia Drugeth, venită din Franţa, a dobândit pământuri în aceste părţi,
încă de pe vremea lui Carol Robert de Anjou, la începutul secolului al XIV-lea.
În secolul al XVII-lea, membrii ai acestei familii stăpâneau vaste teritorii în
comitatele Ung şi Zemplen. Cea mai importantă localitate de pe teritoriile
stăpânite de această familie, a fost cetatea Ujgorod, în comitatul Ung. În
secolul al XVII-lea, această familie a îmbrăţişat calvinismul. Cu toate acestea,

13
în secolul al XVII-lea, înregistrăm şi în sânul acestei familii reveniri la
catolicism.
Ortodocşii din cele 13 comitate amintite mai sus, s-au constituit, în
secolul al XV-lea, într-o episcopie. Reşedinţa acestei episcopii a fost aşezată în
mănăstirea Sf. Nicolae de lângă Muncaci. Această mănăstire a fost ridicată de
o familie pe nume Kariatovici. Primul episcop cunoscut aici a fost Luca,
amintit pe la anul 1493. Episcopii de la Muncaci au avut, de multe ori, şi
jurisdicţia asupra românilor ortodocşi din Maramureş.

În primele decenii ale secolului al XVII situaţia a rămas neschimbată.

Asupra Maramureşului au avut drept de jurisdicţie episcopii de Vad şi
Muncaci. În centrul atenţiei s-au aflat epicopii de la Muncaci. La începutul
secolului al XVII-lea, pe scaunul de la Muncaci s-a aflat Petronie care, a
participat la un sinod ţinut la Iaşi, între 15-19 iunie 1600, prilej cu care au fost
aleşi episcopi pe scaunele vacante de la Rădăuţi şi Huşi. Câteva luni mai
târziu, acesta a fost înlocuit cu Serghie (fost egumen al mănăstirii Tismana),
ales în 1600, cu sprijinul lui Mihai Viteazul. Domnitorul Mihai l-a înlocuit pe
Petronie cu Serghie, fie pentru că avea înclinaţii unioniste, fie pentru că dorea
ca maramureşenii-peste care episcopii de Muncaci îşi întindeau jurisdicţia, să
fie păstoriţi de un ierarh român. După uciderea voievodului Mihai, la 19
august 1601, episcopul Serghie, printr-o scrisoare, a cerut protecţia împăratului
Rudolf al II-lea(1576-1612).
Există foarte puţine documente privitoare la această perioadă. Din ele
reiese însă că, după anul 1601, în aceste părţi erau cunoscuţi trei episcopi:
Petronie (pribegind printre ruteni sau, probabil, stând undeva în Ucraina
Subcarpatică), Serghie, la Muncaci, de unde îi scrie castelanului cetăţii Hust-
sub a cărui protecţie se afla mănăstirea din Peri, să aibă grijă de puţinele
lucruri pe care el şi le-a lăsat în această mănăstire şi, în sfârşit, un episcop cu
numele Efrem din Habra (Ţinutul Chioarului). Dacă episcopului Petronie,
Mihai Viteazul, i-a luat jurisdicţia asupra Maramureşului dându-i-o înapoi lui
Serghie, atunci episcopul Efrem trebuia să aibă şi el o episcopie. Să-i fi dat
oare, domnitorul, acestui episcop, jurisdicţia asupra Sătmarului? Să fi existat
oare o episcopie a Sătmarului?
Am amintit toate acestea, deoarece evenimentele politice au dus la
câteva schimbări şi în ceea ce priveşte administraţia bisericească în aceste
locuri. Comitatele din Nord Estul Ungariei (şi chiar Transilvania ), au fost
prilej de dispută între împăraţii de la Viena şi principii transilvăneni. Împăraţii
de la Viena au fost sprijinitori ai catolicismului iar principii transilvăneni ai
protestantismului. Până în 1622 cele 13 comitate au fost sub stăpânirea
habsburgilor timp în care propaganda catolică a fost destul de intensă. Se
vorbeşte chiar de o trecere a episcopului Petronie la catolicism în anul 1600.
Chiar dacă acest episcop nu a trecut la catolicism el a avut totuşi relaţii
apropiate cu episcopii uniţi din Polonia. După 1622 o parte din aceste comitate

14
au fost anexate Transilvaniei, şi principii transilvăneni s-au străduit să-i
apropie pe ortodocşi de calvinism.
După 1601, episcopului Serghie i s-a luat jurisdicţia asupra
Maramureşului. Rămânând doar episcop de Muncaci, asupra lui au început să
se facă presiuni pentru a îmbrăţişa uniaţia. Dintre cei care au făcut acest lucru
îi amintim pe contele Gheorghe Drugeth (mai ales după 1605), pe episcopul
unit Atanasie Krupesky de Peremysl şi bineînţeles iezuiţii.
Iniţiativa a avut-o contele Drugeth care avea domenii şi în Polonia fiind
astfel în temă cu unirea de la Brest-Litovsk. El i-a cerut episcopului catolic din
Peremysl, să-l ajute în promovarea uniaţiei şi printre rutenii din ţinutul
Zemplen. Episcopul catolic pe nume Stanislav Siecinski de Peremysl, îl trimite
pe episcopul unit din aceiaşi localitate, pe Atanasie Krupesky, împreună cu doi
iezuiţi. Aceştia, din septembrie 1613, au început o intensă propagandă printre
preoţii ruteni, dar mai ales printre călugării de la mănăstirea Sf. Nicolae din
Muncaci. Cu toată strădania lui, acest episcop a reuşit să-şi atragă ura
ortodocşilor asupra lui şi astfel, după un an de misionarism, s-a întors în
eparhia sa. Episcopul Serghie l-a tratat cu bunăvoinţă pe acest Atanasie, dar nu
a împărtăşit opiniile lui. Misiunea acestui episcop poate fi socotită o primă
încercare de atragere a rutenilor din Ucraina Subcarpatică la uniaţie.
Episcopul Serghie a păstorit până în jurul anului 1619 când, datorită
unor evenimente politice, s-a retras din scaun şi s-a întors la mănăstirea
Tismana. În locul său a fost reaşezat, abia în 1623, fostul episcop Petronie,
care a condus destinele acestei episcopii până în 1627, când în locul lui a fost
numit Iosif Gregorovici, care a păstorit până la sfârşitul anului 1632 sau
începutul lui 1633.
Un caz aparte, în istoria Maramureşului, îl constituie episcopul Vasile
Tarasovici al Muncaciului. Acesta i-a urmat în scaun lui Iosif Gregorovici,
fiind numit episcop al Muncaciului la sfârşitul anului 1633. Primul document
despre acest episcop datează din 16 octombrie 1633, în care principele
Transilvaniei, Gheorghe I Rakoczy, îl recomandă mitropolitului Varlaam al
Moldovei spre a fi hirotonit episcop. Ca preot a fost hirotonit în 1627 de către
episcopul Iosif al Muncaciului, iar ca episcop, de către Varlaam al Moldovei
împreună cu episcopii sufragani, la 6 decembrie 1633. Imediat după hirotonie,
principele Transilvaniei i-a acordat acestui ierarh şi jurisdicţia asupra
Maramureşului, printr-o diplomă emisă la 5 ianuarie 1634. Credincioşii
ortodocşi de aici, însă, nu au vrut să-l primească, de aceea, episcopul Vasile a
trebuit să se mulţumească doar cu jurisdicţia asupra celorlalte comitate. La
scurt timp după acesta, episcopul Vasile, a intrat în conflict cu Ioan Balingh,
castelenul cetăţii Muncaci. Datorită acestui fapt, episcopul a făcut apel la
principele Transilvaniei. Drept răspuns, castelanul îi încsenează un proces şi,
în 13 septembrie 1640, episcopul Vasile a fost întemniţat. Împotriva acestui
abuz au luat poziţie nu numai nobilii ci şi preoţii din comitatele învecinate şi

15
chiar împăratul Ferdinand. În timpul acelui proces, episcopului Vasile, i s-au
adus 8 acuzaţii (nefondate), toate de natură economic-administrative.
Adevărata cauză a întemniţării lui, se pare că a fost prietenia lui cu
episcopul unit Atanasie Krupesky, care, din nou şi-a trimis misionari printre
ruteni. Cum Balingh era protestant, n-a văzut cu ochi buni această prietenie şi,
drept urmare, l-a închis. Datorită presiunilor la care a fost supus, Balingh, l-a
eliberat pe Vasile Tarasovici din închisoare, la o dată ce poate fi aşezată în
intervalul 12 iulie-12 septembrie 1641. Pe la sfârşitul aceluiaşi an a fost din
nou închis şi eliberat pe la începutul anului 1642. Odată eliberat, el a plecat la
Viena ca să se plângă împăratului. Aici însă (la fel ca Atanasie Anghel mai
târziu), a fost obligat să îmbrăţişeze uniaţia, şi între 3-24 mai 1642, a alcătuit o
mărturisire de credinţă în acest sens. După această dată el nu s-a mai întors la
Muncaci (pe de o parte datorită principelui care era calvin şi care nu a văzut cu
ochi buni acest pas, iar pe de altă parte, datorită poporului care, statornic în
credinţă, nu dorea unirea cu Roma) ci a pribegit prin comitatele unde castelani
erau catolici, ajungând, mai târziu, chiar şi în Transilvania.
În locul lui, la propunerea lui Ioan Balingh, a fost ales, ca episcop de
Muncaci, preotul Ioan Iusco (6 mai 1643-1645), care s-a dovedit a fi un
instrument în mâna calvinilor, prin intermediul lui încercându-se calvinizarea
rutenilor.
Episcopul Vasile Tarasovici a încercat să revină la Muncaci dar poporul
nu l-a primit socotindu-l străin de credinţa străbună. Cu ajutorul împăratului
Ferdinand III (împărat între 1637-1657), el a reuşit să se instaleze într-o casă în
localitatea Kallo (azi Nagy-Kallo-în Ungaria), de unde a încercat să desfăşoare
o activitate prozelită în comitatele dimprejur. Cu tot sprijinul de care s-a
bucurat, episcopul Vasile, nu a repurtat vreun succes deosebit. Întrucât catolicii
nu l-au spriinit prea mult, se pare că, a fost nevoit să se apropie de protestanţi,
reuşind să dobândească simpatia principesei Suzana Larontfy (soţia lui
Gheorghe I Rakoczy-principe între 1633-1648) care l-a sfătuit să se lepede de
uniaţie. Astfel, spre sfârşitul vieţii, mai precis în cursul anului 1644, episcopul
Vasile a revenit la ortodoxie şi, cum în 1645 Ioan Iusco a fost înlăturat, şi-a
reluat scaunul de la Muncaci păstorind până în 1648 când s-a retras.
Vasile Tarasovici a fost primul episcop de Muncaci care a îmbrăţişat
oficial uniaţia, prin actul semnat în mai 1642. Din fericire poporul nu l-a
urmat, şi după doi ani de umilinţe a renunţat la uniaţie.
Prin 1620 principele Gabriel Bethlen a numit şi un mitropolit
macedonian cu numele Ieremia peste Maramureş şi alte ţinuturi de la nord de
Tisa. Acesta pleacă în Rusia în anul imediat următor. În 1622, principelui
Bethlen, în urma tratului de pace de la Mikulov, i se lasă în stăpânire viageră
mai multe ţinuturi din aceste părţi care până atunci s-au aflat sub stăpânire
habsburgică. Acest lucru se va perpetua până în 1688.
Un eveniment religios de remarcat în acest răstimp a fost acceptarea
unirii cu Roma de către episcopii de la Muncaci -după anul 1646. Aşa cum am

16
văzut, episcopul Vasile Tarasovici a revenit la ortodoxie dar, pe timpul celei de
a doua păstoriri, se pare că a avut loc un sinod de unire la Ujgorod, sinod
considerat un moment cheie în unirea rutenilor cu Roma. Încâlcită şi plină de
mistere este istoria acestui sinod întrucât, nicăieri nu se face pomenire de
vreun astfel de sinod şi nici vreun document, în acest sens, nu există. Singura
menţiune despre un sinod de unire datează din 1652.
După ce episcopul Vasile Tarasovici s-a retras din scaun în 1648, vreme
de doi ani scaunul a rămas vacant. Abia în 1650 este numit în scaunul de
Muncaci episcopul Ioanichie Zeican (1650-1664). Am văzut atitudinea
episcopului Vasile raportată la catolicism şi felul în care a acceptat unirea.
Dacă poporul şi clerul nu a accecptat unirea în 1642, este greu de explicat
cum, patru ani mai târziu (când documentul datat 1652 afirma că a avut loc
sinodul de unire), o parte a clerului a cerut unirea cu Roma, mai ales că, între
timp, episcopul Vasile a renunţat la unire. Documentul mai sus amintit ne
spune că în 24 aprilie 1646 un număr de 63 de preoţi şi arhidiaconi ortodocşi,
în localitatea Ujgorod, s-au declarat uniţi cu Roma. Autorii principali ai acestei
uniri au fost episcopul catolic de Eger pe nume Gheorghe Iacusici, şase
arhidiaconi şi doi călugări.
De menţionat că acest act nu ne spune că la acel sinod ar fi participat
vreun episcop ortodox ori protopopi ortodocşi dar nici reprezentanţi ai
ordinelor călugăreşti catolice. De asemenea este interesant că episcopul
Gheorghe Iacusici nu a informat Roma despre acest sinod. Singura menţiune
despre “libera unire” ai celor 63 de preoţi şi arhidiaconi o avem de la un
episcop pe nume Petru Partenius Petrovici. Acesta a făcut (zice el), în anul
1655, o copie după o scrisoare redactată de cei şase arhidiaconi la 15 ianuarie
1652 şi a înştiinţat Roma că la Ujgorod a avut loc un sinod de unire. Tot
episcopul Petru a tradus scrisoarea celor 6, din latină în ruteană, această
traducere fiind publicată în mai multe ediţii. Un alt lucru curios este faptul că
în unele dintre aceste ediţii ( în cele mai multe), se spune că unirea a avut loc
în 1649 şi nu în 1646. Şi astfel unii istorici catolici, încearcă să dateze unirea la
1646, alţii la 1648, alţii la 1649, iar alţii la 1652.
Petru Partenius a fost mai întâi egumen al mănăstirii Sf.Nicolae din
Muncaci, dobândind această funcţie în 1640 sau 1641, în timp ce episcopul
Vasile Tarasovici era în închisoare. După retragerea episcopului Vasile
Tarasovici, egumenul Petru Partenius a fost propus pentru a deveni episcop de
Muncaci dar Principele Gheorghe Rakoczy l-a sprijinit pe preotul Ioan Iusco
care avea înclinaţie spre calvinism. Datorită atitudinii sale prounioniste Petru
Partenius a fost alungat din mănăstirea Sf.Nicolae de către episcopul Ioan
Iusco şi, plecând spre Polonia, s-a aşezat în mănăstirea Krasny Brod, de unde a
desfăşurat o intensă activitate misionară în ţinuturile învecinate, fiind sprijinit
chiar de principesa Ana Drugeth. Dorinţa lui, însă, a fost aceea de a ajunge
episcop. În acest scop a reuşit să câştige simpatia unui număr de preoţi din
comitatele: Ung, Humenne, Zemplen, Saros, Abauj, Turna, Spis şi Gemer. El a

17
făgăduit că dacă va ajunge episcop va desăvârşi unirea cu Roma începută de
Vasile Tarasovici. Odată ajuns episcop, în 1651, el s-a străduit să-şi ţină
promisiunea făcută întocmind actele amintite mai sus.
Episcopul Vasile Tarasovici deci, a avut doi urmaşi: Ioanichie Zeican şi
Petru Partenius. Aceasta ne îndreptăţeşte să credem că episcopia Muncaciului
s-a împărţit în două. Această divizare a rezultat, în primul rînd, datorită
conjuncturii politice, întrucât, în comitatele mai sus amintite, conducerea
politică a fost catolică, iar în comitatele Bereg, Sătmar, Ugocea şi Maramureş,
a fost calvină, fiecare dintre ele sprijinind pe cîte unul dintre cei doi episcopi
ruteni.
Cei 63 de preoţi şi arhidiaconi prezenţi la Ujgorod n-au avut mandatul
rutenilor de a încheia unirea cu Roma. Dacă, totuşi, ei şi-au exprimat opţiunea
pentru unire, aceasta este problema lor personală. Din nefericire, de această
slăbiciune, au profitat catolicii, care şi-au intensificat prozelitismul printre
ruteni. Este foarte puţin probabil să fi avut loc vreun sinod în 1646, 1648 sau
1649, deoarece nu există nici o dovadă concretă în acest sens. Dacă s-a ţinut
vreun sinod atunci acesta a avut loc, probabil, pe timpul păstoriei lui Petru
Partenius după 1651, doar spre a justifica prezenţa acestui episcop în
comitatele din nordul Ungariei.
Roma a fost înştiinţată, atât despre înfiinţarea episcopiei unite, cât şi,
despre alegerea lui Petru Petronius ca episcop unit de Muncaci, în 1652.
Confirmarea lui în scaun a venit abia în 1655, din partea papei Alexandru al
VII-lea (1655-1667), iar din partea Vienei, episcopul Petru, a fost recunoscut
printr-o diplomă emisă de împăratul Leopold I (1658-1705), în 10 noiembrie
1659. În recunoaşterea episcopului Petru un rol deosebit l-a jucat arhiepiscopul
primat al ungariei Gheorghe Lippay de Esztergom, care a făcut toate
demersurile necesare atât la Roma cât şi la Viena.
Cu toate că purta titlul de “ episcop de Muncaci”, episcopul Petru, şi-a
avut reşedinţa la Ujgorod, probabil, într-o casă care i-a fost pusă la dispoziţie
de contesa Ana Iacusici Drugeth. Aici, relaţiile episcopului Petru cu iezuiţii, au
fost foarte apropiate, ceea ce face să se creadă că de fapt unirea a fost o
plăsmuire a iezuiţilor cu concursul episcopului Petru.
Datorită activităţii prozelitiste a lui Petru Partenius, unirea a făcut
progrese însemnate în aceste părţi. Potrivit statisticilor realizate de acest
episcop, s-a ajuns ca pe la 1661 să existe aproximativ 500 de parohii unite.

Presiunea calvinilor asupra ortodocşilor s-a înteţit după 1630 când

principe al Transilvaniei ajunge George Rakoczy I. Aceeasi politică faţă de
Biserica românilor a avut-o şi fiul său George Rakoczy II care i-a urmat din
toamna anului 1648. Acest nou principe a înfiinţat episcopia Maramuresului
unde în 1650 a fost numit episcop Savul Popa care însă a plecat dupa un an in
Moldova şi de aceea principele l-a numit pe Mihail Molodeţ (în 1651),
destituit 5 ani mai târziu.

18
 Propaganda calvină a continuat şi pe vremea acestui principe prin
numeroasele interdicţii impuse tuturor episcopilor ortodocşi. După plecarea lui
Mihail (1656), aşa cum am arătat mai sus, Mitropolitul Sava Brancovici din
Alba Iulia şi-a întins oblăduirea canonică şi asupra Maramureşului.
George Rakoczy II a avut ambiţii mari încercând (fără reuşită) în 1657
să ocupe cu forţa tronul Poloniei. Această atitudine îi aduce mazilirea lui de
către turci care vin în Transilvania în 1661 să restabileasca ordinea tulburata de
luptele interne pentru domnie. Turcii îl impun pe Mihail Apafi I (1661-1690)
ca principe al Transilvaniei. Dar şi el, ca şi predecesorii săi, s-a amestecat în
treburile Bisericii Românesti numind şi destituind episcopi şi chiar, mai mult
decât atât, amestecându-se până şi în activitatea preoţilor şi a parohiilor lor. În
timpul acesta turcii şi-au exercitat stăpânirea în Ungaria în timp ce
Transilvania avea acelaşi regim de suzeranitate turcească la fel ca şi Ţările
Române.

Din 1688 ortodocşii din aceste ţinuturi s-au aflat sub stăpânirea
habsburgilor. Pe vremea lor Biserica romano-catolică a fost suficient de
puternică pentru a desfăşura o intensă propagandă printre comunităţile
ortodoxe. În aceste condiţii a apărut aici o nouă denominaţiune religioasă: cea
a uniţilor sau a greco – catolicilor.
Primul episcop ortodox în Maramureş (sub stăpânire habsburgică) a fost
Iosif Stoica (la începutul secolului al XVIII-lea). Pentru a împiedica lucrarea
prozelitistă a episcopilor uniţi de la Muncaci, preoţimea românească din
Maramureş şi-a ales un episcop din partea locului, şi anume pe protopoul
văduv Iosif Stoica orginar din Criciova. A fost călugărit într-una din
mănăstirile maramureşene şi apoi hirotonit întru arhiereu de către fostul
mitropolit al Moldovei, învăţatul Dosoftei, aflat atunci în exil, la Jolkiew, în
Polonia, în anul 1690. Nu se ştie unde şi-a avut reşedinţa; poate într-una din
mănăstirile maramureşene, fie la Hust, fie la Uglea, fie in alte locuri. Se
cunoaşte un antimis sfinţit de el in 1692, cu text slavon, în care se intitula: "din
mila lui Dumnezeu, episcop ortodox al Maramureşului, exarh al stavropighiei
patriarhale constantinopolitane, locţiitor al Mitropoliei din Bălgrad din
Ardeal".
El a fost victima disputelor dintre uniţi şi calvini. Episcopul unit Iosif
Camilis de la Muncaci ar fi dorit să-l aşeze ca episcop vicar (unit) de Sighet pe
Gheorghe Bizanczi act la care episcopul Stoica s-a împotrivit pentru că nu
existau uniţi în zonă. Drept urmare, l-a acuzat de trădare şi, vicecomitele
Maramureşului Francisc Darvay, l-a aruncat în închisoarea din Hust, în anul
1705. De cealaltă parte s-a aflat principele maghiar Francisc Racóczy care
tocmai declarase război habsburgilor şi ar fi avut interesul ca în Maramureş să
aibă un ierarh favorabil politicii lui. Aşa se face că, până la înfrângerea
răscoalei „curuţilor”, în 1711, episcopul Iosif Stoica a stat închis. A murit la
scurt timp după eliberare . În locul lui a fost ales Serafim care, pentru a fi

19
confirmat în scaun, a trebuit să accepte propaganda calvinizantă în Maramureş.
Datorită acestui fapt episcopul unit de Muncaci reuşeşte să-l aresteze şi să-l
închidă în Hust . Prin 1718 îl întîlnim în Maramureş pe episcopul Dosoftei
Teodorovici care a trebuit să se retragă la mănăstirea Uglea pentru că, în 1720,
episcopul de Muncaci, Gheorghe Bizanczi, a reuşit să-l convingă pe împăratul
Carol al VI-lea să treacă Maramureşul sub jurisdicţia sa, unde a şi murit în
1735.
Din 1732 Maramureşul alături de comitatele Ugocea, Sălaj, Sătmar şi
Bihor au fost anexate Ungariei. După 1720 ortodocşilor de aici nu li s-a mai
permis să-şi aleagă episcop. Avem totuşi ştiri despre o organizare bisericească
ortodoxă. Astfel în mănăstirea Uglea este pomenit episcopul Dosoftei
Teodorovici care în 1735 a fost asasinat chiar în incinta mănăstirii. Apoi, o
însemnare datată în anul 1739, îl pomeneşte ca episcop, în mănăstirea Bârsana,
pe Gavriil Ştefanca. Putem spune, deci, că după 1735 reşedinţa Episcopiei
Ortodoxe Române a Maramureşului a fost la Mănăstirea Bârsana. Episcopia
Ortodoxă Română a Maramureşului a fost desfiinţată, oficial, în 1740. După
acest an uniaţii şi-au putut desfăşura în voie prozelitismul printre românii
ortodocşi rămaşi fără nici un sprijin. Uniţii, având suportul autorităţilor fie, au
confiscat fie, au distrus locaşurile ortodoxe. Singura soluţie pentru a le păstra
era să aderi la Biserica lor. Aşa se face că, sub presiune, o parte a parohiilor
ortodoxe au devenit unite. După 1853 aceste teritorii au fost scoase de sub
jurisdicţia Muncaciului şi trecute sub cea a noii episcopii unite de Gherla. În
aceste condiţii, episcopii ortodocşi în Maramureş au fost interzişi vreme de
200 de ani.
După crearea Imperiului dualist Austro-Ungaria, când împăratul Iosif ll
(1741-1790 împărat din 1780) a fost proclamat şi „rege apostolic al Ungariei”
acţiunea autorităţilor de la Budapesta a încercat prin legile date şi prin
intermediul unor reprezentanţi ai Bisericii unite din aceste părţi să
maghiarizeze complet populaţia românească . Cu toate acestea, credinţa
ortodoxă nu a dispărut.
Din anul 1937, pentru o perioadă de 11 ani, episcopia Maramureşului a
fost reactivată avându-şi sediul la Sighet. Dr. Vasile Stan (n. 30 ian. 1875,
episcop între 1938-1945, decedat la 13 aprilie 1945) şi Sebastian Rusan (n. la
22 sept. 1884, episcop de Maramureş între 1947-1948, mitropolit al Moldovei
până la moartea sa-15 sept 1956) au fost singurii ei titulari.
Regimul hortyst a văzut în Biserica Ortodoxă o instituţie românească
solidă, drept urmare în perioada anilor 1940-1945, aceasta va fi cea mai crunt
prigonită. De prigoana hortystă n-a fost ocolită nici tânăra Eparhie a
Maramureşului cu clericii, credincioşii, monahii şi episcopul ei. Acest regim în
programul său a prevăzut că după ocuparea Maramureşului de către armata
maghiară, toate forţele să fie îndreptate pentru distrugerea Episcopiei Ortodoxe
Române din Sighet. Generalul Iosif Radi, comandantul armatei, după ce a
ocupat în 5 septembrie 1940 oraşul Sighet, a intrat cu armata în Palatul

20
episcopal, pe care l-a transformat în cazarmă. Cu mitralierele a doborât crucile
de pe turle, spunând printre altele că “Biserica Ortodoxă va fi desfiinţată iar
ortodoxia nu va mai exista în Maramureş“.
Episcopul Vasile Stan a fost expulzat din Maramureş, în anul 1940,
împreună cu o parte din personalul Episcopiei care l-a urmat la Sibiu, la
conducerea episcopiei rămânând doar membrii Consiliului eparhial care, în
cele din urmă, au fost arestaţi, unora dintre ei pierzându-li-se urma.
Reşedinţa episcopală a fost devastată, tot mobilierul a fost confiscat,
catapeteasma Capelei episcopale a fost demontată bucată cu bucată, clopotele
au fost coborâte din clopotniţă şi împărţite ungurilor din satele de peste Tisa,
clopotul gigant -donat de regele Carol al II-lea pentru viitoarea Catedrala
episcopală, a fost dat ucrainienilor din Rona de Sus -unde se află şi acum, iar
credincioşilor români li s-a interzis să mai intre în palat.
La cererile repetate ale episcopului Vasile Stan, precum şi la memoriul
întocmit de Consiliul eparhial, în numele preoţilor şi a credincioşilor
maramureşeni, adresate Guvernului din Budapesta, prin ambasadorul Valer
Pop, pentru repunerea Episcopiei Maramureşului în drepturile ei, directorul
general din Ministerul Cultelor, dr. Jeszenszky Ianoş, a răspuns că
“Maramureşul va fi trecut la Episcopia ucraineană de Muncaci şi că în
Maramureş nu mai poate fi vorba de o episcopie ortodoxă“. Emblema de pe
faţada Episcopiei Maramureşului a fost înlăturată, altarele ortodoxe închise,
cheile bisericilor ortodoxe din Maramureş fiind păstrate de către armata de
ocupaţie.
În anii negri de refugiu de la Sibiu, episcopul Vasile Stan şi cei apropiaţi
lui n-au pierdut speranţa izbăvirii Maramureşului de sub hortyşti. Acest lucru
s-a întâmplat în anul 1945 când ierarhul Maramureşului s-a reîntors în eparhia
sa reluându-şi activitatea pastoral misionară şi încercând să vindece rănile
sufleteşti ale românilor ortodocşi greu încercaţi în perioada războiului. Odată
stabilit la Sighet, episcopul Vasile, a început să repatrieze preoţii refugiaţi şi să
le dea primele ajutoare pentru reaşezarea lor firească în parohii.
Munca lui nu a fost solitară, deoarece, după război, statul român a
acordat salarizarea preoţilor de la buget fapt ce a determinat pe mulţi preoţi să
se stabilească chiar şi în parohii modeste. Bucuria episcopului Vasile Stan a
fost însă de scurtă durată, pentru că, în cursul anului 1945, va închide ochii,
fiind înmormântat la Răşinarii Sibiului, lângă mormântul marelui mitropolit al
Ardealului Andrei Şaguna.
După acest an, Episcopia Maramureşului va fi administrată de către
locţiitorii Policarp Moruşca, episcopul misionar al românilor din America şi
Evghenie Laiu Suceveanu, până în anul 1947, când în scaunul vacant de
episcop al Maramureşului a fost ales protopopul Sătmarului, Sebastian Rusan.
Parohiile şi-au reluat activitatea, episcopul nou ales a fost hirotonit în
ziua de 21 noiembrie 1947 şi înscăunat la 28 decembrie în acelaşi an şi se
părea că lucrurile vor merge pe făgaşul lor normal. Nu s-a întâmplat aşa,

21
deoarece la 18 septembrie 1948, Episcopia Maramureşului va fi iarăşi
desfiinţată, parohiile trecând sub jurisdicţia Episcopiei de Oradea până la data
de 1 februarie 1949.
De la acea dată, protopopiatele Carei, Satu Mare, Baia Mare şi Sighet au
rămas în Eparhia Oradiei, iar protopopiatele Vişeu şi Lăpuş au fost încorporate
în Episcopia Vadului, Feleacului şi Clujului.
După împărţirea administrativă a ţării pe judeţe, la 1 aprilie 1968,
Maramureşul a trecut în întregime la Eparhia Vadului, Feleacului şi Clujului,
protopopiatele Vişeu şi Lăpuş fiind desfiinţate iar Protopopiatul de Satu Mare
a rămas pe mai departe în cadrul Episcopiei Oradiei.
Este un miracol faptul că azi Biserica ortodoxă este majoritară în aceste
părţi. Dictatura comunistă nu poate argumenta acest fenomen în defavoarea
Bisericii Unite cu Roma deoarece peste aceste părţi au trecut prea multe
dictaturi de-a lungul celor aproape 2000 de ani de existenţă. Singura explicaţie
rămâne faptul incontestabil că niciodată legăturile de sânge, neam şi credinţă
strămoşească (ortodoxă) nu au putut fi rupte nici prin religie şi nici prin
stăpânire străină.
După evenimentele din 1989, episcopia Maramureşului a fost reactivată
în 1991, dar de această dată reşedinţa s-a stabilit la Baia Mare. Jurisdicţia ei se
întinde peste judeţele Maramureş şi Satu Mare.
Azi suntem bucuroşi să-i avem printre noi pe cei 2 episcopi Justinian şi
Justin. Episcopia este constituită din 554 de parohii la care adăugăm şi cele 27
de mănăstiri şi schituri de călugări şi călugăriţe.

Biserica Ortodoxă in sec. XVIII

Mitropolia Ungrovlahiei in sec. XVIII

In 1711, in Moldova, turcii reusesc să impuna pentru prima oara in

istorie un domn strain (Nicolae Mavrocordat). El a fost ales in 1715, după
moartea lui Constantin Brancoveanu, şi in Tara Romaneacsă. Cu el încep
domniile fanariote. Dupa “retragerea” lui Antim Ivireanul in Tara românească
(1716), ca mitropolit a fost ales Mitrofan. El a ajuns mitropolit cu sprijinul
noului domnitor. A fost grec de neam călugărit la Athos şi pe vremea lui
Constantin Brancoveanu a ajuns in Tara românească. In 1712, a fost ales
mitropolit de Nyssa. In 1716, a fost mutat pe scaunul Tarii Tomanesti.
Activitatea lui a fost ştearsă, el nereusind să se ridice la valoarea antecesorului
sau.
Ca urmare a unor neintelegeri cu domnitorul, se retrage din scaun. In
locul sau a fost ales episcopul Daniil al Buzăului care a pastorit până in 1731.
Acesta era român de neam, originar din localitatea Topoloveni. A fost preot
casatorit, a avut doi copii, dar, ramanand vaduv, s-a retras la mănăstirea

22
Aninoasa. In 1716, a fost ales episcop de Buzău, unde a stat 3 ani şi s-a
dovedit a fi un bun gospodar, reusind chiar să sporeasca averea episcopala.
Din 1719, ca mitropolit, a desfasurat o bogată activitate administrativa,
reusind să adauge mitropoliei prin diferite donatii mai multe posesiuni. A
ctitorit mai multe mănăstiri şi biserici in special in Bucuresti. Pe vremea lui s-a
reluat aici activitatea tipografică. A tipărit ,,Octoihul” in 3 editii,
,,Molitfelnicul”, ,,Liturghier”, ,,Ceaslov” dar şi o lucrare originala. ,,Pastorala
pentru postul mare”. Întrucât mitropolia ortodoxa a Ardealului a fost desfintata
prin uniatie, mitropolitul s-a hotărât să trimita cărţi şi in Ardeal. Moare in
1731.
Intre 1732-1738, ca mitropolit a fost numit episcopul de Buzău Ştefan.
Era român de neam şi pe vremea lui s-a continuat activitatea tipografica. S-au
tipărit 3 cărţi: o ,,Psaltire”, un ,,Antologhion” şi un ,, Chiriacodromion”. In
1738 a murit de ciumă.
Domnitorul fanariot Constantin Mavrocordat a reusit să-l impuna pe
scaunul mitropoliei pe grecul Neofit Cretanul (1738-1753). Era originar din
Creta şi a ajuns in Tara Românească pe vremea lui Constantin Mavrocordat ca
profesor al copiilor lui. Pentru serviciile facute, in 1737, cu sprijinul financiar
al acestui domnitor, a fost hirotonit mitropolit al Mirelor Lichiei, iar în 1738
mutat in Tara românească. El a reusit să sporeasca averea mitropoliei. Desi a
fost străin el s-a ridicat impotriva nedreptatilor sociale din ţară. In 1740 a cerut
domnitorului să desfiinteze „rumânia” (iobagia). Pe taram cultural remarcam
faptul ca s-a ingrijit să deschida cateva scoli pentru romani ortodocşi. Pe
timpul lui s-a continuat tiparirea cărţilor de slujbe. In urma unei vizite
canonice in mitropolie a reusit să puna la punct cateva neajunsuri legate de
bunul mers al Bisericii. A hirotonit preoti. Moare in 1753 şi este ingropat in
Bucuresti .

Mitropolitul FILOTEI MIHALITZIS:

A fost profesor la Bucuresti şi a ajuns episcop de Buzău. Era grec şi s-a
călugărit la Athos. A păstorit ca mitropolit până in 1760 dar activitatea lui a
fost destul de ştearsă. Semnalam doar latura culturala. A tipărit cărţi de slujba.

Mitropolitul GRIGORE al II-lea:

Era român de neam şi a studiat la Academia Sfantul Sava din Bucuresti.

La 7 aprilie 1748 Constantin Mavrocordat, al carui duhovnic era, l-a sprijinit
pentru a ajunge mitropolit al Mirelor Lichiei. In 1760 a venit pe scaunul
mitropoliei din Bucuresti. A pastorit in vremuri grele, peste un sfert de veac.
Pastorirea lui a fost tulburata de razboaiele ruso-turce, primul izbucnind in
1768. Acestea au durat până in 1792. Moldova şi Tara românească au fost
scena luptelor dintre cele 2 puteri.

23
 In acest rastimp, prin 1770 a ajuns in Rusia unde a fost primit de tarina
Ecaterina a II-a impreuna cu o delegatie din Moldova care a acceptat ideea
unui conducator propriu pentru tara. La intoarcere prin 1774 a primit din Rusia
moastele Sfantului Dimitrie Basarabov pe care le-a asezat in catedrala
mitropoliei din Bucuresti. In 1776, patriarhul ecumenic Sofronie al II-lea
(1774-1780), la propunerea domnitorului fanariot al Moldovei (Alexandru
Ipsilanti) (1774-1782), a acceptat ca mitropolitului Grigorie ll şi urmaşilor sai
să li se acorde titlul de loctiitori ai scaunului Cezareei Capadochiei (titlu
menţinut până azi). El a intretinut relatii fratesti cu celelalte biserici ortodoxe.
In 1781 tara ne-a fost vizitata de patriarhul Avramie ll al Ierusalimului. Desi
strain de neam Ipsilanti s-a straduit să sprijine cultura românească.
Impreuna cu mitropolitul Grigorie a infiintat scoli şi spitale. Conducerea
scolilor a fost incredintata unei eforii alcatuita din: mitropolit, din cei doi
episcopi sufragani, de Râmnic şi Buzău şi din boieri. Astfel de şcoli s-au
infiintat in Bucuresti, Buzău şi Craiova. Remarcabila a fost şi activitatea lui
tipografica. Pe vremea lui, s-au tipărit peste 30 de cărţi in limba română. Au
fost retiparite toate cărţile de cult. S-au tipărit cărţi de invatatura cum ar fi:
„Voroava de intrebari şi raspunsuri” (1765), „Omiliile Sfantului Macarie
Egipteanul” (1775), „Tipicul” (1774)etc. Mitropolitul Grigorie a contribuit şi
la traducerea Mineelor in limba română, cele 12 Minee, fiind tipărite la
Râmnic intre 1776-1780. Pentru tiparirea acestor cărţi a avut nevoie de
ajutorul multor mesteri tipografi. Dintre acestia: Chesarie ce a ajuns episcop de
Râmnic şi care a tradus majoritatea Mineelor; Grigorie, care a ajuns egumen la
mănăstirea Dedu de lângă Targoviste (cunoscut şi ca ieromonahul Macarie).
In afara de cărţile tipărite in limba română a tipărit şi cărţi in limba
greaca. Pe vremea lui, s-au zidit 2 biserici in Bucuresti. Moare in 1787 şi a fost
ingropat in catedrala mitropolitana.
In locul sau ca mitropolit a fost adus episcopul Cozma Popescu de la
Buzău. şi acesta a fost român de neam şi a ajuns egumen al mănăstirii Dedu de
unde in 1763 a fost ridicat la rangul de episcop de Buzău. Aici s-a straduit să
imprime mai multe cărţi de slujba, a reusit să sporeasca bunurile episcopiei şi a
târnosit locasuri de inchinare. In 1787, este ales mitropolit al Ungrovalahie.
Din nou izbucneste razboiul ruso-turc. In aceste conditii pastoria lui a fost
destul de stearsa. In 1792 s-a tipărit singura carte „Octoih” mare, tipărit cu
cheltuiala sa. Moare de ciumă in 1792.

Mitropolitul Filaret

A fost grec de neam şi ucenic al lui Grigorie II. Ca apropiat al acestui

mitropolit a facut parte din delegatia ce a ajuns in Rusia in 1770. Datorita
acestui fapt, numerosi istorici socotesc ca ar fi fost român. In 1780 a ajuns
episcop de Râmnic iar in 1792 domnitorul Mihail Şuţu il propune pe scaunul
mitropolitan. El a pastorit un singur an după care s-a retras. In acest rastimp a

24
tipărit un „Catavasier”. La demisia s-a se pare ca a contribuit şi episcopul de
Buzău (Dositei Filitti) care i-a urmat in scaun. In acel an s-a produs o
schimbare de domn, poarta otomana impunandu-l la Bucuresti pe Alexandru
Moruzi. Dositei Filitti era grec de neam şi facea parte dintr-o familie
preoţească din ţinutul Epirului.
S-a călugărit de tânăr la mănăstirea Pogrodiana şi nu se ştie cum şi când
a ajuns la noi in ţară, stabilindu-se la mănăstirea Sfantul Ioan din Bucuresti. In
timpul primului razboi ruso-turc a indeplinit mai multe misiuni diplomatice. Şi
el a fost in Rusia. Atunci când episcopul Cosma Popescu a fost ales mitropolit,
Dositei a fost ales episcop de Buzău. El a pastorit in conditii grele datorita
celui de-al doilea razboi ruso-turc. In 1793 a fost ales mitropolit al
Ungrovalahiei la propunerea membrilor divanului. Tot in acel an s-a propus
infiintarea episcopiei de la Arges. Desi era grec de neam s-a dovedit a fi un
mitropolit vrednic. S-a ingrijit de instruirea preoţilor şi a cautat să pună stavila
abuzurilor călugărilor greci de la noi.
El a aprobat impreuna cu divanul domnesc refuzul de a se trimite taxa
căttre Poarta Otomana in anii 1793-1794 pe motiv de seceta. Mitropolitul s-a
dovedit a fi şi un bun gospodar. Ca om de cultura, s-a interesat de scolile din
tara intarind eforia amintita mai sus. A sprijinit activitatea tipografiilor
retiparind atat cărţile de cult cât şi unele lucrari originale. Intre acestea
amintim: „Slujba Sfantului Dimitrie Basarabov”. In 1808 a fost numit ca exarh
şi peste Moldova, de căttre domnitorul Gavriil Bănulescu, întrucât in acel an
mitropolitul Moldovei Veniamin Costachi era plecat din tara. Dositei intră in
conflict cu domnitorul in 1810 şi este inlaturat din scaun.
In locul sau a fost ales Ignatie ce era grec şi care dupa un an a trebuit să
fuga din tara la Viena datorita preotilor şi credinciosilor ce nu l-au suportat.
Deoarece Dositei n-a vrut să revina in scaun, ca mitropolit a fost ales in
1812, Nectarie, episcop al Râmnicului. Acesta a fost lipsit de vlagă şi datorita
lipsei de interes pentru treburile mitropoliei, in anul 1819 a trebuit să se
retraga.
In locul sau a fost ales Dionisie Lupu. S-a nascut prin 1769, in jud.
Buzău. In 1795, ajunge egumen al mănăstirii Dealu iar in 1801, cu sprijinul lui
Dositei Filitti a fost hirotonit ca episcop de Sevasta. Fiind un bun gospodar, a
fost apreciat de domnitorul Alexandru Şuţu (1818-1821), care i-a propus
scaunul de mitropolit. In aceste conditii, Dionisie, revine in tara. Ca mitropolit,
s-a straduit să inlature abuzurile de la mitropolie, instaturate pe vremea
ierarhilor straini. A facut vizite in mitropolie punând randuială pe la protopopi-
ate. A fost interesat de problemele sociale şi culturale ale pastoritilor sai.
S-au deschis scoli pentru clerici şi mireni in Tara românească. El este
primul ierarh care a trimis studenti cu burse peste hotare. A sprijinit activitatea
tipografiilor care a incetat pe vremea lui Nectarie. S-au retiparit o parte din
cărţile de slujba. Pe vremea miscarii lui Tudor Vladimirescu (1821), el a jucat
un rol deosebit in sensul ca s-a aliat cu revolutionarii. Turcii vin să inabuse

25
revolutia şi mitropolitul fuge in Transilvania asezandu-se la Brasov. Este
rechemat in scaun dar refuza. După 2 ani de discutii, prin 1823, Divanul tarii
socoteste scaunul vacant şi propune alegerea unui nou mitropolit -Grigorie.
Dionisie se intoarce in Tara românească in 1827, ajunge la Bucuresti şi i
se dă egumenia mănăstirii Dealu unde a şi murit. Pe perioada domniilor
fanariote in Tara românească, s-au perindat mai multi mitropoliti atat de neam
românesc cât şi grec. Desi straini de neamul românesc, grecii s-au identificat
cu nevole şi aspiratiile poporului român. In tot acest rastimp, activitatea
tipografiilor in Tara românească nu a incetat (decât pentru perioade mai scurte
de timp).

Mitropolia Moldovei in timpul domniilor fanariote

În Moldova, domniile fanariote au inceput in 1711. In perioada 1711-

1821, in Moldova, spre deosebire de Tara românească, n-au fost atatia episcopi
greci, a fost un singur mitropolit grec şi astfel mitropolitii din Moldova nu au
trebuit să dea seama în faţa Patriarhiei ecumenice. Mitropoliţii Moldovei s-au
amestecat in viata politica a ţării.
Primul mitropolit a fost Ghedeon. Inainte a fost episcop de Rădăuţi şi a
fost ales ca mitropolit in 1708. Era român, şi pe vremea lui Moldova a fost
vizitata de 2 patiarhi: patriarhul Hrisant Nottara al Ierusalimului -care a trecut
prin Moldova in 1714-1715 şi patriarhul Samuil al Alexandriei (1715). S-a
straduit să reia activitatea tipografica in Moldova refacand teascurile
tipografiei de la mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi (Iasi). Aici, a tipărit un
,,Liturghier”, o “Sinopsa” in limba slavonă. Tot aici s-a tipărit in limba greaca
lucrarea ,,Aratarea credintei”. El moare in 1725.
In locul sau a fost ridicat pe scaun un preot de mir din Roman pe nume
Gheorghe, care s-a călugărit la mănăstirea Neamţ. Dintre evenimentele mai
insemnate, petrecute in timpul pastoririi lui amintim:- a reluat activitatea
tipografica, a reusit să sporeasca bunurile mitropoliei şi a tamosit câteva
biserici. Moare in 1729.
In locul sau este adus Antonie de la Rădăuţi. Acesta era originar din
Rădăuţi şi s-a călugărit la mănăstirea Putna. In 1728, a fost ales episcop de
Rădăuţi, iar in 1729, mitropolit al Moldovei.
Ca mitropolit, a continuat activitatea tipografica. Semnalam aparitia
,,Psaltirii” (1731), a reusit să cumpere prorietati pe seama mitropoliei. La
cererea sa, in 1734, Constantin Mavrocordat, care a domnit aici, intre 1733-
1735, a scutit mitropolia de toate darile. Antonie este obligat, in 1739 ,să se
retraga din scaun datorita atitudinii sale filo-ruse. El pleaca in Rusia şi apoi
pribegeste prin Austria şi Turcia. Moare in Rusia prin 1748-1749.
Dupa retragerea din scaun, la propunerea domnitorului Grigore ll Ghica,
a fost ales grecul Nichifor. A fost dascal al domnitorului şi s-a călugărit la
mănăstirea Neamţ. Cu sprijinul domnitorului, ajunge episcop de Side şi apoi

26
mitropolit. Ca mitropolit, a revigorat activitatea tipografica. La eceea vreme, in
Moldova, functionau 3 tipografii: 2 la Iaşi şi una la Rădăuţi. In aceste
tipografii au fost tipărite toate cărţile de cult. Apoi s-au tipărit şi cărţi in limba
arabă. Pe timpul lui, datorita refomelor fiscale ale domnitorului Constantin
Mavrocordat, s-a desfiintat ,,rumânia” (1746) in Tata românească şi ,,vecinia”,
in 1749, in Moldova. S-a ingrijit să deschidă scoli pentru clerici şi laici. In
aceasta actiune a fost sprijinit de boierii ţării. S-a ingrijit de ridicarea vietii
monahale. In Moldova existau mai multe mănăstiri decat in Tara românească.
El a postorit până in 1750. Desi a fost grec, a reusit să se identifice cu
aspiraţiile societăţii româneşti.
Urmaşul său in scauna a fost Iacob Putneanul. A ajuns in scaun atunci
când jaful şi exploatarea fanariota ajunseseră la culme şi când limba greaca s-a
impus în rândurile boierimii. Era originar din Rădăuţi şi s-a născut după 1715.
S-a călugărit la Putna, unde funcţiona şi o şcoală română pentru preoţi. In 1744
a ajuns egumen la Putna, iar in 1745 a fost ales episcop de Rădăuţi. Aici a
infiinţat o şcoală şi a reusit să tipareasca un „Liturghier”. In noiembrie 1750, a
fost ales mitrooplit al Moldovei şi până la moarte sa, chiar dacă a pastorit doar
10 ani ca mitropolit, el a reusit să desfasoare o bogata activitate ce poate fi
urmarită pe mai multe planuri.
Pe plan gospodaresc a reusit să scape mitropolia de datoriile facute de
inaintasii sai. Activitatea culturala s-a concretizat in tiparirea de cărţi de cult şi
cărţi pentru uzul şcolilor. In afara de cărţile de cult el a mai tipărit lucrarea
„Sinopsis” in care prezintă rânduiala celor 7 Taine şi a cătorva ierurgii. A
tipărit apoi o carte de rugaciuni. La tipărirea cărţilor de slujba l-a folosit ca
mester pe Ioan Simeonovici. Intre cărţile tipărite pe seama şcolilor amintim:
„Alfavita sufletească”, „Sinopsis”, un „Abecedar”. El s-a remarcat şi ca
traducator. Ctitor de lacaşuri, pe vremea lui s-au restaurat numeroase biserici
(in special Mănăstirea Putna careia i s-au acordat privilegii).
Activitatea socială: pe aceasta linie se inscrie Sinodul de la 1 ianuarie
1752, prilej cu care s-a hotărât ca la alegerea mitropolitului să se respecte
obiceiul pământului. Apoi, a incercat să apere populatia de exploatarea
fanariota.
Ca urmare a presiunilor facute de mitropolit in 1757 a fost desfiintata
taxa pentru vacarit. Mitrooplitul Iacob a aruncat chiar anatema asupra celui
care ar indrăzni să o reintroduca. Datorita presiunilor facute de fanarioti asupra
mitropolitului Iacob, el se retrage din scaun in 1760 preferand să plece din Iaşi.
Ajunge la Putna unde a continuat activitatea gospodareasca. Prin testament, la
moartea sa, in 1778, a lasat intreaga avere mănăstirii.
Ultimele decenii ale veacului al XVIII-ea au fost tulburate de razboaiele
ruso-turce (1768-1774) şi (1787-1792).

Rusia se aliaza cu Austria impotriva turcilor şi razboaiele continuă pe

teritoriile Moldovei şi Tarii româneşti. În acest context, partea de nord a

27
Moldovei a fost anexata Imperiului Habsburgic. In aceste conditii, după
retragerea mitropolitului Iacob, a fost ales ca mitropolit Gavriil Calimachi.
Acesta era român de neam provenind dintr-o familie de razesi din Campulung.
A fost fratele domnitorului Teodor Calimachi (1758-1761), ce a domnit in
Moldova. A petrecut multi ani la Constantinopol unde s-a grecizat complet. In
schimb Gavriil a intrat de tanar la Putna. Teodor il ajuta pe Gavriil să ajunga
arhidiacon la Patriarhia ecumenica şi din 1745 să fie numit mitropolit al
Tesalonicului. In 1760, tot fratele sau, il aduce ca mitropolit in Iaşi.
Desi era rudă cu domnitorul, a refuzat să dezlege blestemul legat de
Iacob Putneanul. In timpul primului razboi ruso-turc a avut o atitudine filo-
rusa. El pastoreste in Moldova 26 de ani. In acest rastimp a sprijinit scolile din
Moldova şi activitatea tipografica. Spre exemplu, s-a ingrijit ca toti copii să
invete carte sprijinind infiintarea de internate pentru cei saraci. A tipărit cărţi
de slujba: „Evanghelier”, „Moliftelnic”, „Octoih”, dar şi cărţi pentru luminarea
preotilor: „Indreptarea pacatosilor”, un „Catehism”, o „Pastorala impotriva
luxului”, iar din punct de vedere gospodaresc amintim faptul ca a ridicat o
nouă catedrala in Iaşi cu hramul Sfantul Gheorghe. El moare in 1786 şi este
inmormantat in catedrala sa.
Dupa moartea lui Gavriil, toate bunurile sale, au fost confiscate de
domnitorul Alexandru ll Mavrocordat. Patriarhul ecumenic ar fi dorit să trimita
in Moldova un mitropolit grec dar romanii trimit un protest amintind ca in
1752 s-a hotărât ca mitropolitul să fie se neam român. Ca mitropolit a fost ales
episcopul de Roman (Leon Gheucă). El facea parte dintr-o familie de boieri, s-
a călugărit la Putna de unde, in 1769, a fost ales episcop de Roman iar in 1766
a fost ales mitropolit.
Ca mitropolit, a dat dovada de mult curaj chemand la lupta poporul
roman impotriva ienicerilor care insoţeau domnitorii fanarioţi, care atunci s-au
rasculat şi au inceput să jefuiasca tara pentru ca domnitorul nu le-a platit
salariile. El a păstorit 2 ani, până in 1788 iar in acest rastimp a tipărit un
„Octoih” şi „Pastorala”.
Până la alegerea unui nou mitropolit, problemele administrative au fost
conduse de un mitropolit rus Ambrozie al Ekaterinoslavului. După incheiarea
celui de-al doilea razboi ruso-turc (1792) s-a putut alege noul mitropolit acesta
fiind Iacob Stamati, episcop de Husi. Facea parte dintr-o familie de romani din
Transilvania şi s-a nascut prin 1749. De tanar s-a asezat la mănăstirea Neamt
unde a ajuns egumen.
Pe vremea mitropolitului Gavriil Calimachi a fost numit episcop la Husi
şi econom al mitropoliei, de unde in 1782 a fost numit episcop. Aici a reparat
cladirile de incinta după care s-a straduit să refaca starea materiala a
episcopiei. A cumparat proprietati din banii sai.
Ca mitropolit, din 1792 s-a remarcat pe taram gospodaresc şi cultural .
A ridicat o noua resedinta mitropolitana in Iaşi. A cumparat mai multe
mosii pentru mitropolie, şi din banii realizati pe aceste mosii, a ridicat Biserica

28
Banu din Iaşi. Le-a ajutat pe fetele de boieri maziliti. După 1794, întrucât
activitatea tipografica din Moldova a incetat, el a tipărit dincolo de Nistru in
tipografiile de la Dubăsari şi Movilău, cărţi necesare pentru tara. La Dubasari a
tipărit un „Bucovar” şi un „Ceaslov”. La Movilău: „Psaltire” şi „Istoria lui
Alexandru Macedon”.
S-a ingrijit şi de repararea teascurilor tiopografiei din Iaşi. Cu ajutorul
mesterilor Petru Petrov şi preotul Mihalache a tipărit mai multe cărţi de slujba.
Apoi, amintim faptul ca s-a ingrijit şi de bunul mers al scolilor vremii,
recomandand ajutorarea celor saraci şi introducerea de materii umaniste intre
disciplinele de invatamant. Toate acestea ni-l prezintă pe mitropolitul Iacob
Stamati ca un militant pentru interesele românilor.
El moare in 1803 şi a fost inmormantat in Biserica Sfantul Gheorghe
ctitoria sa. Urmasul sau in scaun a fost Veniamin Costachi.

BISERICA UNITĂ DIN TRANSILVANIA

IN PRIMA JUMATATE A SECOLULUI AL XVIII-LEA

În Transilvania veacului al XVIII-lea a fost destul de frământat.

autorităţile habsburgice s-au comportat rău cu popoarele subjugate şi cu
religiile altele decât cea catolica. În 1703-1704 curuţii din pusta ungurească se
răscoală împotriva Vienei sub conducerea lui Francisc Racoczi. La răscoala lor
s-au alăturat şi români transilvăneni. Răscoala este înfrântă şi au avut loc
represalii. După trecerea lui Atanasie Anghel ortodocşilor nu li s-permis să-şi
aleagă un alt ierarh. Atunci când marea masă a credincioşilor a auzit despre
actul unirii s-au împotrivit prin toate mijloacele. Iezuiţii catolici continuă să
facă presiuni asupra preoţilor ortodocşi. Între aceştia îi distingem pe Paul
Barany şi Gabriel Hevensi
Atanasie Anghel, părăsit de clerici, în 1711 convoacă un sinod al uniţilor
din Ardeal prilej cu care uniaţia a fost abolită. Sub presiunea lui Hevenesi
sinodul revine asupra acestei hotărâri. În 1713 Atanasie Anghel moare şi este
înmormântat fără fast.
După moartea lui Atanasie s-a constituit un sinod elector care a propus
candidatura lui Vieceslav Frantz ca episcop unit în Transilvania. Curtea
Vieneză l-a susţinut pe Ioan Patachi. Pentru a se clarifica situaţia s-au ţinut nu
mai puţin de 4 sinoade electorale-în aprilie 1713, aprilie 1714, noiembrie 1714
şi ianuarie 1715. Până la urmă episcop unit a fost ales Ioan Patachi. Alegerea
lui a fost întărită de împăratul Carol al VI-lea-1711 1740, printr-o hotărâre
specială. Confirmarea de la Roma a venit în 1721 de la papa Inocenţiu al XIII-
lea.
Întrucât în zona Făgăraşului uniţii au câştigat teren, Patachi hotărăşte
mutarea reşedinţei episcopiei din Alba Iulia la Făgăraş. Atunci, printr-un
vicleşug, a intrat în posesia bisericii ortodoxe din oraş. Patachi încearcă să
catolicizeze cultul bisericii unite. El moare în 9 octombrie 1727. Vreme de 3

29
ani episcopia unită n-a avut întâi stătător, probabil fiind condusă până în 1732
de iezuitul catolic Gheorghe Regai

Inochentie Micu

Urmaşul lui Patachi a fost eruditul Inochentie Micu. S-a născut în 1692
în localitatea Sadu de lângă Sibiu. Gimnaziul îl face la Sibiu, apoi la Cluj şi
ajunge să studieze la seminarul catolic din Târnavia. În 1719 intră în
mănăstirea Sf. Nicolae din Muncaci iar în 1729 este hirotonit preot. În anul
1730 colegiul elector îl propune episcop unit de Făgăraş şi a fost recunoscut de
Curtea Imperială dar este instalat în 1732
Între evenimente mai de seamă de pe vremea lui amintim un
rencensământ al tuturor românilor din Ardeal în 1733. De aici rezultă că
românii ortodocşi, chiar fără ierarhi, erau majoritari în Transilvania. Viena nu
şi-a ţinut promisiunile privitoare la drepturile pentru românii ce se vor uni cu
una din religiile recepte. Datorită acestui fapt Inochentie alcătuieşte mai multe
memorii cu care pleacă la Viena. Memoriile lui au fost trimise spre soluţionare
Dietei din Transilvania care nu le rezolvă. Drept urmare în cadrul Dietei din
1737 Inochentie Micu cere din nou drepturi pentru români dar este aspru
mustrat. Tot in 1737 mută reşedinţa Episcopiei de la Făgăraş la Blaj, în incinta
unei mănăstiri existentă în cetate. S-a ocupat de ridicarea unei biserici
catedrale dar şi de repararea reşedinţei episcopale. Din venitul episcopiei a
alcătuit un fond aparte din care subvenţiona elevii merituoşi. În 1740 ajunge la
tron soţia lui Carol al VI-lea Maria Tereza care domneşte până în 1780.
Crezând că va reuşi să obţină drepturi pentru români Inochentie pleacă în 1742
la Viena şi poartă o discuţie cu împărăteasa dar nu obţine nimic. Întors acasă la
scurtă vreme este din nou chemat la Viena pentru a da seamă de atitudinea sa
pro românească. Simţind că se vor întâmpla lucruri neplăcute, pe 25 iunie
1744, a convocat un sinod la care au participat şi clericii ortodocşi unde s-a
hotărât că dacă la Viena românii nu vor primii drepturi atunci uniaţia să se
desfacă. Împotriva uniţilor şi a catolicilor s-a ridicat călugărul Visarion Sarai,
care a organizat o adevărată revoltă împotriva catolicilor. La Viena Inochentie
a fost supus unui for judecătoresc, trebuind să răspundă la 82 de întrebări. A
fost acuzat de laşitate şi neloialitate faţă de imperiu ca urmare a sinodului din
25 iunie 1744. A fost acuzat că nu a luat măsuri ferme împotriva lui Visarion
Sarai. Simţind că va fi condamnat de autorităţile politice Inochentie îşi caută
refugiul la Roma, unde crede că va dobândi protecţia papei.
La Roma el cere excomunicarea iezuitului Iosif Balogh care a fost găsit
vinovat de acuzele ce au fost aduse lui Inochentie la Viena. Departe de ţară
Inochentie a fost trădat de vicarul său Petru Pavel Aron care a trimis Vienei
informaţii tendenţioase despre Inochentie Micu. De la Roma Inochentie îl
numeşte ca vicar pe preotul Nicolae Pop de Balomir depunându-l pe Aron.
Viena continuă să facă presiuni şi, în 1751, în schimbul unei pensii viagere

30
Inochentie Micu demisionează. Popularitatea lui în Ardeal a fost mare şi acest
lucru rezultă şi dintr-un eveniment petrecut în 1764 când poporul l-a propus să
preia scaunul episcopal de la Blaj dar Viena nu a îngăduit. Moare la 23
septembrie 1768 în mizerie şi departe de ţară. După 1990 osemintele sunt
aduse la Blaj şi înmormântate. Chiar dacă fost episcop unit a tradus din Sf.
părinţi multe scrieri. Pe vremea lui uniaţia nu a progresat în Ardeal.

Lupta Clerului şi Credincioşilor Pentru Apărarea Ortodoxiei

Mai întâi s-au ridicat credincioşii din Şcheii Braşovului. Întrucât

românii ardeleni nu au avut ierarhi mai bine de o jumătate de veac preoţii
pentru braşoveni erau hirotoniţi la Târgovişte. Cu prilejul hirotonirii erau
obligaţi să rostească un jurământ faţă de Biserica ortodoxă. Între 1718-1739
Oltenia s-a aflat sub stăpânirea habsburgilor. În acest context braşovenii au
trecut sub jurisdicţia episcopiei de Râmnic. Pentru că şi-au apărat ortodoxia de
multe ori creştinii ortodocşi transilvăneni au îndurat bătăi, temniţă etc.
Călugărul Visarion Sarai ajunge să vieţuiască o vreme la Athos şi prin
1744 ajunge în Banat unde începe o luptă prin predică împotriva uniaţiei. S-a
stabilit la Lipova unde pe vârful unui deal a aşezat o cruce şi unde veneau
oameni să-l asculte. Înflăcărat de mulţimea ascultătorilor porneşte la Sibiu spre
a propovădui împotriva uniaţiei. Se opreşte intr-o localitate din Hunedoara
unde ţine mai multe predici. Împreună cu trei negustori greci continuă drumul
spre Sibiu toţi fiind arestaţi in Săliştea Sibiului. Visarion a fost închis la Sibiu
Deva, Timişoara şi apoi la Cufştein în munţii Tirolului unde şi moare. Biserica
noastră a rânduit să fie pomenit în rândul mărturisitorilor pe 24 aprilie.

Întărirea uniaţiei
Predica lui Visarion Sarai a produs tulburări în Ardeal numeroşi uniţi
revenind la ortodoxie. În 1745 contele Haller a lansat o proclamaţie prin care
cere ca toţi românii din Ardeal să accepte unirea cu Roma. Acest lucru nu se
putea face printr-un act administrativ şi românii au renunţat. Pentru a întări
uniaţia Maria Tereza îi cere episcopului de Muncaci Manuil să vină în
Transilvania şi să cerceteze progresul uniaţiei. Episcopul constată că unirea
este în pericol şi raportează Vienei. Ca urmare a acestui fapt se dispune
arestarea tuturor preoţilor ortodocşi care instigau poporul împotriva unirii dar
şi alungarea tuturor călugărilor din mănăstiri. Acest lucru s-a petrecut în 1746
când Maria Tereza a semnat 15 acte de arestare a clericilor ortodocşi din
Transilvania. Pentru întărirea uniaţiei a fost numit un grup de 4 protectori
alcătuit din Gheorghe Pongraţ, Ignatie Bornenisa, David Mariafi şi Petru
Dobra. Cu toate măsurile luate la Viena uniaţia nu înregistra nici un progres.
Ba mai mult poporul îsi apără dreptul la manifestarea credinţei în zona Sibiului
tot la Sălişte preoţii şi misionarii uniţi au fost alungaţi de popor. În acest
context la Sibiu a avut loc o adunare a ortodocşilor unde s-a făcut delegarea lui

31
Nicolae Oprea Miclăuş şi a preotului Ioan Oancea din Făgăraş care urmau să
ajungă la Viena să ducă memoriile românilor transilvăneni. La Viena delegaţia
are un succes de moment întrucât Maria Tereza recunoaşte existenţa religiei
ortodoxe în Ardeal. În drum spre casă Ioan Oancea este arestat, închis şi este
dus la Cufştein unde moare. Nicolae Oprea vine acasă şi mai face un drum la
Viena cu alţi patru delegaţi. Curtea Vieneză respinge memoriul lor. Ca urmare
a acestor plângeri, în 1759, împărăteasa Maria Tereza dă un decret de toleranţă
a românilor ortodocşi în care se impuneau câteva condiţii restrictive. Decretul
însă nu a fost pus în aplicare. În cadrul acţiunilor de întărire a uniaţiei amintim
acţiunea generalului Bukow trimis de Maria Tereza. În 1761 acesta ajunge în
Transilvania şi face un rencensământ al românilor.
În acelaşi an călugărul Sofronie de la Cioara se ridică împotriva uniaţiei.
Oamenii lui Bukow îl urmăresc şi încearcă să-l prindă. Între timp Sofronie
reuşeşte să alcătuiască o proclamaţie-patentă împotriva uniaţiei. Sofronie se
refugiază în Tara Românească. Din recensământul făcut de Bukow rezultă că
numărul credincioşilor ortodocşi din Ardeal era foarte mare şi că românii
ortodocşi erau slujiţii de un număr mic de preoţi, în timp ce numărul uniţilor
era destul de mic şi la fiecare 10 credincioşi era hirotonit un preot. Datele
acestui recensământ sunt părtinitoare pentru uniţi de aceea nu credem în
realitatea cifrelor scrise acolo. Pentru a întări uniaţia Bukow începe în 1762 o
ofensivă împotriva Bisericii ortodoxe. În încercarea lui de a sprijini uniaţia
Bukow a trecut la măsuri drastice:-confiscarea bisericilor ortodoxe şi atribuirea
lor uniţilor, ortodocşilor nepermiţându-li-se ridicarea de noi biserici pentru a fi
obligaţi să asculte predicile preoţilor uniţi. Acolo unde credincioşii s-au
împotrivit, bisericile de lemn au fost arse iar bisericile de piatră dărâmate cu
tunul
Din mănăstirile transilvănene călugării ortodocşi au fost alungaţi şi
aşezămintele distruse. În timpul acestei acţiuni au fost distruse peste 200 de
biserici şi mănăstiri din Ardeal. Călugării transilvăneni s-au refugiat fie în
Moldova fie în Ţara Românească. În 1780 la tron ajunge Iosif al II-lea fiul
Mariei Tereza care a domnit 10 ani. Acesta în 1781 dă un edict de toleranţă
recunoscând Biserica ortodoxă din Ardeal. Spre sfârşitul veacului al XVIII-lea
în 1798 înregistrăm o nouă încercare de revenire a uniţilor la ortodoxie, şi asta
rezultă că din memoriul trimis de uniţi Ioan Para şi Aron Budai împreună cu
ortodocşii Ioan Popovici din Hondol şi Radu Tempea din Şcheii Braşovului
către Viena. Vreme de doi ani memoriul a zăcut în Viena iar în 1800 actul a
fost clasat. Împăratul Francisc Iosif I 1792-1830 refuză să ia în discuţie
problemele ortodocşilor din Ardeal.

32
 Biserica ortodoxa din Transilvania in secolul al XVIII-lea
Dupa imbratisarea uniatiei de mitropolitul Atanasie Anghel şi infiintarea
unei episcopiei unite din Transilvania cu acelasi intai statator, mitropolia
ortodoxa a fost tacit desfiinatata. Vreme de mai bine de o jumatate de veac,
ortodocsilor romani din Ardeal nu li s-a permis sa aiba ierarh propriu de accea
hirotonirea de preoti s-a facut fie in Moldova fie in Tara Romaneasca, fie in Ipec
– Serbia. Clerul şi credinciosii ortodocsi au facut numeroase cereri la Viene sa
aiba dreptul la un ierarh.
Se stie ca sarbii au facut servicii imperiului Habsburgic şi spre sfarsitul
veacului al XVII-lea s-au asezat la sud de Dunare răspandindu-se pana in
Banatul romanesc. Ei au primit asa numitele privilegii irilice in baza carora au
infiintat o mitropolie la Ipec şi alta la Karlovitz, prima intizandu-si jurisdictia şi
asupra romanilor din Transilvania. Multa vreme sarbii au refuzat sa spijine pe
langa Curtea de la Viena initiativele romanesti pentru a nu pirde jurisdictia pe
acest teritoriu. Mitropolitul Pavel Nemadovici cere Mariei Tereza pe fondul
decretului de toleranta ca sa reinfiinteze episcopia ortodoxa din Ardeal.
Imparateasa Maria Tereza refuza dar consiliul de ministri numeste un
ierarh de neam sarb, pe Dionisie Novacovici originar din Dalmatia. S-a calugarit
la manastirea Sf. Sava, a studiat la Kiev şi a ajuns profesor de teologie la
Novisad. In 1748 -numit predicator la sarbii din Buda, apoi propus ca episcop al
romanilor ardeleni -in 1749 şi chiar episcop peste credinciosii din Buda. Viena
reuseste să amane instalarea lui la Buda pana in februarie 1761.
In acelasi an consiliul de ministrii hotaraste sa il trimita in Transilvania,
austriecii socotindu-l destul de maleabil pentru ai lasa pe uniti sa isi faca treaba.
In 26 aprilie 1761 ajunge la Sibiu caci scaunul episcopului ortodox de Alba-Iulia
era desfiintat. La Sibiu a primit o delegatie ce avea un memoriu plin de cereri
pentru romani. El ii sfatuieste sa accepte conscriptia propusa de generalul
Bukow. In acelaşi an ajunge la Brasov şi Alba-Iulia unde cedeaza cele doua
biserici unitilor.
A fost recunoscut oficial ca episcop la 13 aprilie 1761 şi instalat de
generalul Bukow. In 1762 Maria Tereza da un edict de toleranta religioasa dar
episcopului ortodox din Ardeal ii impune 11 restrictii. Dionise a locuit mai intai
in chirie la Sibiu dupa care la Raşinari.
In urma unei vizite canonice in eparhia sa, in 1766 a facut o statistica a
ortodocsilor care nu seamana deloc cu recensamantul lui Bukow. A scris şi
lucrari romanesti indreptate impotriva catolicilor, lucrari prin care a atacat
purgatoriul, adaosul filioque, diferentele dintre Biserica de Rasarit şi cea de
Apus. Intrucat credinciosii romani l-au privit cu neincredere, in 1762 el şi-a
inaintat demisia la Viena. Demisia a fost acceptata in 1767 an in care moare şi
averea sa a fost impartita scolilor catolice din Sibiu şi Blaj.

33
 Pentru numirea unui nou ierarh in Transilvania s-au făcut alegeri in 1768.
Cel ales a fost Ioan Gheoghevici dar dupa o luna a fost mutat ca mitropolit la
Kalovitz -instalat in 1769. In noua calitate de mitropolit, el s-a ingrijit sa fie ales
un ierarh pe seama romanilor transilvaneni şi astfel in 1769 a fost ales Sofronie
Kirilovici recunoscut in 1770. Şi lui i-au fost impuse aceleasi puncte umilitoare.
Pentru intarirea uniatiei din Ardeal s-au luat cateva masuri de amploare. Astfel,
in 1770 şi-a deschis portile o tipografie in Viena unde urmau sa fie tiparite carti
pentru ortodocsii din imperiu, inclusiv in limba romana. Episcopului i s-a dat
dispozitie ca de atunci inainte cartile sa şi le procure de la Viena şi sa primeasca
in biserici pe episcopul unit atunci cand face vizite canonice. Şi Sofronie s-a
instalat la Sibiu şi in 1771 a reusit sa ii aduca la ascultare pe grecii din oras unde
au avut o biserica pe locul actualiei catedrale mitropolitane. Sofronie a indurat
multe din partea episcopilor uniti Atanasie Rednic şi Grigore Maior, ceea ce l-a
determinat sa ceara mutarea in alta eparhie, in locul sau numidu-l pe Dimitrie
Eustatievici. Pe fondul acestor tulburari Sofronie paraseste Sibiul in 1774 iar
probabil eparhia a fost lasată in grija protopopului Ioan Pop din Hondol. Pana in
1781 ortodocsilor nu li s-a permis sa isi aleaga episcop. In 1780 Maria Tereza
moare, la tron ajunge Iosif al II-lea -1790, un imaprant mai tolerant. In 1783
acest imparat il recunoaste pe Ghedeon Nichitici ca episcop al romanilor din
Ardeal.
Aceasta episcopie a fost pusa sub directa ascultare a mitropolitului de
la Karlovitz. Instalarea noului episcop s-a facut in 1784 la Sibiu pastorind patru
ani. Ghedeon a fost foarte activ, a facut o conscriptie, iar in 1786 a reorganizat
episcopia in 31 de protopopiate. In 1787-1788 a facut o vizita canonoca in
episcopia sa. El este primul ierarh care a pus problema deschiderii unui seminar
teologic pentru preotii din Transilvania. Curtea Vieneza nu aprobă, dar totusi s-a
aprobat deschiderea unei scoli pedagogice unde puteau sa se pregateasca şi
viitorii preoţi, sub indrumarea lui Dimitrie Eustatievici.
Dupa moartea lui petrecută la 20 noiembrie 1788, treburile episcopiei au
fost din nou incredintate protopopului Ioan Popovici. In 1789 imparatul il
numeste ca episcop pe Gherasim Adamovici -egumen al manastirii Bezdin. Desi
sarb de neam, s-a identificat cu problemele romanilor. In 1791 se stie ca s-a
trimis la Cluj cunoscutul Suplex Libelus Valahorum semnat de ortodocsi şi uniti,
document prin care se cereau drepturi pentru romani. Printre semnatarii acestei
petitii îi amintim: Iosif Meheşi, Ioan Para, Ioan Piuariu Molnar, Manuil Micu,
Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Gherasim Adamovici. Suplexul a ramas fara
rezultat.
Tot episcopul Gherasim impreuna cu episcopul unit Ioan Bob a ajuns
la Viena in 1791 ca sa ceara drepturi pentru romani. Ei au adus la Viena un nou
Suplex (prezentat imparatului in 1792) in care se cerea drepturi pentru romani.
In urma citiri Suplexului imparatul Leopold i-a certat pe cei doi.
Odata cu urcarea pe tron a lui Francisc Iosif I 1792-1830, a inceput o
politica agresiva la adresa oricaror miscari nationale, de aceea episcopul

34
Gherasim s-a ocupat mai mult de problemele bisericesti. El moare in 1796. In
ultimi doi ani ai pastoriei au aparut la Viena şi Sibiu o serie intrega de carti. La
Viena a aprut Cazaniile, Ceaslovul şi Psaltirea. La Sibiu,Talcuirea evangheliilor,
Psaltirea şi Acatistierul.
Dupa moartea lui Gherasim, vreme de 14 ani scaunul eparhial a fost
vacant. Treburile episcopiei au fost conduse de protopopul Ioan Popovici şi de
protopopul Nicolae Huţovici. Preotii au fost hirotoniti în episcopia Aradului ce a
luat fiinta cam in vremea respectiva. Dupa 1796 cartile de cult s-au tiparit la
Buda intrucat in 1795 tipografia aulica din Viena a fost mutata aici. Alte
tiparituri s-au facut la Sibiu.
Cu toate stradaniile mitropolitilor sarbi de Ipec şi de Karlovitz, scaunul
ortodox din Ardeal n-a putut fi ocupat decat in 1811. Cu aceasta se incheie şirul
ierarhului sarbi din Transilvania.

Biserica unita din Transilvania in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea

Urmasii espiscopilui Inochentie Micu au fost numiti de Viena in

perioada de care ne ocupăm. Din 1777, pe lângă episcopia de Blaj, in
Transilvania a mai functionat o episcopie unita la Oradea pentru credinciosii
romani din asa zisele “părti ungurene”. Mai remarcam şi faptul ca vladicii uniti
au fost oameni de carte, pregatiti la scolile din Viena şi Roma etc., şi că unii
dintre ei au fost sprijinitori ai culturii româneşti.
Lui Inochentie Micu îi urmeaza Petru Pavel Aron. In 1751 Inochentie
Micu isi semneaza demisia. La 4 noiembrie acelaşi an sinodul electoral a
propus Curtii de la Viena 3 candidaţi: Petru Pavel Aron, Grigore Maior şi
Silvestru Caliachi. Dintre aceştia a fost ales Petru Pavel Aron care la botez a
primit numele de Petru. Era originar dintr-o familie preoteasca localitatea
Bistra, in Muntii Apuseni. Pe vremea lui Inochentie Micu a fost ales vicar
Episcopal.
Indata după numirea ca episcop Aron este chemat la Viena unde i se cere
să accepte mai multe conditii care ar fi dus la mai multe pierderi a bisericii
unite. Cea mai grea a fost cea a tinerii in continuare pe lângă episcopie a
teologului iezuit. Papa Benedict al XIV-lea in bula de recunoasterea lui Aron
ca episcop il impuneau şi pe teologul iezuit. In aceste conditii Aron a refuzat să
semneze de primirea bulei, întrucât cuprindea conditii umilitoare. El a semnat
de primarea ei in 1752. Ca episcop a fost hirotonit de iezuitul rutean Manuil
Olsavski şi instalat la Blaj in 12 noiembrie 1754.
Pe vremea lui Petru Pavel Aron s-au deschis primele trei scoli din Blaj,
la 1 noiembrie 1754. Numarul elevilor a crescut in anii urmatori deoarece la
aceste scoli au avut posibilitatea să studieze şi tineri ortodocşi. Pe lângă
manastitea catedrala din Blaj ”Sf. Treime”, Aron a mai infiintat o mănăstire
„Buna Vestire” in curtea resedintei episcopale. In aceasta mănăstire pusa sub
directa sa indrumare, in acelaşi an a deschis un seminar teologic, unde au

35
studiat până la 24 elevi. Conducerea scolii a incredintat-o lui Atanasie Rednic.
Intre elevii acestui seminar îl amintim pe Samuil Micu.
Tot episcopul Aron a pus bazele unei tipografii la Blaj, transpunand in
fapta intentia inaintasului sau in scaun. Infiintarea unei tipografii a fost ceruta
de Maria Tereza episcopului Inochentie Micu care a intarziat să deschida
aceasta tipografie, temandu-se ca nu cunva să i se impuna tiparirea de cărţi cu
altfel de continut. Tot împărateasa a dispus in 1746 să nu se mai aduca cărţi de
cult din Tara românească şi Moldova. Tipografia a luat fiinta in 1747 in timp
ce Inochentie era in exil, iar Pavel vicar episcopal, acesta refacand vechile
teascuri ale tipografiei ortodoxe din Alba-Iulia.
Primul tipograf ce a lucrat aici a fost Dimitrie Pandovici. Aici s-au
tipărit: Ceaslovul 1751, Strasnicul 1753 – randuiala din saptamana mare şi
saptamana luminata, Liturghier 1756, Evhologhiul, Molitfelnicul 1757,
Octoihul 1760, Catavasierul 1762, Acatistierul 1763, Psaltirea 1764 etc. Tot de
la Petru Pavel Aron avem o Traducere a Bibliei în limba română după editia
Vulgata. El a fost un prigonitor al Bisericii Ortodoxe. Pe vremea lui au avut
loc marile miscari populare pentru apararea ortodoxiei. Acestea au culminat cu
rascoala lui Sofronie de la Cioara 1759-1761.
Petru Pavel Aron moare la Baia Mare in 19 martie 1764. După moartea
sa Sinodul electoral intrunit in 1764 si-a dat voturile mai multor candidati:
Grigore Maior cu 90 de voturi, Inochentie Micu cu 72 de voturi, Silvestru
Caliani 16 voturi, Atanasie Rednic 9 voturi. Curtea din Viena l-a numit pe
Atanasie Rednic 1765-1771. Acesta era originar din Giulesti, judetul
Maramures, şi a facut studii de teologie la Viena ajunge profesor la seminarul
din Blaj, şi a fost vicar al lui Aron, inscaunat in noiembrie 1765 după ce a fost
hirotonit şi el la Muncaci. Rednic a pornit prigoane impotriva contracan-
didatilor săi. Ca episcop s-a aratat un zelos predicator al uniatiei. Credinciosii
ortodocsi din satele din apropierea Blajului s-au plans de multe ori impotriva
sa la govern pentru ca a alungat preotii ortodocsi, a rapit odoarele bisericilor şi
a poruncit ca sustinatorii ortodoxiei să fie batuti. El moare in 1771.
Urmasul sau Grigore Maior 1771-1782 fiu de preot din Sarauad, azi in
judetul Satu-Mare, a facut studii la colegiul de Propagande FIDE, obtine
doctoratul in Teologie şi din cauza protestului sau in 1771 impotriva lui
Atanasie Rednic, a fost numit cenzor al cărţilor române şi slave ce se tipareau
la Viena. A fost numit episcop şi hirotonit tot la Muncaci.
Dupa hirotonie a luat parte la o conferinta a episcopilor croati-ruteni şi
români, conferinta tinuta la Viena. Aici s-a intocmit o lista a cărţilor ce urmau
să fie tipatite la Viena pentru credinciosii uniti. Un fapt inbucurator petrecut la
inceputul patoriei lui a fost desfiintarea ordinului iezuit din 21 iulie 1770.
Ca episcop Grigore Maior a fost preocupat de şcolile din Blaj şi de
elevii lor. Şi el a fost un zelos propovaduitor al uniatiei printre romani. Ca
urmare a predicilor sale numeroase sate din Salaj au trecut la uniatie. In 1781
in urma publicarii edictului de toleranta de căttre Iosif al II-lea un mare numar

36
de credinciosii şi multe sate din tara Hategului şi tara Fagarasului au revenit la
ortodoxie. Datorita zelului sau misionar, a intrat in conflict cu nobilii maghiari
protestanti. Acestia au determinat Curtea de la Viena să-l scoata din scaun in
1782. S-a retras din scaun in august 1782 la o mănăstire din Alba-Iulia unde a
murit in februarie 1785.
Sub episcopii Atanasie Rednic şi Grigorie Maior s-a continuat
activitatea tipografica la Blaj. Astfel s-au tipărit: Evanghelia, Apostolul,
Ceaslovul, Penticostarul, Catavasierul, etc. S-au tipărit şi cărţi cu alt continut:
Vietile Sfintilor Pahomie, Dorotei şi Teodor şi un Abecedar. De semnalat că
mesterii tipografi au venit la Blaj din Tara românească.
După retragerea lui Grigorie Maior, Sinodul electoral a propus trei
candidati, dintre care împaratul a ales pe cel cu cele mai putine voturi,
protopopul celib din Targu Mures, Ioan Bob. Numit in 1782 a fost instalat in
1782. A pastorit peste 46 de ani până in anul 1830. Episcopul Ioan Bob a intrat
in conflict cu Samuil Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior etc. S-a continuat
tiparirea cărţilor de slujba la Blaj. De numele lui se leaga şi Suplexul din 1792
pe care impreuna cu Gherasim Adamovici episcopul ortodox de la Sibiu l-a
dus la Viena – unde sunt mustrati de împărat.
Clerul unit, datorita faptului ca s-a apropiat de ortodocsi, a cerut
lepadarea din vladicie. Reprezentantii scolii ardelene au condamnat atitudinea
episcopului Bob in scrieirile lor. In special a fost atacat de Petru Maior in
lucrarea “Procanonul” şi “Protopapadichia”. Este prezentat intr-o lumina
sumbră in „Istoria Bisericii Romanilor” a lui Petru Maior tipărita in 1813 la
Buda. Şi el a desfasurat o intensa activitate misionara, numeroase sate
imbratisand uniatia in Maramures.
După moartea lui Ioan Bob vreme de doi ani scaunul de la Blaj a ramas
vacant până când in 1832 a fost numit Ioan Lemeni vicar al lui Ioan Bob. Pe
vremea acestui ierarh au activat ca profesori la Blaj Simeon Barnutiu şi
Timotei Cipariu. Impreuna cu episcopul român Vasile Moga, Ioan Lemeni a
intreprins mai multe actiuni pentru obtinerea mai multor drepturi pentru
romani. In 1834 cei doi au inaintat un memoriu la Viena ramas fără raspuns,
(in 1842 il reiau). Lemeni intra in conflict cu profesorii de la Blaj şi pe Simeon
Barnutiu îl alungă. In 1848 alaturi de noul episcop ortodox transilvanean
Andrei Saguna a prezidat lucrarile Adunarii Nationale de pe Câmpul Libertatii
din Alba Iulia, 3 – 15 mai 1848, unde a dovedit o atitudine filo-maghiara. În
1850, ca urmare a protestelor la Viena, Lemeni demisioneaza. Simeon
Barnutiu şi Axente Sever au fost cei care au inaintat plangeri la Viena.

Episcopia Unita a Oradiei

Aceasta episcopie a luat fiinta după 1755 când protopopul Moise Dragos
a cerut Mariei Tereza infiintarea ei. Roma a aprobat infiintarea acestei
episcopii pe 16 iunie 1777. Spre deosebire de Blaj episcopia Oradiei a fost in

37
serviciul direct al Curtii Vieneze iar mai tarziu a guvernului de la Budapesta.
Limba folosita in discutii a fost cea latina iar limba folosita in randul maselor a
fost cea maghiara. In aceasta episcopie se observa şi o mai acuta incercare de
catoilicizare a romanilor prin preotii uniti care la vremea respectiva erau
absolventi ai scoli din Oradea. Primul ei episcop a fost Moise Dragos 1777-
1787. Dupa moartea lui Curtea Vieneza l-a numit pe Ignatie Darabant. Acest
ierarh a sprijinit pe reprezentantii Scolii Ardelene. In 1790 a avut loc o
consfatuire a romanilor uniti din Transilvania ce s-a tinut in Derşida-Satu Mare
prilej cu care s-a intocmit un memoriu către împăratul Leopold al II-lea 1790-
1792 şi s-a cerut infiintarea unei episcopii unite la Baia Mare. Memoriul a
ramas fără raspuns. Darabant a pastorit până in 1805. Dupa moartea lui a fost
ales Samuil Vulcan originar din Blaj care la botez a primit numele de Iosif. A
studiat la Viena. Pe vremea lui s-au incheiat lucrarile de constructie a
catedralei din Oradea «Biserica cu luna». Lucrarile de constructie au inceput
pe vremea lui Darabant.
In 1824 un numar de 72 de parohii au fost dislocate de la episcopia de
Muncaci şi trecute sub jurisdictia Oradiei, Satmarului şi Maramuresului.
Episcopul Samuil a tipărit cu cheluiala lui un dictionar latinesc şi unul nemţesc
la Buda in 1825.
Cu toate ca a sprijinit invatamantul românesc a fost un deosebit
propovaduitor al uniatiei. Pe vremea lui la Beius s-a infiintat un liceu pentru
romani in 1836. Datorita acestui fapt a fost inlaurat din scaun in acelasi an. A
fost recunoscut ca episcop până in 1843. Intre 1843-1862 scaunul episcopal a
fost ocupat de Vasile Erdei care si-a facut studiile la Oradea şi Pesta. Pe
vremea lui s-a infiintat o şcoala pedagogica in Oradea

Uniaţia din Maramures

In decursul vremii epsicopii de Muncaci au incercat să-si extinda

jurisdictia şi asupra maramuresului şi să atraga pe ortodocsi la uniatie. Rutenii
din Ucraina subcarpatica s-au declarat uniti cu Roma pe vremea epicopului
Petronius –1646. Prin 1711 nobilii romani din Maramures au inaintat la Viena
un protest impotriva actiunii prozelitiste ale episopului de Muncaci. Protestul a
ramas fără raspuns caci jurisdictia Muncanciului a fost restransa. Totusi
Maramuresul a respins vizitele canonice ale episcopilor uniti. Prin 1725
episcopul unit Ioan Patachi de la Blaj a reusit pentru o vreme să aiba o
jurisdictie şi asupra Maramuresului scoţând astfel acest tinut de sub jurisdictia
Muncaciului. Inochentie Micu a cautat şi el să mentina aceasta jurisdictie dar
datorita prooblemelor vremii nu a reusit.
Dupa 1732 crdinciosii ortodocşi din Satmar şi Maramures au fost din
nou trecuti sub episcopia Muncaciului in acest context episcopii de Muncaci
au socotit că a fi bine să trimita aici un vicar şi astfel a luat fiinta la Sighet un
vicariat supus direct Muncaciului. Intre timp Maramuresul si-a ales episcopul

38
lor pe Gavriil de la Barsana. Ca urmare a masinatiilor vicarilor uniti de la
Sighet, Gavriil a fost alungat in 1739. fără ierarhi uniatia a facut progrese mari
in intreg Maramuresul. In timpul rascoalei lui Sofronie de la Cioara 1759-1761
numerosi maramureseni au parasit uniatia şi se inregistreza adevarate miscari
de revenire la ortodoxie. Pe vremea generalului Bukow multi credinciosi
ortodocsi maramureseni au fost inchisi şi torturati. Pentru intarirea uniatiei
Maria Tereza l-a trimis pe episcopul de Muncaci Manuil Olsavschi în aceste
locuri (1761). In aceste conditii misiunea antiuniata a fost condusă de preotul
ortodox Ioan Marineţ. Deoarece uniatia se clatina, in 1776, împărateasa Maria
Tereza a intarit infiintarea vicariatului unit cu resedinta la Sighet. Vicarii de
aici s-au straduit chiar să-i deznationalizeze pe romani prin toate mijloacele. In
1824 credinciosii din Satu Mare au fost trecuti sub ascultarea episcupului unit
de la Oradea, iar credinciosii maramureseni au ramas pe mai departe sub
Muncaci până in 1853, an in care la Gherla s-a infiintat o episcopie unita şi
maramuresenii au fost trecuti sub jurisdictia ei. Până la mijlocul veacului al
XIX-lea, fie ca urmare a propagandei unite, fie ca urmare a unor masuri
restrictive impuse ortodocsilor, numeroase sate maramuresene au imbratisat
unirea cu Roma. Acest statut nou nu a atras după sine acordarea de facilitati
unitilor cu Roma. De aceea nu este de mirare ca in 1948 aproape toate satele
maramuresene s-au lepadat de la sine de fenomenul uniat, au ramas cativa
habotnici care după 1990 au reusit să revigoreze aceasta Biserica.

Progresul uniaţiei

La 1781 s-a încercat o reactivare a Bisericii Ortodoxe, făcându-se un

memoriu iniţiat de oameni de seamă ortodocşi şi uniţi. Memoriul lor a ajuns la
episcopul catolic Batthyani Ignacz din Alba lulia, la guvernatorul Transilvaniei
Bamffi şi la împărat, care, în 1800, a dispus clasarea dosarului, ţinând seama
de propunerea celui din urmă, că dezbinarea românilor este de folos statului,
care poate să-i stăpînească mai uşor.
Până spre sfîrsitul secolului XVIII, cărţile de cult (Liturghierul,
Molitfelnicul, Evanghelia, Apostolul, Penticostarul, Octoihul, Triodul,
Mineiele, Ceaslovul, Psaltirea...) tipărite de uniţi, păstrau în întregime
rînduielile liturgice ortodoxe. Sub episcopul Ioan Bob (instalat în 1784), s-a
început tipărirea cărtilor de slujbă şi de învăţătură cu un conţinut catolicizant
Tot el a introdus cele mai multe numiri catolicizante în Biserica Unită din
Transilvania.
De pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, prigoana uniţilor susţinuti de
autorităţile catolice asupra ortodocşilor s-a atenuat, ortodocşii şi uniţii militând
pentru ca naţiunea română să-şi obţină drepturile ei. Episcopii Vasile Moga de
la Sibiu şi Ioan Lemeni de la Blaj au înaintat împreună mai multe memorii

39
către autoritătile de stat prin care cereau drepturi naţionale şi sociale pe seama
păstoriţilor lor. În hotărârile Adunării Nationale Româneşti de la Blaj din 3/15
mai 1848, se preconiza o singură Biserică românească (deci desfiinţarea celei
unite) şi reactivarea vechii Mitropolii a Transilvaniei. Însă episcopii uniţi Ioan
Lemeni de la Blaj şi Vasile Erdelyi de la Oradea s-au opus, şi cu sprijinul cato-
licilor şi al Curţii de la Viena au oprit procesul de refacere a unităţii ortodoxe.
În anii următori, s-au făcut trei încercări pentru deplina catolicizare a
Bisericii Unite din Transilvania şi pentru totala ei supunere papei şi
Congregaţiei „De Propaganda Fide". Astfel, trei concilii, ţinute tainic, în anii
1872, 1882 şi 1900, la Blaj, au încercat o totală catolicizare a doctrinei,
cultului şi organizării Bisericii Unite.
Din mărturisirile de credinţă ale acestor trei concilii constatăm că ele
primeau întreaga învătătură a Bisericii Catolice, inclusiv hotărârile Conciliului
de la Trident (1545-1563), ale Conciliului I Vatican (1869-1870), de asemenea
şi infailibilitatea papei etc. Mărturisirea Conciliului din 1900 se încheia prin
cuvintele: „Mai încolo, primesc şi mărturisesc toate celelalte câte le primeşte şi
le mărturiseşte Sfânta Biserică a Romei..., peste acestea, promit şi jur ascultare
adevărată pontificelui roman, următorul fericitului Petru, principele apostolilor
şi vicarul lui Iisus Hristos".
Deci cele trei «Concilii provinciale» au introdus dogme noi, catolice, în
Biserica românească Unită din Transilvania. Supunând-o cu totul Scaunului
papal, ea şi-a pierdut şi puţina independenţă care i-a mai rămas, grăbind
procesul de încorporare a ei în Biserica Romano -Catolică.
Multi intelectuali uniţi au luat o atitudine energică împotriva hotărârilor
adoptate de aceste «Concilii», care au avut loc fără ştirea clerului şi a
credincioşilor uniţi. De pildă, profesorul Nicolae Densuşianu, cel care a
descoperit «Manifestul de unire» din 1698, califica sinoadele de la 1872, 1882
şi 1900, într-o broşură tipărită la Brasov, ca „adevărate adunări secrete pentru
schimbarea religiunei strămoşeşti a poporului român din Mitropolia Alba
Iuliei". El constata că sub Atanasie Anghel nu s-a primit nici o dogmă catolică,
pe când acum „se primiră toate dogmele catolice, toată credinţa catolică,
declară pe papa de suprem cap ierarhic cu puteri absolute şi infailibil în
Mitropolia de Alba Iulia. Episcopul Atanasie fusese silit de grelele împrejurări
de atunci şi el făcuse o unire cu Roma în sens naţional. Mitropolitul Vancea
însă, fără să fie constrîns de evenimente politice ori de altă natură, făcu o unire
exclusiv în sens catolic şi în contra voinţei poporului român". În acest fel,
conchidea Densuşianu, „unirea cea adevărată, catolică, cu Biserica Romei nu o
făcu episcopul Atanasie, ci mitropolitul Vancea".
Dar această catolicizare forţată şi-a însuşit-o numai o parte a clerului,
îndeosebi teologii cu studii în instituţiile de învătământ catolic (Budapesta,
Viena, Roma) şi unii intelectuali înstrăinati de neamul şi credinţa
strămoşească. Poporul român unit şi-a păstrat însă vechea sa tradiţie ortodoxă,
fără să ştie nimic de hotărârile secrete ale vlădicilor şi ale celorlalţi teologi.

40
 În secolul XIX şi pînă în anul 1918 a existat o conlucrare între clerul şi
credincioşii ortodocşi şi uniti pentru slujirea intereselor poporului român, ei
luptând împreună în momentele cele mai importante din viaţa poporului român
(la revoluţia din 1848, în anii 1892-1894 şi la Marea Unire din 1918). Mulţi
doreau ca în 1918, odată cu unitatea statală, să se înfăptuiască şi unitatea
bisericească.
Din nefericire au fost şi cazuri în care Mitropolia Blajului, ca şi
episcopiile ei sufragane şi politicienii greco-catolici au încercat în felurite
chipuri să împiedice mişcarea de revenire la Biserica străbună.
Apoi, prin Concordatul dintre Statul român şi Vatican, semnat în 1927,
Biserica românească Greco-Catolică (Unită), care era considerată până atunci,
chiar de Scaunul papal, ca o Biserică autonomă, cu caracter naţional românesc
(recunoscută şi de art. 22 din Constituţia din 1923), devenea un simplu «rit» al
Bisericii Catolice, astfel că îşi pierdea caracterul naţional şi autonomia.
Episcopii uniţi erau numiti acum de Vatican, încălcându-se vechiul drept
tradiţional şi canonic al Arhiepiscopiei Blajului de a propune trei candidaţi, din
care autoritatea de stat să numească pe unul.
Totusi, în anii dinaintea celui de-al doilea război mondial, s-au
manifestat mai multe tendinţe de revenire a uniţilor la Biserica Ortodoxă.
Mişcarea de reîntoarcere la sânul Bisericii Ortodoxe era puternică în rândul
credincioşilor, căci zeci de sate, în frunte cu preoţii lor, au revenit la Biserica
strămoşească; şi pe lîngă aceste treceri în masă au fost mii de treceri
individuale.
La 27 februarie 1939 a avut loc o mare adunare la Alba Iulia cu
aproximativ 50. 000 de participanţi, în frunte cu Mitropoliţii Nicolae Bălan de
la Sibiu şi Alexandru Nicolescu de la Blaj, în cadrul căreia s-a semnat un act
privind unirea celor două Biserici româneşti şi s-a hotărât să se înceapă
tratativele în vederea reunificării; din nefericire, înţelegerea încheiată atunci nu
s-a putut transpune în faptă, căci în curînd a izbucnit al doilea război mondial.
Mişcarea de revenire a clerului şi a credinciosilor s-a intensificat după al
doilea război mondial. În 1948, Mitropolitul Nicolae Bălan, la cuvântarea
rostită la Blaj cu ocazia aniversării a 100 de ani de la Marea Adunare de la Blaj
din Câmpia Libertăţii, a adresat chemări credinciosilor uniţi „de a se întoarce
acasă". Ca urmare a acestei stări de spirit, 36 de protopopi şi preoti, delegati de
430 de colegi de-ai lor, au ţinut o consfătuire la Cluj, hotărând revenirea la
Biserica strămoşească şi ruperea legăturilor cu Biserica Romei.
Pe 21 octombrie 1948, la Catedrala încoronării din Alba Iulia s-a întrunit
o mare Adunare Naţională bisericească, în prezenţa Patriarhului Justinian şi a
întregului Sinod, prin care s-a consfinţit desfiinţarea Bisericii Unite şi
reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania.

Viaţa monahală în secolele XV-XIX

41
 Paralel cu instituţiile bisericeşti superioare, s-a dezvoltat şi viaţa
monahală. Ştiri despre existenţa acesteia avem încă din secolele IV-VI (Sfântul
Ioan Casian, Cuv. Dionisie Exiguul, "călugării sciţi", bisericuţele de la
Murfatlar), continuând cu mănăstirea de la Morisena, la începutul secolului al
XI-lea, cu aşezările monahale rupestre de la Cheile Cibinului (jud. Alba) şi din
părţile Sălajului (Moigrad, Jac, Creaca, Brebi). Din a doua jumătate a secolului
al XIV-lea, o dată cu organizarea statelor româneşti independente şi a
mitropoliilor lor, domnii ţării, unii dintre marii boieri şi dintre ierarhi au ridicat
numeroase biserici, schituri şi mănăstiri. Unele dintre ele există până azi, altele
au dispărut. Un rol însemnat în reorganizarea vieţii monahale de la noi a avut
Sfântul Nicodim (+1406), un aromân din Prilep (Serbia), călugărit la Muntele
Athos, care a ridicat Mănăstirile Vodiţa (lângă Turnu Severin) şi Tismana (jud.
Gorj), cu ajutorul material al domnitorilor de atunci. În acelaşi timp, Mircea
cel Bătrân a ctitorit Mănăstirile Cozia pe Valea Oltului şi Cotmeana, în părţile
Argeşului. În primele decenii ale secolului al XV-lea, s-au ridicat Mănăstirile
Nucei, Snagov, Glavacioc, Comana, şi altele. Dintre bisericile de mir, notăm
pe cea cu hramul Sfântul Nicolae sau "domnească" de la Curtea de Argeş, pe la
mijlocul secolului al XIV-lea.
În Moldova, consemnăm Mănăstirea Neamţ, în a doua jumătate a
secolului al XIV-lea, pe locul uneia mai vechi, iar la începutul secolului
următor Bistriţa, ctitoria lui Alexandru cel Bun, Iţcani, Horodnic, Bohotin,
apoi Vărzăreşti şi Căpriana, dincolo de Prut etc. În a doua jumătate a
secolului, notăm ctitoriile lui Ştefan cel Mare (1457 - 1504): Mănăstirile
Putna, Voroneţ, Dobrovaţ, Tazlău, Sfântul Ilie, precum şi bisericile din
Borzeşti, Vaslui, Războieni, Piatra Neamţ, Huşi, Botoşani, Dorohoi, Hârlău,
Reuşeni şi altele, existente până azi.
Secolul al XVI-lea cunoaşte un alt şir lung de ctitorii domneşti şi
boiereşti în Ţara Românească: Dealu şi Govora ale lui Radu cel Mare, Argeş a
lui Neagoe Basarab, Viforâta, Sfânta Troiţă (Radu Vodă) din Bucureşti, apoi
ctitoriile boiereşti: Brâncoveni, Strehaia, Caluiu, Gura Motrului, Stăneşti,
Bucovăţ (Coşuna), Cernica, ctitoriile vlădiceşti de la Izvorani şi Olteni etc. În
Moldova au fost ridicate acum ctitoriile voievodale de la Probota, Râşca,
Moldoviţa, catedrala episcopală din Roman şi câteva biserici de mir, toate ale
lui Petru Rareş, Slatina şi Pângăraţi ale lui Alexandru Lapuşneanu, Agapia,
Galata şi Hlincea ale lui Petru Vodă Şchiopul, Suceviţa familiei Movileştilor,
apoi ctitoriile boiereşti de la Humor, Cosula, Golia (în Iaşi) şi altele.
Secolul al XVII-lea este cel mai bogat sub raportul ctitoriilor. S-au
ridicat acum numeroase mănăstiri şi biserici de către domnii celor două ţări, de
mitropoliţi şi episcopi, de mari dregători, de călugări şi preoţi de mir, de
locuitori ai târgurilor şi credincioşi ţărani. Între marile ctitorii de acum trebuie
să fie consemnate mănăstirile: Arnota, Sadova, Căldăruşani, Maxineni,
Plătăreşti, Strehaia, Plumbuita, Slobozia şi câteva biserici de mir, toate
ctitorite de Matei Basarab, apoi Hurezi, Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti şi

42
un număr de biserici noi la mănăstirile mai vechi (Brâncoveni, Mamul s. a.),
cât şi unele biserici de mir, ctitorite de Constantin Brâncoveanu. Tot în acest
secol s-au ridicat şi ctitoriile brâncoveneşti de la Dintr-un lemn, Mărgineni,
Bradu, Polovragi, Jitianu, Cornet, Aninoasa, apoi ctitoriile familiei
Cantacuzinilor: Adormirea din Râmnicu Sărat, Zlătari şi Colţea din Bucureşti,
Sinaia şi Poiana, ca şi ctitoriile vlădiceşti: Trivale de lângă Piteşti, Turnu, pe
Valea Oltului şi Antim din Bucureşti.
În Moldova, numărul ctitoriilor a fost mai redus, dar mai valoroase sub
raport arhitectonic-artistic: Secu, ctitoria părinţilor cronicarului Grigorie
Ureche, Dragomirna mitropolitului Anastasie Crimca, Bârnova din Iaşi şi
Buhalniţa ale lui Miron Barnovschi, Sfinţii Trei Ierarhi şi Golia din Iaşi şi
câteva biserici de mir, ale lui Vasile Vodă Lupu, Cetăţuia din Iaşi a lui
Gheorghe Duca, precum şi câteva ctitorii boiereşti.
În secolul al XVIII-lea, deci în timpul regimului "fanariot" (1711/1715 -
1821), s-au ridicat puţine ctitorii domneşti: Văcăreşti a lui Nicolae
Mavrocordat (demolată în 1986), Sfântul Pantelimon (demolată tot atunci),
Sfântul Spiridon Nou, toate în Bucureşti, Precista şi Proorocul Samuil din
Focşani. În schimb, numărul bisericilor de mir şi al mănăstirilor ctitorite de
boieri a fost în creştere.
Altele au fost ctitorite de ierarhi, preoţi de mir, călugări şi călugărite ca
Pocrov, Sihastria, Horecea, Varatec în Moldova, Harbovat, Harjauca,
Saharna, Cindruta, Curciri, Japca, Surnceni, Dobruşa, dincolo de Prut:
mănăstirile Stavropoleos (în Bucureşti), Lainici, Pasărea, Ghighiu în Ţara
Românească; unele erau zidite de călugării ardeleni, ca Suzana, Pedeal, Cheia,
Stânişoara, în Ţara Românească, Cocoş în Dobrogea.
În toate aceste mânăstiri s-a desfăşurat o intensă activitate cultural-
artistică. Sunt cunoscute "şcolile de copişti" din secolul al XV-lea de la
mânăstirile Neamţ (cu Gavriil Uric şi Teodor Mărăşescu) şi Putna, iar la
începutul secolului al XVI-lea "şcoala" de la Dragomirna, îndrumata de
Mitropolitul Anastasie Crimca. În incinta mânăstirilor şi a centrelor eparhiale
au fost scrise primele letopiseţe şi cronici de la noi: Pomelnicul de la Bistriţa
Moldovei (secolul al XV-lea), Letopiseţul de la Putna (prima jumătate a
secolului al XVI-lea), Cronicile episcopilor Macarie al Romanului şi Eftimie
al Rădaăuţilor şi a călugărului Azarie (secolul al XVI-lea), toate în limba
slavona, apoi Cronica universală a călugărului Mihai Moxa din Ţara
Românească (prima jumătate a secolului al XVII-lea) în româneşte.
Primele tipografii de la noi (Dealu, Târgovişte, Colentina-Bucureşti,
Govora, Câmpulung, Iaşi, apoi la Bucureşti, Buzău, Snagov, Râmnic,
Mânăstirea Neamţ) au lucrat în incinta unor mănăstiri sau la centrele eparhiale,
iar primii meşteri tipografi au făcut parte din cler: ieromonahul Macarie,
diaconul Coresi din Târgovişte, stabilit în Braşov, ieromonahul Mitrofan, viitor
episcop la Huşi şi la Buzău, Antim Ivireanul, viitorul mitropolit şi alţii.

43
 Primele şcoli slavone şi româneşti au luat fiinţă în incinta mânăstirilor,
apoi a bisericilor de mir, pregătind dieci pentru cancelariile domneşti sau
copişti de manuscrise; la fel şi primele şcoli medii (Colegiul de la Mănăstirea
Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi) şi superioare (Academia de la Sfântul Sava din
Bucureşti). în secolul al XVIII-lea au luat fiinţă şcoli noi, la toate centrele
eparhiale, dar şi pe lângă mânăstiri şi biserici: Colţea, Sfântul Gheorghe Vechi,
Antim şi Domniţa Balaşa din Piteşti, Barnovschi, Sfânta Vineri şi Sfântul
Nicolae din Iaşi. În câteva mănăstiri s-au înfiinţat şcoli speciale pentru
pregătirea clerului, la Putna, Obedeanu din Craiova, Antim din Bucureşti, iar
în 1803 s-a înfiinţat Seminarul de la Socola-Iaşi.
În toate mănăstirile mari s-au desfăşurat şi însemnate activităţi artistice,
concretizate în confecţionarea de veşminte şi vase liturgice, broderii, sculpturi
în lemn, icoane, chiar în pictarea unor biserici şi trapeze de către călugări etc.
Multe mânăstiri au îndeplinit un însemnat rol social-umanitar. Încă din
secolul al XV-lea, mănăstirile mari dispuneau de "bolniţe", în care erau îngrijiţi
călugării bătrâni şi bolnavi, dar şi unii credincioşi: Putna (secolul al XV-lea),
Argeş, Bistriţa din Oltenia, Cozia (secolul al XVI-lea), Dragomirna, Sadova,
Hurezi (secolul al XVII-lea), Colţea şi Antim din Bucureşti, Sfântul
Pantelimon, lângă Bucureşti, Sfântul Spiridon din Iaşi, Proorocul Samuil din
Focşani, Precista Mare din Roman, Neamţ, Cernica (secolul al XVIII-lea) şi
altele. Toate au desfăşurat o frumoasă activitate filantropică.
Alte mitropolii din Ţara Românească şi Moldova

În afară de mitropoliile mai sus amintite, fiecare având episcopii

sufragane:- Moldova: cu episcopiile de Roman, Rădăuţi şi Huşi
- Ţara Românească : Râmnic şi Buzău la care li se adaugă şi episcopia
Argeşului spre sfârşitul secolului XVIII, au existat şi alte mitropolii şi episcopii
mai puţin însemnate întrucât existenţa lor a fost de scurtă durată: Mitropolia
Proilavei Episcopia Hotinului, Mitropolia Dârstei, Mitropolia de la Tulcea şi
Episcopia Strehaiei

Mitropolia Proilavei – şi-a primit numele de la oraşul Brăila. În 1514

cetăţile Giurgiu şi Turnu au ajuns sub stăpânire turcească şi transformate în
raiale. Prin 1539 domnitorul Radu Paisie al Ţarii Româneşti 1535-1545 a trebuit
să fugă din ţară ca urmare a unui complot a boierilor. Trece Dunărea dar se
întoarce cu ajutorul turcesc şi îşi reia tronul. Pentru acest ajutor turcii au obţinut
Brăila şi ţinuturile înconjurătoare. Ţinuturile respective s-au rupt de Moldova şi
Tara Românească şi au trecut sub stăpânire otomană. Drept urmare credincioşii
ortodocşi de aici au fost scoşi de sub jurisdicţia ierarhilor moldoveni şi munteni
şi s-au pus la Brăila bazele unei eparhii aparte condusă de ierarhi greci numiţi de
Patriarhia ecumenică.

44
 Mitropolia Proilavei este menţionată intr-o listă alcătuită spre sfârşitul
secolului al XVI-lea şi îşi întindea jurisdicţia asupra Brăilei şi ţinutul
înconjurător adică, peste teritoriul raialelor Giurgiu şi Turnu luată de la
Mitropolia Ungrovlahiei şi peste teritoriul Ismail, Chilia şi Cetatea Alba, iar la
nord aşa numitul Bugeac şi peste raiaua Tighina. Prin 1550 în Brăila sunt
menţionaţi: smeritul mitropolit Gavriil -care a trecut la cele veşnice, fostul
mitropolit Nectarie şi Antim mitropolitul în funcţiune.
Mai târziu, prin 1621, între semnatarii actului de alegere a lui Chiril
Lucaris ca patriarh ecumenic îl găsim şi pe Grigorie al Proilavului.
Până în prima jumătate al secolului al XVII-lea ştirile despre această
mitropolie sunt destul de confuze. Ştiri directe despre ierarhii acestei mitropolii
avem în 1639 când în scaun este menţionat mitropolitul Meletie. Prin 1672 este
întâlnit în scaun mitropolitul Lavrentie al Proilavei.
Prin 1699 patriarhul ecumenic Calinic al II-lea a reînnoit statutul de
stavropighie mănăstirii şi bisericii catedrale din Brăila care pe vremea
domnitorului Constantin Brâncoveanu a rezidit atât biserici cât şi reşedinţa
mitropolitană. Se ştie că în locul său în acel an a fost ales mitropolitul Gherasim
cu acordul Patriarhiei.
De o păstorie lungă a avut parte mitropolitul Ioanichie. El este pomenit în
scaun în septembrie 1715 şi se pare că a rămas aici până în 1743. În acel an a
fost hirotonit ca mitropolit Calinic. Lui i-au urmat Filotei şi Daniil.
Între 1769 şi 1774 ambele principate române s-au aflat sub administraţia
militară rusă în timpul războiului dintre ruşi şi turci. Pe 10 ianuarie 1771
mitropolitul Gavriil Chalimachi al Moldovei hotărăşte trecerea teritoriului
aparţinut mitropoliei Proilavei sub jurisdicţia eparhiilor ţării. Episcopia
Hotinului la Episcopia de Rădăuţi iar teritoriul din stânga Prutului la Episcopia
Huşilor. Strădaniile acestui mitropolit s-au dovedit a fi zadarnice deoarece în
urma păcii de la Cuciuc Hainargi ruşii părăsesc Ţara Românească.
În 1773 ca mitropolit al Proilavei a fost ales Ioachim care a păstorit până
în 1780. În 1781 este ales Chiril –până în 1793 când a fost ales Partenie.
În 1810 întâlnim în scaun un mitropolit Calinic iar în 1813 un alt Calinic.
Desfiinţându-se raialele Hotinului şi cele din sudul Dunării s-a restrâns şi
jurisdicţia aceste mitropolii. În 1828 izbucneşte un nou război ruso-turc. Trupele
ţarului trec Prutul ocupă Iaşul şi Bucureştiul şi asediază Brăila cetate care a fost
greu cucerită. Mitropolitul Antim al Proilavei a cochetat cu ruşii şi astfel a
trebuit să fugă din faţa turcilor care au revenit şi au cucerit cetatea pe care au
distrus-o. Mitropolia Proilavei a dispărut din istorie in 1828.
Episcopia Hotinului O urmare imediată a luptei de la Stănileşti dintre
ruşi şi turci 1711 a fost ocuparea Hotinul de către turci. Oamenii politici
moldoveni au părăsit aceste ţinuturi, credincioşii au rămas pe loc şi a continuat
să fie ocârmuiţi duhovniceşte de episcopii de Rădăuţi. Pentru că s-au ridicat
pretenţii jurisdicţionale asupra teritoriului cucerit de turci, pe teritoriul respectiv
s-a înfiinţat Episcopia Hotinului ca unitate sufragană Mitropoliei Proilavei.

45
Înfiinţarea ei a avut loc înainte de 1758. Prin 1766 mitropolitul Daniil îi trimite
o scrisoare ieromonahului Neofit pe care-l cheamă la Brăila spre a fi hirotonit ca
episcop de Hotin. Acest Neofit era grec de neam şi deşi a făgăduit că o să
meargă la Hotin după hirotonie nu a făcut acest lucru şi a renunţat la scaunul
episcopal.
A fost hirotonit un ierarh român, Amfilofie, în 1766. Se crede ca a
îmbrăcat haina monahală la Secu şi a studiat ca Kiev. În 1768 izbucneşte
războiul ruso-turc şi ţările române sunt ocupate de turci. În 1771 mitropolitul
Gavriil Chalimachi al Moldovei printr-o scrisoare anunţa pe credincioşii din
teritoriul Bugeac şi Hotin despre desfiinţarea mitropoliei Proilavei şi trecerea
credincioşilor din episcopia Hotinului sub jurisdicţia lui Dositei al Rădăuţilor, şi
astfel această episcopie s-a desfiinţat.
Mitropolia de Durostorum (Dârstei) La începutul dominaţiei otomane,
Dobrogea aparţinea din punct de vedere bisericesc de mitropolia de Durostorum
(Bulgaria). Primul mitropolit Calist a participat la sinodul de la Ferrara Florenţa
1438-1439. În 1564 cunoaştem un mitropolit Partenie. În perioada veacurilor
XVI-XVIII cunostem şirul mitropolitilor de aici. In 1813 mitropolia Darstei s-a
contopit cu mitropolia Proilavei. In 1828 a disparut şi mitropolia de
Durostorum.
Mitropolia de Tulcea. Dupa desfiintarea Mitropoliei Proilavei s-a
infiintat o noua mitropolie in Dobrogea, la Tulcea. Primul ei intaistatator a fost
Panaret iar urmasul sau a fost Dionisie ales in 1872. Pentru a da vigoare acestei
noi mitropolii in 1874 Patriarhia ecumenica a aprobat infiintarea Episcopiei de
Măcin, supusa Mitropoliei de la Tulcea. Din 1878 şi aceste unitati bisericesti au
disparut deoarece Tulcea şi Constanta au fost alipite Tarii Romanesti şi
credinciosii de aici au fost trecuti sub jurisdictia episcopiei Dunarii de Jos cu
sediul la Galati.
Atat la Tulcea cat şi la Dârsta au fost trimisi ierarhi greci care percepeau
taxe speciale da la romani. Pe timpul acestor mitropoliti s-au infiintat scoli
pentru romanii la Cernavoda şi Tulcea. Datorita stapanirii turcesti romanii nu şi-
au putut zidi biserici decat numai cu aprobare in schimbul unei mari sume de
bani. Cele mai multe biserici ridicate in Dobrogea in veacul al XIX – lea au fost
din nuiele şi chirpici. La inceputul veacului al XIX – lea s-au infiinatat in
Dobrogea doua manastiri la Cocoş şi Taiţa.
Episcopia Argesului. Domniile fanariote şi-au pus amprenta asupra vietii
bisericesti atat in Tara Romaneasca cât şi în Moldova. Numai domnii români s-
au ingrijit şi de renovarea bisericilor şi construirea unora noi.
Prin 1793 in Tara Romaneasca a luat fiinta o noua episcopie supusa
episcopiei Ungrovlahiei-Episcopia Argesului infiintata de Dositei Filitti şi
domnul Alexandru Moruzi 1793–1796. Se stie că dupa alegerea sa ca mitropolit
in 1793, Dositei ar fi vrut sa il lase in locul său la Buzău pe nepotul său
Constandie Filitti. Mirtopolitul reuseste sa-l impuna pe scaunul de la Buzau, dar
Iosif Sevastios se bucura de mare trecere pe langa Patriarhia ecumenica. In 18

46
octombrie 1793 pt Iosif s-a infiintat episcopia Argesului iar Patriarhia
ecumenica il recunoaste pe intaiul ei statator la 17 noiembrie acelaşi an.
Iosif era roman de neam şi s-a nascut in satul Malaia, judetul Valcea.
Parintii lui s-au calugarit de tineri şi el le-a urmat exemplul. S-a calugarit la
manastirea Turnu şi apoi a trecut la manastirea Cozia. Aici a fost remarcat de
episcopul Chesarie de la Ramnic, care l-a hirotonit ca diacon. Pe langa Chesarie
acesta a dovedit preocupari carturaresti. Spre sfarsitul anului 1791 a fost ales
episcop de Sevasta, iar in 1793 episcop de Arges.
La Arges a dovedit aceleasi preocupari carturaresti. A purtat o
corespondetnta cu sibianul Hagi Pop care l-a ajutat cu hartie şi Iosif a retiparit
Mineiele de la Ramnic 1804-1805 la tipografia de la Buda. La retiparirea lor a
contribuit şi doctorul Ioan Piuariu-Molnar. Mineiele au fost retiparite aici in
doua editii. O editie pentru Transilvania şi una pentru Tara Romanesca. In 1811
tot la Buda a fost retiparit Octoihul de Râmnic pentru nevoile credinciosilor din
episcopia Argesului. Cu sprijinul episcopului Iosif s-a tiparit la Iasi in 1818 Noul
Testament, iar in 1820 la Bucuresti cele 6 cuvinte despre preotie de Sf. Ioan
Gura de Aur şi un Penticostar. Episcopul Iosif a fost preocupat şi de
invatamantul romanesc. Din initiativa lui in 1797 a fost infiintata o scoala pentru
pregatirea preotilor la manastirea Antim din Bucuresti.
In 1812 inpreuna cu Constandie de la Buzau a incercat sa deschida la
Bucuresti şi o scoala de cântareti bisericesti, dar a renuntat la aceasta idee.
Dintre activitatile lui gospodaresti amintim:
 restaurarea bisericii din Curtea de Arges in jurul careia s-au zidit case noi
şi chiar un paraclis.
 A sprijinit financiar bisericile in constructie din eparhia sa.
 el a ctitorit biserica din Brezoi, a refacut o biserica in Curtea de Arges, a
ctitorit schitul Corbii de Piatra, bisericile din Gales, Săliste şi Valea
Danului.
Dupa plecarea mitropolitului Ignatie in 1812 vreme de cateva luni a
fost loctiitor al Mitropoliei Ungrovlahiei pana la alegerea lui Nectarie. Pentru
toate stradaniile sale in 1818 i s-a daruit manastirea Cozia. Iosif moare la 26
octombrie 1820 şi este inmormantat la Arges.
In acel inceput de veac al XIX-lea Iosif a fost singurul ierarh de neam
român, a fost sigurul indrumator al vietii culturale din Tara Romaneasca intr-un
rastimp de 50 de ani. Prin tipariturile sale a contribuit la intarirea unitatii
bisericesti din cele trei tari romane.

Ajutoare acordate altor Biserici

În secolele XV-XIX Biserica Ortodoxa Română a susţinut şi alte

Biserici creştine, mai ales pe cele din ţările căzute sub dominaţie otomană, prin
tipărirea de cărţi în limbile greacă, arabă şi gruzină, dar mai cu seamă prin
numeroasele ajutoare materiale acordate aproape o jumătate de mileniu

47
bisericilor, şcolilor şi aşezămintelor de asistenţă socială din Balcani şi Orientul
Apropiat. În Ţara Românească şi Moldova au funcţionat câteva tipografii
greceşti sprijinite de domnii şi ierarhii români, la Cetăţuia, Bucureşti, Snagov,
Râmnic, Târgovişte şi Iaşi. Antim Ivireanul a imprimat două cărţi greco-arabe
pentru arabii ortodocşi din Patriarhia Antiohiei, ca apoi tiparniţa cu caractere
arabe sa fie dăruită de Constantin Brâncoveanu patriarhului Atanasie Dubas,
care a instalat-o la Alep, în Siria. Alte cărţi arabe s-au tipărit la Iaşi şi
Bucureşti, în secolul al XVIII-lea. Unul din ucenicii lui Antim Ivireanul,
Mihail Ştefan, a fost trimis la Tbilisi, unde a tipărit cărţi în limba georgiană. În
1806 s-a tipărit la Râmnic prima carte în limba bulgară, în 1828 prima ediţie a
Tetraevanghelului în limba bulgară, la Bucureşti, cu ajutorul mitropolitului
Grigorie Dascălul, iar în 1824 primul Abecedar bulgar la Braşov. Tipăriturile
slavone ale lui Macarie, Filip Moldoveanul, diaconul Coresi şi ale meşterilor
tipografi din veacul al XVII-lea au cunoscut o largă difuzare în ţările slave
sud-dunărene, unde nu existau tipografii. Tineri greci şi de alte neamuri au
învăţat în Academiile greceşti din Iaşi şi Bucureşti, mulţi beneficiind de burse
acordate de domnii români. Zeci de şcoli greceşti - din Constantinopol, Athos,
Ianina, Seres, Trapezunt, Smirna, din Alexandria - au fost subvenţionate de
domnii celor doua ţări romaneşti, mai ales în secolul al XVIII-lea.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea, actele timpului ne
oferă ştiri preţioase despre contribuţia Ţării Romaneşti şi a Moldovei precum
şi a Bisericii româneşti la susţinerea celor 20 de mănăstiri mari şi a multor
schituri din Muntele Athos (Cutlumuş, numita şi "marea lavra a Ţării
Româneşti", Zhografu, Dionisiu, Dohiariu, Hilandar, Iviron, Pantocrator s.
a.). Cu ajutor românesc s-au zidit aici biserici noi, paraclise, turnuri de veghe,
la care se adaugă daniile în bani, manuscrise, carţi, icoane, veşminte şi vase
liturgice, dintre care multe se găsesc până şi în bibliotecile şi muzeele
Athosului. Domnii români le-au acordat numeroase moşii, păduri, vii, bălţi cu
peşte, mori, prăvălii, venituri la vamă, mai ales începând din secolul al XVI-
lea, când s-au făcut primele "închinări" de mănăstiri şi schituri româneşti către
mănăstirile de la Athos. De aceleaşi beneficii s-au bucurat Mânăstirea Sfânta
Ecaterina s. a.). Cu ajutor românesc s-au zidit aici biserici noi, paraclise,
turnuri de veghe, la care se adaugă daniile în bani, manuscrise, carţi, icoane,
veşminte şi vase liturgice, dintre care multe se găsesc până şi în bibliotecile şi
muzeele Athosului. Domnii români le-au acordat numeroase moşii, păduri, vii,
bălţi cu peşte, mori, prăvălii, venituri la vamă, mai ales începând din secolul al
XVI-lea, când s-au făcut primele "închinări" de mănăstiri şi schituri româneşti
către mănăstirile de la Athos. De aceleaşi beneficii s-au bucurat Mânăstirea
Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai, ctitoria împăratului Justinian, mânăstirile
de pe stâncile Meteore în Grecia Centrală, câteva biserici din Ianina, Sfanta
Lavra din Peloponez, Sfântul Ioan Botezătorul din Sozopole (ctitoria lui Aron
Voda al Moldovei), Mega Spileon din Ahaia, câteva mânăstiri din insulele
Cipru, Patmos, Rhodos, Paros, Halchi, Patriarhiile din Constantinopol,

48
Alexandria, Antiohia şi Ierusalim (se cunosc zeci de patriarhi şi nenumăraţi alţi
ierarhi greci veniţi în ţările noastre după "milostenie"). Aceste danii româneşti
au continuat până la secularizarea averilor mânăstireşti din anul 1863, în
timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, contribuind la supravieţuirea
Ortodoxiei sub dominaţia otomană, la promovarea culturii greceşti şi la
cultivarea spiritului naţional elen, care a dus la marele război de eliberare
naţională a grecilor din anii 1821 - 1828.
Ţările Române au ajutat şi câteva aşezăminte bisericeşti din Serbia
(mănăstirile Crusedol, Lopusnia, Deciani, Sopociani, Hopovo, Milesevo,
Lipovina), din Bulgaria: Mănăstirea Kremikovski, zidită de domnitorul
muntean Radu cel Mare, bisericile din Svistov şi Vidin, ridicate de domnitorul
Matei Basarab, Mânăstirea Rila.
Alte locaşuri de închinare s-au zidit în Ucraina: biserica
"moldoveneasca" din Lvov, zidită de Alexandru Lăpuşneanu, domnul
Moldovei, refăcută de familia Movileştilor, Schitul Mare s. a. în prima
jumătate a secolului al XVII-lea, întreaga viaţă culturală şi bisericească a
ucrainenilor ortodocşi, aflaţi pe atunci în regatul polon catolic, a fost dominată
de personalitatea românului Petru Movilă, mitropolitul Kievului (1633 - 1646),
fiu de domn moldovean, care a întemeiat un colegiu umanist la Kiev, a
îndrumat activitatea tipografiilor şi a şcolilor ucrainene din Kiev, Lutk, Ostrog,
a întocmit lucrarea Mărturisirea Ortodoxă, aprobată de un sinod convocat la
Iaşi în 1642.
Ajutoarele şi daniile româneşti consemnate aici au avut un rol pozitiv în
istorie, căci, ocrotind Bisericile naţionale din ţările aflate sub stăpâniri politice
străine, era sprijinită însăşi lupta acestor popoare pentru cultura proprie şi
independenţa naţională.

Manastiri in Tara Romaneasca, Moldova şi Transilvania din

secolul al XVIII-lea şi inceputul secolului al XIX-lea

In perioada domniilor fanariote din Tara Romaneasca şi Moldova s-au

ridicat o serie intrega de biserici şi manastiri mai ales ca de bunastarea
manastirilor depindea şi bunastarea domnilor fanarioţi care nu s-au sfiit
niciodata să jefuiască bunurile realizate la aceste manastiri şi sa le trimită Portii
otomane spre a-si plati astfel ocuparea temporara a tronului, fie in Moldova, fie
in Tara Romaneasca. Ca aspect negativ semnalăm multimea de manastiri
inchinate de domnii fanarioti unor comunitati aflate peste hotarele tarii
respective. In Transilvania datorita uniatiei numarul manastirilor şi bisericilor
ridicate in aceasta perioada a fost destul de redus. Ortodocsilor de aici nu li s-a
permis sa-si zideasca biserici de piatra ci doar de lemn spre a fi mai usor de
distrus in caz de nevoie.

Manastiri in Tara Romaneasca

49
 Dintre ctitoriile domnilor fanarioti amintim: manastirea Vacaresti ridicata
de Nicolae Mavrocordat 1711-1722 (din 1716 şi in Tara Romaneasca). Tot in
Bucuresti domnul Mavrocordat a refacut manastirea Sf. Spiridon iar domnitorul
Grigorie al doilea Ghica 1747-1752 a ridicat manastirea Sf. Pantelimon. Acestor
manastiri i-au fost inchinate nu mai putin de 13 manastiri şi schituri de pe intreg
cuprinsul tarii.
Dintre multele manastiri functioale din Tara Romaneasca o parte au fost
ctitorite de marii dregatori ai tarii. Cele mai multe dintre aceste manastiri au fost
ridicate de episcopi sau egumeni. Astfel episcopul Clement al Ramnicului a
refacut catedrala din Ramnic, o bolnita şi alte biserici din Valcea. Egumenul
Nicodim ce a venit de la Tismana a ctitorit schiturile din Cioclovina de Sus şi
Cioclovina de Jos
In a doua jumatate a veacului al XVIII-lea s-au ridicat schituri la Cheia,
Predeal, Cotmeana etc. În Dobrogea amintim manastirea Cocos ridicata din
nuiele şi pamant batatorit de calugarul Visarion originar din Transilvania. Alte
biserici au fost ridicate de preoti şi credinciosi

Manastiri in Moldova

In secolul al XVIII-lea s-au ridicat foarte putine manastiri dar s-au deschis
numeroase schituri. Un rol deosebit in veacul al XVIII-lea l-a jucat manastirea
Sf. Spiridon- Iasi, intrucat aceasta manastire avea in preajma ei un spital. Din
punct de vedere cultural un rol insemnat l-a jucat manastirea Varatec o manastire
de maici in apropiere de Varatec. Dintre schituri amintim: schitul Procrov ridicat
de episcopul Pahomie al Ramnicului langa manastirea Neamt, schitul Horecea,
schitul Durău, schitul Sihla etc. Dincolo de Prut amintim manastirea Hârbovăţ,
Dobruşca şi Vărzăreşti aflate azi la Ucraina.
De semnalat că numeroase manastiri şi schituri din Moldova au fost
inchinate locurilor sfinte. In veacul al XVIII-lea in Moldova au existat mai
multe manastiri şi schituri decat in celelalte doua tari romanesti la un loc. În
acest context viata monahala din Tara Romaneasca şi Moldova a fost destul de
ridicata in sensul ca in aceste schituri şi manastiri vietuiau numerosi monarhi. In
Transilvania datorita propagandei catolice au aparut numeroase manastiri
catolice in locul celor ortodoxe distruse.
Datorita razboiului dintre rusi şi turci numeroase manăstiri din Moldova şi
Tara Romaneasca au fost distruse. Au ars manastirile: Secu, Agapia, Slatina,
Catedrala din Râmnic şi numeroase schituri. In ceea ce priveste inchinarea
locasurilor de cult spre locurile sfinte acest lucru s-a restrans spre sfarsitul
domniilor fanariote. In 1775 cand Moldova se afla sub stapanire ruseasca şi
Moldova de Nord adica Bucovina sub stapanire habsburgica, peste 20 de
manastiri şi schituri din Moldova de Nord au fost transformate in biserici de mir.
Doar trei au ramas în functiune ca manastiri: Putna, Sucevita, şi Dragomirna. In

50
general marile manastiri şi-a pastrat domenii intinse. Schiturile in schimb au
avut pamant putin. Domniile fanariote au acordat numeroase scutiri manastirilor
şi schiturilor deoarece bunastarea lor se rasfragea asupra bunastarii domnilor
fanarioti.
Activitatea culturală in aceste manastiri n-a stagnat niciodata, multi
calugari s-au indeletnicit cu traducrerea cartilor de cult din greaca şi rusa, alti cu
tiparirea de manuscrise iar altii cu pictura şi zugravitul, etc. De mentionat ca pe
langa manastirile şi schiturile din Tara Romaneasca in perioada in care ne
ocupam au functionat primele spitale care in timp s-au modernizat (spitalele –
Colţea şi Pantelimon din Bucuresti, Dragomirna şi Neamt din Moldova). In
toate bolnitele bolnavii primeau asistenta medicala gratuita.

Manastiri din Transilvania

Inca din secolele anterioare numeroase manastiri au servit ca resedinta

episcopala. Astfel manastirea Feleac a servit la sfarsitul veacului al XV-lea
inceputul veacului al XVI-lea ca resedinta pentru mitropolitii Daniil, Marcu şi
Danciu. Manastirea din Vad, de langa Dej, a fost resedinta episcopului de Vad.
Prislopul a fost resedinta sfantului Ioan. Mai amintim de Pesteana, Alba Iulia,
Barsana. In secolul al XVIII-lea cea mai insemnata manstire din Ardeal a fost
Sambata de Sus zidita inainte de 1770 de către Constantin Brancoveanu. In afara
acestor manastiri in Transilvania au existat peste 200 de manastiri şi schituri
zidite in apropierea satelor. Desi modeste ca şi constructii şi cu numar restrans
de vietuitori ele au fost niste fortarete in lupta impotriva uniatiei, de aceea nu
este de mirare ca Bukow le-a distrus.

Manastiri din Maramures

In veacul al XVIII-lea existau manastiri ortodoxe la Moisei, sfintita de

Sava Brancovici in 1672, Giulesti, Petrova, Barsana (atestata din veacul al XIV-
lea), Ieud, Cuhea, Budesti, Săcel etc. Cele mai multe din aceste manastiri au fost
arse din ordinul lui Bukow in 1762. Dupa actiunea de intarire a uniatiei
numeroase manastiri ortodoxe au devenit unite: Prislopul, Măgina, Sâmbata
Fizeşului, Nicula etc. Unitii au infiintat şi ei manastiri cum ar fi: manastirea
Bixad infiinatata de calugarul grec Isaia care a imbratisat uniatia şi care din
indemnul episcopului de Muncaci a incercat sa faca prozelitism uniat in zona
Oaşului. El a deschis manastirea Bixad in acest scop dar a fost omorat, după
noile cercetari, de un grup de credinciosi din Cicârlău, in 1714
Manastirea din Blaj infiintata de Inochentie Micu şi terminata de Petru
Pavel Aron şi apoi manastirea unita din Alba Iulia. Datorita conditiilor grele
numerosi călugari ortodocsi au trecut muntii fie in Moldova fie in Tara
Romaneasca. In Transilvania manastirile nu au fost atat de dezvoltate ca-n Tara

51
Roamneasca şi Moldova dar subliniem rolul calugarilor in apararea ortodoxiei
de aici

Mitropolia Moldovei in prima jumatate a veacului

al XIX-lea

Perioada de după 1821 reprezinta epoca renasterii politice a romanilor.

Pe plan bisericesc in Tara românească şi Moldova aceeasi perioada reprezinta
epoca renasterii vietii religioase şi de inflorire a literaturii teologice moderne
de dezvoltare a invatamantului teologic de toate gradele. In Transilvania după
1811 a fost reactivata episcopia ortodoxa: de atunci incoace intalnim aici
ierarhi de neam roman.
In Moldova după moartea mitropolitului Iacob Stamati ca intaistatator a
fost ales Veniamin Costachi. Acesta facea parte dintr-o familie de nobili
moldoveni, tatal sau, Grigorie, a fost strănepot al vornicului Boldur de pe
vremea lui Stefan cel Mare, iar mama sa Maria era inrudita cu familia
Cantacuzino. S-a nascut in 20 decembrie 1786 şi a primit la botez numele
Vasile. Instruirea carturareasca si-a inceput-o in casa parinteasca sub
indrumarea unui dascal grec şi apoi a continuat la şcoala greceasca din Iaşi ce
functiona pe lângă mănăstirea Sf. Trei Ierarhi. El a avut inca patru frati. Tatal
sau vazand dragostea lui Vasile spre cele religioase şi atractia spre monahism l-
a dus la Husi şi l-a incredintat episcopului Iacob Stamati care l-a tuns in
monahism când Vasile implinise 15 ani primind numele Veniamin. In 1792 pe
când era de 24 de ani ajunge episcop de Husi in locul lui Stamati unde a
dovedit reale calităţi administrative straduindu-se să chiverniseasca bine
averea mănăstirii.
In 1796 a fost numit pe scaunul episcopal de la Roman unde a avut
realizari insemnate, iar din 1803 a fost ales mitropolit al Moldovei.
Ca mitropolit a pastorit aproape 40 de ani cu doua intreruperi: in 1806-
1812 pe timpul razboiului dintre rusi şi turci datorita unor intrigi Veniamin si-a
depus demisia in 1808 şi s-a retras la Neamt până in 1812 unde a pus bazele
unei tipografii. In acest rastimp autoritatile rusesti l-au asezat ca Exarh al
Moldovei pe Gavriil Banulescu. După retragerea rusilor, noul domn Gavriil
Calimachi il recheamă in scaun in 1812. A doua retragere a avut loc intre 1821
– 1823, el trebuind să plece din tara din faţă eteriei (o gupare greceasca care si-
a propus să lupte impotriv domnilor turci, sau supusi turcilor din afara
granitelor imperiului otoman). Aceasta grupare a fost condusa de Ipisilanti.
In cei doi ani de retragere, ca loctiitor a fost numit Meletie de la Husi.
După 1823 isi reia scaunul şi pastoreste până la moartea sa.
Activitatea lui poate fi urmarita pe mai multe planuri precum urmeaza:
-indrumator al scoliilor: pe timpul domniei lui Alexandru Moruzi 1802-1806
mitropolitul a obtinut mai multe hrisoave privitoare la organizarea scolii din
Moldova. A infiintat o şcoala românească pe lângă o mănăstire din Galati,

52
şcoala greceasca şi românească din Focsani şi Barlad, a sporit bugetelor
scolilor in iulie 1803 şi in acelasi an a mutat călugăritele de la mănăstirea
Socola la Agapia iar la Socola a infiintat o şcoala de dascali şi de preoti. La
mănăstirea Agapia a dispus infiintarea unei scoli pentru călugărite unde erau
gazduite şi fetele de boieri de negustori dar şi de boieri maziliti. Aici fetele
deprindeau carte greceasca (elenă) şi lucrul mâinilor. In 1805 a infiintat o
şcoala de cantareti bisericesti la Iaşi. Inmultindu-se numarul scolilor
mitropolitul s-a gandit să reorganize invatamntul din Moldova.
In 1826 impreuna cu Gh. Asachi a alcatuit un plan de invatamant pentru
toate scolile din Moldova. Cei doi au deschis la Iaşi o academie numita
Mihaileana după numele domnului Mihail Sturdza (1835) şi o şcoala pentru
fetele orasenilor (1843). Pentru bunul mers al acestor scoli a fost preocupat şi
de pregatirea cadrelor didactice şi a trimis tineri la studii in Munchen, Paris,
Kiev şi chiar Bucuresti. Impreuna cu Gh. Asachi mitropolotul Veniamin a pus
bazele unei noi epoci in cultura românească
-activitatea tipografica:
Pentru scolile infintate incepand cu 1807 a tipărit o serie intreaga de
cărţi la mănăstirea Neamt. In ceea ce priveste literatura teologica, mitropolotul
Veniamin i-a acordat o deosebita importanta. Pe vremea lui s-au tipărit
numeroase lucrari ale Sf. Parinti. A tradus şi tipărit in 1807 “Talcuirea celor
sapte taine”, Chiriacodromionul la apostolele de peste an, a tradus Istoria
bisericeasca a lui Meletie al Atenei, a tipărit Pidalionul (vieti ale Sf. Parinti) şi
alte lucrari.
O alta categorie ar fi lucrari traduse pe vremea lui, dar ramase in forma
de manuscris peste o suta la numar. Alte lucrari s-au tipărit din porunca şi
cheltuiala sa. S-au tipărit aproape toate cărţile de cult cam 70 de volume:
Tipicul, Liturghierul -doua volume, Evanghelia etc. Demne de amintit ar fi şi
cele peste 20 de prefete pe care mitropolitul le-a alcatuit la unele din
tipăriturile sale. Ele sunt adevarate scrieri pastorale pentru moldoveni
-activitatea social-pastorala:
De tanar si-a daruit averea mănăstirii Sfantului Spiridon –Iasi unde o
vreme a fost egumen; tot aici functiona şi o bolnita. Ca episcop şi apoi
mitropolit si-a indreptat atentia şi spre nevoile preotilor moldoveni,
sprijinindu-i şi pe cei lipsiti. S-a ingrijit apoi de bunastarea mănăstirilor in
special a celor neinchinate: Neamt, Slatina, Agapia, Varatec etc. A fost un darz
aparator al ortodoxiei el ridicandu-se impotriva zidirii la Iaşi a unei biserici
romano-catolice. Pe vremea lui s-au zidit o seama de locasuri simple şi s-au
pus temelii la multe altele. A pus temelie pentru o noua catedrala la Iaşi. In
jurul mitropoliei a ridicat mai multe cladiri. În timpul primei retrageri 1808-
1812, a zidit la Neamt un paraclis iar la Slatina unde a trait ultimele luni din
viata a ridicat cateva chilii şi anexe bisericesti.
Dupa o activitate de 60 de ani in slujba Bisericii din Moldova, Veniamin
Costachi s-a retras din viata publica la 18 ianuarie 1842 datorita unor

53
divergente cu domnitorul Mihail Sturdza, divergente provocate de legea
privitoare la averile mitropoliei, episcopiilor şi mănăstirilor neinchinate pe
care domnitorul voia să le subordoneze statului. S-a retras la mănăstirea
Slatina unde s-a ocupat cu traducerea cărţilor din greceste şi rusa in limba
romana. Moare la 18 decembrie 1846 şi a fost ingropat la Slatina iar din 1886
oseminetele lui au fost mutate in catedrala mitropolitana din Iaşi careia i-a pus
piatra de temelie.
Urmasii lui Veniamin Costachi
Dupa retragerea lui Veniamin Costachi domnitorul Mihail Sturdza a
incercat să treaca administrarea averilor bisericesti sub controlul autoritatilor
laice dar nu a reusit. Vreme de doi ani problemele administrative ale
mitropoliei au fost conduse de episcopul Filaret al Romanului -rudă cu
domnitorul.
In 1844 ca episcop de Roman a fost ales Meletie Lefter. Acesta era
originar din Suceava şi in acelasi an a fost numit ca mitropolit. Cel ce l-a tuns
in monahism a fost Iacob Stamati -1803. Meletie a fost hirotonit mai intai
arhidiacon la catedrala din Iaşi apoi ales episcop de Husi in 1803 de unde a
trecut pe scaunul de la Roman. Patru ani a condus din umbra destinele
mitropoliei Moldovei fiind episcop de Roman. La Roman a hirotonit preoti
fără pregatirea necesara, a redus cursurile seminarilor de la Socola la patru ani
marind numarul candidatilor la preotie.
La revolutia din 1848 s-a alaturat patriotilor semnand un memoriu
adresat lui Mihail Sturdza 1839-1849. Moare in 1848 şi scaunul mitropolitan a
ramas vacant trei ani.
La 10 februarie 1851 a fost ales mitropolit Sofronie Miclescu episcop de
Husi. Acesta facea parte dintr-o familie de boieri moldoveni, s-a călugărit la
Secu de unde, in 1826, a fost ales episcop de Husi.
In timpul pastoriei ca mitropolit, la 30 martie 1856, prin tratatul de pace
de la Paris, Rusia a retrocedat Moldovei judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail.
Pentru aceste judete in 1864 s-a infintat epsicopia Dunarii de Jos. Cât a fost
episcop de Husi s-a dovedit a fi un om vrednic. Nu acelaţi lucru se poate spune
despre el şi ca mitropolit. Şi el a hirotonit preoti fără pregatirea necesara şi
chiar arhierei şi datorita acestui fapt a intrat in conflict cu guvernul tarii. In
1860 a fost inlaturat din scaun.
In prima jumatate a veacului al XIX-lea pe scaunul mitropolitan de la
Iaşi s-a aflat un ierarh vrednic Veniamin Costachi iar urmasii lui n-au reusit să
se ridice la valoare lui Veniamin.

Mitropolia Tarii româneşti in prima jumatate

a secolui al XIX-lea

54
 O data cu evenimentele din 1821 mitropolitul Dionisie Lupu al
Ungovlahiei impreuna cu episcopii Gherasim de Buzău şi Ilarion al Argesului
s-au refugiat la Brasov. In 1822 poarta otomana a acceptat numirea primului
domn pamantean Grigorie Ghica. Acesta i-a rechemat pe boierii şi ierarhii care
au fugit in Transilvania. O parte dintre ei s-au intors in Tara românească iar
altii nu s-au mai intors. Mitropolitul Dionisie a refuzat să se intoarca invocand
tot felul de scuze. Atunci divanul tarii, intrunit pe 4 ianuarie 1823, şi-a propus
să faca noi alegeri in locul celor trei ierarhi. Ca mitropolit au fost propusi trei
candidati şi a fost ales ieromonahul Grigorie de la Arges. Ridicarea unui
călugăr la rangul de mitropolit era o abatare de la legile tarii dar vremurile
tulburi au impus acest lucru şi astfel ca mitropolit a fost ales un român.
A fost hirotonit intru arhiereu la 10 ianuarie 1823 şi investit in functie pe
11 ianuarie. Acesta este cunoscut in istorie sub numele de Grigorie Dăscalu. S-
a nascut in 1775 la Bucuresti şi a primit la botez numele de Gheorghe. A
invatat la şcoala Sf. Sava din Bucuresti deprinzand limbile latina şi greaca. In
jurul anului 1790 impreuna cu doi colegi pleaca la mănăstirea Neamt unde a
fost tuns in monahism primind numele de Grigorie. Impreuna cu unul dintre
prietenii sai (Gherontie) a inceput să traduca mai multe cărţi din greceste in
limba romana. In 1803 din indemnul mitropolitului Veniamin Costachi cei doi
incep o activitate de traducere mai intensa a cărţilor bisericesti între care
amintim: Carte folositoare de suflet, Chiriacodromionul lui Nichifor
Teothochi, etc. In 1812 Grigorie şi Gherontie ajung la muntele Athos iar in
drumul spre casa in Bulgaria cei doi sunt jefuiti şi batuti de talhari. In urma
acestui eveniment Gherontie moare. Grigorie intors singur acasa continua să
traduca şi să tipareasca cărţi tot la Neamt.
In 1817 ajunge la Bucuresti la mănăstirea Sf. Antim şi apoi la
mănăstirea Căldăruşani. De aici in 1823 este ales mitropolit al Ungrovlahiei.
Datorita activitatii sale a fost supranumit dascalul.
Ca mitropolit a fost un ierarh destoinic. Cu aceeasi ravna a continuat
activitatea de traducator, cărţile lui fiind tipărite de aceasta data la Bucuresti.
Apoi, s-a ocupat de completarea scaunelor episcopale vacante din Tara
românească. El i-a numit pe Grigorie Râmnicean pe scaunul de la Arges,
Chesarie la Buzău şi Neofit la Râmnic. Datorita vacantei pe scaunele
episcopale amintite mai sus multi preoti romani au fost hirotoniti in Bulgaria.
După completarea scaunelor, mitropolitul Grigorie cere patriarhiei ecumenice
in 1824 să opreasca aceste hirotoniri.
El a purtat o grija deosebita preotilor şi familiilor lor precum şi saracilor
şi vaduvelor desfiintand o serie intreaga de dări pentru ei.
La vremea respectiva mitropolitul era şi efor (inspector general) al
scolilor româneşti. In aceasta calitate s-a ingrijit de bunul mers al
invatamantului românesc, o grija deosebita acordand scolii Sf. Sava.

55
 O problema mai greu de rezolvat a fost lichidarea datoriei mitropoliei,
lucru pe care până la urma l-a reusit (aceste datorii s-au acumulat datorita
domniilor fanariote). Starea grea prin care treceau mănăstirile tari l-a
determinat pe mitropolit să ceara domnilor ca egumenii greci să fie alungati şi
in locul lor să numeasca egumeni romani. In acest sens a dispus să se opreasca
trimiterea de bani şi bunuri materiale căttre locurile sfinte până când
mănăstirile isi vor achita datoriile. Apoi a reglementat situatia mănăstirilor
inchinate restrangand numarul acestora.
Intre 1828-1834 tarile romane au ajuns sub stapanire ruseasca. In
aceasta situatie in fruntea divanului tarii a fost numit, in 1829, generalul
Kiseleff care a detinut aceasta functie până in 1834.
Datorita mănăstirilor inchinate, mitropolitul Grigorie a intrat in conflict
cu noua conducere şi in ianuarie 1829, din porunca tarului, este trimis in
surghiun la Chişinau unde a stat trei ani. Spre sfarsitul anului 1831 se
reintoarce in tara dar este nevoit să se opreasca la Buzău unde stă doi ani. In
acest rastimp pune aici bazele unei tipografii. In 1833 ajunge la Caldarusani şi
apoi este reasezat in scaunul mitropolitan.
In primavara anului 1834 a inceput lucrarea de refacere a catedralei
mitropolitane din Bucuresti. La Caldarusani a reusit să puna sub tipar cele 12
volume din Vietile Sfintilor. Batran şi obosit Grigorie Dascalu moare in 1834,
osemintele fiind asezate lângă catedrala mitropolitana. După 7 ani osemintele
au fost duse la Caldarusani
Urmaşii mitropolitului Grigorie
Dupa moartea lui Grigorie Dascalu vreme de sase ani scaunul
mitropolitan a ramas vacant. In acest rastimp, după modelul rusesc, treburile
mitropoliei au fost conduse de o asa zisa ocârmuire alcatuita din cei trei
episcopi in scaun: Neofit –Ramnic, Chesarie –Buzau, Ilarion –Arges. In 1840
ca mitropolit al Ungrovlahiei a fost randuit Neofit al Râmnicului.
Acesta a fost contemporan cu Grigorie, s-a nascut la Bucuresti in 1767,
a invatat tot la şcoala Sf. Sava, cunoaste limbile greaca şi franceza. Prin 1818
s-a călugărit iar in 1824 a fost ridicat la treapta de arhiereu de Grigorie
Dascalu care l-a hirotonit pentru episcopia Râmnicului. Intre 1829-1834 a
condus mitropolia ca loctiitor întrucât Grigorie a fost dus in exil. După
moartea lui Grigorie, in rastimpul celor sase ani –1834-1840, in Bucuresti si-a
deschis portile un seminar teologic in anul 1836. Primul profesor aici a fost
Nicolae Balasescu călugărit sub numele de Nifon.
Din 1840 ca mitropolit s-a confruntat cu probleme destul de delicate
întrucât statul prin asa zis-ul Regulament organic, a cautat să detina controlul
asupra averilor mitropoliei. Din punct de vedere cultural s-a ingrijit să formeze
cadre didactice necesare pentru cele patru seminarii teologice ce functionau in
Bucuresti, Râmnic, Buzău şi Arges. In acest scop a trimis tineri să studieze in
strainatate. Apoi, la mănăstirea Caldarusani, la tipografia infintata aici in 1834,
mitropolitul Neofit a terminat de tipărit Vietile Sfintilor- acesta fiind o

56
reeditare a vietilor sfintilor tipărite la Nemt 1807-1813. Tot aici s-a tipărit şi
lucrarea Oglinda Omului celui dinlauntru.
In ceea ce priveste acticitatea politica, mentionam ca mitropolitul a
manifestat nestatornicie şi ambiguitate. In timpul revolutiei din 1848 a fost
când cu domnul tarii când cu revolutionarii. In tot acest rastimp a mentinut un
conflict cu personalul administratic al mitropoliei dar şi cu profesorii de la
seminariile teologice. Toate acestea cumulate l-au determinat să-şi ceara
demisia lucru pe care-l face mergand personal la Constantinopol. Întrucât
patriarhia a intarziat să-i dea raspuns, aceeasi demisie o depune in 1848 la
cancelaria domneasca a lui Barbu Stirbei care i-o accepta. Neofit moare in
1850.
In locul lui cu spijinul domnului Barbu Stirbei ca mitropolit a fost
inscaunat Nifon de la Râmnic, in octombrie 1850, el pastorind până in 1875.
Nifon facea parte dintr-o familie de negustori din Bucuresti, s-a nascut in 1779
şi de tanar s-a călugărit la mănăstirea Cernica. Aici i s-au incredintat diferite
sarcini şi a ajuns arhimandrit iar in cele din urma a ajuns episcop de Râmnic,
in 1840. Ca episcop a stat vreme de zece ani după care a fost ales mitropolit al
Ungrovlahiei.
Dintre activitatile mai importante amintim: ctitoria catedralei
mitropolitane, redeschiderea celor patru semninarii teologice in 1851
-deoarece acestea au fost inchise in 1848.
Pe timpul pastoriei lui s-au petrecut evenimente de seama in Tara
românească. Cel mai insemnat a fost evenimentul din 24 ianuarie 1859 când
prin dubla alegere a lui Cuza in Moldova şi Tara românească s-a realizat unirea
principatelor.
După 1821 mitropolia Ungrovlahiei a avut parte de intaistatatori
vrednici toti trei remarcandu-se ca buni gospodari şi ierarhi cu dragoste faţă de
Biserica.

Biserica Ortodoxa din Transilvania in prima jumatate

a secolului al XIX-lea

Dupa moartea lui Gherasim Adamovici scaunul episcopal ortodox de la

Sibiu a ramas vacant 14 ani, până in 1810. In acest rastimp s-au facut
numeroase memorii la Viena ca să fie ales un ierarh de neam românesc. Cele
mai multe le-au facut clericii şi credinciosii din Ardeal şi au fost propusi ca
episcopi vicarii: Ioan Popovici şi Nicolae Huţovici dar Viena a respins aceste
cereri. In 1809 sinodul electoral intrunit la Turda a propus trei candidati pe
protopopul Nicolae Huţovici cu 46 de voturi, preotul Vasile Moga 36 voturi şi
arhimandritul Nestor Ioanovici 16 voturi. Guvernul Transilvanean l-a
recomandat curtii de la Viena pe Vasile Moga şi împăratul il recunoaste in
decembrie 1810.

57
 Vasile Moga, originar din Sebeş, facea parte dintr-o familie preoteasca, a
studiat la şcoala din Sebes şi liceul romano-catolic din Alba Iulia după care s-a
mutat la Cluj. In 1798 este hirotonit preot celib la Arad. A fost propus ca
episcop de Arad dar nu s-a reusit acest lucru. După propunerea sinodului din
1809 s-a călugărit la mănăstirea Cruşedol, in aprilie 1811, a fost hirotonit ca
episcop in 23 aprilie 1811 şi instalat oficial la Cluj in 29 iunie 1811. Guvernul
transilvanean si-a stabilit resedinta la Cluj dar Moga cere să i se permita să
plece la Sibiu. Aici a locuit in chirie la un sas care i-a pricinuit numai greutati.
Dupa 1810 isi incepe activitatea in Ardeal un ierarh de neam român. A
pastorit 34 de ani la Sibiu in conditii grele. Înca de la inceput i s-au impus
noua puncte umilitoare:
-in fiecare luna trebuia să trimita guvernului procesele verbale ale sedintelor
consistoriului
-nu avea voie să se opuna fenomenului uniat
-clerul ortodox era socotit tolerat etc.
Cu toata vitregia vremurilor a desfasurat o intensa activitate din care
amintim:
-realizarile gospodaresti: In 1816 datorita neajunsurilor provocate de
sasi a cerut guvernului permisiunea să-si cumpere o casa ca să-i serveasca
drept resedinta. Problema a fost solutionata in 1821 când a reusit să cumpere o
casa de la guvernatorul Gheorghe Bamffi unde si-a aşezat resedinta episcopala
-in incinta careia a deschis un seminar teologic
activitatea culturala
In 1786 Dimitrie Eustatievici, directorul scolilor din Transilvania, a
deschis un liceu pedagogic din Sibiu unde se pregateau şi viitorii preoti.
Instrucita a fost incredintata protopopului Radu Tempea şi lui Simeon Jinariu.
In 1806 a fost trimis la Viena să faca studii de teologie Gheorghe Lazar. Acesta
se intoarce in 1811 şi a fost numit profesor la respectivul liceu dar pentru ca a
fost slab plătit a plecat la Brasov. La insistenta lui Vasile Moga, Gheorghe
Lazar se intoarce in 1812 şi sta in Sibiu până in 1815 pregatind pe studentii
viitori preoti. In 1814 numeste profesor pe Moise Fulea, şi trimite tineri să
invete peste hotare. In intreg Ardealul functionau pe lângă biserici acele
numite scoli poporale, profesorii scolilor erau preotii. Desi aceste scoli au fost
conduse de oameni cu pregatire mai slaba au fost socotite de stat un adevarat
pericol de aceea episcopului Vasile Moga i s-a retras dreptul de super inspectie
drept ce a fost dat episcopului romano-catolic din Alba Iulia.
Episcopul Vasile Moga a tipărit şi cateva cărţi de invatatura şi de cult in
tipografia săsească din Sibiu, condusa de Ioan Bart şi Gheorghe Closius.
Dintre ele amintim: Critica moravurilor bune, Abecedar, Psaltirea,
Liturghierul, Ceaslovul etc. Prin pastorale i-a indemnat pe credinciosi să-si
procure diferite cărţi, între care şi Predicile lui Petru Maior, şi să se aboneze la
revista ‘’Foaia Duminicii ‘’etc.

58
 -activitatea pastoral-sociala: s-a straduit să imbunatateasca viata
religioasa morala a pastoritilor sai. El a trimis mai multe pastorale in acest
sens, unele urmareau intarirea vietii morale, in altele se dadeau diferite
dispozitii privitoare la savarsirea slujbelor, altele inlaturau superstitiile altele
indemnau la ajutorarea aproapelui, altele administratia parohiala iar celelalte s-
au ocupat cu probleme scolare. A purtat grija preotilor facand diferite
demersuri către curtea de la Viena pentru a obtine drepturi pe seama lor.
Datorita lui uniatia in Transilvania nu a facut progrese.
Din activitatea politica retinem ca inca de la instalare a trimis Curtii de
la Viena mai multe memorii in care cerea drepturi pentru romani. In 1834
impreuna cu episcopul unit Ioan Lemeni a redactat un memoriu ce n-a primit
nici un raspuns. Intre 1837-1842 a repetat aceste memorii, tot fără rezultat.
Datorita faptului ca in ele a indraznit să ceara ca romanii să aiba dreptul de a
fii primiti in bresele mestesugaresti şi de a beneficia de păşuni pentru vitele
lor, cei doi au intrat in conflict cu sasii. După o pastorire in conditii vitrege,
episcopul Vasile Moga moare la 17 octombrie 1845 şi este ingropat lângă
biserica zisa “din groapă” din Sibiu.

Andrei Şaguna

După episcopul Vasile Moga, a fost ales Andrei Şaguna. Născut in

Miscolţ, Ungaria, pe 20 decembrie 1808, dintr-o familie de macedoronâni.
Tatal, Naum, mama Anastasia, la botez a primit numele de Anastasiu. Din
cauza sărăciei, tatal a decis trecerea la catolicism. La staruintele sotiei, Naum
ramane ortodox. De tanar Anastasiu a studiat la şcoala românească din
Miscolţ, apoi la Pesta, apoi la Universitatea din Buda. În studiile universitare a
fost ajutat de un unchi Atanasie Grabovski, în casa căruia, din Pesta, s-au
intalnit fruntasii naţiunii române.
Prin 1829 Andrei Şaguna pleaca la Vârşet pentru a studia teologia.
Ajunge profesor la Seminarul Teologic Ortodox din Vârşet, apoi secretar al
consistoriului din Karlowitz. Pe 1 noiembrie 1833 este tuns in monarhism şi
primeste numele de Andrei. Prin 1842 il regasim profesor la Seminarul
Teologic din Vârşet. In 1846, după moartea lui Vasile Moga, el este numit
vicar general al Episcopiei Ortodoxe din Sibiu până pe 2 decembrie 1847 când
a fost ales episcop. Consiliul electoral a propus candidatura lui Ioan Moga cu
33 de voturi; Moise Fulea–31 de voturi, Şaguna – 27 de voturi. Viena il
recunoaste pe ultimul, numit episcop in 1848.
A fost hirotonit episcop la Karlowitz de mitropolitul Iosif Raiacici în
1848 şi a fost instalat la Sibiu. Clerul şi credinciosii din Sibiu l-au primit bine.
In cei 25 de ani de episcopat a avut o activitate bogata din punct de
vedere administrativ-bisericesc organizând eparhia sa deoarece protopopiatele
erau foarte numeroase. Intre 1849-1851 face demersuri pentru reînfiintarea
Mitropoliei Ardealului. Astfel in 1850 Sinodul constituit la Sibiu a adresat

59
Curtii un memoriu in scris -fără rezultat. In 1860 a convocat un nou Sinod in
acest sens dar eşueaza.
In 1864 convoaca al 3-lea sinod in cadrul caruia se discuta reorganizarea
episcopiei. Acum mitropolitul de Karlowitz accepta şi in acelasi an accepta şi
Viena reinfiintarea Mitropoliei Ardealului. Reinfiintarea mitropoliei a fost
ceruta şi pentru că in Transilvania şi Banat erau trei episcopii ( Sibiu,Arad,
Caransebes). Este recunoscuta mitropolia fiind supusa mitropoliei de
Karlowitz. Tot el convoaca la Sibiu Congresul National Bisericesc alcatuit din
30 de membrii, 10 clerici şi 20 de mireni de la fiecare episcopie. Atunci se
formeaza o comisie care a alcătuit un program de functionare a noii mitropoli
– Statutul Organic. Statutul a fost aprobat in 1868.
Prin statut, laici puteau participa la conducerea problemelor
administrative a celor trei unitati bisericesti ( parohie, protopopiat, episcopie).
Astfel treburile fiecarei parohii au fost conduse de consiliul parohial. Acest
consiliu parohial era ales de adunarea parohiala constituita din toti barbatii
comunitatii. Mai multe parohii la un loc formeaza un protopopiat conduse de
protopop el fiind ajutat de sinodul protopopesc. Protopopiatele episcopiei erau
conduse de episcop ajutat de sinodul eparhial. Problemele dogmatice sunt
rezolvate de sinodul episcopal alcatuit din mitropolit şi cei doi episcopi.
Activitatea culturala: infiinteaza scolile confesionale. De pe timpul lui
Vasile Moga functionau Scolile Poporale dar acestuia i s-a luat dreptul de
inspectie fiind dat episcopului catolic. Inca de atunci scolile confesionale au
functionat pe lângă bisericile ortodoxe, episcopul fiind doar inspector scolar,
din 1850. Pe seama acestor scolii s-au tipărit la Sibiu manuale. Dintre preotii
directori, unii au alcatuit manuale. Exemplu: preotul Sava Popovici (Rasinari)
scrie: un Abecedar, Gramatica, o Istorie Biblica, Dictionar românesc. Preotul
Zaharia Boiu – un Abecedar, Carte de Citire, Geografie. Numarul scolilor
confesionale ajunge la 800 ( cate o şcoala pentru fiecare parohie). Tot el
infiinteaza şi scoli medii (6 licee, 6 gimnazii), scoli inferioare cu 4 clase şi
scoli tehnice. Dintr-un fond special a sprijinit tinerii elevi saraci. Am putea
spune că Andrei Saguna este ctitorul scolilor din Transilvania.
In sinodul din 1850 s-a aprobat infiintarea unui Institut Teologic
Pedagogic. La sfârşitul studiilor, cei ce urmau să se hirotoneasca, trebuia să
lucreze o vreme ca invatatori.
Cumpara actuala resedinta a mitropoliei. Din banii lui au cumparat o
casa unde a functionat Facultatea de Teologie. In fiecare an a trimis in
strainatate pe cel mai bun dintre studenti: Grigore Pantazi, Nicolae Popea, Ioan
Popescu, Zaharia Boiu, etc.
Saguna tipareste manuale pentru studenti: “Elementele dreptului
Canonic” “Compendiu de drept”,”O istorie a Biserici Rasaritene Universale de
la intemeiere până in zilele noastre”,’Teologia Dogmatica, morala şi
pastorala”.

60
 Dupa moartea lui s-au publicat memoriile lui, scrisorile şi predicile. Tot
el sprijineste tiparirea Bibliei ilustrate (1856-1858). In 1867 sprijina tiparirea
Noului Testament. Importanta a fost şi infiintarea ziarului ‘Telegraful Roman’
care apare din 3 ianuarie 1853 până azi. Din 1863 textele tipărite apar cu
caractere latine. Pentru preotii retipareste toate cărţile de cult. Toate aceste
tipărituri au aparut la Tipografia infiintata de el in 1850 la Sibiu. Aceasta
tipografie se numeste Tipografia Arhidiecezana. Primul conducator este
Dimitrie Lazăr.
Tot Saguna a contribuit la infiintarea asociaţiei culturale ASTRA.
Economic, creaza o stare materiala corespunzatoare pentru mitropolie şi
infiinteaza un fond de ajutor al bisericilor in constructie.
In domeniul politic: după hirotonie a condus impreuna cu Lemeny
sedinţelee marii Adunari Nationale (Blaj, 3-15 mai 1848). Saguna conduce o
delegatie de 30 de preoti la Viena la împăratul Ferdinand al V-lea dar împăratul
moare. In 1849 Saguna calatoreste in Tara românească şi Bucovina şi ajunge in
Moravia unde se afla noul împărat Francisc Iosef II, având asupra sa un
memori semnat la Blaj. In 1860 inainteaza un nou memoriu cerand numirea
unui roman in cancelaria Transilvaniei şi recunoasterea limbii romane ca a
treia limba oficiala in Ardeal. Memoriu este respins.
In 1867 a luat fiinta statul dualist austro-ungar, astfel împăratul Austriei
era şi rege al Ungariei. În aceste condiţii multi dintre fruntasii romani au
adoptat pasivismul refuzand să participe la viata politica a noului stat.
Saguna s-a identificat cu aspiratiile pastoritilor lui scutindu-i pe preoti
de diferite taxe. Ca urmare a memoriilor lui, primeste de la stat pe seama
preotilor 24 de mii de florini pe care, in 1862, îi imparte preotilor vrednici. O
parte au fost folositi şi pentru dotarea scolilor teologice. După 25 de ani (din
care 9 ca mitropolit) Saguna moare in septembrie 1873.
Nici un urmas nu s-a ridicat la inaltimea lui. În locul său a fost ales
Procopie Ivaşcovici (episcop de Arad). Fiu de preot, a studit in scoli unguresti
şi sarbesti. S-a călugărit, a devenit profesor la seminarul teologic din Vârşet.
De la Sibiu a fost ales patriarh al Biserici Ortodoxe din Serbia.
În locul lui a fost ales episcopul Ioan Meţianu de la Arad. Fiu de
invatator, a studiat la Brasov, Cluj, Sibiu. In 1875 este ales episcop la Arad. Ca
mitropolit a fost instalat in 1899.
Între activităţile lui amintim:a propus ridicarea unei catedrale in Sibiu.
Planurile au fost intocmite la Budapesta. Actuala catedrala are adaugate doua
turle masive in fata. Cheltuiala pentru zidire a fost acoperita dintr-un fond
initiat de Andrei Saguna. S-au ridicat şi renovat cladirile facultatii din Sibiu. In
1907 profesorul Nicolae Bălan a pus bazle Revistei teologice ce s-a numit
“Mitropolia Ardealului” până in 1990 ‘.
Apoi, ministrul Stefan Tisa l-a impus pe Vasile Mandra ca mitropolit. S-
a nascut in 1850 intr-o familie de preoti din Beius. Studiaza la Arad şi ajunge
profesor la Institutul Teologic. Din 1900 ajunge vicar şi preşedinte al

61
consistoriului din Oradea. A avut o atitudine echivoca intre romani şi maghiari.
Moare in 1918.

Biserica Ortodoxa Romana pe vremea lui Cuza-Voda

Alegerea lui Cuza ca domn al Moldovei pe 5/17 ianuarie 1859 şi ca

domn al Tarii româneşti pe 24 ianuarie/5 februarie 1859 a deschis calea unor
profunde schimbări din punct de vedere politic şi bisericesc. La vremea
respectiva mitropolit al Moldovei era Sofronie Miclescu, iar episcopiile de
Roman, Rădăuţi şi Husi erau condues de loctiitori. In Tara românesca
mitropolit era Nifon 1850-1875, iar episcopi titulari erau Calinic de Râmnic,
Filotei la Buzău şi Climent la Arges. In 1860 Cuza propune ca episcop de
Buzău pe Dionisie Romano in locul lui Filotei, fapt ce l-a nemultumit pe
mitropolitul Nifon.
In Moldova s-au luat masuri mult mai energice in ceea ce priveste viata
bisericeasca. In 1859 averile mai multor mănăstiri au fost trecute in admini-
stratia statului: mănăstirile Neamt, Secu, Varatec etc. Alte mănăstiri şi vreo 31
de schituri au fost desfiintate şi transformate in biserici de mir, iar vietuitorii
lor au fost mutati la alte mănăstiri. Cladirile din jurul acestor mănăstiri au fost
transformate in scoli. La fel s-a procedat şi in Tara românească, dar la o scara
mai redusa. Mitroploitul Sofronie al Moldovei s-a ridicat impotriva acestor
masuri şi Cuza il inlatura numindu-l ca loctiitor pe Chesarie.
In ceea ce priveste invatamantul religios, tot in 1859 au fost desfiintate
scolili catehetice ramanand doar seminarele teologice ce îi pregateau pe viitorii
preoti. La Iaşi cu sprijinul lui Cuza s-au pus bazele unei facultati de teologie.
In Tara românească seminarele din Bucuresti, Râmnic, Buzău şi Arges au fost
trecute sub Ministerul Cultelor. Printr-un decret domnesc Cuza impune ca in
cult să se foloseasca numai limba romana.
O alta realizare a fost secularizarea averilor mănăstiresti in special a
mănăstirilor inchinate şi trecerea acestor proprietati in stapanirea statului. Se
stie ca inca din secole anterioare, atat in Moldova cât şi in Tara românească au
existat mănăstiri inchinate, fie mănăstirilor de la Muntele Athos, fie altor
unitati administrativ bisericesti. Acestor mănăstiri li s-a cerut ca un sfert din
veniturile lor să fie varsate in fondurile statului. Acest lucru nu s-a intamplat,
datoriile acestor mănăstiri către statele romane au devenit foarte insemnate.
Rusia şi Marile Puteri intervin pe lângă Guvernul român ca aceste mănăstiri să
fie scutite total de darea către stat.
Prin 1860 datoria acestor mănăstiri a ajuns la 21 de milioane piastri.
Pentru a se curma aceste abuzuri s-au luat tot felul de masuri, s-au purtat
dialoguri diplomatice, şi chiar s-a intervenit din afara tarii să nu se treaca la
secularizarea averilor. Pentru aceasta statul român propune, in 1860, ca să
plateasca locasurilor la care erau inchinate aceste mănăstiri suma de 90 milioa-
ne piastri, din care să scada datoria ce ajunsese la 29 de milioane de piastri.

62
Grecii refuza acesta oferta şi cer 200 milioane piastri. Marile puteri ale Euro-
pei din nou fac presiuni asupra Guvernului Roman dar ajung la concluzia ca
grecii exagereaza şi nu-i mai sprijina. In 1864 s-a realizat secularizarea tuturor
averilor mănăstiresti din cele doua tari fără să platească nimic grecilor. O
patrime din cel mai fertil teritoriu al tarii a intrat in patrimoniu statului român.
In acelasi an s-a trecut la improprietarirea taranilor şi a bisericilor de mir
prin asa numita Lege comunala in care se specifica faptul ca fiecare comuna
este datoare să isi sprijine cultul. Improprietarirea taranilor s-a facut din
terenurile redobandite de căttre stat.
Tot in 1864, spre a intra in rand cu tarile Europei, s-a incercat
introducerea in principatele romane a calendarului Gregorian. S-a convocat la
Bucuresti un asa zis Consiliu Bisericesc constituit din mai multi erarhi şi
egumeni. Consiliul a dat un raspuns negativ acestei initiative aratand ca ar fi
un pas spre catolicizare şi astfel Guvernul a trebuit să renunte.
Tot in 1864 s-a promulgat legea pentru inmormantare potrivit careia
fiecare confesiune trebuia să aiba cimitirul ei propriu. La 4 decembrie, acelaşi
an, s-a introdus codul civil prin care competenta divorturilor a fost luata din
atributiile Bisericii şi incredintate tribunalelor civile.
Prin toate aceste legi statul a incercat să sprijine Biserica Ortodoxa din
principate. Tot in perioada 1864-1865 s-au mai dat teri legi care priveau direct
Biserica Ortodoxa Romana.
Prima ar fi Legea călugăriei -1864, potrivit careia nu putea imbraca
haina monahala decat cel care a absolvit invatamantul monahal superior,
urmand ca din randurile lor să fie alesi viitorii episcopi. Pentru credinciosii de
rand legea stipula ca se pot calugării barbatii de peste 60 de ani, iar femeile
după 50 de ani. Tunderea in moanahism urma să se faca cu aprobarea
ministrului cultelor in sarcina caruia statea şi intretinerea călugărilor.
A doua lege – “Decretul Organic pentru infiintarea unor autoritati
sinodale centrale” -1864. Prin aceasta se urmarea unificarea celor doua
mitropolii din Moldova şi Tara românesca. In baza acestei legi Sinodul
General era format din mitropoliti şi episcopi eparhioti, iar presedentia
sinodului urma să o detina mitropolitul Ungrovlahiei, care in baza unei
ordonanţe domnesti a primit titlul de mitropolit primat, in iulie 1865. Acest
sinod s-a intrunit oficial doar de trei ori: 1865, 1867 şi 1869.
A treia lege ar fi cea pentru “numirea de mitropoliti şi episcopi
eparhioti” in Romania, emisa pe 11 mai 1865, lege care a starnit numai discutii
întrucât prevedea ca mitropolitul sau episcopul să fie numit de domn, să fie
ales din clerul monahal român şi să nu fie mai tineri de 40 de ani. candidati la
scaunul mitropolitan şi de 35 de ani la scaunul episcopal. Conform acestei legi
doar doi ierarhi au fost alesi canonic: Nifon al Ungrovlahiei şi Calinic al
Râmnicului. Celelalte scaune episcopale au fost ocupate de loctiitori numiti de
Cuza. In temeiul acestei legi au fost titularizati episcopi pentru toate scaunele
vacante la 27 mai 1865. Ca mitropolit al Moldovei a fost numit Calinic

63
Miclescu, Atanasie episcop de Roman, Dionisie episcop de Buzău, Ghenadie
la Arges, Melchisedec Ştefănescu -episcop al Dunarii de Jos, episcopie nou
infiintata prin decretul domnesc din 7 noiembrie 1864, fiind o episcopie
sufragana Mitropoliei Moldovei.
Indata după acesta actiune a inceput o puternica ofensiva impotriva
legiuirilor lui Cuza cunoscuta sub numele de “lupta pentru canonicitate”.
Patriarhul ecumenic Sofronie al III-lea, socotind ca a venit momentul să îi
plateasca lui Cuza pt secularizarea averilor manastiesti, a convocat Sinodul
Patriarhal şi a condamnat toate legile bisericesti decretate de Cuza şi astfel
relatiile dintre Biserica Ortodoxa Romana şi Patriarhia Ecumenica au devenit
incordate.
Pe 11/23 februarie 1866 Cuza a fost inlaturat şi problemele dintre
Bisericile noastre şi Patriarhia Ecumenica s-au atenuat. după aceasta, in 1867,
s-a alcatuit proiectul de Lege organica a Bisericii Ortodoxe Romane, proiect ce
a devenit lege in 1872 prin intrmediul careia s-a revenit la vechea lege a
pamantului privitoare la alegerea ierarhului. Prin aparitia aceste legi a incetat
şi lupta pentru canonicitate.

Biserica Ortodoxa Romana după 1866

Legea organica votata in 14/26 decembrie 1872 a dat posibilitatea

alcatuirii Sfantului Sinod al Biserici Ortodoxe Romane menit să pastreze
unitatea dogmatica cu Patriarhia ecumenica. Presedentia sinodului o avea
mitropolitul primat al Ungrovlahiei, iat in lipsa lui o avea mitropolitul
Moldovei sau cel mai vechi episcop in hirotonie. Mitropolit primat era Nifon
care a anuntat Patriarhia ecumenica despre aceste legi dar nu a primit nici un
raspuns.
Tot in legatura cu acest mitropolit amintim ca in toamna anului 1872 s-a
deschis la Bucuresti un nou seminar teologic. Mitropolitul Nifon a infiintat un
fond special din venitul unor mosii urmand ca jumatate din aceste venituri să
fie a studentilor de la facultatile laice, iar celalta parte să fie impartita saracilor.
Moare la 5 mai 1875 in varsta de 86 ani.
In locul sau pe scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei a trecut Calinic
Miclescu până in 1886. Pe vremea acestui mitropolit Biserica noastra a
dobandit din partea Patriarhiei ecumenice recunoasterea autocefaliei. Acest
eveniment s-a petrecut in noul context istoric, după dobandirea independentei
de Stat a Romaniei, la 9 mai 1877. Noul Stat a inceput să creasca in prestigiu
şi odata cu el şi Biserica Ortodoxa Romana.
Asa cum am vazut problema autocefaliei s-a pus destul de firav prin
legea din 1865 dar după respingerea ei problema a stagnat. La 9 martie 1882,
in baza Legi organice promulgata in 1872, a fost reluata discutia privitoare la
autocefalie cu Patriarhia Ecumenica. Cu acel prilej romanii si-au exprimat
dorinta ca episcopul primat să fie numit patriarh, iar in Oltenia să se infiinteze

64
o mitropolie cu resedinta la Craiova. Membrii sinodului au aprobat aceasta
hotărâre pe 25 martie 1882. În acelaşi an s-a sfintit de către ierarhi Biserici
noastre pentru prima oara Sfantul Mir la noi in tara. Acest lucru s-a facut fără
consimtamantul Patriarhiei Ecumenice, mai ales ca vechile randuieli stabileau
ca Sfantul Mir să fie adus de la Constantinopol. Acest act al ierarhilor Biserici
noastre a intrigat Patriarhia Ecumenica condusa de Ioachim al III-lea. El
trimite o scrisoare de mustrare mitropolitului Calinic şi lucrurile au redevenit
la normal in sensul ca s-a renuntat la savarsirea altei sfintiri a mirului la noi.
Dupa retragera lui Ioachim al III-lea, ca patriarh este ales Ioachim al IV-
lea 1884-1886 ce avea sentimente mai bune faţă de Biserica româna. In acest
context s-au reluat discutiile privitoare la autocefalie până s-a ajuns la un
consens. A urmat o corespondenta oficiala in acest sens şi patriarhul a intrunit
sinodul patriarhal pe 25 aprilie 1885 recunoscandu-se autocefalia Bisericii
Ortodoxe Romane şi eliberandu-se un tomos de autocefalie fără a se acorda
mitropolitului primat titlul de patriarh. Acest act conferea Biserici Ortodoxe
Romane autonomie deplina urmand ca mitropolitul primat doar să il pome-
neasca la serviciile religioase pe Patriarh. Mitropolitul Calinic si-a exprimat
bucuria pentru această recunostere in sedinta sinodului de la 1 martie 1885.
Tot pe vremea acestui mitropolit a luat fiinta la Bucuresti Facultatea de
teologie care nu a functionat datorita lipsei de fonduri. Apoi, s-a infiintat
tipografia de cărţi bisericesti ce functioneaza până in zilele noastre. Calinic
moare la 14 august 1886.
După moartea lui, Partidul Liberal -atunci la putere, a reusit să impuna
ca mitropolit primat pe episcopul Dunarii de Jos, Iosif Gheorghian. Ca intai
statator la Bisericii româneşti din aceste principate, acesta nu s-a ridicat la
masura asteptarilor.
Pe vremea lui, ministrul Tache Ionescu a propus o lege a clerului mirean
şi a seminariilor teologice pe care mitropolitul n-a vrut să o treaca prin Sfantul
Sinod socotind-o necanonica. Astfel intra in conflict cu liberali şi este nevoit să
se retraga in 1893. Proiectul de lege a lui Tache Ionescu, care a propus
salarizarea preotilor de către stat, a intalnit şi opozitia Partidului Liberal
cunoscut şi astazi pentru atitudinile anticlericale ortodoxe. Mai semnalam ca
pe timpul guvernarii Liberalilor in Tara românească s-au savarsit numeroase
abuzuri in ceea ce priveste Biserica Ortodoxa facilitandu-le romano-catolicilor
să se intareasca. Asa se face ca in 1887 vicariatul catolic din Bucuresti a fost
ridicat la rang de episcopie şi apoi arhiepiscopie fără ca să se ceara acordul
oficial al Guvernului Roman. Acest lucru s-a facut la mica intelegere intre
liberali condusi de I. C. Brătianu şi reprezentantii papei Leon al XIII-lea.
Legea privind salarizarea preotilor a fost aprobata in 1893 pe fondul vacantei
mitropolitane şi aceasta lege prevedea salarizarea preotilor de către stat in
fuctie de studi şi după mediul activitatii.
Pentru parohiile de sat se lasa in plus şi folosirea averilor Biserici şi
folosirea terenurilor agricole. In baza acestei legi s-a facut reorganizarea

65
invatamantului teologic. In Bucuresti au ramas pe mai departe deschise doua
seminarii teologice: Veniamin şi Nifon, iar la Iaşi functiona un seminar
superior cu 8 clase de studiu, acestora alturanduli-se alte trei şcoli la Roman,
Râmnic şi Curtea de Arges cu trei ani de studiu. In 1902 seminariile inferioare
au fost desfiintate. Cu toate ca in timp salarile preotilor au crescut şi li s-au
acordat acestora diferite facilitati, în timpul rascoalei din 1907 pastorii au fost
alturi de rasculati. In urma demisionarii lui Iosif Gheorghian ca mitropolit
primat, a fost ales Ghenadie Petrescu de la Arges.
Acesta s-a nascut in 1836 şi de tanar s-a călugărit la Mănăstirea Cernica
– Bucuresti, a fost numit ecclesiarhul catedralei mitropolitane din Bucuresti iar
in 1876 a fost ales episcop de Arges.
Ca mitropolit el si-a propus să sprijine preotimea ortodoxa şi a sprijint
legea pentru salarizarea preotilor, dar a avut mult de suferit din partea
Liberalilor care l-au acuzat de numaroase nelegiuiri. Sfantul Sinod l-a chemat
la judecata şi in mai 1896 a fost depus retragandu-se la mănăstirea
Caldarusani.
In locul lui a fost readus in scaun Iosif Gheorghian. In timpul celei de a
doua pastorie amintim ca literatura teologica romana s-a imbogatit cu traduceri
din franceza şi engleza. Moare in 1909, pe 29 ianuarie. Pe vremea lui s-a
desfasurat rascoala din 1907.
La 5 februarie 1909, Colegiul Electoral alege pe Atanasie Mironescu.
Acesta a fost fiu de preot din localitatea Tohan Vaslui. S-a nascut in 1856,
studiile le-a desavarsit la facultatea de teologie din Cernauti după care a
devenit profesor de morala la facultatea de teologie din Bucuresti şi in 1858 a
fost hirotonit episcop de Râmnic. A fost cel mai cult ierarh de la inceputul
veacului 20 intocmind lucrari de teologie morala şi istorie bisericeasca.
Pastoria lui n-a fost linistita datorita faptului ca pe vremea lui s-a votat
Legea consistoriului bisericesc ce prevedea ca pe lângă Sfantul Sinod să
functioneze consistoriul ca o punte de legatura intre preotii ortodocsi, preotii
de mir şi monahi. Aceasta lege n-a dobandit autoritatea scontata. Apoi
mitropolitului Atanasie i s-au facut cateva inscenari mai ales din partea
catolicilor care si-au intensificat propaganda şi, in 1911, se retrage din scaun.
Alegerea noului mitropolit s-a facut in 1912 când a fost ales episcopul
Conon Arămescu Donici de pe scaunul la Husi. Acesta, s-a nascut intr-o
familie preoteasca de lângă Roman, a studiat la Iaşi şi Cernauti, iar in 1902
este hirotonit episcop de Husi. In timpul pastoriri sale ca mitropolit al
Ungrovlahiei s-a tipartit Biblia in 1914.
In timpul Pimului Razboi Mondial a ramas in Bucuresti unde autoritatile
germane l-au silit să semneze o proclamatie către ostasii romani prin care li se
cerea să nu ridice armele impotriva trupelor germane de ocupatie.
Dupa Primul Razboi Mondial, mitropolitul Conon a mai pastorit putin
până la 1 ianuarie 1919 când s-a retras din scaun.

66
 Pe 1 decembrie 1918 stim ca s-a realizat unificarea nationala prin
alipirea Transilvaniei la România. Pe la sfarsitul anului 1919 s-a facut alegerea
noului mitropolit primat in persoana lui Miron Cristea ce va deveni primul
patriarh al României.
In concluzie, pe vremea lui Cuza s-a inceput o reforma bisericeasca in
Ţările romane, că Biserica Ortodoxa Romana şi Statul Roman au colaborat şi
ca pe scaunul mitropolitan primat de la Bucuresti am avut ierarhi care si-au
facut, cu mici exceptii, datoria.

Mitropolia Moldovei in a doua jumatate a secolului al

XIX-lea şi inceputul secolului al XX-lea

În 1860, ca mitropolit, ajunge Meletie Racovita 1860 – 1863. Apoi,

Chesarie şi Calinic Miclescu -în 1865. Acesta din urmă, a fost preocupat de
disciplina clerului. După 12 ani de pastorie (şi ca loctiitor) a ajuns mitropolit
primat in 1875.
Locul sau la Iaşi a fost luat de episcopul de Arges Iosif Naniescu. A fost
fiu de preot, a invatat la seminarul teologic din Buzău, apoi la Sf. Sava din
Bucuresti. Pe vremea lui s-au pus bazele noii catedrale şi a fost alaturata
bisericii Sfintii Trei Ierarhi. Seminarul teologic de la Socola a fost mutat la
Iaşi. Timp de patru ani 1883–1887 s-a tipărit o revista teologica. A scris lucrari
de teologie şi pe vremea lui s-au retiparit multe lucrari teologice. El este
primul ierarh ce a ingaduit femeilor să cante in biserica. A sprijinit studentii să
invete pesete hotare. Moare in 1902.
În locul său, ajunge Partenie Clinceni, care nu s-a ridicat la inaltimea
inaintasilor sai. In 1909 a trebuit să se retraga.
Apoi, ajunge Pimen Georgescu care n-a avut mari realizari. A izbucnit
primul razboi mondial şi el moare in 1934.

Infiintarea mitropoliei din Bucovina

In 1775 nordul Moldovei a fost cedat Austriei (Bucovina -de la

generalul Bukow care a administrat aceasta regiune). În 1918, când imperiul
Austro-ungar s-a destramat. Resedinta episcopiei de la Rădăuţi s-a mutat la
Cernăuti. In 1783 episcopia de Rădăuţi a fost scoasa de sub jurisdictia
mitropoliei Moldovei şi trecuta sub cea de Karlowitz. Episcopii de Cernauti au
fost numiti de împărat; episcopul era ajutat de un vicar şi de un consitoriu (doi
preoti şi doi mireni). Primul episcop a fost Dosoftei Herescu iar acestuia i-a
urmat Isaia Baloşescu. In 1873 episcopia de Cernauti a devenit mitropolie şi se
urmarea dezbinarea romanilor. Romanii din Bucovina au dorit să treaca sub
jurisdictia mitropoliei Transilvaniei reinfiintata in 1864. Primul mitropolit,
Efghenie, moare in 1873. Apoi, Teofil -moare in 1875; Teoctist -moare in
1879; Silvestru -moare in 1895, Arcadie -moare in 1902, iar pe vremea lui

67
Vladimir mitropolia s-a desfiintat. Episcopia revine la Rădăuţi după primul
Razboi Mondial. Pe vremea acestui mitropolit rutenii din Ucraina au intrat in
conflict cu romanii deoarece episcopii numiti de împărat erau de neam strain.
În Cernăuţi a funcţionat o Universitate în cadrul căreia a funcţionat şi o
Facultate de teologie care a avut mari profesori cum ar fi Eusebiu Popovici,
Vasile Gheorghiu, etc.

Biserica Ortodoxă după 1918

Actul de la 1 decembrie 1918 a adus schimbări atât din punct de vedere

politic cât şi bisricesc. După unificarea teritorială a Statului, se impunea de la
sine şi unificarea bisericească.
Biserica Ortodoxă din Transilvania avea o organizare corespunzătoare în
acest sens, ea fiind organizată prin Statutul Organic elaborat de mitropolitul
Andrei Şaguna.
Drept urmare, la 23 aprilie 1919, Sinodul episcopilor din Ardeal (alcătuit
atunci din episcopul Ioan Papp de la Arad şi episcopul (doctor în teologie)
Miron Cristea al Caransebeşului, a hotărât să intre în componenţa Sfântului
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din Bucureşti, împreună cu întreg clerul şi
credincioşii.
La 17/30 decembrie 1919, toţi ierarhii români, s-au întrunit în şedinţă
comună, iar a doua zi s-a făcut alegerea de Mitropolit primat. În această
demnitate a fost ales episcopul Miron Cristea.
Sub conducerea lui s-au continuat pregătirile pentru unificarea
bisericească a tuturor ortodocşilor din Ţară. S-a alcătuit o comisie formată din
15 membri care să lucreze la alcătuirea unui proiect de Statut de Organizare şi
Funcţionare al B. O. R. Acest proiect, a fost mai întâi ratificat de Sfântul Sinod
apoi de către Parlamentul României, în anul 1925.
În 1923 s-a promulgat o nouă constituţie a ţării, prin care, printre altele,
se garanta Bisericii Ortodoxe “dominante”, autocefalia.
Un fapt de mare însemnătete s-a petrecut în 1925 când s-a aprobat
înfiinţarea Patriarhiei Române. Era necesar acest lucru întrucât, Biserica
Ortodoxă Română, avea aprox. 14. 000. 000 de credincioşi în 5 mitropolii
(Ungrovlahiei, Moldovei, Ardealului, Bucovinei şi Basarabiei), 18 episcopii şi
arhiepiscopii, 3 Institute teologice, 5 Academii Teologice şi mai multe
Seminarii teologice cu câte 8 clase de studiu. Pentru prima dată, acestă
problemă, a fost ridicată de către pr. Gheorghe Ciuhandu-consilier al
episcopiei Aradului.
Ţinând cont de numeroasele propuneri, la începutul anului 1925, s-au
făcut formele necesare pentru realizarea acestui act. În şedinţa din 4 februarie
1925, mitropolitul Nectarie al Bucovinei a făcut propunerea de înfiinţare a
Patriarhiei Române, iar episcopul Vartolomeu al Rîmnicului a citit actul de
înfiinţare.

68
 Propunerea de înfiinţare a Patriarhiei Române, a fost pusă în discuţie
atât în Senat cât şi în Camera Deputaţilor. Promulgarea Legii de înfiinţare a
Patriarhiei s-a făcut la 23 aprilie şi a fost publicată la 25 aprilie 1925.
Potrivit vechiului obicei, mitropolitul primat a fost ridicat la rangul de
Patriarh. Noul patriarh român, Miron Cristea, a trimis scrisori de înştiinţare
către toţi patriarhii răsăriteni, de la toţi primind scrisori de răspuns şi
binecuvântări. Patriarhul Ecumenic, Vasile II, a dat şi obişnuitul Tomos de
recunoaştere la 30 iulie 1925. Noul patriarh a fost investit oficial la 1
noiembrie 1925.
Prin Legea şi Statutul de organizare din 1925 se consfinţea autocefalia
Bisericii noastre organizată în Patriarhie. În fruntea Bisericii se afla Sfântul
Sinod iar părţile constitutive ale Patriarhiei Române sunt: parohia,
protopopiatul, mănăstirea, episcopia (arhiepiscopia) şi mitropolia, fiecare
unitate administrativ bisericească fiind condusă de clerici şi mireni.
După acest act s-a aşteptat o înviorare a vieţii bisericeşti. Lucrurile nu au
mers prea uşor datorită obstrucţiilor provocate de partidele liberal şi naţional
ţărănesc care îşi disputau puterea. Biserica noastră a primit o grea lovitură prin
Concordatul încheiat cu Vaticanul la 10 mai 1927, act ce a fost votat de
Parlamentul Român la 23 mai 1929. Prin acest act s-a realizat întărirea
Bisericii Romano-catolice şi intensificarea prozelitismului catolic.
O altă lovitură s-a dat Bisericii noastre prin “Legea generală a cultelor”
din 1928, prin care Bisericii catolice I se creea un regim de favoare în raport
cu Biserica Ortodoxă-în ceea ce priveşte salarizarea clerului.

Biserica Unita din Ardeal in a doua jumatate a secolului

al XIX-lea şi inceputul secolului al XX-lea

In 1848 la adunarea de la Alba Iulia s-a prpus reinfiintarea mitropoliei

ortodoxe. Episcopii uniti speriati ca se va realiza reunificarea bisericeasca au
condamnat hotărârile adunarii. Cu sprijinul mitropoliei de Esztergam s-a cerut
infiintarea unei mitropolii unite şi a doua episcopii unite. Episcopia de Blaj a
devenit mitropolie in 1850, a fost recunoscuta de papa in 1853 şi a fost pusa
sub ascultarea papei. S-a vrut să fie continuatoarei mitropoliei ortodoxe
desfiintata in 1701.
Primul mitropolit a fost Alexandru Şluţiu sub jursdictia caruia erau
episcopiile Oradiei, Gherlei şi Lugojului.
Lui Slutiu îi urmeaza Ioan Vancea care a participat la lucrările
Conciliului I Vatican unde a spijinit dogma despre infaibilitatea papei. Vancea
a incercat o catolicizare a Bisercii Unite. Moare in 1892.
Ajunge mitropolit Victor Mihali (1898-1918) a incercat catolicizarea
Bisericii Unite. Împotriva lui s-au ridicat multi intelectuali. In 1935 ajunge
mitropolit Vasile Suciu, apoi Alexandru Nicolescu -in 1941.

69
 In 1912 a luat fiinta episcopia greco-catolica maghiara de la Haidorogh
(Ungaria); Sub jurisdictia acestei episcopii au fost trecuti şi unii romani uniti
din Satmar şi Maramures. Cu toate protestele romanilor papa Pius a aprobat
infiintarea acestei episcopii şi s-a inceput maghiarizarea romanilor. Era
formata din parohiile unite din episcopiile de Eperes (Ungaria), Muncaci
(Ucraina), Oradea, Gherla, Blaj şi unele parohii catolice care au ţinut de
Esztergom (Ungaria). Dupa 1918 o parte din aceste parohii fiind pe teritoriu
românesc au format un vicariat greco-catolic cu sediul la Carei.
In 1948 toate episcopiile greco-catolice din Romania, după exprimarea
de revenire la ortodoxie a 38 de protopopi, au fost desfiintate. Mulţi
credinciosii uniţi şi-au exprimat această dorinţă şi înainte de acest an. După
1990 Biserica Greco Catolica a fost reactivata şi s-au reinfiintat: mitropolia
Blajului, episcopiile unite Cluj, Baia Mare, Oradea, Lugoj.

Biserica din Transilvania in timpul ocupaţiei hortiste

Prin diktatul de la Viena din 1940, Nordul Transilvaniei cu 2.667.000 de

oameni a fost anexat Ungariei. Timp de 4 ani de dominatie, populatia romana a
fost greu persecutata. 15. 000 de romani au fost ucisi, 280.000 au foat
expulzati, altii au fost dusi in lagare, s-au desfiintat scolile româneşti, a fost
interzisa limba romana şi s-au maghiarizat foarte multe nume.
Episcopul Vasile Stan de Maramures a trebuit să plece din Sighet,
episcopul Nicolae Popovici din Oradea a fost expulzat peste granita, astfel
singurul episcop român ramas in scaun a fost Nicolae Colan al Clujului. Multi
preoti au fost ucisi iar altii alungati. Episcopul de Hajdudorogh si-a intensificat
actiunea prozeritista, i-a trecut cu forta pe romanii ortodocsi la catolicism.
Guvernul Ungariei a dorit infiintarea unei mitropolii catolice pentru romani. S-
a infiintat o facultate de teologie in limba maghiara. Infrangerea Germaniei şi
Ungariei in 1944 a pus capat incercarilor de instrainare al romanilor din
Nordul Transilvaniei.

Ierarhii Biserici Ortodoxe în secolul XX

Numarul episcopilor a crescut şi configuratia mitropoliilor era astfel:
de mitropolia Ungurovlahiei apartinea arhiepiscopia Bucurestilor şi
episcopiile de Râmnic, Buzău, Arges.
De mitropolia Moldovei aparineau: arhiepiscopia de Iaşi şi episcopiile
de Roman, Husi şi Dunarii de Jos.
De mitropolia Ardealului apartineau: arhiepiscopia Sibiului şi
episcopiile de Arad şi Caransebes.
De mitropolia Bucovinei apartineau: arhiepiscopia de Chişinău şi doua
episcopii in Dalmatia.
La aceste episcopii s-au mai adaugat altele noi, cum ar fi: episcopia de
Oradea -1920, episcopia Vadului Feleacului şi Clujului -1921, episcopia

70
armatei, la Alba-Iulia -1921, episcopia Constanţei -1923, episcopia Cetăţii
Albe -1923, episcopia de Hotin -1923, episcopia Maramuresului -1937 (cu
sediul la Sighet) ca episcopie sufragană a mitropoliei Bucovinei şi episcopia
Timisoarei -1940.

Patriarhul Miron Cristea

A fost fiu de taran şi s-a nascut in 1868. A studiat la Nasaud, apoi la

Sibiu. La 25 aprilie 1910 ajunge episcop de Caransebes iar in 1919 ajunge
mitopolit primat şi in 1925 Patriarh la Bisercu Ortodoxe Romane. A pastorit in
conditii foarte grele fiind incurcat de partidele de atunci. A fost numit chiar
prim ministru în 1938. In 1939 pleca in Franta pentru a se vindeca de o boala
dar a murit şi este inmormantat in Catedrala Patriarhala.

Patriarhul Nicodim Munteanu

Ales pe 30 martie 1939 de pe scaunul Moldovei. S-a nascut in 1864 in

satul Pipirig intr-o familie de tarani. El a studiat la Iaşi şi Kiev, se călugăreste
la Neamt. Ajunge director la seminarul teologic din Neamt, apoi vicar al
Episcopiei Dunarii de Jos. Din 1912 este ales episcop de Husi. Din 1935
mitropolit al Mokdovei. Ca Patriarh al Biserici Ortodoxe Romane a pastorit în
vremuri grele (al doilea razboi mondial). A avut o activitate literara importanta
fiind un bun traducator, la initiativa lui fiind tipărita Mica Biblie 1913, Biblia
ilustrată 1936, Cuvantari în Postul Mare, Predici la sarbatori insemnate. Moare
la 27 februarie 1948 şi este ingropat in catedrala din Bucuresti.

Patriarhul Iustinian Marina

Nascut la 22 februarie 1901 in Suiesti Valcea; studiază la seminarul

teologic din Valcea -a obtinut şi diploma de invatator. A studiat, apoi, la
Facultatea de Teologie din Bucuresti, a fost profesor in Babeni, s-a casatorit şi
a fost hirotonit preot in 1924. La 1 decembrie 1932 este numit director la
Seminarul Teologic din Valcea. Murindu-i sotia in 1945 a fost numit vicar al
Mitropoliei Moldovei unde s-a ingrijit de asezamintele sociale organizand şi o
banca de credit. In 1947 pentru că mitropolitul Irineu s-a retras, a fost numit
loctiitor de mitropolit şi apoi ales mitropolit al Moldovei, in 1948 a fost ales
patriarh al Biserici Ortodoxe Romane pastorind până in 1977 când moare. In
cei 22 de ani de patriarhat au avut loc mai multe evenimente, reusind să
mentina prestigiul Biserici Ortodoxe romane in intreaga lume. In 1948 s-a
aprobat statutul pentru organizare şi functionare a Biserici Ortodoxe Romane.
A avut loc revenirea la ortodoxie a preotilor şi credinciosilor uniti.
In 1950 se hotaraste trecerea în rândul sfintilor a unor clerici romani.
Canonizarea lor a fost facuta in 1955 (Ilie Iorest, Simion Stefan, Sava

71
Brancovici, Sofronie de la Cioara, Visarion Serai şi Oprea Miclăuş). A fost
reeditata in 1968 şi 1975 Biblia, s-au retiparit toate cărţile de cult, cărţi pentru
seminarii şi facultati teologice. A scris lucrarea Apostolatul Social. A avut grija
de preoti, a sustinut construirea de biserici. El poate fi considerat un vrednic
ierarh al Biserici Ortodoxe Romane.

Patriarhul Iustin Moisescu

S-a nascut in 1910 in Cândesti -judetul Arges, a studiat la Seminarul

Teologic din Campulung Muscel; intre anii 1930-1937 a studiat la Atena
obtinand doctoratul in Teologie. A fost profesor la Seminarul Teologic Nifon
din Bucuresti şi profesor de Noul Testament la Facultatea de Teologie ortodoxă
din Varsovia, profesor la Facultatea de Teologie din Cernauti -1940-1946 şi la
Facultatea de Teologie din Bucuresti 1946-1956. Lucrari publicate: Sfanta
Scriptura şi interpretarea ei in lucrările lui Ioan Hrisostomul, Activitatea
Sfantului Apostol Pavel in Atena, Erarhia Bisericeasca in epoca apostolica,
studiu de specialitate. Intre 26 februarie 1955 şi ianuarie 1957 a fost mitropolit
al Transilvaniei, iar intre 1957-1967 mitropolit al Moldovei.
A participat la multe congrese interbisericesti, iar in 1967 ajunge
patriarh al Biserici Ortodoxe Romane. Este initiatorul traducerii P S B in 90 de
volume. Retipareste cărţile de cult şi tipareste cărţile pentru seminarele
teologice. Moare in 31 Iulie 1986.

Patriarhul Teoctist Arăpaşu

Nascut in Tocileni Botosani pe 7 februarie 1915 s-a călugărit trecand pe

la mănăstirile Voronet, Neamt şi Bistrita. A studiat la Cernica apoi la
Facultatea de Teologie din Bucuresti. A fost numit arhimandrit şi exarh al
mănăstirilor din Moldova -in 1946, vicar al arhiepiscopiei Iaşilor 1948-1950,
episcop vicar patriarhal 1950-1960, rector al Institutului Teologic din
Bucureşti -1950-1954, episcop al Aradului -1962-1973, arhiepiscop al
Craiovei şi mitropolit al Olteniei 1973-1977, arhiepiscop al Iaşilor şi mitropolit
al Moldovei in 1977-1986. Este reprezentantul ecumenismului româneşc. Intre
lucrarile sale amintim: Mitropolitul Iacob Putnianul, Pe treptele slujiri creştine
4 volume. A tipărit lucrari pentru facultatile de teologie s-au restaorat
monumente de arta, a avut legaturi cu celelalte biserici surori. In timpul
evenimentelor din 1989 s-a cerut inlaturarea lui din scaunul patriarhal dar s-a
revenit asupra acestei hotărâri. A păstorit până în anul 2007. De amintit faptul
că în 1999, în perioada 7-9 mai, a avt loc vizita papei Ioan Paul II (prima într-o
ţară ortodoxă).
Actualul patriarh este Daniel Ciobotea.
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române (BOR), ales la 12 septembrie
2007, Daniel, pe numele de mirean Dan Ilie Ciobotea, s-a născut la data de 22

72
iulie 1951, în satul Dobreşti, comuna Bara, judeţul Timiş, ca al treilea copil în
familia învăţătorului Alexie şi Stela Ciobotea.
Şcoala primară a urmat-o în satul natal (1958-1962), Dobreşti, iar
gimnaziul în localitatea Lăpuşnic, judeţul Timiş, între 1962-1966. În anul 1966
începe cursurile liceale în oraşul Buziaş, pe care le continuă în municipiul
Lugoj, Liceul "Coriolan Brediceanu", între anii 1967-1970. Este absolvent al
Institutului Teologic Universitar din Sibiu, în perioada 1970-1974, unde obţine
diploma de licenţă în teologie (Noul Testament).
În perioada 1974-1976 frecventează cursurile de doctorat la Institutul
Teologic Universitar din Bucureşti, apoi îşi continuă studiile în străinătate: doi
ani la Facultatea de Teologie Protestantă a Universităţii de Ştiinţe Umane din
Strasbourg (Franţa) şi doi ani la Universitatea Albert Ludwig din Freiburg im
Breisgau, Facultatea de Teologie Catolică (Germania).
În 15 iunie 1979 îşi susţine teza de doctorat la Facultatea de Teologie
Protestantă din Strasbourg. Teza a primit calificativul maxim, devenind astfel
doctor al Universităţii din Strasbourg.
Din anul 1980, a activat ca lector la Institutul Ecumenic de la Bossey -
Elveţia, unde între anii 1986-1988 a fost şi director adjunct. În acest timp a
deţinut şi funcţia de profesor asociat la Geneva şi Fribourg, în Elveţia.
A participat în calitate de profesor doctor în teologie la numeroase întruniri cu
caracter ecumenic peste hotare.
La 6 august 1987 intră în viaţa monahală la Mănăstirea Sihăstria cu
numele Daniel, unde a fost hirotonit preot-ieromonah. Ulterior, în octombrie
1988, este hirotesit protosinghel. În perioada 1 septembrie 1988 - 1 martie
1990, este consilier patriarhal, director al Sectorului Teologie Contemporană şi
Dialog Ecumenic. În paralel, deţine funcţia de conferenţiar la Catedra de
Misiune Creştină a Institutului Teologic Universitar din Bucureşti. A făcut
parte din Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii, înfiinţat în ianuarie
1990, a cărui primă realizare a fost readucerea religiei în şcoli, cu concursul
Ministerului Învăţământului.
În martie 1990, a fost hirotonit episcop vicar al Arhiepiscopiei
Timişoarei, cu titlul 'Lugojanul'. După trei luni, în iunie 1990, a fost ales
mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, iar la 1 iulie 1990 este înscăunat ca
arhiepiscop al Iaşilor şi mitropolit al Moldovei şi Bucovinei.
Printre realizările sale ca mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, se află
întemeierea mai multor instituţii teologice printre care Facultatea de Teologie
Ortodoxă "Dumitru Stăniloae" din Iaşi şi Seminarele Teologice Ortodoxe de la
Mănăstirea Agapia, Botoşani, Dorohoi, Iaşi şi Piatra Neamţ. De asemenea, pe
plan social-caritativ, au fost înfiinţate sub îndrumarea sa o serie de aşezăminte
şi asociaţii creştine.
A fondat o serie de publicaţii religioase, la iniţiativa sa a fost înfiinţat
postul de Radio Trinitas al Mitropoliei Moldovei (1998), care a devenit repede
cel mai bun radio ortodox din ţară.

73
 După moartea patriarhului Teoctist, la 30 iulie 2007, mitropolitul Daniel
al Moldovei a asigurat locotenenţa până la alegerea noului patriarh.
Mitropolitul Moldovei, Daniel, a fost desemnat pentru a candida pentru
funcţia de patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, alături de Bartolomeu
Anania, mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, şi episcopul
de Harghita şi Covasna, Ioan, în şedinţa Sfântului Sinod desfăşurată la 12
septembrie 2007.
În aceeaşi zi, Colegiul Electoral Bisericesc a ales cel de-al şaselea
patriarh al BOR, în persoana mitropolitului Moldovei şi Bucovinei, Daniel
Ciobotea, în al doilea tur de scrutin, cu 95 de voturi. A fost întronizat la 30
septembrie 2007.
După instalarea sa în scaunul patriarhal al Bisericii Ortodoxe Române,
patriarhul Daniel a avut o activitate susţinută prin lărgirea proiectelor deja
începute, cum a fost proiectul Trinitas, la care postului de radio i s-au adăugat
un post de televiziune şi o agenţie de presă, toate alcătuind Centrul de presă
Basilica al Patriarhiei Române sau prin imprimarea unui ritm dinamic atât
lucrării pastoral-misionare a Bisericii, cât şi pe plan administrativ.
De asemenea, a fost definitivat Statutul pentru organizarea şi
funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat de Sfântul Sinod la 28
noiembrie 2007.
Proiectul Catedralei Mântuirii Neamului, iniţiat de primul patriarh al
BOR, Miron Cristea, şi susţinut de patriarhul Teoctist, a fost preluat şi de
actualul patriarh, Daniel, care în 2007, la 29 noiembrie, a pus piatra de temelie
a catedralei cu hramurile Sfântul Apostol Andrei şi Înălţarea Domnului.
Între anii 2007 şi 2008, prin purtarea de grijă a patriarhului Daniel, la
Catedrala Patriarhală au fost executate ample lucrări de consolidare, restaurare
şi înfrumuseţare.
După alegerea sa ca întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române,
patriarhul Daniel a efectuat mai multe vizite în afara ţării. Astfel, în perioada
27 mai - 2 iunie 2009, însoţit de o delegaţie a BOR, a efectuat o vizită irenică
frăţească la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol. În perioada 12-16 iunie
2009, a efectuat o vizită pastorală în Austria. În perioada 9-17 iulie 2009,
patriarhul Daniel, însoţit de o delegaţie a BOR, a efectuat o vizită canonică în
Franţa, prima vizită a unui patriarh român în această ţară în ultimii 70 de ani.
Patriarhul Daniel a efectuat o vizită canonică de cinci zile în Spania, în
perioada 16-21 aprilie 2010, pe parcursul căreia a pus piatra de temelie pentru
viitoarea Catedrală episcopală din Madrid.
În perioada 9-13 aprilie 2011, a efectuat o vizită canonică la Strasbourg,
la invitaţia mitropolitului Europei Occidentale şi Meridionale, Iosif. Tot în anul
2011, a efectuat o vizită canonică în Arhiepiscopia Ortodoxă Română a
Germaniei, Austriei şi Luxemburgului, în perioada 9-12 septembrie, la invitaţia
arhiepiscopului Serafim, mitropolitul Germaniei, Europei Centrale şi de Nord.

74
Patriarhul Daniel a fost decorat de preşedintele Traian Băsescu cu Ordinul
Naţional Steaua României în grad de Mare Cruce, la 30 septembrie 2007, dată
la care a fost întronizat în scaunul patriarhal.
De asemenea, a primit cu ocazia Zilei Naţionale a României, la 1
decembrie 2011, emblema "Onoarea Armatei României", conferită de
ministrul Apărării Naţionale, Gabriel Oprea. La 7 decembrie 2011 a primit
titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii ''Babeş-Bolyai'', în cadrul unei
ceremonii desfăşurate în Aula Magna a instituţiei din Cluj-Napoca.
La 1 iulie 2012, cu prilejul vizitei canonice pe care a făcut-o în Episcopia
Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului, patriarhul Daniel a primit
titlul de cetăţean de onoare al oraşului Negreşti Oaş şi titlul de cetăţean de
onoare al municipiului Satu Mare.
Pe 29 octombrie 2012, patriarhul Daniel şi ministrul Dezvoltării
Regionale şi Turismului, Eduard Hellvig, au semnat un contract care prevedea
că lucrările de consolidare, reabilitare şi restaurare a Palatului Patriarhiei vor fi
finanţate din fonduri europene.
Mitropolitii Moldovei

Intre 1909-1934 amintim pe Pimen Georgescu, Nicodim Munteanu

1934-1939. In 1939 a fost ales patriarh astfel ajunge mitropolit Irineu
Mihalcescu (1874- fiu de preot). Studiaza la Bucuresti Facultatea de Teologie
şi apoi la Laiptig. A fost profesor de dogmatica la Facultatea de Teologie din
Bucuresti 1939. A tipărit lucrari teologice. Din 1936 a fost şi vicar patriarhal,
iar din 1939 a fost mitropolit al Moldovei şi a pastorit pe vremea celui de al II-
lea Razboi Mondial. Din 1986 a fost ales mitropolit Daniel.

Mitropolia Ardealului

Intre 1920-1955 mitropolia a fost condusa de Nicodim, nascut in 1882

intr-o familie preoteasca din Bistrita. Studiaza la Cernauti iar apoi isi va lua
doctoratul. Din 1905 este profesor de docmatica şi morala la Sibiu. In 1907
pune bazele revistei „Teologia” in 1947. Alaturi de S Dragomir şi Ioan Rasu
infiinteaza gazeta poporului. In 1920 ajunge mitropolit. A sprijinit tipărituri,
Institutul de Teologie din Sibiu a devenit Academie. A sprijinit pe profesori şi
studenti oferind burse peste hotare. Dintre cei ce au beneficiat de ele amintim:
N Terchilă, Dumitru Staniloaei, N Neaga, D Călugăr şi T Bodogae. A ridicat in
incinta Institutului Teologic o capela şi o biblioteca, a ridicat un camin pentru
preoti in Basna. Moare in 6 august 1955.
Ajunge mitropolit Nicolae Mladin, in 1982 când scaunul mitropolitan a
fost ocupat de Antonie Plamadeala. Mitropolia Ardealului s-a reorganizat,
ortodoxia românească trecand prin perioade grele după cel de al II-lea Razboi
Mondial. Tot in aceasta perioada aua aprut o serie de episcopii noi: Episcopia

75
Oradiei 1920, cu episcopul Roman Corogariu originar din Pecica Arad şi a
studiat la Arad, Laiptig. A ajuns profesor şi diector la Institutul din Arad. Ca
episcop a pus bazele unei foi eparhiale „Legea românească”, tot el este autorul
mai multor lucrari teologice. In 1923 pune bazele unei Academi Teologice in
Oradea. Moare in 1926, iar episcop ajunge Nicolae Popviciu, a pastorit pe
vremea celui de al II-lea Razboi Mondial şi in 1950 s-a etras din scaun.
Urmeaza Valerian, V Coman 1967-1992, Ioan Mihălţan. Episcopia
Maramuresului reinfiintata in 1937 sufragana Mitropoliei Bucovinei. Vasile
Stan 1938-1940 – după decretul de la Viena pleaca din Maramures. până in
1945 scaunul episcopal a ramas vacant, ungurii n-au permis alegerea unui nou
episcop. Episcopi locţiitori au fost randuiti Policarp Moruşca şi Evghenie Laiu:
Sebastian Rusan, 1947-1948; in 1948 Episcopia a fost desfiintata. A fost
reinfiintata in 1991 -cu alegerea episcopuloi Iustinian, iar din 1994 are şi un
episcop vicar Iustin Hodea. Pe vremea patriarhului Teoctist după Revolutia din
1989 s-a facut o noua organizare administrativ-bisericeasca. In 1992 erau 86 %
credinciosi ortodocsi, romano-catolici 5%, uniti 1%, 10% sectari iar restul atei.
Au fost reactivate unele eparhi: Arhiepiscopia Tomisului, Arhiepiscopia
Sucevei, Episcopia de Arges, Episcopia de Maramures, Episcopia
Caransebesului in 1994 Episcopia Husilor 1995. S-a infiintat şi noi
Arhiepiscopii: Targoviste 1990, Sloboziei şi Calarasilor, Covasnei şi Harghitei
1994, Teleormanului 1995. In fruntea lor au fost pusi ierarhi vrednici:
mitropolitul Daniel Ciobotea la Iaşi, Valeriu Anania la Cluj, Ioan Mihalţan
-Oradea, Laurentu Steza la Caransebeş şi apoi Sibiu. La inceputul anului 1996
Patriarhia Romana avea 5 mitropoli, 25 de eparhii, 8941 de parohii, 3334 de
fili, 9023 preoti şi diaconi. Mitropolia Clujului, Albei, Crișanei și
Maramureșului este una din cele zece mitropolii ale B.O.R. A fost înființată
pe 4.11.2005. Primul mitropolit al Clujului a fost arhiepiscopul Bartolomeu
Anania până în 2011, iar în prezent este Arhiep. Andrei Andreicuţ.
In diaspora, în anul 1992 a fost reactivata Mitropolia Basarabiei sub
jurisdictia Sfantului Sinod condusa din 1995 de mitropolitul Petru Paduraru, şi
vechile vicariate româneşti. In 1994 s-a infiintat o mitropolie pentru Europa
Centrala şi Occidentala ( Germania, Franta, Elvetia, Italia, Spania, Anglia,
Suedia şi Tarile de Jos). Mitropolit este Serafim. Mai exista o Arhiepiscopie la
Paris.
In SUA Arhiepiscopia este in Detroit -Arhiepiscopul Victorin Ursache.
Sub onducerea Patriarhiei romane se afla şi locaşuri din Tara Sfanta, Muntele
Atos şi Noua Zeelanda.
Dupa 1990 de la doua facultati de teologie Sibiu şi Bucuresti plus 5
seminarii teologice la Bucuresti, Neamt, Cluj, Caransebes, Buzău, un timp şi la
Curtea de Arges, s-au deschis multe scoli teologice, 14 facultati de teologie, 2
departamente de teologie şi 18 seminarii teologice. după 1990 s-a reintrodus
religia in scoli. Activitatea tipografica pe lângă revitele consacrate fiecare
episcopie incearca să isi tipareasca propria revista, reviste ale Facultati de

76
Teologie şi a unor teologice. La Bucuresti amintim „Vestitorul ortodoxiei” la
Chisinau „Luminatorul”, la Cluj „Renasterea”, la Timisoara „Invierea”, la
Oradea „Legea românească”.
Bisericile construite au fost impodobite cu picturi, au fost redeschise
mănăstiri şi schituri ce au fost inchise in 1959. S-au costruit mănăstiri noi. In
1996 existau 380 de mănăstiri, 2775 călugărite, 4100 călugări. S-a dezvoltat
asistenta sociala in sanul Bisericii: Liga Tineretului Ortodox, ASCOR.
In 1992 Sfantul Sinod a canonizat noi sfinti: Gherman şi Ioan Casian 29
februarie, Ioan de la Prislop, Daniel Sihastru, Teodora de la Sihla -7 august,
preotul Moise Măcinic, episcopul Ghelasie de la Râmetţ Iosif Marturisitorul
-24 aprilie, Antim Ivireanul, Constantin Brancoveanu şi fam. lui, Stefan cel
Mare.
Dupa 1989 relatiile Biserici Ortodoxe cu celelalte biserici sunt cordiale,
se fac multe vizite, Biserica Ortodoxa Romana participa la miscarea
ecumenică.

77