Suport de curs pentru Studiul Noului Testament

Anul II, Sem. I

2017-2018
Curs alcătuit în baza următoarelor surse bibliografice:

-Curs de Studiul Noului Testament alcătuit de Prof. Dr. Constantin Cornițescu.

- Studiul Noului Testament, pentru Institutele teologice, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1983, Diac.
Prof. Nicolae Nicolaescu, Pr. Dr. Grigore Marcu, Pr. Dr. Sofron Vlad, Pr. Dr. Liviu
Munteanu,

1 .CARTEA FAPTELE APOSTOLILOR

1. 1.Generalităţi. A cincea carte istorică a Noului Testament poartă în cele mai vechi
manuscrise greceşti titlul “Πραξεις Αποστολων (Faptele Apostolilor). Traducerea veche
siriană Vetus Sira (sec II) îl menţine fără să-l traducă iar traducerea latină Itala (sec II) îl redă
prin “Acta Apostolorum’’.
Mult timp s-a crezut că acest titlu a fost dat cărţii chiar de către autorul ei. Această
părere , însă, este greşită, în primul rând pentru motivul că în vremea când s-a scris cartea nu
era obiceiul de a se da unei cărţi oarecare , adresată unei persoane, un titlu special. În al
doilea rând, pentru motivul că dacă totuşi acestei cărţi Luca i-ar fi pus un titlu, acesta ar fi
sunat aşa: < Al doilea cuvânt către Teofil al lui Luca Antiohianul > in conformitate cu
marturisirea din primul verset al cartii Faptele Apostolilor Titlul deci, nu putea să-i fie dat
cărţii de Luca însuşi , însă este foarte vechi.
Este adevărat faptul că titlul nu corespunde întru totul cuprinsului cărţii. În ea nu se
vorbeşte despre faptele tuturor apostolilor ci numai despre ale unora dintre ei;
-în prima parte manifestă preferinţă deosebită faţă de Petru si Ioan
-în partea a doua faţă de Apostolul Pavel. Apoi, în carte se vorbeşte şi despre alte persoane
care nu făceau parte din grupul Apostolilor dar care se aflau în strânsă legătură cu aceştia,
cum sunt: Varnava, Ioan Marcu, Timotei, diaconii Ştefan şi Filip.
Textul cărţii Faptele Apostolilor ni s-a transmis în două variante( redactări): una mai
scurtă, cunoscută sub numele de textul A, şi alta mai lungă, cunoscută sub numele de textul
B.
Varianta A este varianta mai îngrijită şi cunoscută ca “textul oriental”, figureaza în
cele mai vechi si autoritative manuscrise greceşti ale Noului Testament
( Sinaiticus,Vaticanus, Alexandrinus, Efraemi Rescriptus, traducerile siriene, Vulgata,
precum şi la Părinţii bisericeşti: Clement Alexandrinul, Origen, Sf. Ioan Gură de Aur ş.a.) şi a
fost tipărită ca,, textus receptus”.
Varianta B. Textul mai puţin îngrijit , cunoscut ca “textul occidental” , este mai puţin
răspândită (apare în manuscrisul greco-latin Cantabrigensis sau al lui Beza, în traducerea
siriacă filoxeniană, în traducerea egipteană din dialectul sahidic, în codicele “Gigas
librorum” care datează tot din sec.13 şi la Părinţi bisericeşti: Irineu, Augustin, ş.a.).
Adaosurile ei n-au fost incluse în textul tipărit , fiind socotite completări arbitrare ale textului
original.
De cele două variante s-a ocupat Beza, F.A. Borneman şi Fr.Blass. Blass a ajuns la o
concluzie inedita datorita amănuntelor cu care sunt descrise persoanele ,locurile şi
evenimentele din varianta B, -numai un martor ocular ar fi putut să facă acest lucru. Şi cum

1
stilul acesteia este si al variantei A, autorul ambelor texte trebuie să fie una şi aceeaşi
persoană şi anume Luca.
Explicaţia existenţei celor două variante este următoarea: varianta B a fost alcătuită
prima pentru a fi pusă la dispoziţia Bisericii romane; ulterior, pe baza acesteia, a fost alcătuită
varianta A, care a fost prezentată lui Teofil. Aceasta, fiind mai îngrijită, a rămas ca ediţie
oficială.
Există şi părerea lui Adolf Harnack, cu mai puţine şanse de a fi adevărată, după care
varianta B, deci varianta cea mai lungă, ar fi amplificarea variantei A, făcută de un autor
necunoscut la începutul sec.II.
Iată câteva deosebiri dintre cele două variante:
a) în Faptele Apostolilor 12, 27, în varianta A, se spune: “in zilele acelea s-au pogorât din
Ierusalim profeţi din Antiohia”. În acelaşi loc, in varianta B se continuă: “…era bucurie
mare şi adunându-ne noi, unul din ei a grăit”.
b) în Faptele Apostolilor 12, 10, in varianta A, se spune: “şi trecând de straja întâi şi a doua
(Petru şi cu îngerul) au ajuns la poarta de fier care duce în cetate şi poarta s-a deschis
singură”. În acelaşi loc, în varianta B, se adaugă: “… şi ieşind a coborât cele şapte trepte…”.
Acest amănunt a fost confirmat de săpăturile arheologice din Ierusalim care au scos la lumină
cele 7 trepte care duceau din templu în cetate.
c) în Faptele Apostolilor 13, 8, după ce mai înainte se vorbise despre dorinţa proconsulului
Sergius Paulus de a asculta pe Pavel şi pe Barnaba , se spune: “ dar le statea împotrivă
Elimas vrăjitorul …căutând sa-l întoarcă pe proconsul de la credinţă”. În acelaşi loc, în
varianta B, se precizează şi motivul intervenţiei lui Elimas: “ pentru că cu mare plăcere îi
asculta pe ei“.
d) în Faptele Apostolilor 16, 30, în varianta A, după ce în prealabil se vorbise despre
cutremurul din Filipi, se spune: “şi scoţându-i afară (pe Apostoli) le-a zis: Domnilor, ce
trebuie să fac ca să mă mântuiesc?“ Nu se spune ce s-a întâmplat cu ceilalţi întemniţaţi. În
acelaşi loc, în varianta B, se face precizarea: “(pe Apostoli) i-a scos afară după ce pe ceilalţi
i-a zăvorât la loc“.

1. 2.Autorul şi autenticitatea cărţii

Faptul că Sf. Luca este autorul cărţii Faptele Apostolilor poate fi dovedit atât cu
argumente interne, cât şi cu argumente externe.
A. Argumente interne
a) Autorul spune în prologul cărţii (I, 1) că a mai scris o carte în care a vorbit despre viaţa şi
activitatea Domnului pâna la Înalţarea Sa la cer şi i-a dedicat-o lui Teofil. Cum despre
Înalţarea Domnului se vorbeşte doar în Evanghelia lui Marcu (16, 19) şi Luca (24, 44-53), iar
despre Teofil doar în Evanghelia Sfântului Luca, rezultă că autorul cărţii Faptele Apostolilor
este Luca.
b) Limba greacă aleasă în care a fost scrisă cartea Faptele Apostolilor fiind egalată doar de
limba greacă a Evangheliei a treia, rezultă că ambele lucrări au fost scrise de acelaşi autor, că
Faptele Apostolilor au fost scrise de Sfântul Luca .
c) Sfântul Luca, autorul Evangheliei a treia, se dovedeşte a fi un om cult, care îmbină istoria
creştinismului cu istoria Imperiului Roman, amintind ocazional, pe împaraţii romani, regii,
tetrarhii , proconsulii, procuratorii, , centurionii, şcolile filozofice, precum şi mentalitatea
diferitelor personaje şi a grupurilor sociale. Procedându-se la fel în Faptele Apostolilor, se
poate deduce că şi autorul acestei cărţi este tot Sfântul Luca.
d) Sf. Luca a fost unul dintre colaboratorii apropiaţi ai Sfâtului Apostol Pavel. El trebuie să
fie autorul cărţii Faptele Apostolilor pentru că, descriind activitatea Sfântului Apostol Pavel,
la care el a fost de faţă, foloseşte persoana I plural. În plus, Luca trebuie să fie autorul, atât

2
pentru faptul că are o serie de expresii comune cu Apostolul, cât şi pentru faptul că
îmbrăţişează idei fundamentale ale propovăduirii pauline:
- îndreptarea prin credinţă, fără faptele Legii mozaice,
-universalitatea mântuirii, ş.a.
În plus, el rezervă Apostolului Pavel 3/5 din cartea sa (cap. IX, XI, 25-30; XIII-
XXVIII), înglobând in istorisirea activităţii sale misionare amănunte pe care nu le-ar fi putut
cunoaşte decât cineva dintre apropiaţii săi.
B. Mărturii externe
Aceste mărturii sunt de două feluri: indirecte, atunci când scriitorii bisericeşti o citează,
fără a preciza de unde preiau textul şi directe, atunci când fac precizările cuvenite. Între
mărturiile indirecte amintim:
a) Mărturiile Părinţilor Apostolici: Clement Romanul (I, Cor. 2,1) lăuda
dărnicia corintenilor cu cuvinte care sunt specifice cărţii Faptele
Apostolilor (“Mai fericit este a da decât a lua“).
- Sf. Ignatie al Antiohiei (către Smirneni 3), vorbind despre arătările
Domnului după Inviere, redă cu parafrazări cele spuse la F.Ap. (10, 40,
41): “Dumnezeu….I-a dat să se arate nouă …celor care am mâncat şi am
băut împreună cu El”).
- - Sf. Policarp (către Filipeni), vorbind despre Învierea Domnului, se
exprima cu aceleaşi cuvinte ca în F. Apostolilor (2, 24): “Pe care
Dumnezeu L-a inviat dezlegând durerile morţii“).
- -Multe aluzii la cartea Faptele Apostolilor mai fac: Epistola lui Barnaba (19
la F. Ap. 4, 32); Învăţătura celor 12 Apostoli (4, la F.Ap. 4, 32), Epistola
către Diognet (3, la F.Ap.17, 24), Justin Martirul (Apologia 1, 51 la F. Ap.
1, 8).
Cartea Faptele Apostolilor a fost cunoscută şi folosită drept carte sfântă şi normativă de
către unii eretici: Ebioniţi şi Teodot. Alţii , insă au refuzat-o : Marcion, Severienii, ş.a.
b) Între mărturiile directe amintim:
În Fragmentul Muratori se spune: “Lucas optimo Theophilo omnium apostolorum
Acta uno libro comprehendit“. Sf.Irineu (Adv. haer. 3, 14, 1) o atribuie în întregime lui Luca,
“însotitorul şi colaboratorul Sf. Pavel“. În acelaşi sens se exprimă Clement Alexandrinul
(Stromata 5, 12) şi Origen (Contra lui Cels 6, 11), iar Eusebiu de Cezareea (Istoria
bisericească 3, 4, 25 ) repartizează această carte în categoria cărţilor canonice
(ομολογουμενα.= cu autenticitate, de către toţi recunoscută).
Criticii protestanţi au adoptat diferite atitudini faţă de autenticitatea cărţii. Cei mai
vechi (De Wette) au negat-o, atribuind fragmentele unde se foloseşte pronumele “noi” lui
Timotei (Königsmann). F. Ch. Baur, şeful şcolii de la Tübingen consideră că autorul cărţii ar
fi un anonim din sec.II, care ar fi scris cartea cu intenţia de a împăca pe paulini cu petrini.
Adepţii şcolii liberale insă, atribuie lui Luca fragmentele unde se foloseşte pronumele
personal “ noi“ (H. Holzmann, Ad. Jülicher ş.a.), iar Adolf. von Harnack demonstrează
autenticitatea cărţii.
Cei ce contestă autenticitatea acestei cărţi pretind că între ea şi epistolele pauline ar
exista unele contraziceri. Iată două dintre aceste aşa-zise “contraziceri“, cu explicaţia lor.
1. Din F. Ap.(9, 26 şi 22, 17) rezultă că Ap. Pavel a vizitat Ierusalimul la puţin timp
după convertire, insă din epistola către Galateni (1, 17-18) rezultă că după convertire
a mers în Arabia iar la Ierusalim s-a suit abia după trei ani.
Explicaţia este următoarea: Faptele Apostolilor fac deosebire între o prezenţă a Sf. Pavel
la Damasc, care a durat “câteva zile“ şi alta care a durat “multe zile” (9, 23). Între ele trebuie
intercalată retragerea în pustiul Arabiei. În Faptele Apostolilor nu se menţionează această
călătorie pentru că ea nu reprezintă importanţă pentru răspândirea creştinismului. Aceasta a

3
fost o retragere făcută în scopuri strict duhovniceşti iar nu o călătorie misionară. În epistola
către Galateni, unde Apostolul îşi apără demnitatea apostolică împotriva iudaizanţilor care
afirmau că Petru i-a încredinţat această demnitate imediat după convertire, era necesar să
noteze acest amănunt. Abia „după trei ani”, zice, “m-am suit la Ierusalim ca să-l cunosc pe
Chefa”.
2. În Faptele Apostolilor (11, 30) se spune că Varnava şi Saul au mers la Ierusalim (în
anul 44), pentru a preda creştinilor de acolo bunurile colectate de creştinii din Antiohia Siriei,
pe când din epistola către Galateni (1, 21; 2, 1) rezultă că Sf. Pavel nu a vizitat Ierusalimul
până la Sinodul Apostolic.
Explicaţia este urmatoarea: ca si în cazul precedent, Apostolul omite să amintească, în
epistola către Galateni, călătoria făcută la Ierusalim în anul 44, pentru a nu lăsa posibilitatea
să se creadă că a primit demnitatea apostolească de la vreunul dintre Apostoli. De altfel, când
a venit la Ierusalim, prima dată a zăbovit numai 15 zile iar a doua oară Apostolii erau plecaţi
din cetate din pricina prigoanei dezlănţuită împotriva creştinilor de către Irod Agripa I.
Faptul că uneori autorul foloseşte persoana întâi plural şi alteori persoana a treia
singular, ca şi faptul că adesea sunt inserate în text discursurile atâtor bărbaţi apostolici , a
făcut pe unii cercetători să afirme despre Cartea Faptele Apostolilor că ar fi o compilaţie după
mai multe lucrări alcătuite de mai mulţi scriitori creştini. Teologii ortodocşi insă, susţin că
expunerea cronologică a evenimentelor şi, mai ales stilul, ne-o prezintă, totuşi, ca pe o carte
unitară.
Izvoarele insă, folosite de autor la alcătuirea ei, au fost mai multe.
În primul rând, a folosit informaţiile pe care el însuşi le-a adunat într-un jurnal de
călătorie.Potrivit textului de la Fapte 11, 27, (varianta B), Sf. Luca a fost martor la multe din
evenimentele vremii încă de la anul 44. Printre cei care se aflau de faţă la profeţia făcută de
Agav, in Antiohia Siriei, se afla şi el. Aşa rezultă din cuvintele :”Şi adunându-ne noi… ”
Fapte 11, 27. Despre evenimentele la care n-a fost prezent, s-a informat de la martorii oculari
asupra celor întâmplate.Astfel, evenimentele din primele cinci capitole erau cunoscute de toţi
creştinii.Între ei au fost destui care să-i dea informaţii demne de crezare . Pentru cele scrise in
capitolele 6-8 a putut folosi informaţiile date de diaconul Filip, pentru cele scrise in capitolele
9-12 s-a informat de la Petru, Barnaba, Ioan Marcu şi Mnason (cf. 21, 16) iar pentru cea mai
mare parte a cărţii a folosit probabil informaţiile Sf. Apostol Pavel şi ale celorlalţi Apostoli.
1. 3. Adresarea cărţii.
Cartea Faptele Apostolilor este adresată “ lui Teofil“. Dat fiind că aceasta este a
doua carte pe care i-o adresează, urmează că este aceeaşi persoană căreia i-a adresat şi
evanghelia (cf.1, 1). Faptul că de data aceasta i se adresează pe nume, fără să facă uz de
formula de rigoare (preaputernice) pe care o folosise în prologul evangheliei (Luca 1, 3)
îngaduie presupunerea că , intre timp, raporturile dintre ei s-au strâns mai mult. Dacă Teofil
nu era convertit la creştinism când a primit textul Evangheliei, a făcut acest pas, cu
certitudine, îndată după aceea şi înainte de a primi cartea Faptele Apostolilor. Adresarea
frăţească din Fapte 1, 1 este o indicaţie preţioasă în acest sens.
1. 4. Motivele şi scopul cărţii.
În cuprinsul cărţii nu ni se spune nimic precis referitor la motivul pentru care
s-a scris cartea. Totuşi, fiind adresată aceluiaşi Teofil, motivul scrierii cărţii Faptele
Apostolilor trebuie căutat în legătură cu acela care a dus la alcătuirea Evangheliei a treia.
Dacă scriind Evanghelia , scopul lui Luca era să informeze pe Teofil cât mai documentat
asupra vieţii şi activității Domnului nostru Iisus Hristos (Luca 1, 1-4); scriind Faptele
Apostolilor, scopul său a fost să-l informeze cât mai pe larg asupra istoriei bisericii creştine şi
să accentueze caracterul universalist al creștinismului, puterea şi înrâurirea sa asupra iudeilor
şi a neamurilor.

4
 Unii cercetători descifrează din cuprinsul ei şi un scop secundar, anume că Sf.
Luca ar fi vrut să arate că între cei doi corifei ai credinţei, Apostolii Petru şi Pavel, a fost
totdeauna un acord desăvârşit . Faptul că Sf. Luca nu pomeneşte nimic despre conflictul care
a avut loc în Antiohia Siriei (cf.Galateni 2, 11-12) ar fi o indicaţie în acest sens.

1 .5. Locul şi data alcătuirii cărţii

Referitor la locul scrierii, nu s-a pus niciodată la îndoială faptul că Luca a scris
Faptele Apostolilor în orasul Roma, pe când se afla în preajma Apostolului Pavel, unde îşi
avea domiciliul Teofil.
Referitor la timpul scrierii se pot preciza următoarele:
Sf. Luca se opreşte cu istorisirea evenimentelor la sfârşitul captivităţii romane a Sf. Apostol
Pavel (sfârşitul anului 65), încheind astfel : “ Şi a petrecut Pavel doi ani deplini pe cheltuiala
sa şi primea pe toţi care veneau la el, propovăduind împărăţia lui Dumnezeu şi învăţând cele
despre Domnul Iisus Hristos, cu toată îndrăzneala, fără nici o piedică “(Fapte 28, 30-31).
Cartea deci, nu putea fi scrisă mai târziu de anul 65, pentru că în acest caz ar fi
trebuit să consemneze despre procesul şi eliberarea Apostolului, dar nici înainte de acest an,
când a fost scrisă Evanghelia după Luca sau “cartea cea dintâi“.
Prin urmare, cartea Faptele Apostolilor trebuie să fi fost scrisă tot în anul 65, la
câteva luni după scrierea Evangheliei a treia şi cu puţin înainte de eliberarea Apostolului.
1 .6. Cuprinsul.
Cartea constă din 28 de capitole, cu 1006 versete şi 18396 cuvinte. Ca volum, ea
deţine locul al doilea în canonul Noului Testament, situându-se îndată după Evanghelia a
treia.Textul se împarte în două părţi mari, inegale.
La partea întâi (cap.I-XII) se expune faptul istoric al întemeierii
Bisericii creştine şi răspândirea creştinismului în mediul iudaic :
Cap.1. Înalţarea Mântuitorului la cer şi Alegerea lui Matia în locul lui Iuda Iscarioteanul;
Cap 2. Pogorârea Sfântului Duh, Cuvantarea lui Petru şi intemeierea Bisericii;
Cap 3. Petru vindecă un olog şi predică poporului uimit pe Mantuitorului Hristos;
Cap 4. Petru şi Ioan închişi şi aduşi înaintea sinedriului să dea seamă pentru predica lor;
eliberarea lor;
Cap 5. Anania şi Safira pedepsiţi. Apostolii sunt din nou închişi dar un înger îi eliberează.
Sfatul lui Gamaliel.
Cap 6. Alegerea şi hirotonia celor şapte diaconi;
Cap 7. Cuvântarea şi martiriul arhidiaconului Ştefan.
Cap 8. Saul prigoneşte Biserica;
Cap 9. Chemarea lui Saul pe drumul Damascului ;
Cap.10. Corneliu vine la credinţă;
Cap 11. Relatarea lui Petru către cei din Ierusalim, despre botezul lui Corneliu;
Cap 12. Uciderea lui Iacob al lui Zevedeu. Petru scos din închisoare de un înger;
În partea a doua ( cap.13-28) se istoriseşte răspândirea creştinismului în lumea
păgână
Cap 13. Pavel şi Barnaba pornesc în prima călătorie misionară;
Cap 14. Activitatea lui Pavel si Barnaba in Iconiu Listra si Derbe.
Cap 15. Sinodul apostolic din Ierusalim;
Cap 16-17. A doua călătorie misionară;
Cap18-21.A treia călătorie misionară;Întoarcerea la Ierusalim, Pavel în templu;
Cap 22. Cuvântarea lui Pavel înaintea mulţimii.
Cap 23. Pavel dus la sinedriu; uneltirile duşmanilor lui şi ducerea lui la Cezareea.

5
Cap 24. Pavel se dezvinovăţeşte înaintea procuratorului Felix.
Cap 25-26. Pavel înaintea procuratorului Porcius Festus şi a regelui Agripa.
Cap 27-28. Pavel trimis în lanţuri la Roma.
Istorisirea îmbrăţişează un spaţiu temporal de peste trei decenii: de la
Înălţarea la cer a Mântuitorului şi până la sfârşitul primei captivităţi romane a Sf. Apostol
Pavel (anii 30-63 )

2. Viata si activitatea Sfantului Apostol Pavel

2. 1. Biografia Sf. Ap.Pavel. Sfantul Pavel, marele „Apostol al neamurilor”, a fost

iudeu din seminţia lui Veniamin (Rom.11, 1; Filipeni 3, 5; II Cor. 11, 22;). Părinţii săi se
strămutaseră din Giscala Galileii în Tarsul Ciliciei (Ieronim, Comentar la Filimon P.G. 26,
653; Despre bărbaţii iluştri P. G. 26, 646) unde au obţinut calitatea de cetăţeni romani.(F.Ap.
16, 37 ş.a; 22, 25 ş.a.).
Aici li se naşte Saul (= cel dorit ), care, potrivit obiceiului iudeilor de pe atunci, pe
lângă numele evreiesc, purta şi numele de Paul ( ca Ioan-Marcu, Iesus-Justus).
Anul naşterii lui nu pare sa fi fost departe de anul naşterii Mântuitorului.
Educaţia primită a fost strict fariseică ( F. Ap. 23, 6; Rom.9, 3; II Cor. 11, 12). Deşi
trăia departe de ţara sfântă, în „diaspora” , în familie vorbea limba aramaică. În contact cu
grecii a invăţat destul de bine limba greacă, pe atunci limba de uz internaţional. Nu ştim dacă
a cercetat vreo şcoala greceasca dar cu siguranta cunoştea literatura veche elină. Citează pe
poetul Aratus în F. Ap. 17, 28, pe Meneandru în Cor. 15, 35; pe Epimenides în epistola
adresată lui Tit 1, 12.
Dorinţa părintilor era să se facă rabin. In acest scop, a fost trimis la Ierusalim ca să
înveţe legea mozaică, la picioarele lui Gamaliel, cel mai renumit rabin de atunci. Cum fiecare
învăţător de lege era obligat să cunoască şi o meserie, tânărul Saul a învăţat meseria de
constructor de corturi.(F.Ap.18, 3; 20, 34; I Tes. 2, 9; II Tes. 3, 8; I Cor. 4, 12; 9, 6-18; II, 7-
12, 14-18). Nu ştim cât timp a studiat la Ierusalim însă, din scrierile sale, rezultă că şi-a
însuşit temeinic legea mozaică. Pe când Gamaliel era un învăţator de lege foarte tolerant cu
cei de alte convingeri ( In F. Ap. 5, 34 ş.a. el recomanda sinedriului să nu mai persecute pe
Apostoli ci să aştepte ca viitorul să hotarască dacă învăţătura lor este sau nu de la
Dumnezeu), tânărul Saul excela prin zel pentru păstrarea credinţei mozaice şi a tradiţiunilor
părinteşti ( F. Ap. 22, 3; Gal. 1, 14 s.a.). De aceea, aflând că iudeii deveniţi creştini privesc
altfel legea mozaică, actioneaza pentru suprimarea lor. A fost prezent la uciderea diaconului
Ştefan şi a aprobat în sufletul său fapta ucigaşilor ( F. Ap. 8, 1; 22, 20). Apoi , el însuşi
persecuta pe creştinii din Ierusalim ( Gal. 1, 13 si 23; F.Ap. 8, 3; 22,4; 26, 10). Când unii
dintre aceştia se refugiază, trecând frontiera, la Damasc, ia împuternicire de la arhiereu şi
pleacă într-acolo , pentru a aduce pe refugiaţi legaţi la Ierusalim ( F.Ap. 9, 2; 22, 9; 26, 12).
Dar înainte de a intra în Damasc, Mântuitorul I se arată în toată strălucirea Sa
dumnezeiască şi-l chemă sa-I fie martor înaintea tuturor popoarelor. Din acel moment Saul îşi
schimbă complet atitudinea. El devine creştin şi apostol al Domnului, plin de zel în
răspândirea Evangheliei, pentru a compensa răul pe care-l facuse Bisericii.(F. Ap. 9, 1-22; 3-
16; 9-18).
Convertirea Apostolului Pavel trebuie să fi avut loc pe la anii 33-35, sau chiar 36.
După ce a predicat pe Domnul „câteva zile” în Damasc, a plecat în Arabia pentru a
se pregăti în singurătate pentru misiunea sa de apostol. Aici s-a învrednicit să primească, în
repetate rânduri, descoperiri dumnezeieşti (F.Ap. 9, 19; s.a.; Gal.1, 12 si 17).

6
 Se reîntoarce din Arabia la Damasc şi continuă să predice pe Domnul timp de trei ani
(Gal. 1, 17-18). Dar iudeii de aici hotarăsc să-l ucidă. De aceea, cu ajutorul unor „ ucenici”
părăseşte oraşul noaptea, fiind coborât peste zid într-un coş şi merge la Ierusalim pentru a
face cunoştinţă cu Apostolul Petru (F. Ap. 9, 23 s.a.; Gal 1, 17).
La Ierusalim, Barnaba, cu care se cunoştea mai demult, îl introduce în cercurile
creştine. Cunoaşte doar pe Petru şi pe Iacob, fratele Domnului, pentru că ceilalţi apostoli
părăsiseră oraşul. După 15 zile, în urma unei descoperiri pe care o are în templu, părăseşte
Ierusalimul şi pleacă la Cezareea Palestinei şi de aici în Tarsul Ciliciei ( F.Ap. 9, 26; 22,12;
Gal. 1, 18). Peste 7 ani de la convertire ( pe la anul 43 d. Hr.) apostolul Barnaba , care venise
în Antiohia Siriei pentru a organiza biserica de acolo, nemaiputând birui singur lucrul, îl
invită pe Paul să-I vină în ajutor. Paul vine şi dezvoltă alături de Barnaba o activitate intensă,
timp de un an (Fapte, 11, 26), încât numărul credincioşilor de aici sporeşte şi aici credincioşii
se numesc pentru prima data „creştini” ( F. Ap., 25-26).
Din Ierusalim vin in Antiohia Siriei mai multi profeţi creştini. Unul dintre ei, cu
numele Agav, profeţeste în plina adunare bisericească pentru timpul proxim , o mare foamete
peste întreg pământul. Creştinii din Antiohia hotărăsc să facă o colectă pentru creştinii săraci
din Ierusalim iar Pavel şi Barnaba sunt însărcinaţi să ducă colecta la destinaţie. Când sosesc
la Ierusalim , nu află pe nici unul dintre apostoli fiindcă aceştia părăsiseră oraşul din cauza
persecuţiei lui Irod Agripa I. Ei înmânează colecta „presbiterilor de aici” şi se întorc în
Antiohia Siriei, luând cu ei şi pe Ioan-Marcu, nepotul lui Barnaba. Era in vara anului 44 d.Hr,
anul morţii lui Irod Agripa I. (F. Ap. 11si 12).
2. 2. Prima călătorie misionară (45-47/48 d.Hr; F.Ap. 13, 1-14, 28)
Nu multă vreme după reîntoarcerea lor din Ierusalim , la îndemn Duhului Sfant,
Barnaba şi Paul întreprind prima călătorie misionară, luând cu ei şi pe Ioan-Marcu. Se
îndreaptă spre Cipru. Debarcă în Salamina şi, trecând din oraş în oraş şi din sinagogă în
sinagogă, ajung în Pafos, reşedinţa proconsulului roman. Sunt ascultaţi de proconsulul roman
Sergiu Paul şi acesta se converteşte la creştinism. Magul Elimas le face opoziţie dar este
pedepsit.
De aici, probabil în primăvara anului următor (46 d.Hr.), apostolii trec în ţările Asiei
Mici. Sosind in Perga Pamfiliei, Ioan-Marcu se desparte de ei şi reîntoarce la Ierusalim.
Apostolii , fără a sta mult în Perga, traversează munţii Taurus şi vin în Antiohia Pisidiei.
Zăbovesc un timp şi predică Evanghelia dar iudeii îi silesc să părăsească oraşul.Trec la
Iconiu şi întemeiază o biserică creştină mixtă din iudei şi păgâni. Fiindcă din nou sunt siliţi
să părăsească , se îndreaptă către Licaonia. Predică mai întâi în Lystra. Aici, Sf. Pavel
vindecă în chip miraculos un olog. Poporul, uimit de această minune, vrea să aducă jertfă
apostolilor. Între cei care se convertesc se numără şi Timotei, cel care îi va deveni îi va
deveni mai târziu tovarăş de călătorie. Curând, iudeii pun la cale o răscoală împotriva
apostolilor. Pavel este bătut cu pietre şi abia scapă cu viaţă. A doua zi pleacă Derbe. Aici
predică cu succes pe Domnul. La începutul anului următor, (47), ei se reîntorc prin Lystra ,
Iconiu, Antiohia la Perga, aşezând în fiecare oraş preoţi. Vin apoi în Attalia, unde se îmbarcă
într-o corabie şi-şi continuă drumul la Antiohia Siriei.
Cearta cu iudaizanţii din Antiohia Siriei şi Sinodul apostolic (anul 50, F.Ap.15,1-
35) Vestea despre încreştinarea unui mare număr de păgâni a nemulţumit pe unii iudeo-
creştini din Ierusalim. De aceea, ei vin în Antiohia şi pretind că păgâno-creştinii trebuie
circumcişi şi obligaţi să respecte strict legea mozaică , dacă voiesc să fie recunoscuţi ca niste
creştini deplini. Pavel şi Varnava , care nu doresc ca religia creştină să fie adusă în statutul
unei simple secte iudaice, li se opun. Cearta ia dimensiuni tot mai mari. Pentru a o curma,
biserica din Antiohia hotărăşte a trimite pe Pavel şi pe Barnaba , împreună cu alţi delegaţi, la
Ierusalim, pentru a supune problema deliberării şi hotărârii apostolilor din Ierusalim. În
sinod se hotărăşte că creştinii proveniţi dintre păgâni nu trebuie circumcişi , nici obligaţi să

7
respecte legea mozaică. Iacob, fratele Domnului, propune ca acestor creştini să li se
recomande să se abţină de la:
-consumarea cărnurilor sacrificate idolilor,
-consumarea animalelor sugrumate,
-consumarea sângelui
-desfrânare.
Această propunere este primită. Hotărârile Sinodului apostolic se fixează in scris iar
Pavel şi Barnaba, care erau însoţiţi de Barsabas, Sila şi Ioan-Marcu, sunt însărcinaţi să le
aducă la cunoştinţă Bisericii din Antiohia Siriei (F. Ap. 15, 1-35).

2 .3. A doua călătorie misionară (anii 50-54; F.Ap. 15, 36-18, 22)
Din cauza lui Ioan-Marcu, Barnaba se desparte de Pavel. Barnaba împreună cu Ioan-
Marcu pleacă din nou în Cipru iar Pavel, luând cu el pe Sila, se îndreapta către Cilicia, patria
sa. De aici, trecând peste Munţii Taurus, vine mai întâi la Derbe (ultimul oraş vizitat în prima
călătorie), trece prin Lystra, de unde ia cu sine pe Timotei, după ce mai întâi acesta se
circumcide, vine la Iconiu şi după aceea la Antiohia Pisidiei, întărind în credinţă pe creştini.
Apostolul Pavel voia să-şi continue drumul spre vest, pe calea militară, care ducea la Efes,
capitala provinciei romane Asia. Dar, înainte de intra pe teritoriul provinciei Asia ( pe când
era încă in provincia Pisidia), Duhul Sfânt îi porunceşte sa-şi îndrepte paşii spre nord, prin
Frigia şi ţara Galatică. În Galatia se îmbolnăveşte şi trebuie să rămână mai mult decât îşi
propusese. Această zăbavă este spre folosul Bisericii. Apostolul câştigă mai mulţi ucenici şi
iau fiinţă bisericile din Galatia.
Probabil în anul următor (52 d.Hr.), Apostolul pleacă din Galatia şi trecând prin
Mysia, a ajuns la Troa, oraş aşezat pe ţărmul Mării Egee. Aici află pe Luca şi, însoţit de
acesta, pleacă, în urma unui vis, în Macedonia. Debarcă în Neapolis şi după cale de puţine
ore, ajung la Filipi. Aici, înfiinţează o biserică creştină şi din cauză că vindecă o copilă
stapânită de un spirit pitonicesc , Pavel şi Sila sunt prinşi şi aruncaţi în temniţă. În urma unui
cutremur de pământ, autorităţile oraşului îl eliberează. În această situaţie, pleacă la Tesalonic,
lasând la Filipi pe Luca, pentru a organiza şi conduce Biserica de aici. După o activitate de
câteva săptămâni, apostolul reuşeşte să înfiinţeze şi în Tesalonic o biserică creştină. Iudeii
pun la cale o revoltă a populaţiei păgâne împotriva sa. Apostolul părăseşte oraşul şi se
îndreaptă spre Berea. Predică şi aici Evanghelia, mulţi se convertesc dar iudeii din Tesalonic
înscenează şi aici o răscoală împotriva sa.
Lăsând pe Sila şi pe Timotei aici, la Tesalonic, apostolul Pavel se îndreaptă spre
Atena. Ajuns la Atena, unde chiar şi “Dumnezeu cel necunoscut” îşi avea altarul său, predică
în piaţa Areopagului. Converteşte , între alţii, pe femeia Damaris şi pe Dionisie
Areopagitul. Între timp soseşte la Atena Timotei dar, ingrijorat de soarta Bisericii din
Tesalonic , Apostolul îl trimite înapoi la Tesalonic.
După scurt timp, Apostolul Pavel merge în Corint, capitala de atunci a provinciei
Ahaia. Locuieşte în casa familiei Aquila şi Priscilla, iudei care veniseră de curând din Roma,
în urma edictului de expulzare al împăratului Claudiu. Îşi câştigă pâinea făcând corturi iar
sâmbata obişnuia să predice în sinagoga iudeilor.
Timotei se întoarce din Tesalonic (cu el venea şi Sila din Berea) cu veşti
îmbucurătoare şi Apostolul scrie I-a epistolă către Tesaloniceni. La câteva luni mai târziu va
scrie a II-a epistolă Tesalonicenilor. Liniştit, apostolul se dedică cu totul predicii. Când iudeii
i se împotrivesc, el se îndreaptă către populația păgână, învățând în casa prozelitului Titus
Justus. Numărul credincioşilor creşte şi între ei se numără chiar şi fostul conducător al
sinagogii pe nume Crispus. Predică cu succes un an şi şase luni (Fapte 18, 11).

8
 Iudeii hotărăsc să pună capăt activităţii sale.Ei il prind şi îl duc înaintea proconsulului
roman Gallion, invinuindu-l că învaţă pe oameni să se inchine lui Dumnezeu , împotriva legii
iudaice. Proconsulul nu voieşte să se amestece în certurile religioase ale iudeilor şi , de
aceea, îi alungă. Apostolul scapă dar este bătut. Sostene, mai marele sinagogii, chiar înaintea
proconsulului, pentru că se pare că şi el simpatiza pe creştini.
Drept recunoştinţă faţă de Dumnezeu, apostolul ia asupra sa votul nazireatului şi
pleacă spre Ierusalim. Trece prin Efes unde predică scurt timp Evanghelia dar promite
locuitorilor de acolo, dornici de a-l asculta, că va reveni curând la ei. Din Efes ajunge la
Cezareea Palestinei şi de acolo merge la Ierusalim, unde îşi îndeplineşte votul . După ce
petrece sărbătorile Paştelui sau ale Rusaliilor în mijlocul fraţilor de aici, el se reîntoarce la
Antiohia Siriei, lăsând, pare-se, pe Sila la Ierusalim.

2 .4. Pavel şi Petru în Antiohia Siriei (Gal. II, 11-21)

Sosind în Antiohia, Apostolul Pavel află situaţia bisericii schimbată. Apostolul Petru
sosise aici cu puţin înainte. La inceput nu făcea deosebire între creştinii proveniţi dintre iudei
şi cei proveniţi dintre păgâni. Însa mai târziu,sosind din Ierusalim unii iudeo-creştini din secta
fariseilor, l-au determinat pe Petru să se separe de creştinii proveniţi dintre păgâni şi să ia
masa doar cu cei proveniţi dintre iudei. Barnaba fusese atras şi el de grupul iudaizanţilor.
Biserica era ameninţată să se dezbine în două părţi.
În această situaţie, Apostolul Pavel intervine şi lămureşte situaţia în sensul hotărârilor
luate în sinodul apostolic, făcând în acelaşi timp reproşuri Apostolului Petru.
2 .5. A treia călătorie misionară (54/55-58; F.Ap. 18, 21-23, 30)
După ce rămâne puţin timp cu fraţii, Apostolul Pavel pleacă din Antiohia Siriei către
Efes , trecând prin Capadocia, Galatia şi Frigia. Ajungând în Efes, predică Evanghelia trei
luni în sinagogă dar, negăsind ascultare, se retrage din mijlocul iudeilor şi predică pe Domnul
timp de doi ani în casa retorului Tyrannus (Fapte 19, 9-10).
Între timp, iudaizanţii, venind pe urmele sale, reuşiseră să ademenească pe
credincioşii din Galatia să se circumcidă şi să observe sărbătorile iudaice. Îndată ce primeşte
veşti în acest sens, scrie epistola către Galateni.
Cam în acelaşi timp, primeşte ştiri alarmante şi din Corint. Creştinii de aici nu
încetaseră a duce o viaţa destrăbălată. Apostolul le scrie o epistolă în care le dă instrucţiunile
necesare, cum să-şi întocmească viaţa creştină. Această epistolă s-a pierdut de mult. (I Cor.
V, 5). Apostolul nu se mulţumeşte cu atât. Pentru a-i îndruma pe corinteni pe calea cea bună,
trimite într-acolo, la scurtă vreme, pe Timotei (I, Cor.4, 17). Împreună cu Timotei pleacă şi
Erast cu o misiune specială în Macedonia (F. Ap. 19, 22). Ei aveau să îndemne pe
credincioşii din Macedonia şi din Ahaia, ca să contribuie la colecta pe care Apostolul o făcea
pentru creştinii săraci din Ierusalim.
Pe când mergea Timotei la Corint, Sf. Pavel primea la Efes o delegaţie şi o scrisoare
din partea corintenilor. Stirile nu erau prea îmbucurătoare. Neputând părăsi Efesul, Apostolul
scrie corintenilor o altă epistolă, pe care le-o trimite prin delegaţii lor. Este vorba de epistola
care ni s-a păstrat drept prima adresată corintenilor (anul 57 d. Hr.).
Ajungând în Corint şi aflând că o delegaţie a acestei biserici fusese trimisă la Efes,
Timotei nu rămâne prea mult aici şi se întoarce la Efes.
Pentru a primi informaţii cât mai precise despre felul cum au reacţionat corintenii la
primirea scrisorii sale, apostolul trimite de acestă dată într-acolo pe Tit. Acesta avea să plece
la Corint prin Macedonia şi apoi să se reîntoarcă tot prin Macedonia la Troa. La Troa avea să
sosească după Rusaliile aceluiaşi an, pentru că apostolul avea de gând să rămână în Efes
numai până la Rusalii apoi să plece şi el la Troa. În Troa urmau să se întâlnească.
Dar Apostolul Pavel este obligat să părăsească Efesul înaintea Rusaliilor anului 57 din
cauza răscoalei argintarului Demetrius. Vine la Troa mai înainte decât îşi propusese. Aici

9
aşteaptă un timp pe Tit şi pentru că acesta nu sosea, se hotărăşte să plece în întâmpinarea lui
în Macedonia. Îl întâlneşte , probabil, în Filipi. În baza ştirilor aduse de acesta, scrie din Filipi
o a doua epistolă Corintenilor(vara anului 57) şi trimite pe acelaşi apostol (pe Tit) s-o ducă
la destinaţie.
Vara acestui an Apostolul şi-o petrece vizitând bisericile şi predicând Evanghelia în
Macedonia şi Iliria ( Rom. 15, 19 ş.a.). În această iarnă găseşte răgazul necesar şi scrie o
epistolă romanilor, pe care o expediază în primăvara anului 58 prin diaconiţa Fibe. Apoi se
pregăteşte să meargă din nou în Orient, făcând un ocol prin Macedonia şi Asia Mică, pentru
a vizita bisericile.
De la Corint vine la Filipi. Aici serbează Paştele împreună cu Luca, cel care rămăsese
aici de la începutul celei de a doua călătorii misionare. Luându-l cu el pe acesta, pleacă cu
corabia la Troa. Aici petrece vreo 7 zile şi învie pe tânărul Eutihus (Fapte, 20, 7).
Îşi continuă apoi drumul la Milet, de unde îşi ia rămas bun de la conducătorii bisericii
din Efes (Fapte, 20, 28). Plecând şi de aici, după o cale de două săptămâni , ajunge la Tir.
Corabia rămâne 7 zile în port. De aici pleacă, trecând prin oraşul Ptolemais la Cezareea
Palestinei, unde este găzduit de diaconul Filip. Apostolului i se prevesteşte că va fi prins şi
legat. Vine la Ierusalim şi este bine primit de către Iacob, episcopul Ierusalimului. Acesta
ţine să-i atragă atenţia asupra pericolelor care îl aşteaptă din partea iudeilor necredincioşi.

2 .6 Captivitatea Apostolului Pavel din Cezareea Palestinei ( Fapte 23, 31-26, 32)
şi Roma (Fapte 27, 1-28, 31)
Apostolul Pavel intră în templu pentru a îndeplini unele formalităţi ale legii mozaice ,
potrivit sfatului pe care i l-a dat Iacob, fratele Domnului. Iudeii din Asia îl recunosc şi îl
prind.Pe când se pregăteau să-l omoare, tribunul cohortei romane Claudius Lysias intervine
şi-l scapă. De pe treptele cetăţuiei Antonia, Apostolul încercă să se apere, vorbind către popor
în limba aramaică. Însă, în zadar. A doua zi este dus înaintea sinedriului dar acesta nu poate
lua nici o hotărâre referitoare la persoana sa. Claudius Lysias, aflând că un grup de vreo 40 de
fanatici s-au jurat să-l ucidă pe Pavel, îl trimite cu o puternică escortă,chiar în aceeaşi noapte,
la Cezareea Palestinei, la procuratorul Felix. După 5 zile, arhiereul Ananias, însoţit de
avocatul Tertullus, se prezintă înaintea lui Felix şi învinuiesc pe Pavel că ar răscula poporul.
Felix însă, înţelege că Pavel este nevinovat şi de aceea nu-l predă în mâinile lor. Dar nici nu-l
eliberează ci amână o astfel de hotărâre de pe o zi pe alta, crezând că i se vor oferi bani.
Apostolul petrece în captivitate doi ani (58-60), până când Felix este înlocuit cu Porcius
Festus. Iudeii cer din nou extrădarea lui Pavel. Procuratorul , pentru a le face pe plac, este
gata să le predea pe Apostol pentru a-l judeca la Ierusalim. Dar Apostolul, ştiind ce-l aşteaptă
la Ierusalim, face uz de dreptul său de cetăţean roman şi cere să fie judecat de tribunalul
imperial din Roma.
Regele Irod Agripa II, însoţit de sora sa, îl vizitează pe procuratorul Festus şi crede
că Apostolul poate fi eliberat dacă nu cerea să fie judecat la Roma.
Dând curs apelului , procuratorul Festus îl trimite pe Apostolul Pavel , în toamna
aceluiaşi an (60) împreună cu un grup de delincvenţi la Roma. În timpul acestei grele călătorii
are loc un naufragiu lângă insulele Malta. Aici naufragiaţii petrec iarna anului 60/61. În
primăvară, îmbarcându-se pe o corabie alexandrină, îşi continuă călătoria, atingând oraşele
Syracus, Rhegium şi ajungând la Roma. Ajungând la Roma, Apostolul locuieste mai întâi
intr-o casă închiriată, fiind păzit de un soldat roman. Este însă liber să predice. După doi ani (
Fapte 21, 27, 28, 31) trebuie să se mute în pretoriu. Aici se dezbate procesul său care se
termină cu eliberarea sa în anul 63 d. Hr.
Din Roma scrie epistole: Colosenilor, Filipenilor, lui Filimon, Efesenilor şi
Evreilor.

10
 2.7 Finalul activităţii misionare
Eliberat, Apostolul pleacă mai întâi în Spania. În primăvara anului următor (64), el se
reîntoarce în Orient. Vizitează biserica din Efes şi lasă aici ca episcop pe Timotei. De aici
pleacă în Macedonia şi scrie lui Timotei prima epistolă, dându-i îndrumări cum să se
comporte ca păstor al Bisericii.
Vine în Creta şi după o scurtă activitate, îl lasă pe Tit episcop al bisericilor de aici.
Mai pe urmă îi scrie o epistolă, în care îi comunică, între altele, că iarna care vine vrea să o
petreacă la Nicopole (în Epir). În drum spre Nicopole, lăsase pe Trofim bolnav la Milet şi
pe Erast în Corint ( Tit 1, 5; 3, 12; II Tim. 4).
În vara sau toamna anului 66, Apostolul este din nou prins şi deportat la Roma.
Situaţia este defavorabilă acum creştinilor. Toţi îl părăsesc pe Apostol, în afară de Luca. Nu
mai poate spera la libertate şi-şi aşteaptă moartea. În această situaţie îi scrie lui Timotei a
doua epistolă, invitându-l să vină chiar în toamnă la Roma dacă mai voieşte să-l mai vadă în
viaţă.
În vara anului următor, la 29 iunie 67 d. Hr., Apostolul este decapitat la Roma, pe
calea care duce la Ostia, deodată cu Apostolul Petru, care a fost răstignit pe cruce, cu capul în
jos, pe muntele Vaticanului.

3. EPISTOLELE PAULINE
3. 1.Numărul Epistolelor pauline. Lucrarea misionară a Sf. Apostol Pavel s-a
desfăşurat pe două planuri: oral şi în scris. Oral, atunci când era de faţă într-o comunitate şi în
scris, atunci când nefiind de faţă, cuvântul său era necesar în vederea soluţionării diferitelor
probleme care se iveau.
Epistolele pauline sunt deci, scrieri ocazionale, urzite sub presiunea unei stringente
necesităţi misionare, în împrejurări speciale, pentru clarificarea anumitor nedumeriri
referitoare atât la credinţă individuală cât şi la credinţa morală şi disciplina bisericească.
Epistolele pauline păstrate în canon sunt în număr de 14. Numărul lor real a fost mult mai
mare însă, unele dintre ele s-au pierdut. Se ştie, de ex., referitor la corespondenţa dintre Sf.
Ap. Pavel şi creştinii din Corint ca aceasta a constat nu din două ci din cel puţin trei
epistole. Aşa rezultă din I Cor. 5 , 9, unde se spune: “ V-am scris în epistolă să nu vă
amestecaţi cu desfrânaţii”. Întrucât în primele patru capitole ale epistolei nu se găseşte un
astfel de îndemn, înseamnă că Apostolul se referă aici la o epistolă care s-a pierdut.
De asemenea, este posibil ca şi Filipenilor Apostolul să le fi scris mai multe epistole.
Sf. Policarp vorbeşte despre două epistole pauline către Filipeni.
Apostolul Pavel însuşi vorbeşte despre o epistolă către Laodiceni în epistola către Coloseni.
( 4, 16).

3.2. Clasificarea Epistolelor pauline. Epistolele pauline pot fi împărţite în grupe,

după anumite criterii: - timpul în care au apărut,
-specificul lor doctrinar
-destinatarii lor.
A. După ordinea apariţiei lor
a)Epistole redactate în timpul călătoriei a doua misionare: I şi II Tesaloniceni(50-53)
b)Epistole redactate în timpul călătoriei a treia misionare: Galateni (55),I Corinteni (56), II
Corinteni (57) şi Romani (57-58)
c)Epistole redactate în timpul primei captivităţi romane: Coloseni, Filipeni, Efeseni şi
Filimon (6, 3)
d)Epistole redactate după eliberarea din prima captivitate romană: Evrei (63), I Timotei şi
Tit (64-65)

11
 e)Epistola redactată în timpul celei de-a doua captivităţi romane: II Timotei (66).
B) După specificul doctrinar :
a) Hristologice: Filipeni, Coloseni şi Evrei.
b) Soteriologice: Romani şi Galateni.
c) Eclesiologice: Efeseni.
d) Eshatologice: I şi II Tesaloniceni ( şi I Cor. XV)
e) Pastorale: I şi II Timotei ( şi eventual Filimon).
f) Disciplinare: I Corinteni.
g) Apologetice: II Corinteni.
Această împărţire are dezavantajul că nu epuizează toate caracterele doctrinare ale
fiecărei Epistole, dat fiind că o Epistolă tratează mai multe probleme.
C) După destinatari
a)Epistole adresate unor Biserici locale ( Romani, I Corinteni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, I
şi II Tesaloniceni) sau provinciale (II Corinteni, Galateni şi Evrei).
b)Epistole adresate unor persoane (I şi II Timotei , Tit şi Filimon).
În canonul Noului Testament epistolele pauline sunt ordonate astfel: Romani, I şi II
Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, I şi II Tesaloniceni, I şi II Timotei, Filimon şi
Evrei. (În unele manuscrise, Epistola către Evrei ocupă locul al zecelea, încheind şirul
epistolelor adresate comunităţilor bisericeşti ). Această ordonare s-a făcut după însemnătatea
Bisericilor şi a persoanelor cărora au fost adresate.
În majoritatea codicilor Noului Testament ele ocupă locul al treilea în canon, după
Evanghelii şi Faptele Apostolilor. Mai rar ocupă locul al doilea, după Evanghelii, şi foarte rar
locul al patrulea, după Evanghelii, Faptele Apostolilor şi Epistolele soborniceşti.

3. 3) Limba şi stilul Epistolelor pauline

Limba epistolelor este limba greacă vorbită în sec. I al erei noastre în întreg imperiul
roman., inclusiv la Roma. Ca şi limba celorlalte limbi noutestamentare, ea conţine unele
semitisme şi latinisme şi nu de puţine ori, cuvintele greceşti sunt folosite cu sens nou.
Din punct de vedere al purităţii limbii greceşti, Epistolele pauline deţin locul al treilea
între cărţile Noului Testament, excepţie făcând epistola către Evrei care ocupă locul întâi,
urmată fiind de scrierile Sf. Luca ( Evanghelia a treia şi Faptele Apostolilor).
Stilul Epistolelor este acela al unui misionar creştin care a dat mai multă atenţie
fondului decât formei. Grija de a-şi modela fraza şi de a fi cursiv şi sistematic pare să fi fost
absentă din preocupările sale. Fraza, care pare a fi o conversaţie reprodusă de un stenograf,
fără a fi corectată, este deseori încărcată de paranteze şi digresiuni (cf. Rom.1, 1-7, 7,1 şi
urm.) şi rămâne neterminată (cf. Rom. 8, 12; I Cor. 7, 19; Gal. 2,4; Efes. 3, 1). Astfel de
“anacolute” apar deseori în scrierile pauline. Ca şi la alţi autori, stilul paulin evoluează în
funcţie de:
-subiectul tratat,
-împrejurările în care se află Sf. Ap. Pavel
-cei cărora se adresează
- vârsta Apostolului.

3. 4) Structura Epistolelor pauline

Epistolele pauline urmează modelul epistolelor vremii de atunci. Faptele Apostolilor
23, 25-30, ne îngăduie o comparaţie. Este vorba despre scrisoarea pe care Claudius Lysias,
comandantul garnizoanei romane din Ierusalim, a trimis-o procuratorului Antonius Felix, la
Cezareea Palestinei, în problema conflictului Sfântului Apostol Pavel cu iudeii. Confruntată
cu Epistola către Filimon, asemănarea construcţiei este evidentă.
Scrisoarea antică cuprindea trei părţi:

12
 a) Prologul (sau partea intoductivă) cu trei elemente :
-numele autorului (cu sau fără indicaţii referitoare la funcţia , provenienţa, etc);
-numele destinatarului (de asemenea, cu sau fără indicaţii);
-salutarea (ex. Claudius Lysias; „lui Felix, prea puternicului procurator,
salutare”.
b) Corpul scrierii (tratarea ), în care se dezvoltă motivul scrisorii. ”Pe acest bărbat ,
prins de iudei şi având să fie ucis de ei, mergând eu cu oaste l-am scos, aflând că este
(cetăţean ) roman……..” ş.a.m.d.
c) Încheierea ( o urare) -“Fii sănătos!”
Sf.Ap. Pavel şi-a însuşit forma de redactare a scrisorii antice, la care a făcut unele
adăugiri. Astfel, şi epistolele au un prolog în care se cuprinde numele autorului, al
adresantului şi salutarea. După aceste elemente introductive obligatorii, Apostolul introduce
de multe ori o rugăciune de mulţumire către Dumnezeu, pentru credinţa pe care a insuflat-o
cititorilor. (cf. Rom. 1, 8-9; I Cor. 1, 4-9, ş.a.), combinată uneori cu o rugăciune de cerere (cf.
Rom. 1,10 ş.a.).
Urmează tratarea, care, aşa cum remarca Sf. Ioan Gură de Aur în comentariul de la Epistola
către Galateni, constă din două părţi: una dogmatică, dedictă învăţăturii de credinţă, în care
sunt prezentate aspecte ale operei Mântuitorului Hristos, şi alta parenetică, în care cititorii
sunt povăţuiţi să-şi îndrume conduita după concepţia de viaţa creştină. În prima parte îl
înfăţişează pe Fiul lui Dumnezeu întrupat ca Mântuitor al lumii, în partea a doua ca Model de
vieţuire în lume, conform voinţei lui Dumnezeu.
Această împărţire a cuprinsului nu constituie o regulă. Epistolele către Romani,
Efeseni, şi Coloseni o urmează întocmai, însă Epistola către Tesaloniceni inversează cele
două părţi, cea către Filipeni le împleteşte iar epistolele către Galateni şi II Corinteni adaugă
apologii ale apostoliei Sf. Pavel. Deci, se poate vorbi despre un tip al Epistolelor pauline,
înţelegându-se insă, că acesta este, în realitate, deosebit de elastic.
Epilogul epistolelor pauline constă, de obicei, din însemnări personale şi dintr-o urare
sub formă de doxologie. Între însemnările pe care le inserează, unle privesc pe curierul
epistolei, altele vorbesc de colaboratorii săi sau despre proiectele misionare. Uneori adaugă
salutul fraţilor din preajma sa. Numai din Epistola către Efeseni salutările de la fraţi lipsesc
cu desăvârşire.
Urarea este specific creştină în stilizare şi în conţinut. Cea mai dezvoltată se află în
Romani (16, 24-27), iar cea mai sumară în Coloseni (4, 18), II Timotei (4, 22) şi I Timotei
(6,21).
Cea mai sugestivă este cea din Corinteni (13, 14): “Harul Domnului nostru Iisus
Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toti.
Amin”, care a intrat integral în textul Sf. Liturghii.

3. 5. Vechiul Testament şi literatura profană în Epistolele pauline

Sf. Ap. Pavel a fost iudeu dar şi cetăţean roman. El avea o dublă formaţie intelectuală:
una religioasă şi alta profană. Formaţia religioasă şi-a dobândit-o în familie şi la şcoala
sinagogală din Tarsul Ciliciei, completând-o şi aprofundând-o la şcoala marelui rabin
Gamaliel în Ierusalim. Formaţia profană şi-a făcut-o prin contactul direct cu literatura şi
înţelepţii timpului, oricât de puţin călduroase au fost simţămintele pe care le avea în privinţa
ei.
De-a lungul activităţii sale misionare, el va face uz de această dublă zestre culturală,
punând-o la contribuţie pentru izbânda Evangheliei în lume.
Sf. Ap. Pavel recurge uneori la Vechiul Testament pentru argumentarea temelor pe
care le rezolvă. Astfel, cu ajutorul Vechiului Testament demonstrează că în Mântuitorul

13
Hristos s-au împlinit profeţiile proorocilor , că iudeii sunt la fel de păcătoşi ca şi păgânii, că
Legea fost un pedagog către Hristos, ş.a.m.d.
Textele Vechiului Testament sunt utilizate in sens literal, tipic şi acomodat.
a) Sensul literal este sensul pe care îl au cuvintele în vorbirea obişnuită, la prima lor
lectură, fără a le da altă interpretare. O astfel de utilizare a textelor aflăm la Rom. 3, 10 şi
urm, unde Sf.Ap. Pavel citează din Vechiul Testament pasaje întregi pentru a dovedi că iudeii
sunt la fel de păcătoşi ca şi păgânii.
b) Sensul tipic este sensul avut de pasajele care vorbesc despre scene sau personaje din
Vechiul Testament cu corespondent în Noul Testament. De ex: Adam este tipul lui Hristos
(Rom. 5, 14, I Cor. 15, 22; 45;49); mana este tipul Sfintei Euharistii ( I Cor. 10, 3, 7), etc.
c) Sensul acomodat este sensul aplicat textului Vechiului Testament , fără a se ţine seama
de înţelesul lui original. De ex: textul din Ps.18, 4 (“cerurile fac să răsune mărirea lui
Dumnezeu până la marginea pământului ”) este adoptat de Apostolul Pavel la propovăduirea
Apostolilor (Rom. 10, 18).
Din autorii profani Sf. Ap. Pavel citează de două ori în epistolele sale şi o dată în discursul
rostit în areopagul din Atena.
-dictonul: “ Însoţirile rele strică obiceiurile bune ” (Cor. 15, 33) a fost împrumut fie din
opera Thais a poetului comic Meneandru (sec. III î.d.Hr.), fie din folclorul vremii, pentru
că devenise un proverb foarte răspândit.
-afirmaţia: “Cretanii sunt pururi mincinoşi, fiare rele, pântece leneşe” (Tit 1, 12) a
împrumutat-o din lucrarea De oraculis a poetului cretan Epimenides (sec.III î.d.Hr).
-sentinţa: “Din neamul lui Dumnezeu suntem şi noi” (Fapte, 17, 28) a putut fi luată de
la scriitorul cilician Aratus (sec.III î.d.Hr), sau de la filozoful stoic Cleantes, discipolul lui
Zenon (sec.III î.d.Hr), fie probabil de la Pindar, corifeul poeţilor lirici greci (521-441
î.d.Hr).
Textele respective nu angajau în vreun fel doctrina paulină. Numai cel de la F.
Ap. 17, 28 are o oarecare însemnătate doctrinară în sensul că oamenii îşi au obârşia lor
comună la Dumnezeu.

4. EPISTOLA CĂTRE ROMANI

4.1.Autorul şi autenticitatea Epistolei

Originea paulină a Epistolei către Romani este una dintre cele mai sigure. Ea este
recunoscută până şi de adepţii Şcolii raţionaliste de la Tübingen care au pus la îndoială
autenticitatea majorităţii epistolelor pauline. Pentru autenticitatea Epistolei se aduc mărturii
interne şi externe.
a) Mărturii interne: în toate manuscrisele, Epistola către Romani poartă la început
numele Apostolului Pavel ca autor şi calitatea lui de Apostol al lui Hristos (1, 1). Datele
personale aflate în corpul Epistolei concordă întru totul cu ceea ce ştim din alte surse despre
viaţa şi activitatea sa. Era iudeu (Rom 9, 3 cf Fapte 23, 6; 26, 5 ; Filipeni 13, 4-6), harul şi
apostolia le-a primit direct de la Domnul ca şi misiunea specială de a propovădui între
„neamuri” ( Rom. 1, 5; 15, 15 cf F.Ap.9, 15; 13, 2 etc.), a făcut acest lucru de la Ierusalim
până la Iliria (Rom 15, cf. Fapte 13-20) şi năzuieşte să-şi lărgească spaţiul misionar până în
Spania ( Rom. 15, 24 şi 28).
b) Mărturii externe
Indirecte: Deşi nu spune direct, rezultă totuşi că Sf. Iacob a cunoscut această
epistolă. Ştiind că unii interpretează greşit afirmaţiile Apostolului referitoare la mântuirea
prin „credinţă” (Rom. 3, 22; 4, 3), Sf. Iacob ia atitudine arătând, pe lângă credinţă,
necesitatea faptelor bune în procesul mântuirii (Iacob 2, 23 şi urm.)

14
 Fără s-o indice direct, unii Părinţi Apostolici utilizează texte din ea. Astfel,
Clement Romanul (I Cor. 35, 5) înşiră viciile păgânilor către Romani (I , 29-33). Policarp
al Smirnei (Către Filipeni 6 , 2) vorbeşte despre judecata obştească ca în Romani (14, 10-12).
Justin Martirul şi Filosoful (Dialogul cu iudeul Trifon 23, 27) stigmatizează fărădelegile
iudeilor cu mai multe texte din Psalmi (3, 10).
Directe: Sf. Irineu (Contra ereziilor 3, 10, 16) o atribuie Sf. Ap. Pavel. Fragmentul
Muratori o enumeră între epistolele pauline. De asemenea, paulină o mai socotesc Clement
Alexandrinul (Stromata, 3, 4, 11, 39 ), Tertulian (Despre coroana luptătorilor 6) şi vechile
traduceri: siriacă şi latină.
Autenticitatea Epistolei către Romani n-a fost contestată în antichitate de
nimeni. Nici chiar Ebioniţii, care erau duşmanii Sf. Ap. Pavel pentru faptul că îl considerau
un trădător al Legii mozaice, nu negau că această Epistolă a fost scrisă de el.
Abia în vremurile mai noi s-au găsit unii oameni care s-o conteste. Primul a
fost englezul Evanson, urmat de germanii Bruno Bauer, Steck, Völter ş.a. Atacurile lor însă,
nu au avut ecou iar în ultimul timp criticii protestanţi resping argumentele lor ca
neîntemeiate. Chiar şi neotübingenii o numără între cele 4 epistole pauline.
4.2.Integritatea Epistolei. Mai mult decât autenticitatea, a fost atacată
integritatea Epistolei. După cum ne informează Origen (Comentar la Romani 10, 43),
Marcion a respins ultimele capitole ca nefăcând parte din Epistolă. În sec. al XIX-lea , adepţii
şcolii de la Tübingen, în frunte cu conducătorul ei, Ferdinand Christian Baur, susţin că ele
n-ar fi fost scrise de Apostolul Pavel ci de un ucenic al acestuia, în sec. II, al cărui nume nu-l
putem şti.
Referitor la aceste atitudini, precizăm următoarele: atitudinea lui Marcion este
arbitrară. Nu este singura dată când acest eretic scoate din cărţile Noului Testament acele
pericope care contraveneau sau pur şi simplu nu serveau doctrina lui antisemită.
Teologii de la Tübingen au pornit de la presupunerea, prin nimic adeverită, că
în sânul comunităţii primare ar fi existat două partide rivale: petrinii iudaizanţi şi paulinii
universalişti. Aşa cum rezultă din Epistola către Galateni (2, 11-18), între cei doi Apostoli au
existat unele deosebiri de păreri însă acestea a fost rezolvate pe faţă, fără a fi lăsate să
mocnească şi să ducă la scindarea Bisericii.
Tot în sec. XIX, mai mulţi teologi protestanţi (Reuss, Renan, Farrar,
Jülicher, Sabatier ş.a.) au emis o teorie interesantă: ei au acceptat paulinitatea ultimelor
două capitole, dar nu au acceptat ideea că au făcut parte de la început din această epistolă.
Aceste capitole ar fi alcătuit, iniţial, o epistolă separată care a fost adresată unei Biserici,
probabil cea din Efes.
În sprijinul acestei păreri aduc următoarele argumente:
-în unii codici greceşti şi traduceri vechi , doxologia din cap. 16, 25-27 este aşezată îndată
după 14, 23;
-în Rom.15, 48 se fac concesii iudaismului, străine de atitudinea intransigentă a Sf. Ap.
Pavel;
-creştinii pe care îi salută Sf. Ap. Pavel nu fac parte din Biserica Romei. Sf. Ap. Pavel nu
fusese la Roma şi, prin urmare, n-avea de unde să cunoască atâţia romani.
-între cei salutaţi aparte şi numele lui Aquila şi Priscilla care, deşi erau din Roma, cu
câteva luni înainte se aflau la Efes (cf. I Cor 16, 19).
-Apostolul salută şi pe un anume Epenet pe care îl califică drept „pârga Asiei” ( cf. I
Cor. 16, 5) . Acesta, de asemenea, trebuie să ne ducă cu gândul la Biserica din Efes, în faţa
căreia avea rost relevarea acestei titulaturi de onoare.
Obiecţiunile sunt neconvingătoare pentru că:
a) este adevărat că doxologia îşi schimbă uneori locul, trecând de la sfârşitul epistolei ,
imediat după capitolul 14. Mai mult decât atât, unele manuscrise o omit cu desăvârşire.

15
Explicaţia acestei situaţii este următoarea : la citirile liturgice, din biserică, părţile care
interesau numai pe creştinii din Roma erau lăsate de-o parte. S-a reţinut , totuşi, doxologia
pentru a da o încheiere potrivită ciclului de pericope, cât şi pentru frumuseţea cuprinsului ei.
Această idee o întăreşte îndeosebi faptul că doxologia apare după capitolul 14, mai ales în
lecţionariile biblice.
b) în aceste capitole nu se fac concesii iudaismului, străine de atitudinea intransigentă
a Ap. Pavel. Cele spuse în aceste capitole pot fi regăsite în capitolele precedente. Astfel, cele
spuse în Rom. 15, 5-9, despre faptul de a gândi la fel unii pentru alţii (iudei şi păgâni) după
Iisus Hristos, ca “toţi laolaltă să slăvească pe Dumnezeu”, de a se primi unii pe alţii,
precum şi Hristos i-a primit ”, pentru că “Hristos S-a făcut slujitor al tăierii împrejur pentru
adevărul lui Dumnezeu, ca să se întărească făgăduinţele date părinţilor”, se găsesc în
capitolul 1, 16, unde se spune că Hristos a adus mântuire atât iudeului cât şi elinului , în cap.
9, 1-5, unde se expun motivele speranţei lui Israel şi în cap.10, 1-11, 36, unde se vorbeşte de
necredinţa trecătoare a lui Israel şi despre planul cel neschimbat al lui Dumnezeu cu poporul
Său. Pe de altă parte, capitolul 14 face corp comun cu capitolul 15, sfaturile din cap. 14 se
continuă, firesc, în cap.15.
c) pe creştinii cărora le trimite salutări, Sf. Pavel i-a putut cunoaşte în timpul
călătoriilor sale misionare. Mulţi romani au venit în Orient împinşi de cerinte diferite:
culturale, economice, politice, unde puteau cunoaste pe Apostol.
d) Aquila şi Priscilla erau iudei care, în anul 49, în urma edictului de expulzare a
iudeilor dat de împăratul Claudiu, au trebuit să-şi părăsească locuinţa şi să vină la Corint
(cf.Fapte 18, 1-3). După un timp, s-au mutat la Efes, (cf Fapte 18, 18 şi I Cor. 16, 19), iar de
acolo, după anul 54 când, murind Claudiu şi decretul său căzând în desuetudine, ei au putut
să se reîntoarcă la casele lor. Aşa se face că Apostolul le trimite salutări la Roma.
e) cât priveşte pe Epenet, într-adevăr acesta trebuie să fi fost din Asia. Acest fapt l-a
făcut pe Apostol să-l califice drept “ pârgă a ASIEI”. Dar nu înseamnă că Epenet, deşi
asiatic, n-a părăsit nicicând Asia. Probabil că zelul său misionar l-a adus până la capitala
imperiului unde Apostolul îi trimite salutări.
4. 3. Destinatarii epistolei. Aşa cum rezultă din cap.1 , 7 şi 15, destinatarii epistolei
sunt creştini din Roma. Menţiunea .... εν Ρωμη (....celor ce sunteţi în Roma) lipseşte din
codicele Boernerianus (sec. 9). Acest fapt a fost exploatat de adepţii şcolii olandeze
(Lohman, van Manen) ca să afirme că această scriere n-ar fi fost o epistolă adresată
creştinilor din Roma ci un tratat de teologie.
Cum şi de cine a fost întemeiată biserica Romei ?
Documentele profane atestă prezenţa la Roma a unei puternice colonii iudaice. Foarte
mulţi iudei fuseseră aduşi ca robi în timpul războaielor dintre ei şi romani. Cu timpul, mulţi
dintre ei şi-au recăpătat libertatea. În vremea lui Octavian August ei au obţinut dreptul de a-
şi exercita cultul în deplină libertate. La începutul sec. I erau atât de numeroşi în Roma încât
8000 de persoane s-au ataşat evreilor care veniseră din Palestina la Roma ca să conteste
înaintea Cezarului legitimitatea testamentului lui Irod cel Mare. Aceştia, ca toţi iudeii de
pretutindeni, ţineau legătura cu patria mamă.
Începuturile Bisericii din Roma se leagă de Cincizecime. În acestă zi s-au aflat la
Ierusalim “ oaspeţi din Roma, iudei şi prozeliţi “ (Fapte 2, 10). Dintre aceştia mulţi se puteau
boteza şi, întorcându-se acasă, au fost primii predicatori ai Evangheliei printre conaţionalii
lor. Mai târziu, acestui nucleu al comunităţii creştine s-au adăugat şi mulţi păgâni, îndeosebi
romani.
Biserica va creşte şi se va organiza mai ales după venirea Apostolului Pavel înlănţuit
la Roma (anul 61) şi a Sf. Petru (prima dată la sfârşitul anului 62 sau începutul anului 63, iar
a doua oară în vara anului 67, cu puţin înainte de a suferi moarte martirică). Acestei Biserici
mixte va adresa Apostolul Pavel scrisoarea sa.

16
 Că a fost adresată unor iudei, rezultă din utilizarea amplă a textelor din Vechiul
Testament şi din analizarea rostului Legii mozaice în desfăşurarea iconomiei divine.
Că a fost adresată şi crestinilor proveniti dintre păgânii Romei, rezultă din
autoprezentarea Apostolului ca “Apostol al neamurilor”, căruia i s-a încredinţat de
Mântuitorul Hristos misiunea specială de a aduce la ascultarea credinţei “toate neamurile” (1,
5) din care făceau parte şi romanii (1,6). Neamurile nu se confundă cu iudeii. După cartea
Numeri (23, 9) , israeliţii nu fac parte dintre “neamuri”.
Teologii romano-catolici pretind că Sf. Apostol Petru ar fi venit la Roma cu mult
înaintea Sf. Apostol Pavel şi că ar fi organizat şi condus personal Biserica creştină de acolo
din anul 42 până în anul 67, adică 25 de ani. În susţinerea acestei păreri aduc următoarele
argumente:
a) se spune la Faptele Apostolilor 12, 17 că Apostolul Petru, scăpând din închisoare în
mod minunat, şi-a luat rămas bun de la credincioşii din Ierusalim adunaţi în casa Mariei şi a
plecat “ in alt loc”. Acel loc, după ei, ar fi Roma.
Această părere ar fi neîntemeiată pentru că Faptele Apostolilor fiind adresate lui
Teofil cu scopul de a cunoaşte istoria activităţii celor doi Apostoli, Petru şi Pavel, era firesc,
dacă Petru era la Roma, să-i spună acest lucru pentru a-l cunoaşte personal şi a se întreţine cu
el. .Acel loc nu poate fi deci Roma. În plus, Petru scapă din închisoare nu în anul 42 ci în anul
44, anul morţii lui Irod Agripa I.
b) se spune că Sf. Petru a păstorit la Roma 25 de ani. Această afirmaţie o întemeiază
pe o afirmaţie a Sf. Iustin Martirul şi Filozoful şi pe cartea apocrifă “Actele lui Petru”.Ce
spune Sf. Iustin? La Roma fusese ridicată o statuie în cinstea zeului etrusc Semo Sanctus de
către Sextus Pompeius. Statuia descoperită în anul 1574 avea pe soclu inscripţia: “Semoni
Sancto Deo”. Citind inscripţia , Sf. Iustin (sec.II) a crezut că statuia a fot dedicată unui
oarecare Simon , mai precis lui Simon Magul. El este cel care inventează istoria conform
căreia “după înălţarea Domnului, pe timpul lui Claudiu, Simon Magul s-a prezentat
romanilor ca zeu. Cu ajutorul demonilor, el făcea fapte minunate. Romanii l-au onorat şi i-
au ridicat o statuie.”
În legătură cu acest document facem următoarele observaţii:
în afară de faptul că Sf. Iustin a identificat pe Semo cu Simon, el nu aminteşte despre venirea
lui Petru la Roma şi nici despre o confruntare cu acesta. Ba, din contră, spune că romanii l-au
onorat pe Simon Magul.
Ce spun “Actele lui Petru‘’? (sec II), spun că după plecarea lui Pavel în Spania, la 12
ani de la Înălţarea Domnului, soseşte la Roma Simon Magul şi ia în derâdere credinţa
creştinilor. Disperaţi, creştinii imploră ajutorul lui Dumnezeu. Sf Petru, care se afla la
Ierusalim, este avizat de Domnul într-o vedenie să vină în capitala imperiului. Venind la
Roma, dă luptă grea împotriva lui Simon. În cele din urmă, Simon, ajutat de puteri demonice,
încearcă să se înalţe la cer pentru a imita Înălţarea Domnului. Dar, la rugăciunea Apostolului
Petru, cade din înălţimi şi moare.
În legătură cu această lucrare amintim mai întâi că a fost şi este socotită o apocrifă. În
rândul al doilea, se contrazice: spune la început că Simon vine la Roma după plecarea lui
Pavel în Spania (an 63), iar mai târziu, afirmă că Petru vine la Roma după 12 ani de la
Înălţare (anul 42).
c) se invocă mărturia lui Eusebiu din Cezareea, care, bazându-se probabil pe scrierile
amintite, afirmă că Simon Magul a venit la Roma să-l combată.
d) se invocă mărturia lui Ieronim care, reproducând informaţia lui Eusebiu, adaugă că
Sf. Petru a condus biserica Romei timp de 25 ani. Că Sf. Petru n-a fost la Roma înainte de
anul 62, stau la îndemână următoarele argumente:
-dacă Sf. Petru ar fi fost la Roma înainte de Sf. Apostol Pavel, ar fi fost salutat de Sf.
Apostol Pavel în epistola catre Romani.

17
 -dacă Sf. Petru ar fi fost la Roma , numele său ar fi fost amintit şi în epistolele pe care Sf.
Ap.Pavel le-a scris din captivitate ( Coloseni, Filipeni, Filimon şi Evrei).

4.4. Motivele scrierii epistolei sunt următoarele:

a) să recomande cititorilor pe diaconiţa Fibe din Chenhrea ( 16, 1) pentru a fi bine primită
la Roma;
b) să pregătească terenul pentru vizita pe care le-o va face (1, 10 şi 13);
c) să catehizeze pe romani în problema legii mozaice şi a mântuirii in Hristos;
d) să-i prevină pe aceştia că în comunitatea lor pot apărea şi dezbinări(16, 17; cf.F.Ap.28,
21).
4.5. Timpul şi locul scrierii epistolei Din indicaţiile aflate în Epistolă rezultă că a
fost scrisă din Corint , în iarna anului 57-58. În susţinerea acestei afirmaţii probează
următoarele:
- Apostolul locuieşte la Caius (16, 23) care era corintean botezat de el (I Cor. 1, 14);
-recomandă pe Febe, diaconiţă a bisericii din Chenhrea ( 16, 1) la portul răsăritean al
Corintului;
-în preajma sa se află Timotei şi Sosipatru (16, 21) care l-au însoţit în a treia
călătorie misionară (F.Ap. 20, 4);
-Erast, vistiernicul cetăţii (16, 23) era, de asemenea, corintean ( II Tim.4, 20)
Sf Apostol Pavel evanghelizase teritoriul cuprins între Ierusalim şi Iliria (15, 19) şi
vrea să meargă la Ierusalim cu roadele unei colecte iniţiată în Macedonia şi Ahaia (15 , 24-
28).
4.6. Cuprinsul Epistolei Epistola este una dintre cele mai extinse şi mai bogate în
idei. Dat fiind acest lucru , Luther, exagerând, o socotea o “ Summa theologiae Pauli”.
Zicem că a exagerat pentru că deşi fiind, poate, cea mai bogată în idei, ea nu poate fi pusă în
locul celorlalte, nu le poate înlocui pe celelalte ci trebuie pusă alături de celelalte, poate
înaintea tuturor.
Epistola are 16 capitole iar textul ei poate fi împărţit astfel:
1. Prologul (1 , 1-15) în care Apostolul arată temeiul şi conţinutul apostoliei şi al predicii
sale.
2. Partea dogmatica 1, 16-11, 36) dezvoltă următoarele idei:
a) Universalitatea păcatului( 1, 16-3, 20)
b) Necesitatea universală a mântuirii( 3, 21-31)
c) Îndreptarea se realizează prin credinţă ( 4, 1-25)
d) Roadele îndreptării prin credinţă ( comparaţie între Adam şi Hristos – Adam cel nou ( 5,
1-21) Eliberarea de sub tirania păcatului ( 6, 1-23) Învierea (8, 1-39)
e) Poziţia poporului iudeu în iconomia mântuirii ( 9, 1-11, 36)
3. Partea morală (12, 1-15, 13) cuprinde următoarele sfaturi şi îndemnuri:
a) Să ducă o viaţă sfântă iar darurile de care s-au învrednicit a se împărtăşi să le folosească
spre zidirea Bisericii lui Hristos ( 12, 1-21);
b) Să se supună stăpânirii ( 13, 1-14);
c) Să trăiască în iubire şi pace cu toţi oamenii iar cei tari să poarte sarcinile celor slabi ( 14,
1-15, 13);
4. Epilogul
a) Apostolul dă informaţii despre sine, despre lucrarea misionară şi despre planurile sale
de viitor ( 15, 14-35);
b) Recomandă pe diaconiţa Febe,aducătoarea epistolei la Roma ( 16, 1-2);
c) Salută pe romani din partea sa şi a colaboratorilor săi ( 16, 3-25);
d) Doxologia( 16, 26-27).

18
 5. INTERPRETAREA EPISTOLEI CĂTRE ROMANI.
Partea dogmatică, cap.1-8.
5.1. Adresa şi salutarea (1, 1-7): “Pavel, rob al lui Hristos Iisus, chemat Apostol,
rânduit spre Evanghelia pe care a făgăduit-o mai înainte, prin Profeţii Săi, în Scripturi
Sfinte, despre Fiul Său cel născut din seminţia lui David după trup; cel dovedit (însă), Fiu al
lui Dumnezeu întru putere, după Duhul Sfinţeniei, prin invierea Lui din morţi, Iisus Hristos,
Domnul nostru…”(1,1-4)
Epistolele Sf. Apostol Pavel încep, de obicei, cu o adresă, îmbinată cu salutare , apoi
urmează o rugăciune (cuvânt de) mulţumire la adresa lui Dumnezeu şi a Domnului nostru
Iisus Hristos pentru binecuvântarea şi darurile bogate ce s-au revărsat asupra cititorilor. Aşa
începe şi epistola către Romani. Numai Epistolele I către Timotei,Tit şi Evrei fac excepţie de
la acestă regulă.
Scrierea numelui autorului la începutul unei lucrări garanta autenticitatea şi adevărul
celor scrise. Aşa au făcut la vremea lor şi profeţii Vechiului Testament.
Numele Pavel (Paulus) era des folosit în epoca apostolică. Pentru a nu se crea
confuzii, Pavel spune că este “rob al lui Iisus Hristos“. Se afla în plină epocă sclavagistă. Se
ştie că sclavul trebuia să se supună necondiţionat stăpânului său şi să-i împlinească întocmai
poruncile. Soarta lui depindea de voia acestuia. Sf. Apostol Pavel se declară rob, adică supus
întru totul al lui Iisus Hristos.
Numele Iisus provine de la cuvântul ebraic Ieşua ( prescurtat din Iehoşua) şi
înseamnă: Dumnezeu este Mântuitorul (cf. Matei 1, 21). Numele Hristos este traducerea
greacă a cuvântului ebraic Mesiah care înseamnă “cel uns”.
“Unşii ” lui Dumnezeu se numesc în Vechiul Testament preoţii şi regii pentru că la
instalarea lor în funcţie erau unşi cu untdelemn sfinţit( cf. Exod. 30, Lev.8 , 12, I Sam. 16, 13;
I Cronici 29,22). Pe baza celor spuse în Ps. 2, 2 şi de profetul Daniel (9, 25), “Unsul lui
Dumnezeu”, în înţelesul cel mai propriu al cuvântului avea să fie Mântuitorul lumii.
Sf. Apostol Pavel este rob dar şi “apostol trimis”. Termenul “Apostol “ vine din limba
greacă (de la verbul αποστελλω) şi înseamnă “trimis“. Cu acest nume au fost desemnaţi cei
12 bărbaţi pe care Mântuitorul i-a ales din mulţimea ascultătorilor Săi şi pe care, după
Învierea Sa, i-a trimis să-I predice învăţătura în toată lumea. (Mat. 28, 20). Sf. Apostol Pavel
nu era printre ei. Cu toate acestea şi el era “chemat“ şi “Apostol “ , pentru că în momentul de
răscruce de pe drumul Damascului , Domnul i-a spus “să intre în cetate şi (acolo) i se va
spune ce trebuie să facă “ (Fapte, 9, 6). În acelaşi timp îi comunică lui Anania că Pavel “Îi
este vas ales, care va avea să-I poarte numele atât înaintea popoarelor şi a regilor cât şi
înaintea fiilor lui Israel “ (Fapte 9, 15) În plus, el a fost ales de Duhul Sfânt înainte de a porni
la propovăduire. Duhul Sfânt a grăit creştinilor din Antiohia Siriei, adunaţi în biserică şi le-a
zis: “Osebiţi-mi pe Barnaba şi pe Saul spre lucrul pentru care l-am chemat “ (Fapte 13, 2, cf.
Gal.1, 15).
Apostolul este rânduit spre a face cunoscută lumii Evanghelia -vestea cea bună a
mântuirii neamului omenesc, prin Întruparea, moartea şi Invierea Fiului lui Dumnezeu.
Referitor la acest text, Sf. Ioan Gură de Aur spune: “ Prin multe lucruri arată că are
hirotonia de la Dumnezeu.( În primul rând) că acesta l-a chemat şi acesta l-a rânduit. Face
acest lucru spre a fi bine primită epistola“.
Această veste bună “a făgăduit-o (Dumnezeu) mai înainte prin profeţii Săi, în
Scripturile Sfinte“. Prin aceste cuvinte se referă la Vechiul Testament , inspirat de Dumnezeu
şi care, în felul acesta, devenise carte sfântă, de neschimbat.
Această veste bună se leagă de numele “ Fiului lui Dumnezeu, născut din seminţia lui
David“.
În multe locuri din Vechiul Testament (Ps. 2, 7; 110, 1; Isaia 23, 6; Mihea 5, 1, etc)
se spune că Mesia avea să fie Fiu al lui Dumnezeu şi Dumnezeu Atotputernic. În alte locuri

19
se vorbeşte despre naşterea Sa după trup din seminţia lui David (în Ps. 89, 37; II Sam. 7, 16;
Isaia 11,1; Ieremia 23, 5; Iezechil 34, 23). Acest fapt se împlinea prin naşterea Sa în
Betleemul Iudeii, aşa cum mărturisise şi îngerul Gavriil.(Luca 1, 32 şi 69).
Latura divină a personalităţii Sale se desprinde din mai multe însuşiri: în primul rând
din faptul că fiinţa Sa este pătrunsă de “Duhul Sfinţeniei “ ; în rândul al doilea că a fost
“înviat din morţi “. Învierea este o dovadă a faptului că El nu a fost asemenea tuturor
oamenilor care, păcătoşi fiind, erau sortiţi morţii veşnice. De aceea este numit “Domnul
nostru “, în sensul că prin moartea lui pe cruce a împăcat omenirea cu Dumnezeu şi a
eliberat-o din robia morţii iar mântuirea depinde de El. “Prin El am primit har şi apostolie ,
ca să aduc, în numele Său, la ascultarea credinţei , toate neamurile, între care sunteţi şi voi,
chemaţi ai lui Iisus Hristos“ (1, 5-6).
Apostolul are conştiinţa că de la Mântuitorul Hristos a primit harul şi apostolia,
misiunea de a aduce la ascultarea credinţei toate neamurile, inclusiv pe romani. Din acest
mod de exprimare rezultă că majoritatea creştinilor din Roma era alcătuită din foşti păgâni.
Aceştia sunt “iubiţi de Dumnezeu “ pentru că dăduseră curs chemării generale făcută
de El, pentru a se mântui. Sunt , apoi , sfinti, pentru că primiseră harul sfinţitor şi se
angajaseră să ducă o viaţă sfântă, lipsită de păcat.
“Tuturor…har şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul Iisus Hristos “(1,
7). Adresa se încheie cu o salutare. Grecii se salutau cu verbul χαιρειν =a se bucura (de ex
χαιρε, χαιρετε = bucură-te, bucuraţi-vă), iar iudeii cu formula: șalom leca = pace ţie. Sf.
Apostol Pavel combină oarecum cele două moduri de salutare, dorind romanilor “har şi pace
“ de la Dumnezeu. Prin termenul har doreşte ca asupra cititorilor săi să se reverse bunăvoinţa
cerului, darurile Sfântului Duh prin pace, doreşte ca aceştia să aibă parte de împăcarea adusă
de Mântuitorul cu Dumnezeu Tatăl.
5.2. Rugăciunea de mulţumire şi dorinţa exprimată de Apostol pentru a-i vizita
(1, 8-15). “Mulţumesc întâi Dumnezeului meu prin Iisus Hristos pentru voi toţi, pentru că
credinţa voastră se vesteşte în toată lumea…cerând totdeauna, în rugăciunile mele ca să am
cumva, prin voia Lui, vreodată, bun prilej ca să vin la voi…Că dator sunt şi elinilor şi
barbarilor, şi celor învăţaţi şi celor neînvăţaţi“ (1, 8-14).
Apostolul se simte dator să mulţumească, înainte de toate, lui Dumnezeu, pentru că
este convins că numai Dumnezeu este Acela care, conduce soarta tuturor popoarelor şi că
fără voia şi puterea Lui, creştinii din Roma nu ar fi putut ajunge în situaţia sufletească în care
se găseau atunci. Pătruns de convingerea aceasta, el numeşte pe Dumnezeu “Dumnezeul
meu“ pentru că acest Dumnezeu l-a condus şi pe el, în mod special, ca să nu se piardă “în
neştiinţa lui“. Şi cum mâna puternică a lui Dumnezeu i s-a arătat lui totdeauna prin mijlocirea
Domnului nostru Iisus Hristos, Apostolul nu cutează să înalţe niciodată mulţumiri decât prin
mijlocirea Mântuitorului.
El mulţumeşte lui Dumnezeu “pentru toţi“, de unde rezultă că nu face deosebire de
provenienţa lor iar acest gest trebuie să-i ţină în unitate.
Motivul care îl determină pe Apostol să înalţe lui Dumnezeu acest cuvânt de
mulţumire este urmatorul fapt --“ credinţa voastră se vesteşte în toată lumea“. Termenul
“credinţă“ este articulat şi exprimă , în acest loc, tezaurul de adevăruri creştine deţinute de
ei , care le călăuzeşte viaţa. Aceasta “ se vesteşte şi a devenit cunoscută în toată lumea “.
Prin termenul “lume “ ( κοσμος ) înţelege lumea greco-romană. Nu toată lumea existentă,
pentru că această noţiune era redată prin termenul “ οικουμενη “.
Vrea să-i vadă; luând martor pe Dumnezeu, îi asigură că “îi pomeneşte pururea în
rugăciunile sale”, adică ori de câte ori se roagă şi că este nerăbdător să vină la Roma. Până
acum fusese împiedicat să-şi îndeplinească acest gând.
Într-adevăr, prima dată când şi-a propus să vină la Roma, era pe când se afla la Efes
când, terminându-şi munca de evanghelizare, se purta cu gândul ca să treacă prin Macedonia

20
şi Ahaia şi să plece de aici la Ierusalim, zicându-şi că apoi “ trebuie să văd şi Roma” (Fapte
19, 21). Era în primăvara anului 57. Până în momentul scrierii epistolei , adică în primăvara
anului 58, el nu-şi putuse împlini acest gând pentru că după răscoala argintarului a trebuit să
pacifice Biserica din Corint şi să ducă la bun sfârşit colecta pentru săracii din Ierusalim.
Face acest lucru simţindu-se “dator” să vestească Evanghelia atât grecilor cât şi
barbarilor, celor înţelepţi cât şi celor neînţelepţi.
Nu ne spune de unde îi vine această datorie. Ştim , însă, din Faptele Apostolilor 26, 17
că Domnul Însuşi, când i s-a arătat pe drumul Damascului l-a obligat ca să-i predice Cuvântul
la toate neamurile, grecilor şi barbarilor, celor învăţaţi şi celor neînvăţaţi. Prin greci înţelege
popoarele civilizate din vremea respectivă iar prin barbari pe cei din afara lumii greco-
romane.

5. 3. Tema Epistolei: cuprinsul Evangheliei predicată de Apostol şi atitudinea pe care

trebuie să o aibă creştinii faţă de ea. “Căci nu mă ruşinez de Evanghelia lui Hristos pentru că
este puterea lui Dumnezeu spre mântuirea oricui care crede, a iudeului întâi şi a elinului.
Căci dreptatea lui Dumnezeu se descoperă din credinţă spre credinţă , precum este scris: iar
dreptul prin credinţă va fi viu” ( 1, 16-17).
Pe când scria Epistola, Apostolul se afla la Corint. Aici i se reproșase că predică un
Mântuitor neputincios, asemenea oamenilor, care n-a putut să se salveze de la moarte. De
aceea, ţine să precizeze că dacă unii se ruşinau de moartea înjositoare pe cruce a
Mântuitorului, el nu se ruşinează pentru că ştie că această moarte a adus mântuirea tuturor,
fără deosebire de neam şi religie. Mai întâi iudeului pentru faptul că iudeii aveau meritul lor,
ca popor ales, să ducă peste veacuri ideea mesianică şi cultul unicului şi adevăratului
Dumnezeu. Sf. Ioan Gură de Aur spune în acest sens: “Romanii erau foarte înclinaţi către
lucrurile din această lume…către bogăţie, dorinţa de stăpânire , victorii…Or, aici Pavel
trebuie să predice pe Iisus cel socotit fiul tâmplarului , cel ce a copilărit în Iudeea şi în casa
unei femei obişnuite… care a murit condamnat ca tâlharii … De aceea accentuează faptul că
nu se ruşinează de El “. Iar Teofilact adaugă: “Eu nu văd necinstea aparentă ci binefacerea
ce decurge din ea. Căci din această (necinste) cei ce cred îşi procură mântuirea”.
Mântuirea adusă în dar tuturor oamenilor se însuşeşte de fiecare om, în chip subiectiv,
în primul rând “prin credinţă “. Propoziţia : “dreptul prin credinţă va fi viu “ este preluată
din cartea profetului Avacum (2, 4). Profetul voia să spună că îndreptarea înaintea lui
Dumnezeu nu o aduce împlinirea preceptelor legii mozaice ci starea sufletească adecvată lor,
în primul rând credinţa sinceră.
Partea dogmatică (1, 18-11, 36) se poate împărţi în două secţiuni iar fiecare dintre
acestea se poate împărţi în mai multe pericope. În secţiunea întîi se vorbeşte despre:
“Mântuirea şi îndreptarea omului prin harul lui Dumnezeu şi prin credinţa în Domnul nostru
Iisus Hristos (cap. 1, 18-8, 39); în secţiunea a doua se vorbeşte despre “necredinţa poporului
iudeu “ (cap. 9, 1-11, 36).
În secţiunea întâi se dezvoltă următoarele idei:
5.4. Necesitatea mântuirii pentru popoarele păgâne (1, 18-32). “Căci mânia lui
Dumnezeu se descoperă peste toată fărădelegea …pentru că ceea ce se poate cunoaşte
despre Dumnezeu este cunoscut este cunoscut de ei….cele nevăzute ale lui Dumnezeu se văd
de la facerea lumii din făpturi …Că , cunoscând pe Dumnezeu nu l-au slăvit…ci au rătăcit în
gândurile lor …şi au schimbat slava lui Dumnezeu cu asemănarea omului celui stricăcios şi
a păsărilor …au schimbat adevărul în minciună…De aceea Dumnezeu i-a lăsat pradă unor
patimi de ocară …”(1, 18-26).
Omenirea căzuse în mari şi nenumărate greşeli, de aceea, în mod firesc , se abătea
peste cei păcătoşi mânia lui Dumnezeu. V. Gheorghiu ţine să precizeze că nemulţumirea lui
Dumnezeu nu este redată de aghiograf prin termenul Θυμος care înseamnă supărare

21
trecătoare ci prin acela de οργη care înseamnă o mânie care nu dispare. Mânia lui Dumnezeu
nu trebuie , însă, asemănată cu mânia oamenilor. Vorbind despre “mânia lui Dumnezeu“,
înţelegem că Dumnezeu, în sentimentul său de dreptate , nu poate aproba fapta cea rea şi de
aceea El îşi retrage harul său de la cel ce săvârşeşte aceasta.
Păgânii arătaseră lipsă de respect faţă de Dumnezeu. Ei nu se puteau dezvinovăţi ,
motivând că greşeala lor se datorează lipsei de posibilitate de a cunoaşte pe Dumnezeu.
Pentru că existenţa şi puterea Lui se pot deduce din existenţa lumii creată şi ţinută de EL. Şi
aceasta “ de la întemeierea lumii“. Ordinea din univers vorbeşte cu prisosinţă despre existenţa
lui Dumnezeu.
Într-adevăr, spune Teofilact, “Recunoscută este esenţa lui Dumnezeu; dar sunt
cunoscute toate cele legate de ea, adică bunătatea, înţelepciunea şi puterea”. “Firea”, zice
Origen, “fără să scoată glas, prin simpla ei vedere proclamă existenţa Creatorului”. Iar
teologul grec Trembelas zice: “Varietatea, mulţimea, ordinea, frumuseţea, armonia…
legătura tuturor părinţilor într-un tot unitar, arată cu prisosinţă existenţa Creatorului,
puterea sa nemărginită şi dumnezeirea”.
Dar, deşi l-au cunoscut, nu l-au preamărit. Pentru că, spune V.Gheorghiu, în urma
păcatului strămoşesc puterile sufleteşti ale omului s-au dezechilibrat şi dezorganizat. Ele nu
mai colaborează în chip unitar unele cu altele. Pe de o parte raţiunea îi spune omului că există
Dumnezeu, însă, pe de altă parte, sentimentul nu se mai bucura de această constatare pentru
că îl stânjenea în acţiunile sale dezordonate. În acest caz, voinţa sa nu s-a mai conformat voii
sfinte a lui Dumnezeu , nici nu l-a preamărit.
“Şi au schimbat mărirea lui Dumnezeu celui nestricăcios“, spune Sf. Ap. Pavel, “cu
asemănarea chipului stricăcios al omului , păsărilor, patrupedelor şi târâtoarelor. (1 , 23).
Apostolul face aluzie la diferite zeităţi din vremea lor. Grecii şi romanii adorau zei care în
majoritate aveau chip de om; vechii egipteni adorau zei cu chip de animale, păsări, şerpi,
crocodili, ş.a.m.d.
Origen deduce din cuvântul “au schimbat „ faptul că şi păgânii au avut cândva
noţiunea despre adevăratul Dumnezeu pe care, ulterior, au pierdut-o. El se referă, de bună
seamă, la descoperirea primordială din paradis, care, cu timpul, s-a alterat.
De aceea Dumnezeu i-a predat în poftele inimii lor “spre necurăţie…”. Deci, părăsind
pe Dumnezeu, au fost la rândul lor părăsiţi de Dumnezeu; Dumnezeu le-a retras harul cu care
îi dăruise. Astfel au ajuns la necurăţie.
Zice Trembelas: “ Dumnezeu i-a predat, adică a luat de la ei frâul harului Său…şi i-
a lăsat pe seama lor. I-a lăsat singuri, fără ajutor. Responsabilitatea înrăutăţirii stării
omului revine în întregime omului. Este ca şi cu un bolnav care nu se supune indicaţiilor
medicului iar starea sănătăţii sale se înrăutăţeşte ; responsabilitatea nu revine medicului ci
bolnavului”.
Necurăţia, pe plan moral, o vede Apostolul Pavel manifestându-se in primul rând, în excese şi
pasiuni sexuale ; în al doilea rând, în tot felul de păcate “care nu se cuvin” a fi săvârşite şi
anume: nedreptate, viclenie, lăcomie, invidie, dispreţuire a părinţilor, ceartă, ucidere, etc.
5.5. Necesitatea mântuirii pentru iudei (2, 1-11)
“Pentru aceea, oricine ai fi tu, o, omule care judeci (pe alţii) eşti fără cuvânt de
răspuns căci , în ceea ce judeci pe altul , pe tine însuţi te osândeşti …Tu care înveţi pe altul,
pe tine însuţi nu te înveţi…(2, 1-3).
În ipocrizia lor, iudeii se considerau oameni drepţi şi-şi permiteau să judece pe păgâni
pentru greşelile lor. Dar, afirmă Apostolul, vina acestora este la fel de mare ca a acelora,
pentru că fac aceleaşi fapte, poate chiar mai mari, pentru că, spre deosebire de păgâni, ei
cunosc voia lui Dumnezeu şi cred în El. De aceea, acuzând pe alţii, se acuză pe ei înşişi.

22
 “Credinţa, zice un teolog, (Godet), nu este un merit care dă dreptul cuiva să
păcătuiască fără a fi pedepsit ci este un mijloc de a învinge păcatul şi de trăi în sfinţenie.
Dacă acest fruct al ei nu există, ea este moartă”.
Pe lângă faptul că se considerau drepţi, credeau că nu vor fi supuşi judecăţii lui
Dumnezeu, ca unii care erau descendenţi ai lui Avraam. Apostolul însă ţine să precizeze că la
Dumnezeu nu este părtinire (cf.Deut.10, 17; II Cron. 9, 73; Iov 34, 19 etc), că Dumnezeu va
răsplăti fiecăruia cu dreptate ( cf. Ps. 62, 13; Proverbe 24, 72; Matei 16, 27).„Câţi au păcătuit
fără vreo lege, fără de vreo lege se vor pierde. Iar câţi au păcătuit având lege, prin lege vor
fi judecaţi.” (2, 12).
Păgânii, deşi nu au fost învredniciţi de o revelaţie specială, vor fi judecaţi după
conştiinţa lor, glasul lui Dumnezeu din om, care-l aprobă pentru fapta cea bună şi-l condamnă
pentru cea rea.
“Căci când păgânii care nu au lege, din fire fac cele ale legii , caci neavând Lege îşi
sunt loruşi lege, arată că fapta legii este scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor,
prin judecăţile lor care îi învinovăţesc sau îi apără, în ziua în care Dumnezeu îi va judeca,
prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor” (2, 14-16). Iudeii însă ,
vor fi judecaţi , în afară de această lege morală, şi după legea mozaică, legea pozitivă
descoperită lor de Moise. (2, 17-29).
“Conştiinţa, spune Trembelas, mai devreme sau mai târziu, va depune mărturia ei,
deşi pentru moment, glasul ei poate fi înăbuşit. Vine, însă, clipa, în care acest glas va
răsuna în adâncul nostru ca mii de martori…Ea este acea făclie a Domnului , care n-a
încetat nici în lumea păgână să răspândească lumina ei mântuitoare.
5.6 . Prerogativele iudeului faţă de păgân
Pentru a nu da loc la confuzii şi a nu se crede că păgânul care împlineşte doar
poruncile conştiinţei este la fel de bun ca şi iudeul care împlineşte Legea , Apostolul arată în
continuare deosebirea dintre aceştia: “ În ce, deci, constă întâietatea iudeului folosul tăierii
împrejur “ , se întreabă Apostolul. Şi tot el răspunde: Este mare în toate privinţele”. Această
întâietate i-o dă , “în primul rând faptul că lor li s-au încredinţat cuvintele lui Dumnezeu“ (3,
1-3).
Unii scriitori bisericeşti (Sf. Ioan Gură de Aur , Teodoret, Sever de Antiohia,
Icumeniu) cred că Apostolul se referă la Legea dată de Dumnezeu iudeilor prin intermediul
lui Moise.
V. Gheorghiu este de altă părere; el socoteşte că în acest caz ar fi trebuit să avem în
text cuvântul (νομος) Lege, iar nu cuvântul ( λογια ) cuvintele. Prin urmare, crede că aici
trebuie să vedem aluzie la întreaga descoperire divină pe care Dumnezeu a încredinţat-o
poporului iudeu de la Avraam, până la ultimul profet. Între aceste cuvinte sau descoperiri
divine, un loc de frunte ocupă, desigur, făgăduinţele şi profeţiile mesianice.
Apostolul introduce această prerogativă cu cuvântul πρωτον (mai întâi). Acest
numeral nu este urmat şi de un δευτερον (în rândul al doilea). Avem aici un caz de anacolută.
Şirul prerogativelor va fi continuat abia la Cap.9, 4 şi urm.
Cu toate acestea, în vremea când Apostolul scria această Epistolă , mulţi dintre iudei
nu crezuseră în Domnul. Pentru ca să nu se creadă că această necredinţă a făcut iluzorie
încrederea lui Dumnezeu în acest popor şi cu atât mai puţin să se creadă că Dumnezeu este
schimbăcios în afirmaţiile şi asigurările Sale, Apostolul precizează: “Ce dacă unii nu au
crezut? Nu cumva necredinţa lor desfiinţează credincioşia lui Dumnezeu? Să nu fie! Ci
Dumnezeu să se arate adevărat şi tot omul mincinos, după cum este scris”(3, 3-4).
Dumnezeu nu poate fi socotit vinovat nici pentru necredinţaunora dintre iudei, nici de
urgia care va veni peste ei. El nu poate fi socotit nici nedrept pentru că în acest caz ar fi
imposibil de acceptat că va fi judecătorul lumii (3, 5-6).

23
 Dar ca nu cumva aceste afirmaţii să facă pe unii cititori să exagereze prerogativele
iudeilor, revine la ideea de la început, arătând cât sunt de păcătoşi. Cele arătate le
argumentează cu texte din Vechiul Testament pe care îl citează liber. Astfel, în versetele 9-12
citând Ps. 14, 1-3, arată necredincioşia lui Israel; iar în versetele 13-18 (citând mai mulţi
psalmi: 5,10; 140,4; 10, 7, 36, 2) arată păcatele de care sunt dominaţi.
Iudeii, deci, sunt la fel de păcătoşi ca şi neamurile, iar Legea nu-i poate mântui pentru
că “din faptele legii nu se va mântui nici un trup”. Legea nu poate aduce mântuirea pentru că
era imposibil a fi împlinită în totalitatea ei şi pentru că împlinirea preceptelor ei nu aducea şi
harul izbăvitor. Ea avea rostul să aducă “cunoştinţa păcatului“, adică să facă pe oameni
conştienţi că păcătuiesc şi, eventual, să încerce ca să evite păcatul.
5.7 . Îndreptarea vine prin credinţa în Domnul Iisus Hristos ( 3, 21-4, 25)
Situaţia disperată în care a ajuns omenirea s-a schimbat prin Întruparea, moartea şi
Învierea Fiului lui Dumnezeu. “Acum”, spune Sf. Apostol Pavel, “s-a arătat în afară de Lege
dreptatea lui Dumnezeu”. Mântuirea vine, deci, prin Hristos, fără împlinirea prescripţiilor
Legii, aşa cum pretindeau iudeii şi mai târziu iudaizanţii.
Răscumpărarea oamenilor s-a făcut odată, în chip obiectiv de Mântuitorul, pentru toţi.
Îndreptarea este “ darul “ lui Dumnezeu la care sunt chemaţi să participe toţi oamenii (3, 24) .
Oamenii, însă, devin drepţi înaintea lui Dumnezeu în măsura în care colaborează cu harul
care li s-a dat. Îndreptarea nu este un proces încheiat, realizat o dată cu adeziunea de la botez
ci este un proces continuu.
Prin păcat, omul îşi pierduse libertatea spirituală, ascultase de diavol şi devenise robul
acestuia. În virtutea acestui fapt, pentru eliberarea din starea în care ajunsese, omenirea de
totdeauna a simţit nevoia de a se răscumpăra. Acest lucru îl credea realizându-se prin jertfe.
Dar satisfacţia pentru păcat adusă de oameni era insuficientă pentru satisfacerea
majestăţii nemărginite a lui Dumnezeu , ştirbită de păcat. De aceea, cele realizate în Vechiul
Testament pot fi socotite doar un simbol al celor împlinite în Noul Testament. Adevăratul
ispăşitor este Mântuitorul Hristos. Pentru că “Pe El l-a rânduit Dumnezeu jertfă de ispăşire
…spre iertarea păcatelor”(3, 25).
Credinţa în “sângele Lui” aduce mântuirea. Apostolul vorbeşte în acest loc despre
“sângele Lui “ şi nu despre moartea Lui, spune Vasile Gheorghiu, pentru că nu moartea lui
naturală ci moartea Lui sacrificată putea aduce mântuirea pentru oameni…..Trebuia să
intervină moartea violentă ca să fie satisfăcută dreptatea ştirbită de păcat iar oamenii să vadă
în aceasta un act al dreptăţii divine.
“Dacă Dumnezeu”, spune Godet, “ar fi pedepsit pur şi simplu pe cel păcătos unde ar
fi harul său? S-ar fi arătat drept dar nu şi unul care îndreaptă ; iar dacă s-ar fi limitat la
faptul de a îndrepta fără a pedepsi unde ar fost dreptatea lui? Ar fi îndreptat dar n-ar fi fost
drept”.
În urma celor afirmate, Apostolul ajunge la concluzia că “omul se îndreaptă prin credinţă ,
nu prin faptele legii” (3, 28), prin credinţa că în persoana Mântuitorului Hristos s-a împlinit
legământul lui Dumnezeu cu primii oameni de a le trimite un izbăvitor şi nu prin împlinirea
automată a prevederilor legii mozaice.
Legea, aşa cum va spune în Epistola către Galateni fiind dată de Dumnezeu este bună,
dreaptă şi sfântă. Adevărurile dogmatice şi principiile morale mijlocite de Dumnezeu prin
Moise nu pot fi desfiinţate. Întrucât ea cuprinde referiri la rolul de izbăvitor al Mântuitorului ,
crezând în El, ea nu se desfiinţează ci, din contră, se întăreşte(3, 31).
Dovada cea mai bună a îndreptării prin credinţă şi nu prin îndeplinirea anumitor
prescripţii ale Legii este patriarhul Avraam “Avraam a crezut lui Dumnezeu şi s-a socotit
(aceasta ) ca dreptate”. (4, 3).

24
 El a primit această îndreptare înainte de darea Legii chiar înainte de a se
circumcide.“Semnul tăierii împrejur l-a primit ca pecete a dreptăţii care vine din credinţa
lui, din vremea netăierii împrejur” (4, 10).
Credinţa lui puternică în Cuvântul lui Dumnezeu “l-a făcut părinte atât al celor ce
cred, netăiaţi împrejur cât şi al celor tăiaţi împrejur care urmează credinţă lui” (4, 11-12) şi,
totodată, a devenit tată “împotriva oricărei nădejdi” la “ aproape o sută de ani” (4, 18-19).

5 .8. Urmarea îndreptării prin credinţă : pacea cu Dumnezeu (cap.5, 1-11)

“Deci noi, îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru
Iisus Hristos…” (5, 1).
Prin păcatul strămoşesc omul a fost îndepărtat de la faţa lui Dumnezeu. Între
Dumnezeu şi om s-a interpus o prăpastie de netrecut iar armonia dintre Dumnezeu şi om,
dintre natură şi om, şi dintre elementele constitutive ale persoanei umane (între trup şi suflet)
s-au tulburat. Împăcarea dintre Dumnezeu şi om, dintre om şi om şi dintre elementele
constitutive ale persoanei umane s-a realizat prin moartea pe cruce a Mântuitorului Hristos.
Odată însă cu această împăcare, omul a reprimit şi harul sfinţitor, arvuna bunurilor
viitoare. Este firesc ca în această stare oamenii să se bucure. Bucuria este sentimentul firesc
al împlinirii unei datorii dar şi a dobândirii unei graţii din partea cuiva. În cazul de faţă,
bucuria este semnul distinctiv al vieţii creştine, ca urmare a dobândirii bunurilor spirituale.
“Ne bucurăm şi în suferinţe” , spune Apostolul, “ştiind că suferinţa aduce răbdare, iar
răbdarea încercare, încercarea nădejde iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui
Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt” (5, 3-5).
Necazurile la care se referă Apostolul sunt necazurile pe care le provoacă cei păcătoşi
celor drepţi , invidioşi pe curăţenia vieţii lor. De astfel de necazuri, Însuşi Mântuitorul i-a
prevenit pe Apostolii Săi (Matei 24 , 9). Aceste necazuri, aceste ispite, nu întristează pe
adevăratul creştin pentru că vede în ele mijloace de călire sufletească şi pentru că are în
vedere bunurile imense spirituale care le recompensează. Necazul duce la răbdare. Răbdarea
nu este o slăbiciune ci o virtute; rabdă şi stăruie pe calea apucată numai acela care are
credinţă puternică în Dumnezeu. În plus, răbdarea aduce încercare, adică competenţă, o mai
bună cunoaştere şi clarificare pe scara valorilor a realităţilor între care omul se mişcă.
Dacă în viaţa de toate zilele omul nutreşte multe nădejdi, dintre care unele se pot
împlini iar altele nu, nădejdea creştinului nu poate să înşele pentru că este strecurată în inimi
de Duhul lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu minte (cf. Evrei 6, 18).
Împăcarea şi toate bunurile harice sunt rezultatul filantropiei divine, a iubirii lui
Dumnezeu faţă de om, manifestată prin trimiterea Fiului Său în lume.
În viaţa de toate zilele, cei buni şi virtuoşi se bucură de stima şi respectul semenilor
lor.Părinţii şi prietenii adevăraţi, în anumite situaţii, îşi sacrifică chiar şi viaţa pentru copiii şi
prietenii lor. Iubirea lui Dumnezeu faţă de om se arată cu atât mai mare cu cât “Hristos pe
când noi eram păcătoşi , la timpul hotărât , a murit pentru păcatele noastre” (5, 5-8).
Ori, dacă Fiul lui Dumnezeu şi-a arătat iubirea sa faţă de oameni, „la timpul potrivit”,
“la plinirea vremii” (Gal. 4, 4), atunci când omenirea umplusese orice măsură a păcatului; şi
când puterile sale spirituale, întunecate de păcat nu erau capabile să înţeleagă gestul Său, „cu
atât mai mult acum, fiind împăcaţi, ne vom mântui prin viaţa Lui.”(3, 9).
Referindu-se la această afirmaţie, Origen spunea: “căci dacă atunci nu ne-a trecut cu
vederea, când eram păcătoşi şi aveam nevoie pentru mântuire de moartea Fiului Său, cu atât
mai mult acum nu ne va trece cu vederea ci ne va mântui căci nici păcătoşi nu mai suntem ,
pentru că am fost îndreptaţi prin sângele lui Hristos , nici nu mai este nevoie ca Fiul Său să
fie ucis.”
5. 9. Paralelă între Adam cel vechi şi Adam cel nou, între Adam şi Hristos (5, 12-
21)

25
 În acest context, Mântuitorul Hristos, prin care lumea se reînnoieşte, apare ca un alt
protopărinte al neamului omenesc. Astfel, “precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi
prin păcat moartea…prin harul lui Hristos se aduce îndreptarea“(5, 12).
Vorbind de greşeala primului om , de bună seamă că Apostolul vorbeşte despre
greşeala încălcării de către Adam a poruncii lui Dumnezeu în rai (Gen. 2, 17; 1-24).
Urmările acestei greşeli au fost multe şi s-au răsfrânt atât asupra trupului cât şi asupra
sufletului. Cea mai teribilă dintre acestea însă, este moartea trupească. Şi întrucât oamenii se
trag din Adam, sunt de aceeaşi fire cu el, sunt solidari cu el, moştenesc aptitudinile lui,
inclusiv păcatul săvârşit de el. Acest păcat, însă, este premiza, predispoziţia şi pentru alte
păcate, pentru păcatele personale în care el se actualizează. Pentru că şi păcatele personale nu
sunt altceva decât încălcarea voii divine.
Sf. Chiril al Alexandriei spune: “am devenit păcătoşi nu ca şi când am fi păcătuit cu
Adam; ci fiindcă suntem de aceaşi fire cu acela, pentru că avem firea cu care acela a căzut
sub legea păcatului…Firea umană în Adam s-a îmbolnăvit prin călcarea poruncii , ajungând
la stricăciune şi astfel au intrat în ea patimile”.
Motivele pentru care moartea a trecut asupra tuturor oamenilor sunt arătate în
propoziţia: εν ω παντες ημαρτον .Expresia εν ω poate fi tradusă în două feluri. Unii teologi,
îndeosebi protestanţii, traduc propoziţia aşa: “întrucât toţi au păcătuit“ , scoţând concluzia că
toţi oamenii au păcătuit în Adam personal. Teologii ortodocşi , ţinând seama de contextul în
care se spune „printr-un om a intrat păcatul în lume”, că Adam singur a greşit, traduc astfel:
“întru el toţi au păcătuit”. Întru el au păcătuit în sensul că, moştenind firea lui, moştenesc şi
păcatul.
Având în vedere aportul Mântuitorului la perpetuarea neamului omenesc, Apostolul îl
compară cu strămoşul omenirii , vede în Adam ”tipul (lui Adam) cel viitor” ( 5, 14).
Tip(τυπος ) înseamnă, de obicei, imaginea de pe o efigie care se imprimă în ceară sau
lut. Tipul redă, în mod invers, imaginea. În cazul de faţă, Adam , care a adus păcatul şi
moartea, este tipul Mântuitorului. Mântuitorul trebuie să transforme aceste realităţi în
contrariul lor; să îndrepte greşeala şi să ridice osânda.Altfel spus, Mântuitorul este arhetipul
lui Adam.
Apostolul însă nu se mulţumeşte cu aceste asemănări ci face în continuare unele
precizări: răul adus de Adam în lume nu se poate măsura cu binele adus de Mântuitorul. “Dar
nu este greşeală, zice el, cum este harul; căci dacă prin greşeala unuia cei mulţi au murit, cu
mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul lui au prisosit asupra celor mulţi”. Harul nu s-a
dat , deci, doar pentru acoperirea lipsei care-l împiedică pe om să ducă o viaţă omenească
obişnuită, ci, “a prisosit” , l-a făcut pe acesta capabil pentru moştenirea împărăţiei veşnice, l-
a adus pe acesta la starea „de dreptate”, de om drept înaintea lui Dumnezeu.
Referindu-se la această afirmaţie , Sf. Ioan Damaschin spune: “(Omul) n-a primit
doar antidotul corespunzător ci şi vindecarea, frumuseţea, cinstea şi slava, care întrece cu
mult firea noastră. Amintim că teologii protestanţi susţin că omul a rămas în starea în care
era dar Dumnezeu l-a socotit drept”. O astfel de judecată, spun teologii ortodocşi, îl arată pe
Dumnezeu nedrept , pentru că socoteşte drept pe unul care , în fond, nu este. Şi conchid
ortodocşii: Dumnezeu a socotit drept pe unul care l-a şi făcut drept cu adevărat, ştergându-i
păcatul şi nu doar trecându-l cu vederea.
Şi, întrucât iudeii susţineau că Legea s-a dat pentru a reabilita pe om înaintea lui
Dumnezeu , Apostolul , fără a trata pe larg problema Legii, spune în treacăt, că Legea n-a
uşurat starea omului ci, din contră, a agravat-o.” Iar legea”, zice el, “a intrat şi ea ca să
înmulţească greşeala iar unde s-a înmulţit greşeala, a prisosit harul ” (5, 20).
Legea s-a dat pentru conştientizarea păcatului, pentru a trezi în om conştiinţa că
păcătuieşte: şi pentru că omul fiind înclinat mai mult spre rău decât spre bine, opunându-se
opreliştilor impuse de Lege, a comis păcatul pe care aceasta îl făcea cunoscut şi îl oprea.

26
 “Legea nu s-a dat”, precizează Sf. Ioan Gură de Aur “ca să prisosească (păcatul) ci
s-a dat ca să se împuţineze şi să fie evitate greşelile dar s-a întâmplat contrariul…din cauza
leneviei celor ce au primit-o“. Dar unde s-a înmulţit păcatul , a prisosit şi harul”.

5.10. Emanciparea prin taina Botezului, de sub robia păcatului (6, 1-23)
Pentru ca afirmația Apostolului referitoare la harul prisositor să nu fie înțeleasă greşit
şi să nu fie un îndemn spre păcat, Apostolul revine asupra ei, arătând în continuare care
trebuia să fie modul de viaţă a creştinului.
“Să rămânem, deci, în păcat ca să se înmulţească harul? întreabă el. Şi răspunde:
„Nicidecum! Noi care am murit păcatului, cum vom trăi în păcat ?…Câţi în Hristos ne-am
botezat, întru moartea lui ne-am botezat” (6, 1-2 ).
Nicidecum, deci, pentru că prin botez, afundându-ne în apă, ca într-un mormânt, în
numele Sfintei Treimi, în firea omului se produce o transformare şi o reînnoire. Cel botezat
moare spiritual faţă de păcat, devine neputincios în a-l mai săvârşi şi se uneşte cu Hristos (6,
3-4).
Această unire este asemenea unei altoiri. Şi după cum mlădiţa altoită se hrăneşte din
sucul pe care-l suge din trunchiul în care a fost altoită şi împarte în viitor cu acesta soarta lui,
tot aşa şi creştinii , uniţi cu Hristos, se solidarizează şi se identifică cu El, făcându-se părtaşi
la Învierea lui (6, 5-6).
Deci, în chip firesc, omul cel nou trebuie să urmeze preceptele morale ale
Mântuitorului Hristos, să-I imite viaţa şi să înceteze a mai săvârşi păcatul. Ei nu mai sunt
robii puterilor întunecate ale păcatului. De aceea ei sunt datori să facă din mădularele lor
mădulare ale dreptăţii pentru Dumnezeu, adică să împlinească voia lui Dumnezeu (6, 7-16).

5.11..Eliberarea iudeo-creştinilor de sub jugul greu al Legii mozaice (7, 1-25)

Despre Lege Apostolul mai vorbise în cap. 3, 20, unde spunea că prin ea a venit
cunoaşterea păcatului; vorbise în cap. 5, 20 unde spunea că legea a venit ca să înmulţească
păcatul; revine asupra Legii în cap. 7 pentru a face două noi precizări: în primul rând creştinii
nu mai sunt obligaţi să respecte Legea mozaică pentru că: “au murit fără de Lege“. Apostolul
aduce ca exemplu în acest sens înseşi reglementările Legii privind căsătoria. “Femeia
măritată”, zice, “ este legată prin lege de bărbatul ei atâta timp cât el trăieşte; iar dacă i-a
murit bărbatul, este dezlegată de legea bărbatului“ (7, 2). Tot aşa şi creştinul, unindu-se
spiritual cu cel răstignit, a murit faţă de Lege, pentru a învia cu El din morţi spre a aduce
roade ale vieţii virtuoase spre slava lui Dumnezeu (7, 4). În rândul al doilea, afirmându-se că
creştinii au fost eliberaţi de sub Lege, să nu se tragă concluzia că Legea este rea şi că este
izvorul păcatelor. Apostolul întreabă: “Dar ce vom zice? Au doară Legea este păcat?
Nicidecum. Dar eu n-am cunoscut păcatul decât prin Lege. Căci n-aş fi ştiut pofta dacă
Legea n-ar fi zis: “ Să nu pofteşti! ” (7, 7).
Singura vină, deci, care se poate aduce Legii este că prin opreliştile ei a făcut cunoscut
şi a stârnit păcatul. “Legea nu s-a dat pentru a aprinde pofta ci pentru a o stinge dar s-a
întâmplat invers. În acest caz, vinovată nu este Legea ci noi” (Sf. Ioan Gură de Aur). Legea
făcea cunoscut păcatul şi, întrucât nu putea să-l îndepărteze, i-a dat motiv să existe.
(Severian de Gabala).
Mintea omului este stăpânită totdeauna de pofta împotrivirii. Cel ce îşi împlineşte
poftele trăieşte precum vrea şi nu este tulburat, însă cel ce li se împotriveşte mai aprig
primeşte asaltul lor. Nimeni nu pofteşte ceea ce are la îndemână ci pe cele interzise. De
aceea, Legea interzicând ceea ce era vătămător, a devenit pentru cei slabi motiv să dorească
şi mai mult aceasta (Sf. Chiril al Alexandriei).
Legile, prin poruncile, opreliştile şi ameninţările ei care nu erau însoţite şi de harul
necesar ca să vindece şi să-l întărească pe om, irita doar stricăciunea din acesta, precum

27
soarele irită ochiul bolnav. Deveniserăm ologi prin cădere; legea ne conducea arătându-ne
drumul cel drept pe care să mergem dar nu ne oferea şi medicamentul pentru vindecarea
ologirii, de aceea ne obliga să ne poticnim şi mai des pentru că încercările noastre de a ne
conforma îndrumărilor ei se loveau de neputinţa noastră “ (Trembelas).
Fiind expresia voii lui Dumnezeu, “Legea este sfântă şi dreaptă şi bună”. Rea este
firea omenească ce nu ascultă de lege şi săvârşeşte păcatul. Că legea este bună şi sfântă
rezultă din însăşi comportamentul omului: “Că nu săvârşesc ceea ce voiesc ci fac ceea ce
urăsc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc recunosc că Legea este bună “ (7, 12-16).
Referitor la cap.7, 14-25 s-au dat următoarele interpretări:
- Apostolul ar vorbi în numele omului supus păcatului, de dinaintea venirii
Mântuitorului Hristos şi a harului;
- Apostolul ar vorbi cu toată sinceritatea în numele Său pentru că foloseşte
persoana I singular;
- Apostolul exprimă experienţa sa de dinainte de convertire. Devenit creştin, el
evocă viaţa premergătoare convertirii sale. Alta este mărturisirea lui Pavel după minunea care
are loc pe drumul Damascului.  “Toate le pot în Hristos, cel ce mă îmbracă cu putere”
(Filipeni 1, 21), “pentru că nu mai trăiesc eu ci Hristos trăieşte întru mine” (Gal. 2, 20). Iar
“de este cineva în Hristos este făptură nouă; cele vechi au trecut iară toate s-au făcut noi”
(II, Cor. 5,17). Rezultă deci, din spusele Apostolului, că în urma păcatului strămoşesc, chipul
lui Dumnezeu din om s-a întunecat dar nu s-a distrus. Raţiunea distinge între bine şi rău;
sentimentul agreează binele şi urăşte răul; iar voinţa încearcă dar nu reuşeşte să săvârşească
binele.
5.12.. Primirea unui duh nou, Duhul lui Hristos care călăuzeşte pe creştini în
toată viaţa, le înviază trupurile şi îi ridică la rangul de fii adoptivi ai lui Dumnezeu şi
împreună moştenitori cu Mântuitorul Hristos (8, 1-39).
Dacă legea, lipsită de har, s-a arătat neputincioasă în a aduce mântuirea, acest lucru,
mântuirea, l-a realizat întruparea Fiului lui Dumnezeu. Luând un trup asemenea celui
omenesc „a condamnat păcatul în el”, prin pironirea lui pe cruce, în numele întregii omeniri
şi l-a desfiinţat. Trupul Mântuitorului a fost “asemenea“ celui omenesc pentru că era alcătuit
din aceeaşi frământătură, s-a supus aceloraşi legi , a fost tăiat împrejur, a fost răscumpărat la
templu a patruzecea zi de la naştere (Luca, 2, 24) , a fost botezat, a fost răstignit şi a murit.
Dar n-a fost identic cu trupul omenesc pentru că a fost fără de păcat” (Sf. Ioan Gură de
Aur ).
Cei “trupeşti„ (8, 5-8) cei în care domină elementul material, sunt alipiţi de cele
materiale, cugetă la ele şi săvârşesc păcatul care duce în mod fatal către moarte. Aceştia nici
nu se pot conforma voii lui Dumnezeu ci îi sunt duşmani. Nimeni nu se poate supune la doi
domni, spune Mântuitorul, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi sau de unul se va
lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Mat. 6,
24).
Cei spirituali, “cei în care locuieşte Duhul lui Dumnezeu” (8, 9) care este în acelaşi
timp şi “Duhul lui Hristos”, sunt cu totul deosebiţi. „Trupul lor este mort pentru păcat” (8,
10) iar ei, dând prioritate celor spirituale, sunt uniţi cu Hristos. Această unire cu Hristos are
mai multe urmări:
a) în primul rând au garanţia învierii şi a vieţii veşnice. “ Duhul Acelui care L-a înviat
pe Iisus din morţi “, spune Apostolul, “ va face vii şi trupurile voastre cele muritoare” (8,
11).
b) în rândul al doilea, devin fii ai lui Dumnezeu „pentru că“, zice Apostolul, “n-aţi
primit iarăşi un duh al robiei , spre temere, ci un duh al înfierii prin care strigăm: Avva!
Părinte” (8, 15-16 ). Că după cum este un duh al înţelepciunii…şi un duh al puterii …si un

28
duh al vindecării bolilor…tot aşa este şi un duh al înfierii…pe care primindu-l cineva,
cunoaşte pe Dumnezeu Tatăl , împins fiind de Duhul” (Sf. Ioan Gură de Aur).
Înfierea aceasta nu echivalează cu schimbarea naturii umane ci numai cu adopţiunea
pentru că unul este Fiul după fire al lui Dumnezeu, Mântuitorul Hristos.
Cuvântul “Avva” este un cuvânt aramaic, Apostolii l-au auzit de bună seamă, din gura
Mântuitorului Hristos. Aşa se adresa El Părintelui Său celui ceresc (cf. Mat. 11, 25-26 ;
Marcu 14 , 36; Ioan 11, 41).Aşa i-a învăţat Domnul şi pe Apostoli să se roage (cf. Mat.6, 9).
De la Apostoli, cuvântul acesta a trecut apoi în viaţa creştinilor. Dar cum cei ce nu cunoşteau
limba aramaică , nu înţelegeau sensul acestui cuvânt, Apostolul adaugă şi traducerea lui în
limba greacă Abba , ο πατη. Folosirii acestui termen i s-au dat şi alte explicaţii: „Ca să
arate justeţea (celor spuse ) s-a folosit şi de limba evreilor” (Sf. Ioan Gură de Aur). „Pentru
că , de obicei, pruncii folosesc acest cuvânt adresându-se tatălui (a folosit acest cuvânt)
pentru a arăta că încă suntem prunci în această viaţă” (Teofilact). Pentru că ilustrează ideea
că cele două părţi ale lumii antice s-au unit într-un tot în care iudeii îl numesc pe Dumnezeu
Ava iar grecii Tată, fiecare în limba sa, pentru că în Hristos Iisus nu mai este grec sau iudeu,
barbar sau scit ( Fer. Augustin). Cuvântul Ava, deci, în gura creştinului, exprimă sentimentul
filiaţiei şi al bucuriei că este fiu al lui Dumnezeu , în urma jertfei aduse de Mântuitorul
Hristos.
Şi cum în vechiul Testament se spune că “adevărul va sta în gura a doi sau trei
martori” (Deut. 19, 15), Apostolul ţine să precizeze că acest sentiment îl mărturiseşte nu
numai sufletul omului ci însuşi Duhul lui Dumnezeu. “Duhul însuşi” , spune Apostolul,
„mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu” (8, 16).
c) în rândul al treilea, creştinii devin “moştenitori ai lui Dumnezeu împreună cu Iisus
Hristos” ( 8, 17). “Precizează acest lucru pentru că este posibil ca uneori fiii să nu fie
moştenitori„ ( Sf. Ioan Gură de Aur). “Pentru că adesea şi servitorul primeşte moştenire dar
nu este părtaş cu Fiul” (Teofilact). Moştenirea împărăţiei cerurilor este urmarea jertfei
Mântuitorului dar şi a strădaniilor şi meritelor depuse de om pentru a se face vrednic de ele.
Însă harul întrece cu mult lipsurile aduse firii omeneşti de păcat, „ pătimirile vremii de acum
nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi “ (8, 18) , pentru că ”ceea ce ochiul n-a
văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit, acelea a pregătit Dumnezeu pentru
cei ce-L iubesc” (I Cor. 2, 9; Isaia 54, 3). A zis, deci, că faptul de a pătimi împreună cu
Hristos este motivul de fi slăviţi împreună cu Hristos, că este plata atâtor eforturi şi că nu
este un dar; revenind, se corectează zicând că darul lui Dumnezeu nu se măsoară cu eforturile
noastre şi că întrece cu mult valoarea lor (Didim).
Harul, spunea Apostolul, este doar arvuna celor viitoare. Slava de acum nu este decât
o umbră a celei viitoare. De aceea, acele vremuri sunt aşteptate cu dor de cei aleşi.
Făcând o paranteză, Apostolul spune că şi “ creatura, supusă deşertăciunii nu din
vina ei ci din cauza celui ce a supus-o, aşteaptă izbăvirea din robia stricăciunii , ca să fie
părtaşă la libertatea măririi lui Dumnezeu…Suspină şi împreună are dureri până acum”(8,
20-22 ) .
Natura creată de Dumnezeu era “ bună foarte “ şi era destinată slujirii omului pentru
ca acesta să-şi împlinească menirea pentru care a fost creat. Starea aceasta, însă, s-a schimbat
după căderea omului în păcat, când Dumnezeu, scoţându-l din paradis, i-a zis: “ De acum
înainte , în sudoarea frunţii tale îţi vei mânca pâinea ta” (Gen. 3, 19). Din acel moment
pământul nu şi-a dat de la sine roada lui, fertilitatea a scăzut ,animalele s-au diferenţiat între
ele şi au pierdut frumuseţea şi puterea lor iar unele dintre ele nici măcar nu s-au mai supus
omului şi, sălbăticindu-se, i-au arătat o atitudine duşmănoasă. Aşa se face că întreaga natură a
fost supusă deşertăciunii şi stricăciunii.
Cum această stricăciune a avut un început, ea trebuie să aibă şi un sfârşit. Natura
rabdă în speranţa că va fi dezlegată cândva de sub blestemul stricăciunii sub care a căzut. Iar

29
acest lucru se va întâmpla o dată cu eliberarea fiilor lui Dumnezeu. Ideea că natura va ajunge
cândva la o stare de mărire, este exprimată încă din Vechiul Testament. Profetul Isaia spune:
( 65, 17) “Iată, alt cer şi alt pământ voi face şi nu vă veţi mai aminti, nici nu vă veţi mai
gândi la ce a fost mai înainte ” (cf. Isaia 11, 6; Ps. 102, 26; II Petru 3, 13; I Ioan 3, 2; Apoc.
21, 1).
Revenind asupra ideii întrerupte, Apostolul spune că ziua izbăvirii este aşteptată, cum
este firesc, îndeosebi de aleşii lui Dumnezeu “care au deja pârga Duhului “, adica harul
Duhului Sfânt, arvuna bunurilor viitoare. Ei o aşteaptă “cu suspine ori de câte ori sunt supuşi
ispitelor ” (8, 23 ).
O “aşteaptă cu nădejde “. Or, „nădejdea nu se vede” , spune Apostolul, căci “cum ar
nădăjdui cineva ceea ce vede? (8, 24). El vorbeşte despre o mântuire “ prin nădejde” penru
că mântuirea încă nu este pe deplin realizată pe pământ. Dacă ar fi deplin realizată, aici, pe
pământ, ar fi fără sens să spună că o nădăjduieşte.
În această luptă continuă pentru dobândirea mântuirii omul se arată deseori slab.
„Cum noi nici nu ştim să ne rugăm, vine în ajutorul slăbiciunii noastre Duhul” care,
“cercetând inimile, ştie cu adevărat despre ce avem nevoie “(8, 26-27). Acest fapt îl confirmă
Sf. Ioan Gură de Aur care zice: “Să nu socotiţi că cele ce vi se par vouă că sunt folositoare
sunt, de fapt, aşa. Căci, pentru a putea deosebi acestea, avem trebuinţă de ajutorul divin.
Până într-atât este omul de slab încât nu se poate face de la sine nimic”.
Înfruntând ispitele, creştinul adevărat ştie că tot ceea ce i se întâmplă, plăcut sau
neplăcut, este spre binele său. “Ştim , zice apostolul, “că Dumnezeu pe toate le lucrează spre
binele celor ce sunt chemaţi după voia lui “ (8, 28). Referindu-se la aceste cuvinte, Sf. Ioan
Gură de Aur spunea: Când Apostolul a zis: „toate sunt spre binele omului”, s-a gândit şi la
cele ce sunt greu de suportat şi la cele ce aduc tristeţe. Chiar dacă vin asupra lui necazuri,
sărăcia, închisoarea, foamea şi moartea, nu trebuie să dispere, că Dumnezeu este puternic şi
poate îndrepta totul spre bine…Apostolul nu ne-a zis că asupra celor ce iubesc pe Dumnezeu
nu va veni nici un rău, ci toate vor fi spre binele lor, arătând că Dumnezeu va întoarce chiar
şi pe cele rele în folosul celor necăjiţi, fapt care este mai mult decât a împiedica relele să
vină sau să le înlăture dacă au venit”.
Hotărârea mântuirii aleşilor Săi a putut-o lua Dumnezeu în virtutea atotştiinţei
Sale.”Ca pe cei pe care mai înainte i-a cunoscut”, zice Apostolul,“mai înainte i-a hotărât să
fie asemenea chipului Fiului Său…, pe cei pe care mai înainte i-a hotărât, pe aceştia i-a şi
chemat; şi pe cei care mai înainte i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptat, pe aceştia i-a şi
mărit”(8,21-30).
Pe aceia pe care Dumnezeu îi ştia mai dinainte că vor colabora cu harul Său, i-a
hotărât spre mântuire. La vremea potrivită, i-a chemat să intre în legătură tainică cu Fiul Său
întrupat. Aceştia, primind chemarea , au fost îndreptaţi şi au fost dăruiţi cu mărire. Este o
mărire cu care este împodobit creştinul în momentul botezului. Plinătatea ei va fi, însă, în
viaţa viitoare.
Prin urmare, Dumnezeu cheamă la mântuire pe toţi oamenii dar numai o parte dintre
ei colaborează cu harul Său. El ştie mai dinainte acest lucru. “Cei chemaţi” sunt în concepţia
paulină cei care au răspuns efectiv chemării lui Dumnezeu.
Interpretarea unor protestanţi, îndeosebi a calvinilor, care bazează pe acest text
învătătura despre predestinaţie, desfigurează învăţătura paulină. Pentru aceştia Dumnezeu
este un suveran abuziv care pedepseşte fără motiv sau îndreaptă fără merit pe oameni. Or,
această idee nu se poate împăca cu ideea de perfecţiune şi dreptate.
Nimic nu-l poate vătăma pe omul aflat în graţia lui Dumnezeu. “Dacă Dumnezeu
este cu noi“ , spune Apostolul, “cine este împotriva noastră?” (8, 34). Întreaga iconomie a
mântuirii, faptul că pe Însuşi Fiul lui nu l-a cruţat ci l-a dat morţii pentru noi toţi (8,32) este o
dovadă a filantropiei Lui.

30
 Nimic nu-l poate depărta pe creştinul adevărat de Hristos. “ Cine ne va despărţi pe
noi de iubirea lui Hristos” ? se întreabă Apostolul. “ Necazul sau strâmtorarea sau
prigoana sau foametea sau lipsa de îmbrăcăminte sau primejdia sau sabia?”. Bunurile aduse
de Fiul lui Dumnezeu omenirii sunt comori atât de mari încât nu se pot găsi altele cu care
omul să le schimbe. Şi exclamă: “ Nici viaţa, nici moartea , nici îngerii, nici stăpânirile –
nici cele de acum , nici cele ce vor fi – nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici vreo
altă făptură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus,
Domnul nostru ” (8 , 35-39). Convingerea la care ajunge Apostolul este că nu există putere în
lume care să-l poată despărţi pe un bun creştin de Dumnezeu şi de Iisus Hristos care a arătat
atâta dragoste faţă de el.
„Moartea“, zice V. Gheorghiu, este, într-adevăr, cel mai mare pericol; viaţa este cel
mai mare bun. Pentru Dumnezeu un bun creştin renunţă la viaţa prezentă şi trecătoare
pentru cea viitoare, veşnică. “Îngerii“ la care se referă, sunt, de bună seamă, îngerii cei răi
care, în decursul istoriei omenirii s-au arătat geloşi pe starea omului. “Puterile” sunt semnele
minunate făcute de demoni; “înălţimea” este poziţia înaltă pe care i-o conferă cuiva o slujbă;
“adâncimea” este adâncul întunecat al temniţei. Nimic din acestea nu-l pot înfricoşa sau
ademeni pe creştinul adevărat pentru a nu răspunde cu iubire iubirii lui Dumnezeu.

6. INTERPRETAREA EPISTOLEI CĂTRE ROMANI.

Partea dogmatică, cap.9-11.
Partea parenetică, cap.12-16.
Cuprins. 6.1. Problema necredinţei lui Israel.
6.2. Vina poporului evreu.
6.3. Israelul lepădat în parte şi până la o vreme.
6.4. Îndatoriri generale.
6.5. Îi îndeamnă să se supună autorităţilor.
6.6. Îndemnuri speciale.
6.7. Încheiere.
6.1.Problema necredinţei lui Israel ( 9, 1-11, 36 )
În partea întâi a Epistolei, Apostolul Pavel a ţinut să arate că evanghelia este “o putere
dată de sus, de la Dumnezeu, pentru mântuirea fiecăruia care crede ” (1, 16). Spunea, apoi,
că la aceste binefaceri sunt chemaţi să participe “mai întâi iudeii şi apoi păgânii”. Era firesc
să participe mai întâi iudeii pentru că ei erau pregătiţi de veacuri, prin profeţi, pentru aceste
vremuri. Dar realitatea era alta: majoritatea creştinilor proveneau dintre păgâni iar iudeii , în
majoritatea lor, arătau atitudine duşmănoasă faţă de Evanghelie. Se cuvenea, deci, lămurită
această atitudine.
Mai întâi, Apostolul afirmă că planurile şi promisiunile lui Dumnezeu cu Israel nu
rămân iluzorii. Pentru că poporului Israel îi aparţin nu doar urmaşii lui Israel după trup ci toţi
cei ce i-au urmat credinţa. În rândul al doilea, afirmă că poporul Israel s-a lipsit , din propria-i
vină, de binecuvântările creştinismului, crezând că-şi poate crea o dreptate proprie şi că nu
are nevoie de mântuirea pe care i-o oferă Dumnezeu . Cu toate acestea, nu se poate spune că
el va rămâne pentru totdeauna în această atitudine ostilă faţă de Domnul decât până la o
vreme. În cele din urmă, Dumnezeu va întocmi în aşa fel lucrurile încât şi iudeii vor îmbrăţişa
cu credinţă mântuirea plinită de Domnul Iisus Hristos. Această parte se poate împărţi în
următoarele paragrafe:
A. Întristarea Apostolului din cauza necredinţei poporului iudeu ( 9, 1-5)
Înainte de a intra în subiect, ştiind cât de mult îl urau conaţionalii săi, inclusiv cei care
îmbrăţişaseră creştinismul (iudaizanţii ) şi ştiind că-l acuză de tot felul de păcate – îndeosebi

31
de prefăcătorie şi minciună – Apostolul face o pregătire aperceptivă, prin care vrea să le
atragă bunăvoinţa.
Îi asigură pe aceştia că nu minte şi că le spune un adevăr ( martor fiindu-i conştiinţa şi
Mântuitorul Hristos) că-i iubeşte şi că e trist şi îndurerat pentru atitudinea lor.“ Spun
adevărul”, zice , “ în Hristos , nu mint, martor fiindu-mi conştiinţa mea în Duhul Sfânt, că
mare îmi este întristarea şi necurmată durerea inimii. Căci aş fi dorit să fiu anatema de la
Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup” ( 9, 1-3 ).
Cuvântul anatema înseamnă la greci un dar adus şi pus pe altarul sacrificiilor. La
evrei, cuvântul înseamnă sacrificiu adus pe altar care, încărcat fiind cu păcatele oamenilor,
era pus spre nimicire pentru a împăca astfel mânia lui Dumnezeu. Luat în sens metonimic,
cuvântul acesta înseamnă lepădat, blestemat. Prin urmare, “anatema de la Hristos” exprimă
ideea de îndepărtare de la Hristos , pierderea bunurilor harice pentru cei de acelaşi neam.
Această iubire a Apostolului creşte nu numai la gândul că este de acelaşi neam ci şi
pentru faptul că aceştia au anumite calităţi. Şi anume:
1 - sunt israeliţi şi aparţin poporului format din acel bărbat “care a văzut pe
Dumnezeu” ( 9, 4-5 ).
2 -“A lor este înfierea” , în virtutea faptului că în Vechiul Testament se spune despre
aceştia : “ Ei sunt fiii săi ( ai lui Dumnezeu ) iar Dumnezeu este părintele lor”, în sens
teocratic ( cf. Exod. 4, 22; Deut. 14, 2 ; Ieremia 38, 1 ; Osea 11, 1 ).
3 -“ A lor este mărirea “, pentru că în mijlocul lor, prin fapte minunate a strălucit
mărirea lui Dumnezeu : au fost conduşi din ţara Egiptului de nor şi de stâlp de foc (Exod 13,
21 ş.a.) ; Dumnezeu şi-a arătat slava Sa la sfinţirea cortului mărturiei (Exod 40, 34 şi urm. ),
şi cu ocazia sfinţirii templului lui Solomon (III Regi 8, 10 şi urm. ), precum şi în alte
împrejurări ( cf. Exod 24, 16 ş.a. ).
4 -“Cu ei Dumnezeu a încheiat legăminte”, referirea făcându-se la cel cu Avraam,
Isaac şi Iacob ( Exod 2, 25; Lev. 26, 42; ) cu Moise pe muntele Sinai (Exod 15, 5 şi urm.;
Ierem. 31, 31-34; Evrei 8, 8 ).
5 -“ Lor li s-a dat Legea ” , referire făcându-se la Legea mozaică prin care cunoşteau
direct voia lui Dumnezeu ( Exod 24, 12 ; 31, 18 ).
6 -“Lor li s-a dat cultul divin “ , normele prin care jertfele lor se deosebeau de jertfele
aduse idolilor (Exod, cap.25-31 ).
7 -“ Lor li s-au dat făgăduinţele “, aluzie făcând la faptul că prin neamul lor vor fi
binecuvântate popoarele pământului (Gen. 18, 18; 22, 17 ş.a.).
8 -“ Ai lor sunt părinţii “. Dacă păgânii se mândreau cu înaintaşii lor, nu mai puţin se
puteau mândri aceştia cu patriarhii.
9 -“ Din mijlocul lor s-a născut Hristos după trup” . Din neamul lor s-a născut însuşi
Mesia ,Izbăvitorul omenirii din robia păcatului.
Reţinem , însă, că Apostolul nu continuă enumerarea în felul în care a făcut-o până
aici. Nu spune că “ al lor este Hristos” ci “ din mijlocul lor s-a născut Hristos ” , pentru că
Mântuitorul, deşi s-a născut în mijlocul lor, nu este doar al lor ci al tuturor oamenilor.
B. Credincioşia lui Dumnezeu faţă de Israelul cel adevărat ( 9, 6-33 )
Legământul făcut între Dumnezeu şi patriarhii Vechiului Testament n-a fost în zadar.
Dumnezeu rămâne totdeauna credincios legămintelor sale. Într-adevăr, nu toţi urmaşii după
trup ai lui Avraam au primit mesajul evanghelic dar nici nu l-au respins toţi. O parte l-au
primit şi au format Biserica din Ierusalim.
Spunând că nu toţi urmaşii după trup ai lui Avraam sunt şi moştenitori ai
promisiunilor făcute acestuia, Apostolul se referă la un fapt real. Avraam a mai avut şi alţi
descendenţi trupeşti dar nu toţi aceştia au fost purtători ai descoperirilor date de Dumnezeu
(Gen. 16, 1-25, 11 ) ci numai Isaac (Gen. 21, 12 cf. Gal. 4, 30 ).

32
 Dar nici toţi urmaşii lui Isaac nu s-au înscris pe linia făgăduinţelor lui Dumnezeu ci
numai Iacob (Gen. 25, 29-34; 17, 1-41). Pentru că s-a zis Rebecăi: “cel mai mare va sluji
celui mai mic , precum este scris: pe Iacob l-am iubit iar pe Esau l-am urât “ (9, 12-13 ).
Dumnezeu a iubit pe Iacob dar nu în mod arbitrar. În atotştiinţa lui, ştie cine merită
favoarea lui şi cine n-o merită. El nu face nedreptate. Nedreptate ar fi doar atunci când ar fi
preferat pe cel rău celui bun. Firul expunerii se întrerupe pentru a aduce şi alte exemplificări
în legătură cu atotştiinţa lui Dumnezeu. Mai întâi cu exemplul lui Moise căruia Dumnezeu,
ştiindu-l mai dinainte vrednic de iubirea lui, îi spune: “voi milui pe acela pe care îl
miluiesc  şi voi avea îndurare faţă de cel care am îndurare„ (9, 15). Apoi cu exemplul oalelor
făcute de olar, “ unele spre cinste iar altele spre necinste” (9, 20-21).
Dar există cazul când Dumnezeu, deşi ştie că omul respectiv nu se încadrează în
principiile Sale de conduită, nu-l pedepseşte ci-l lasă să i se opună. Este cazul lui Faraon şi al
vaselor de necinste, a acelora care s-au spurcat prin păcate. Face aceasta pentru a scoate în
evidenţă atotputernicia, bunătatea şi iubirea Sa.
Referindu-se la Faraon , mai spune: “ Că pe cine vrea Dumnezeu îl miluieşte iar pe
cine vrea îl împietreşte“ (9,18 ). “A milui” Dumnezeu pe cineva înseamnă, în acest, în acest
context, a-i oferi harul Său. “A împietri “ Dumnezeu înseamnă a-i retrage harul Său. Urmarea
acestui fapt este că omul , lipsit de harul divin, îşi împietreşte tot mai mult inima şi se
împotriveşte tot mai mult lui Dumnezeu. Icumenius interpretează acest cuvânt în sensul că
Apostolul a zis: “(Dumnezeu) împietreşte , în loc de (aşa cum era mai corect) “îl lasă să se
împietrească”.
Revenind la ideea întreruptă , Apostolul precizează încă o dată că dintre urmaşii după
trup ai lui Avraam se vor mântui doar o rămăşiţă, un număr foarte mic. Dovadă în acest sens
invocă mărturia lui Osea. (2, 25).
6.2. Vina poporului evreu (10,1-21)
Iudeii aveau, într-adevăr, ”zel pentru Dumnezeu” ,adică pentru împlinirea poruncilor
lui dar “nu după conştiinţă” adică nu era întemeiat pe o cunoaştere aprofundată a sensului şi
rostului pentru care acesta s-a dat. Astfel, neştiind că rostul legii este acela de a călăuzi către
Hristos pentru că „sfârşitul legii este Hristos“ au crezut că pot căpăta izbăvirea prin simpla
împlinire a legii. “Căutând să-şi stabilească o dreptate proprie, nu s-au supus dreptăţii lui
Dumnezeu“ (10, 1-4).
Legea mozaică privea numai viaţa pământească precum zice şi Moise: “Omul care o
va îndeplini va fi viu prin ea“. Aceste cuvinte sunt preluate de la Levitic 18, 5. Înţelesul lor
următorul: cel ce împlineşte poruncile Legii trăieşte în linişte şi pace pe pământ. Dar numai
atât; legea nu asigură şi viaţa viitoare.
Îndemnând la vremea sa pe iudei să împlinească Legea, Moise le spune că odată ce li
s-a făcut cunoscută, nu mai pot spune: “Cine se va sui în cer să ne-o facă cunoscută pentru a
o împlini” (Deut. 30, 11-14).
Îndemnând pe contemporanii săi să împlinească preceptele evanghelice, Apostolul
Pavel spunea că nimeni nu poate spune că nu le poate cunoaşte pentru că ele sunt la îndemâna
oricui, dat fiind că însuşi Fiul lui Dumnezeu le-a făcut cunoscute. “Să nu zici în inima ta“,
spune Apostolul, “cine se va sui la cer , adică să-l pogoare pe Hristos sau cine se va pogorî
în adâncime ca să-l ridice pe Hristos din morţi : aproape de tine este cuvântul, în gura şi în
inima ta. (10, 6-8).
Dar pentru mântuire, nu este îndestulătoare credinţa. “ Pentru că cu inima se crede
spre dreptate însă cu gura se mărturiseşte spre mântuire” . (10, 10). Credinţa, ca produs
interior al sufletului , trebuie concretizată, mărturisită prin fapte.
Începutul mântuirii se face prin credinţă ; credinţa însă vine din auzirea Cuvântului lui
Dumnezeu. Acest lucru – propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu se cuvine , însă, să-l facă
doar Apostolii , martorii vieţii şi activităţii Domnului , persoanele anume autorizate să facă

33
acest lucru. “Pentru că “, zice Apostolul , “ cum îl vor chema (pe Acela ) întru care n-au
crezut? Şi cum vor crede în cel despre care nu au auzit? Şi cum vor crede fără vestitor?
Dar cum vor vesti dacă nu vor fi trimişi? ” ( 10, 14-15 ).
Plin de emoţie că propovăduind Evanghelia, împlineşte o misiune sfântă, Apostolul
exclamă: “Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc cele
bune ” ( 10, 15). Cuvintele Apostolului sunt ,de fapt, cuvintele profetului Isaia (52, 7).
Inspirat, profetul vedea, plin de admiratie, venirea solilor care anunţau distrugerea imperiului
babilonic şi eliberarea iudeilor. În cuvinte asemănătoare Apostolul salută pe solii Domnului
care vestesc popoarelor eliberarea din robia păcatului.
Iudeii însă, care, în mod firesc trebuiau să îmbrăţişeze primii mesajul Mântuitorului,
nu l-au primit. Cuvântul Apostolilor însă, „care a străbătut tot pământul“, a adus la mântuire
neamurile, care au luat locul iudeilor (10, 12).
6.3. Israelul lepădat în parte şi până la o vreme (11, 1-30)
Pentru a nu se trage concluzia greşită că legământul lui Dumnezeu cu patriarhii
Vechiului Testament a fost abolit – fapt care arăta, indirect, că Dumnezeu s-a înşelat;
Apostolul ţine să precizeze că Israelul este lepădat doar în parte (11, 1-10), că atitudinea
ostilă a iudeilor a avut consecinţe binefăcătoare pentru celelalte popoare întrucât acestea au
ajuns mai curând la cunoaşterea Evangheliei (11, 11-24) şi, în sfârşit, că binecuvântările de
care s-au făcut părtaşe popoarele păgâne, îi vor determina pe iudei, ca în cele din urmă, să
îmbrăţişeze Cuvântul Mântuitorului (11, 25-36).
“ Deci, întreabă Apostolul, “oare a lepădat Dumnezeu pe poporul Său?” Şi
răspunde: “Nicidecum…N-a lepădat pe poporul Său pe care mai înainte l-a cunoscut”.
Numai că nu toţi urmaşii după trup ai lui Avraam sunt moştenitorii promisiunilor făcute lui
ci numai cei care i-au urmat credinţa. Şi după cum pe vremea lui Ilie cei mulţi se
îndepărtaseră de Dumnezeu şi slujeau idolilor şi numai “7000 de bărbaţi nu-şi plecaseră
genunchii lui Baal ”, tot aşa şi acum este o rămăşiţă aleasă prin har, adică o minoritate prin
care se împlinesc legămintele (11, 1-5).” Este aleasă prin har “, nu în sensul de predestinaţie
ci în sensul că din proprie iniţiativă a colaborat cu harul dăruit de Dumnezeu tuturor
oamenilor. Cu privire la această expresie, Sf. Ioan Gură de Aur spunea: “ întrebi de ce nu ne
facem părtaşi noi toţi de har  ? Pentru că nu voim. Pentru că harul , deşi este har, mântuieşte
doar pe acela care este dispus să-l primească ; şi nu şi pe acela care nu vrea să-l primească
şi i se împotriveşte.”
Inima celor mulţi, însă, s-a învârtoşat. Cu aceştia s-a împlinit cuvântul că “Dumnezeu
le-a dat un duh de amorţire , ochi ca să nu vadă şi urechi ca să nu audă, până astăzi” (11,
8). Această stare este urmarea retragerii de la ei a harului divin. Ochii minţii unor astfel de
oameni sunt întunecaţi de negura păcatului şi nu pot vedea în viitor; urechile lor nu mai aud
glasul lui Dumnezeu şi al conştiinţei din ei. Se afla într-o continuă toropeală duhovnicească şi
şi nu mai sunt atraşi de făgăduinţele cele de demult.
Dar nici cei mulţi nu vor fi pierduţi în totalitatea lor. Necredinţa lor a obligat pe
Apostoli să predice Evanghelia neamurilor. Necredinţa lor este de moment. Inspirat,
Apostolul prezice că în vremurile din urmă iudeii, “geloşi pe neamuri”, vor îmbrăţişa
Evanghelia. Atunci legământul cel de demult se va fi împlinit iar folosul convertirii lor va fi
nemăsurat. “ Pentru că dacă greşeala lor a fost bogăţia lumii şi micşorarea lor bogăţia
neamurilor, cu cât mai mult întreg numele lor” (11,12). Cu alte cuvinte, dacă necredinţa lor a
avut ca urmare îmbogăţirea lumii păgâne cu daruri duhovniceşti, cu câte daruri va fi dăruită
omenirea, când şi Israelul, în totalitatea lui, va deveni creştin. Argumentarea acestei idei o
face cu un exemplu din viaţa de toate zilele. “ Dacă pârga (de făină ) este sfântă, sfântă este
şi frământătura din care s-a luat; dacă rădăcina este sfântă, sfinte sunt şi ramurile“ (12, 16).
Cu alte cuvinte, minoritatea credincioasă a ajuns la sfinţenie, la sfinţenie poate ajunge întreg

34
Israelul. Dacă strămoşul lor Avraam a fost bine plăcut lui Dumnezeu, bine plăcut va fi tot
poporul.
Pentru ca creştinii proveniţi dintre păgâni să nu se trufească la gândul că s-au făcut
moştenitori ai promisiunilor făcute lui Avraam, în dauna urmaşilor săi, Apostolul le atrage
atenţia că această stare nu este definitivă şi că depinde de atitudinea lor ulterioară. Într-
adevăr, au intrat în casa lui Avraam, în felul în care “un smochin sălbatec se altoieşte pe un
măslin adevărat”. Ia aminte, “căci dacă Dumnezeu n-a cruţat ramurile fireşti, nici pe tine nu
te va cruţa” (11,21).
Partea parenetică. Se expun mai întâi îndatoririle generale ale credincioşilor apoi cele
speciale.
6.4.Îndatoriri generale (12, 1-13, 14)
1.Primul îndemn pe care-l adresează creştinilor este “ să înfăţişeze trupurile lor ca pe
o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu” (12, 1 ).
În Vechiul Testament iudeii erau datori să aducă lui Dumnezeu sacrificii de animale.
Animalele trebuiau să fie vii, integre şi să întrunească toate condiţiile pentru a constitui un
sacrificiu sfânt şi bineplăcut lui Dumnezeu. Aceste sacrificii simbolizau sacrificiul
Mântuitorului dar şi sacrificiile pe care erau îndatoraţi a le aduce fiecare dintre iudei.
Sacrificiul romanilor avea să fie viaţa continuă dusă în curăţenie , în primul rând cu trupul.
2. Să “nu se potrivească acestui veac ci să se schimbe prin înnoirea minţii. Prin
„veacul acesta” Apostolul înţelege viaţa prezentă, dominată de grijile materiale şi de plăcerile
oferite de materie. Creştinul trebuie să-şi înnoiască cugetul, să pună pe prim plan, în
preocupările sale grija de cele duhovniceşti şi de mântuirea sufletului.
3. Să fie smeriţi, “să nu cugete despre sine mai mult decât trebuie” şi să fie
“mulţumiţi de darurile primite de la Dumnezeu , după măsura credinţei fiecăruia”(12, 3).
Pentru că aceluia care are multă credinţă, Dumnezeu îi încredinţează multe daruri dar îi
impune şi multe îndatoriri.
Comunitatea creştină, Biserica, este asemănată cu un trup alcătuit din multe mădulare.
Acestea îndeplinesc câte o funcţie specifică iar propăşirea trupului depinde de colaborarea
lor. Niciun mădular nu se poate substitui trupului, nici nu poate să facă abstracţie de el.
Darurile sunt multe. Apostolul enumeră aici pe cele mai importante: darul profeţiei, darul de
a sluji cu bunăvoinţă semenilor, darul de a-i învăţa, de a-i mângâia şi altele.
4. Să nu se răzbune şi să nu răsplătească răul cu rău (12, 17-21). Nimeni nu poate să
aprecieze obiectiv gravitatea unei fapte. De multe ori omul răsplăteşte un rău cu altul mai
mare. De aceea, Sf. Scriptură (Deut. 32, 35) dă îndemnul a lăsa răzbunarea în seama lui
Dumnezeu, ca Dumnezeu să răsplătească fiecăruia după faptele sale.
Atitudinea creştinului faţă de duşmanul său nu trebuie să se răstrângă la o atitudine
pasivă, de resemnare. Creştinul este îndatorat de legea iubirii să ia faţă de duşmanul său o
atitudine activă, binevoitoare, pentru a-l face să regrete fapta cea rea şi să şi-l apropie. “Deci,
dacă duşmanul tău este flămând, hrăneşte-l iar dacă este însetat, adapă-l”. Acestea sunt
faptele milosteniei trupeşti pe care le recomandă şi Mântuitorul.
Ştiind că nu toţi oamenii pot să facă astfel de acte , că mânia le tulbură cugetul,
Apostolul face pogorământ şi-i îndeamnă să facă binele, chiar din alte motive, decât cele
fireşti. “Căci făcând acestea, (adică spuse mai înainte) cărbuni de foc vei aduna pe capul
lui.”
6. 5. Îi îndeamnă să se supună autorităţilor (13, 1-7)
“Tot sufletul să se supună autorităţilor celor mai înalte căci nu este autoritate decât
de la Dumnezeu”(13, 1).
Pentru a subzista şi mai ales pentrua prospera, o societate are în primul rând de
ordine. După cum în natură, ca şi în univers, domneşte ordinea, tot aşa trebuie să domnească
şi în societate. Fiind principiul binelui şi progresului, ordinea vine de la Dumnezeu iar cei

35
care slujesc ordinea sunt puşi să facă aceasta, indirect, de Dumnezeu. De aceea, spune
Apostolul, “cel ce se opune autorităţilor, se opune ( indirect) lui Dumnezeu care a instituit-
o“.
În mod concret, a respecta cineva autoritatea înseamnă a-şi îndeplini îndatoririle faţă
de stat, exprimate de Apostol prin cuvintele: “Plătiţi tuturor datorile, celui cu darea, dare;
celui cu vama, vamă; celui cu frică, frică; celui cu onoarea, onoare” (13,7).
Apostolul îi mai învaţă să arate iubire (13, 8-14). Încheind şirul îndatoririlor generale,
Apostolul conchide: “Nu rămâneţi nimănui datori cu nimic” (13, 8). Să săvârşească binele
dictat de omenie şi bunul simţ. Dacă rămâne totuşi, o îndatorire, aceasta este îndatorirea
creştinilor “de a se iubi unul pe altul“. Nu este o poruncă nouă. A fost formulată la vremea sa
şi de Mântuitorul (Matei 22, 34-40).
6.6. Îndemnuri speciale (14, 1-15, 3)
1. Să arate îngăduinţă faţă de cei slabi în credinţă. „Primiţi pe cel slab în credinţă fără
să-i judecaţi gândurile” (14, 1). „ Slabi în credinţă“ sunt numiţi iudaizanţii care nu aveau
încredere deplină în izbăvirea adusă de Mântuitorul şi pentru a fi mai siguri de aceasta,
respectau opreliştile puse de legea mozaică la mâncare şi sărbători. Aşa de exemplu: “ unul
crede că poate mânca orice însă cel slab mănâncă legume. Cel ce mănâncă să nu
dispreţuiască pe cei ce nu mănâncă iar cei ce nu mănâncă să nu judece pe cei ce mănâncă”.
“Slabi în credinţă” erau şi cei proveniţi dintre păgâni, care evitau cu orice preţ carnea-
îndeosebi cea provenită de la jertfele aduse idolilor , pentru a nu se întina în vreun fel.
Aceştia nu reuşiseră să înţeleagă că idolii n-au existenţă reală, că încrederea în jertfa
Mântuitorului aduce mântuirea.
De dragul armoniei în Biserică, Apostolul instituie principiul de a nu judeca nimeni pe
aproapele său, judecata rămânând s-o facă Dumnezeu. Acelaşi principiu este valabil şi în
ţinerea sărbătorilor.
2. Îndatorirea de a nu face sminteală fraţilor. “Să nu ne mai judecăm unii pe alţii ci
mai degrabă judecaţi aceasta: să nu daţi fratelui prilej de poticnire sau de sminteală” (14,
13).
Această îndatorire o formulase Mântuitorul când prevenea pe ascultători că mai bine îi
este celui ce scandalizează pe cei mici şi slabi să-şi atârne o piatră de moară de gât şi să se
arunce în mare“. Îndatorirea aceasta privea îndeosebi „pe cei tari” care, cu libertatea lor
puteau scandaliza pe fraţii lor.
3. Un îndemn asemănător, pe linia celor spuse mai înainte, “Cei tari să se poarte cu
bunăvoinţă faţă de cei slabi” (15, 1-13).
6.7. Încheiere (15, 14-16, 27).
1.Arată care sunt raporturile sale cu Biserica Romei (15, 14-21). Deşi nu le predicase
romanilor Evanghelia, el îi consideră ca revenind sferei lui, ca unuia ce avea menirea să
predice neamurilor.
2. Recomandă pe diaconiţa Fibe şi pe ceilalţi fraţi care o însoţesc. Trimite de obicei
salutul său şi al colaboratorilor (16, 1-2).
3. Epistola se încheie cu o doxologie la adresa lui Dumnezeu (16, 25-27).

7. EPISTOLA I CĂTRE CORINTENI

36
 7.1.Autorul şi autenticitatea epistolei. Din cele mai vechi timpuri, epistola a fost
pusă pe seama Sfântului Apostol Pavel. Pentru autenticitatea ei se aduc următoarele
argumente:
A. Interne : a) Numele Apostolului este scris atât la începutul cât şi la sfârşitul
epistolei. (I , 1: Pavel, chemat apostol al lui Iisus Hristos, prin voia lui Dumnezeu şi Fratele
Sostene”; XVI, 21: “ Salutarea cu mâna mea , Pavel ” ).
Îşi pune la începutul epistolei, numele alături de numele lui Sostene, probabil pentru
faptul că fostul conducător al sinagogii din Corint (F. Ap. 18, 17) care se bucura de mare
autoritate printre corinteni, se convertise la creştinism.
b) Limba, stilul şi ideile sunt pauline. Paulină este preocuparea pentru promovarea
vieţii morale (I Cor. 5, 1-6 , 23 ; Rom. 1, 18-27);pentru unitatea Bisericii ( I Cor.3, 3-15 ;
Gal.2, 12; Efes 2, 14); pentru săvârşirea în ordine a cultului (I Cor. 11, 4-22 ; I Tim 2, 8-15 ).
Paulină este(sunt) hristologia, soteriologia, eshatologia. Paulină este grija pentru creştinii
săraci din Ierusalim ( II, Cor. 16, 1-4 ; Rom. 12, 13 ; II, Cor.8, 10-11 ; Gal.2, 10). Paulin este
tonul cu care abordează problemele.
c) Informaţiile pe care le cuprinde epistolareferitor la viaţa şi activitatea Sf. Apostol
Pavel concordă cu cele pe care le avem în acest sens în Faptele Apostolilor. Astfel : În I Cor.
1, 14 le spune: “ Mulţumesc lui Dumnezeu că pe nimeni altul n-am botezat afară de Crispus
şi pe Gaius”. Acest lucru este confirmat în F.Ap. 18, 8: “ Dar Crispus, mai marele sinagogii,
a crezut în Domnul împreună cu toată casa sa.” În I Cor. 3, 6 se spune: “ Eu am sădit,
Apollo a udat dar Dumnezeu a făcut să crească.” Acest lucru este confirmat în F.Ap. 18 , 27-
28 : “ Şi voind (Apollo) să treacă în Ahaia, l-au îndemnat fraţii şi au scris ucenicilor să-l
primească. Şi sosind (în Corint) , a ajutat mult cu harul celor ce crezuseră, căci cu tărie şi în
faţa tuturor , el înfruntă pe iudei dovedind că Iisus este Hristos.
B. Externe. a) Epistola este citată de către Părinţii Apostolici. Clement Romanul, în
prima epistolă pe care o adresa Corintenilor , face referire directă la această epistolă pe care o
consideră inspirată când zice: “ Citiţi epistolele Fericitului Pavel . Într-adevăr, inspirat v-a
scris acela despre mine, despre Chefa şi despre Apollo, pentru că voi şi atunci provocaţi
certuri şi dezbinări “. Este citată de Policarp cand zicea Filipenilor :” Nu ştiţi că sfinţii vor
judeca lumea, cum ne învaţă Pavel? “ (aluzie la cap. 6.1 şi urm.) . Este citată deseori de Sf.
Ignatie în epistola către Magnezieni, de Atenagora, de autorul epistolei către Diognet, de
epistola lui Varnava, Învăţătura celor 12 Apostoli, Păstorul lui Herma.
b) Este menţionată în fragmentul Muratori. Autorul fragmentului zice că Apostolul le-
a scris Corintenilor de 2 ori “propter correptionem “.
c) Textul ei este cuprins în traducerile cele mai vechi ale Sfintei Scripturi, în
traducerea latină şi cea siriacă -Pechito.
d) În afară de Părinţii şi scriitorii bisericeşti de mai târziu, epistola a fost cunoscută şi
utilizată în scrierile lor de către ereticii din sec. II: Marcion, Vasilide, Heracleon, Ptolemeu,
Ofiţii, ş.a.
Aceste mărturii atât de timpurii au făcut ca epistola să fie considerată paulină şi
alcătuirea ei să nu fie împinsă în sec.II, aşa cum au făcut criticii moderni cu alte epistole
pauline.Au existat totuşi critici care i-au negat autenticitatea. Între aceştia amintim în sec.
XIX pe Bruno Bauer, A. Lohman, R. Steck şi D. Völter, combătuți de Th. Zahn.
7. 2. Adresanţii epistolei. Epistola este adresată “Bisericii lui Dumnezeu din Corint”(1, 2)
Corintul a fost unul dintre cele mai populate , mai prospere şi mai vestite oraşe din
antichitate. Dar ca în cazul tuturor cetăţilor vechi , aşezate la încrucisarea căilor comerciale şi
pe locuri strategice, istoria sa a fost foarte tulbure. În anul 146 î. Hr. a fost dărâmat până în
temelii de către romani. Peste aproape o sută de ani (cca 49 î. Hr.) Caius Iulius Caesar îl
reface ca pe o „ lumină a întregii Grecii ” , transformându-l în colonie romană. În onoarea lui
Caius Iulius Caesar, oraşul va purta numele de Colonia Iulia Corinthus.

37
 La anul 27 î.Hr. împăratul Augustus îi acordă noi privilegii economice şi politice şi-l
ridică la rangul de capitală a provinciei senatoriale Ahaia. În scurtă vreme, Corintul se reface
şi îşi redobândeşte vechea splendoare şi bogăţie.
La Corint, însă, viaţa morală a cetăţenilor lasă mult de dorit. “Κορινθιαζεσθαι”= a
trăi ca la Corint , însemna pe vremea de atunci a trăi în lux şi desfrâu. Pe Acropolisul din
Corint se afla cel mai vestit templu al zeiţei Afrodita unde peste 1000 de preotese ridicaseră
prostituţia la rangul de cult religios.
În acest oraş vine Sf. Ap. Pavel în timpul călătoriei a doua misionare, spre sfârşitul
anului 50 sau la începutul anului 51. Apostolul este găzduit de familia lui Aquila şi Priscilla,
iudei care veniseră de curând din Italia, în urma edictului împăratului Claudius ca toţi iudeii
să părăsească Roma. El îşi câştigă cele necesare traiului lucrând corturi alături de Aquila şi
Priscilla ( Fapte 18, 1-3). În zilele de sâmbătă mergea la sinagogă unde predica pe Domnul.
( I, Tes.2,9).
Dar peste scurt timp, mulţi iudei s-au ridicat împotriva lui şi a învăţăturii evanghelice;
ei au reuşit chiar să şi însceneze o revoltă împotriva lui. Atunci Apostolul a fost nevoit să
părăsească adunările religioase ale comunităţii iudaice şi să-şi îndrepte predica spre păgâni.
De acum înainte el adună pe ai săi în casa prozelitului Titus Justus care era aşezată lângă
sinagoga iudeilor. Între cei care-l urmează se aflau Aquila şi Priscilla, Crispus, mai marele
sinagogii împreună cu toată casa sa, Sostene, Caius, ş.a.
Păgânii primesc cu bucurie cuvântul evangheliei. Acest lucru ca şi faptul că Domnul i
se arată în vis spunându-i: “ Nu te teme ci grăieşte şi nu tăcea pentru că Eu sunt cu tine şi
nimeni nu va pune mâna pe tine ca să-ţi facă rău pentru că în cetatea aceasta am popor
mult”, au încurajat pe Apostol şi l-au făcut să stea în Corint un an şi şase luni.
În cele din urmă iudeii se hotărăsc să pună capăt activităţii Sf. Ap. Pavel. În
acest scop ei îl prind şi îl duc înaintea proconsulului Gallion, învinuindu-l că îndeamnă pe
oameni să cinstească pe Dumnezeu într-un fel potrivnic legii mozaice. Proconsulul însă,
nevoind să se amestece în chestiuni religioase care îi depăşeau competenţa, i-a alungat
spunând: “ De s-ar fi săvârşit vreo nedreptate sau vreo faptă rea, o, iudeilor, v-aş fi suferit
după cuviinţă. Dar devreme ce este vorba despre nume, despre învăţătura şi despre Legea
mozaică, toate acestea vă privesc pe voi înşivă pentru că eu nu vreau să fiu judecător peste
ele”. În acelaşi timp, a eliberat pe Sf. Pavel , garantându-i libertatea şi ocrotindu-l ca pe un
cetăţean roman. Numai Sostene, mai marele sinagogii, a plătit prietenia sa cu Apostolul
pentru că în semn de nemulţumire , iudeii l-au bătut chiar în faţa tribunalului ( Fapte 17, 12-
16 ) . Ulterior şi Sostene s-a convertit la creştinism şi a devenit colaboratorul Sf. Pavel ( I
Cor. 1, 1).
Gallion era fratele filozofului Seneca. O inscripţie descoperită în Boetia îl numeşte
“binefăcător” fapt care înseamnă că guvernământul lui în Ahaia a lăsat frumoase amintiri.O
inscripţie descoperită în localitatea Delfi , acum aproape un secol, ne informează că el
conducea Ahaia în prima jumătate a anului 52. Această informaţie lasă loc presupunerii că
proconsulatul său în această provincie a început în primăvara anului 51.
Pentru a-şi arăta recunoştinţa faţă de Dumnezeu care l-a scăpat, în chip neaşteptat din
mâinile duşmanilor săi, Apostolul ia asupra sa votul Nazireatului şi peste puţin timp pleacă la
Ierusalim ca să-l îndeplinească.
Biserica din Corint era alcătuită din grupuri de oameni foarte diferite. Cuprindea iudei
şi păgâni, greci şi romani şi pe reprezentanţii altor naţionalităţi din imperiu, oameni simpli şi
învăţaţi, bogaţi şi săraci.
Primele lăcaşuri de cult au fost sinagoga, casa lui Aquila şi Priscilla şi casa
prozelitului Titus Justus. Acestora li se adaugă cele din Chenhrea şi din restul provinciei. În
aceste lăcaşuri de cult se adunau creştinii în ziua întâi a săptămânii să asculte cateheza, să ia
parte la Sf. Euharistie şi la agape.

38
 7.3. Motivele şi scopul scrierii epistolei
În comunitatea din Corint se iscaseră dezbinări, viaţa morală lăsa încă de dorit, nu era
păstrată atitudinea cuvenită în timpul Sfintei Euharistii şi al agapelor şi se dădea o atenţie
exagerată harismelor, neglijându-se virtuţile cu adevărat mântuitoare: credinţa, nădejdea şi
iubirea.
Aceste probleme, ca şi dorinţa de a continua catehizarea corintenilor, îl fac pe Apostol
care era reţinut de activitatea misionară în alt loc, să scrie această epistolă.
Epistola avea deci menirea să înlocuiască predica orală a Apostolului, să mustre pe cei
rătăciţi, să încurajeze pe cei buni, să lămurească problemele de dogmă, morală şi cult şi să
arate corintenilor toată grija, iubirea şi încrederea sa de părinte.
7.4. Timpul şi locul scrierii epistolei
Pe vremea când scria această epistolă, Apostolul se afla în Efes, având de gând să
petreacă aici până la Rusalii (16, 8) apoi să vină prin Macedonia la Corint unde avea să
ierneze (16, 5).
În Efes a petrecut 2 ani şi 3 luni (F.Ap. 19, 8, 10, 23). A părăsit acest oraş în urma
răscoalei argintarului Demetrius. Din Efes a trecut prin Troas în Macedonia şi de aici în
Iliria unde a petrecut iarna anului 57-58 (F.Ap.20, 1).
Dacă vara şi toamna anului 57 le-a petrecut în Macedonia şi Iliria (cf. Rom. 15, 19),
atunci timpul de 2 ani şi 3 luni pe care Apostolul l-a petrecut în Efes, ţine din iarna anului 54-
55 până în primăvara anului 57.
Aşadar, din primăvara anului 57 înainte de Rusalii, Apostolul scria această epistolă,
din Efes. 7.5. Cuprisul epistolei:
Prologul (1, 1-9) în care aflăm numele autorului, al adresanţilor, salutarea
introductivă.
Partea I : Combaterea diferitelor abateri : (cap. 1, 10-6, 20)
- combaterea dezbinărilor (1, 10-4, 21)
- combaterea incestuosului (cap.5)
-combaterea obiceiului creştinilor de a se judeca înaintea păgânilor (6, 1-11)
- combaterea desfrâului (6, 12-20 ).
Partea a doua : Lămuriri asupra unor nedumeriri exprimate de corinteni (7-15)
1) lămuriri referitoare la raportul dintre căsătorie şi feciorie( cap.7 ).
2) lămuriri referitoare la idolotite (cap.9-10).
3) lămuriri referitoare la ţinuta pe care trebuiau s-o aibă la cult (11).
4) lămuriri referitoare la harismele şi virtuţile teologice (12-14).
5) lămuriri referitoare la învierea trupurilor (cap.15)
Epilogul (cap.16): Sfaturi, veşti, binecuvântarea şi finalul epistolei

Interpretarea epistolei 1 Corinteni, combaterea diferitelor abateri.

Cuprins. 8.1 Prologul
8.2 Combaterea dezbinărilor.
8.3 Combaterea incestuosului
8.4. Combaterea obiceiului unor creştini de a se judeca înaintea tribunalelor păgâne
8.5. Combaterea, în general, a desfrâului

8.1 Prologul : “ Pavel, chemat apostol al lui Iisus Hristos , prin voia lui Dumnezeu,
şi fratelui Sostene, Bisericii lui Dumnezeu care este în Corint, celor sfinţi în Iisus Hristos (I,
Cor. 1, 1-2 ).
Apostolul îşi scrie ca de obicei numele la începutul epistolei şi precizează că este
„chemat de Iisus Hristos”. Face acest lucru pentru a combate pe aceia care îi contestau
apostolatul. De altfel, apărarea apostolului este unul din motivele majore care au dus la

39
alcătuirea atât a primei cât şi a celei de-a doua epistole către Corinteni. Îi contestau
apostolatul îndeosebi iudaizanţii geloşi pe succesul său misionar. Asociază numelui său
numele lui Sostene, probabil festiv “ mai marele sinagogii din Corint” ( Fapte, 18, 17), care
se convertise între timp şi era unul dintre însoţitorii lui Pavel , pentru a arăta că rândurile
scrise nu sunt doar gândurile sale ci gândurile întregii Biserici. Se adresează “celor chemaţi
sfinţi” adică tuturor creştinilor , în virtutea faptului că toţi creştinii sunt consacraţi lui
Dumnezeu şi meniţi ca prin virtute să realizeze sfinţenia. Noţiunea nu este nouă . Este
folosită în Vechiul Testament pentru a desemna poporul ales.
Salutul “ har şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru de la Domnul Iisus Hristos este
comun şi altor epistole. Le doreşte corintenilor să aibă parte de harul lui Dumnezeu şi de
armonie între ei. Le doreşte “pacea care izvorăşte din har” spune Sf. Ioan Gură de Aur . Le
doreşte pace, precizează Teofilact “ pentru că erau în ceartă şi dezbinaţi între ei”.
Ele vin de la Dumnezeu care-şi arată astfel în lume calitatea de tată şi stăpân al ei.
Din prolog face parte şi „mulţumirea“ adusă de Apostolul lui Dumnezeu pentru
corinteni ( 1, 4-9 ) pentru faptul că i-a dăruit cu harisme diferite. “Mulţumesc totdeauna
Dumnezeului meu pentru voi, pentru harul lui Dumnezeu dat vouă în Hristos Iisus. Căci întru
El v-aţi îmbogăţit întru toate…încât nu sunteţi lipsiţi de nici un dar…”
Corintenii îi creaseră Apostolului probleme, îl mâhniseră. Cu toate acestea , Apostolul
nu ezită să aducă mulţumiri lui Dumnezeu pentru ei. Face aceasta la gândul că “ mai întâi
trebuie să mulţumim lui Dumnezeu” Sf. Ioan Gură de Aur. În rândul al doilea, pentru că
corintenii se bucurau cu adevărat de darurile divine şi nu erau cu nimic mai prejos decât
creştinii altor comunităţi. Apostolul face această remarcă pentru faptul că corintenii preţuiau
în mod exagerat harismele. Pe Apostoli îi catalogau după numărul harismelor cu care erau
dăruiţi. Se înţelege că cei ce cultivau harisma oratoriei erau preţuiţi mai mult decât cei care n-
o cultivau. Susţineau, apoi, că harisma există numai în Bisericile întemeiate de adevăraţii
Apostoli.
Sf. Pavel subliniază, deci, faptul că corintenii “ nu sunt opriţi dela nici un dar “ pentru
că el, Apostolul lor, este un Apostol autentic. Sublinierea bogăţiei corintenilor “ în tot
cuvântul şi în toată cunoştinţa” , adică în auzirea şi aprofundarea sensului evangheliei trebuie
pusă în legătură cu polemica dusă împotriva grupării care considera “ înţelepciunea” – în
sensul laic al cuvântului- ca element necesar al predicii (pe care-l vedeau absent din predica
Apostolului) şi care cultiva o anumită gnoză, care nu era decât un gnosticism embrionar în
sânurile Bisericii.
8.2 Combaterea dezbinărilor.(I 10-4, 20). “Vă îndemn, fraţilor …ca toţi să vorbiţi
la fel şi să nu fie între voi dezbinări…Că mi-a venit ştire prin cei din casa Kloei , că la voi
sunt certuri…şi unii zic că sunt ai lui Pavel, alţii ai lui Apollo, alţii ai lui Petru şi alţii ai lui
Hristos” (1, 10-12) .
De la plecarea Apostolului din Corint trecuseră aproape patru ani (52-56). Părăsise
Corintul împreună cu Aquila şi Priscilla şi venise la Efes. De aici şi-a continuat , singur,
drumul, prin Cezareea Palestinei , la Ierusalim unde a stat de sărbători. De aici a venit la
Antiohia, a trecut prin Tars şi prin localităţile unde întemeiase comunităţi: prin Derbe, Listra,
Iconiu, Antiohia Pisidiei, a trecut prin Galatia şi s-a oprit la Efes unde a desfăşurat o bogată
activitate misionară. Aici era la curent cu tot ceea ce se întâmplă în comunităţile întemeiate
de el iar când era nevoie de intervenţia sa pentru limpezirea anumitor probleme, scria
epistole.
În cele din urmă el află că la Corint se iviseră dezbinări. Aici sosise iudeul alexandrin
Apolo care demonstra iudeilor în grai profetic că Iisus este adevăratul Mesia, cel prezis în
Sfânta Scriptură (cf. Fapte 18, 24-28). El cunoscuse mai înainte doar botezul lui Ioan,
trecând însă prin Efes, fusese catehizat de Aquila şi Priscilla. Predica lui plăcuse îndeosebi

40
păgânilor pentru că le vorbea în graiul retorilor şi al filozofilor elini , grai pe care-l învăţase în
Alexandria, patria speculaţiilor filozofice şi a sincretismului religios.
Activitatea misionară a lui Apolo la Corint a avut şi unele rezultate neaşteptate:
anumiţi creştini au fost captivaţi atât de cunoştinţele sale biblice şi filozofice şi de talentul său
oratoric încât îl socoteau mai presus de oricare alt misionar creştin şi îşi ziceau cu mândrie: “
ai lui Apolo” . Ei se considerau chiar un fel de elită intelectuală între ceilalţi credincioşi –
poate că îi şi dispreţuiau pe ceilalţi creştini – şi estimând peste măsură valoarea retoricii şi a
filozofiei eline, le socoteau necesare în procesul desăvârşirii şi de aceea încercau să le
introducă şi în cateheza creştină.
Desigur, intentia alcătuirii acestei grupări, ca şi susţinerile ei , nu trebuie puse pe
seama lui Apolo pe care Apostolul Pavel îl stima ca pe un frate iubit (I, Cor. 18, 12).
În Corint sosiseră, de asemenea, şi câţiva predicatori iudei care, plini de invidie pe
succesele misionare ale Sf. Ap. Pavel, încercau să-l discrediteze contestându-i apostolatul şi
declarând că recunosc ca autentică numai autoritatea Sfântului Petru şi a celorlalţi Apostoli .
Deşi Sf. Petru nu fusese la Corint, numele său era cunoscut în toate Bisericile. Aceştia se
intitulau cu emfază “ ai lui Petru” .
Ca să combată aceste tendinţe greşite, alţi corinteni relevau demonstrativ numele şi
autoritatea Sf.Ap. Pavel, întemeietorul comunităţii din Corint, zicându-şi “ai lui Pavel „.
Situaţia aceasta era întregită de a patra tendinţă greşită a corintenilor care pretindeau
cu trufie că aparţin nemijlocit lui Hristos şi că ar fi uniţi printr-o legătură mai intimă cu El şi
mai directă decât aceea care ar trece prin Apostoli şi se intitulau “ ai lui Hristos”.
Această atitudine, spune Apostolul, este neîndreptăţită, pentru că unul fiind Hristos,
întemeietorul Bisericii, una trebuia să fie şi cei ce cred în El, Biserica. Deşi întemeietor al
Bisericii, Apostolul n-a legat Biserica de persoana sa. De aceea se întreabă : “ Oare s-a
împărţit Hristos ? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau aţi fost botezaţi în numele
lui Pavel? Mulţumesc lui Dumnezeu că pe nici unul dintre voi n-am botezat, decât pe
Crispus şi pe Gaius. ( I, 13-14).
“ Nu cumva prin botezul lui Pavel aţi primit harul?” parafrazează Teofilact. “Nu
cumva intervenţia oamenilor a adus iertarea păcatelor ?” Neîntemeiată este această atitudine
şi pentru faptul că el, Pavel, n-a botezat decât câteva persoane. Comentând aceste cuvinte,
Fotie spune: “Mulţumesc ……că nebotezând, nu am dat motiv …să se alcătuiască în jurul
meu cerc de ucenici…că nu mi-am făcut nume de învăţător “. Apoi Apostolul adaugă:
“Căci Hristos nu m-a trimis ca să botez ci să binevestesc; dar nu cu înţelepciunea
cuvântului ca să nu rămână zadarnică crucea” ( I, 17 ).
Apostolul are conştiinţa că a fost trimis în primul rând să predice cuvântul lui
Dumnezeu. Botezul este o urmare firească a ascultării predicii. Botezul fără iniţiere în tainele
creştine, pentru oamenii maturi, este de neconceput.
Această predică o face în grai simplu pentru a nu atrage atenţia oamenilor asupra
cuvântului său şi a o lăsa să se îndrepte către cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că, remarcă
Icumenius: “Dacă Apostolii ar fi predicat, ( folosindu-se ) de înţelepciunea oamenilor, unii
duşmani ai Bisericii ar fi putut să spună că oamenii au fost convinşi nu de puterea lui
Hristos ci de puterea cuvântului Apostolilor “.
Nu s-a folosit de înţelepciunea lumii, ştiind că “Dumnezeu a socotit nebună
înţelepciunea lumii acesteia”(I, 20). Această afirmaţie este îndreptată împotriva adepţilor lui
Apolo care caută să toarne filozofia păgână în conştiinţa creştină şi să modeleze evanghelia
după calapodul ei, transformând revelaţia într-un fel de gnoză raţională iar cateheza într-un
fel de artă retorică. Acest fapt îl subliniază şi Teodoret de Cyr care spune: “Socotesc că în
cazul de faţă se referă la retori care amestecau cu abilitate în cuvânt adevărul cu minciuna”.

41
 Unora ca aceştia, Apostolul le spune că drumul spre mântuire nu porneşte de la
încrederea în înţelepciunea gânditorilor păgâni , adică de la cunoaşterea filozofiei şi retoricii
veacului, ci de la credinţa în puterea izbăvitoare a jertfei Mântuitorului.
Adevărata înţelepciune este “cuvântul crucii, care pentru cei ce pier este nebunie iar
pentru noi cei ce ne mântuim este puterea lui Dumnezeu” (I, 18).
Este adevărat că nu toţi contemporanii Apostolului erau conştienţi de acest lucru.
„ Hristos cel răstignit , pentru iudei era sminteală iar pentru neamuri nebunie ”(I, 23).
După concepţia iudeilor , Mesia trebuia să fie un prinţ naţional care avea să scuture
jugul popoarelor străine şi să facă din iudei stăpânii lumii. El avea să fie nemuritor. „Îi
scandaliza răstignirea“, spune Zigaben, “pentru că vedeau în ea semnul slăbiciunii”.
Cuvântul crucii era nebunie pentru păgâni pentru că, crezând că după pragul mortii nu mai
există nimic, păgânii preţuiau în mod firesc viaţa şi considerau o plăsmuire credinţa într-o
altă viaţă, în nemurire. Pentru păgâni era lucru înţelept deci, a trăi viaţa prezentă şi a nu o
schimba cu alta despre care nu aveau dovezi. Icumenius adaugă că păgânii nu puteau
înţelege apoi faptul cum un Mântuitor nu s-a putut pe sine mântui. Cum a putut Dumnezeu să
se lase răstignit? Astfel, spune Apostolul, “ fapta lui Dumnezeu socotită de oameni nebunie,
este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor şi ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu
este mai puternică decât tăria oamenilor “( I , 25 ).
“ Nebunie a lui Dumnezeu şi slăbiciune a crucii“, precizează Teofilact, “ numeşte
Apostolul taina mântuirii pentru că aşa o considerau oamenii”. Iar Sf. Ioan Gură de Aur
spune: “Numind crucea nebunie şi slăbiciune nu zice că şi este ci că pare”.
Credinţa în Hristos cel răstignit , spune Apostolul , este dovada unei adânci
înţelepciuni pentru că aduce îndreptarea, răscumpărarea şi bunuri spirituale de negrăit , după
cum este scris: “Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit ,
pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El ” ( II , 9).
Acest fapt este un lucru sigur pentru că este descoperit oamenilor de “Duhul lui
Dumnezeu care pe toate le cercetează chiar şi adâncurile lui Dumnezeu( II , 10).
”Cercetează, spune Severian, nu ca unul care ignoră ceva ci ca unul pe care toate le
ştie”.Faptul de a cerceta nu implica neştiinţa. “ Iată că acest cuvânt ( a cerceta ) a fost folosit
şi în legătură cu Tatăl“, spune Sf. Ioan Damaschin, “pentru că se spune că Tatăl ne
cercetează inimile”.
“Omul firesc“, spune Apostolul Pavel, “nu primeşte pe cele ale Duhului lui Dumnezeu
căci pentru el sunt nebunie…dar omul duhovnicesc pe toate le judecă şi le înţelege”(II, 14-
15.
Cine este omul firesc? Omul firesc este cel însufleţit, împins de sufletul vieţii pe care
omul îl are în comun cu toate vietăţile. Este, spune Sf. Chiril al Alexandriei, “cel ce trăieşte
după (legile) trupului şi nu are cugetul luminat de Duhul; cel ce are doar înţelepciune
omenească”.”Cel ce se mulţumeşte cu cugetele proprii (firii sale )” adaugă Teofilact.
Oamenii fireşti, nefăcându-se părtaşi la sfinţenie nu primesc pe cele ale Duhului .
Mintea lor, datorită pervertirii produsă de păcat, este neputincioasă să primească iluminarea
Duhului, după cum şi ochiul vătămat se află în imposibilitatea de a primi lumina soarelui.
Astfel de oameni consideră adevărurile lui Dumnezeu ca nevrednice de atenţie şi le
dispreţuiesc. Nu pentru că n-ar fi fost şi ei înzestraţi cu capacitatea fizică de a distinge
adevărul de minciună, ci pentru că înclinaţiile rele pe care le-au cultivat duhurile rele…i-au
lipsit de orice interes de a-și însuşi cugetul Domnului.
Spre deosebire de oamenii fireşti, oamenii duhovniceşti sunt cei în care lucrează harul
divin.”Şi dacă omul firesc “ conchide Sf.Ioan Gură de Aur , “ nu poate să înţeleagă
sfinţenia, omul sfânt poate să înţeleagă adâncurile răutăţii “. Pentru că, parafrazându-l,
spune Godat: “De la etajul superior, poate cineva să-şi afunde privirea în etajul inferior dar
nu şi invers”.

42
Apostolul este indignat de faptul că, in ciuda efortului său, cu toată stăruinţa lui de a schimba
modul de gândire al corintenilor, de a-i face maturi în gândire, de a schimba laptele cu
bucatele tari, aceştia au rămas tot trupeşti şi copii în gândire. “ Sunteţi tot trupeşti câtă vreme
este între voi invidie şi ceartă şi dezbinări”.( III, 1-3 ).
Dezbinările erau în legătură cu Apostolii. Dar ce sunt Apostolii? “Slujitori prin care
aţi crezut voi , după cum i-a dat Domnul fiecăruia”. ( III, 5 ). “Altul este, deci, stăpânul”,
continuă Teofilact, “noi suntem doar robii lui şi slujitorii mântuirii voastre“. “Aţi crezut
prin ei dar nu în ei ” (Bengel ).
“Eu am sădit”, întrucât spune Sf. Ioan Gură de Aur “v-am vestit primul, cuvântul
(Evangheliei)”. “Apolo a udat”cultivând bunele moravuri şi adâncind sensul Sfintei
Evanghelii însă “ Dumnezeu a făcut să crească”( III , 6). Prin puterea lui „s-a făcut
totul”spune Sf. Ioan Damaschin . ”Nici cel ce sădeşte , nici cel ce udă nu este ceva ci numai
Dumnezeu care face să crească” (III, 7). “ Necolaborând Dumnezeu“, spune Teofilact,
“zadarnic este efortul nostru”. În calitate de colaboratori, Apostolii sunt , apoi, prezentaţi ca “
împreună lucrători cu Dumnezeu” (III, 9) la zidirea trupului tainic al Bisericii. Ca unul care a
predicat la început Cuvântul, Apostolul se compară cu cel care pune temelia: Apolo, care a
aprofundat, este asemănat cu un împreună ziditor.
“Temelia este Hristos” (III , 11). “Hristos este piatra cea din capul unghiului (spune
Trembelas), cea socotită ca nefolositoare de cei ce zideau în Israel, pe care suntem chemaţi
să zidim. Iar când zicem că Iisus Hristos este piatra de temelie, înţelegem toată învăţătura
dogmatică a Evangheliei adică învăţătura despre divinitatea lui Hristos, despre firea lui
umană, despre caracterul reprezentativ al morţii sale , despre lacrimile şi sângele Său,
despre moartea şi învierea Lui , despre înălţarea Lui triumfală”.
Nu este exclus ca prin aceste cuvinte apostolul să facă aluzie la afirmatiile grupării lui
Petru care considerau că Petru este temelia Bisericii.Pentru a îndepărta orice interpretare, el
spune direct că temelia Bisericii este Hristos. Nimeni nu poate pune altă temelie.Această
temelie a pus-o el în Corint.
Iar dacă zideşte cineva pe această temelie ,aur, argint, pietre scumpe, lemn, fîn şi
trestie, lucrul fiecăruia va fi cunoscut.îl va vădi ziua Domnului. Pentru că în foc se
descoperă şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia .III ,12-13
Dacă cei ce zidesc, zice Origen sunt ortodocși, drept credinciosi, prin dreapta
învăţătură si prin faptele lor bune, zidesc pe temelie aur, argint si pietre pretioase…Daca cei
care predică pe Hristos se fac vinovaţi faţă de adevar, atunci ei zidesc pe temelie, lemne,fîn
si trestie. Acum vedem doar exteriorul lucrarii, cele făptuite, îinsă nu cunoastem motivele si
cît de corectă este învăţătura fiecăruia. Acest fapt se va vădi abia la judecata obsteasca, atunci
cînd Dumnezeu, cunoscătorul inimilor, va da fiecăruia după faptele sale.
Daca lucrul cuiva…va ramane acela va lua plata, daca lucrul cuiva va arde acela va
fi păgubit, el însa, se va mîntui, dar ca prin foc.(III,14-15)
Cel care a făcut lucrul bun al Evanghelistului va dobîndi mîntuirea. Însă dacă lucrul
cuiva se va dovedi zadarnic, în învăţătura si împlinirea poruncilor, respectivul va fi păgubit
de marea răsplată. Nu este exclus ca şi acela să se mîntuiască, este adevărat că foarte greu, în
măsura în care din neştiinţa, dar nu din rea voinţă, nu s-a aflat în adevăr.
Teologii romano-catolici încearca să scoată din I Corinteni cap. III, 12-15 o mărturie
biblică pentru credinţa lor in Purgatoriu. Textul, însă, nu îngăduie astfel de deductie
dogmatică. El se referă la severitatea judecăţii viitoare, care se aseamănă cu un foc.
Deducem, apoi din afirmatiile apostolului că focul care va incerca faptele va fi prezent la
judecata obştească si nu va precede această judecată. Atunci, lucrul fiecăruia nu va fi curaţit
ci numai încercat. În sfîrşit, este de neconceput ca într-un foc material să fie încercat sufletul
imaterial.

43
 Nu știţi oare ca voi sunteti templu al lui Dumnezeu si ca Duhul lui Dumnezeu
locuieste in voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu,îl va strica şi Dumnezeu pe el (III,
16-17).
De la cei care zidesc fără înţelepciune zidirea lui Dumnezeu, Apostolul trece la cei care o
strică.
“Orice creştin este templu al lui Dumnezeu”, zice Trembelas. Dumnezeu îşi manifestă
prezenţa Sa în lăcaşurile neînsufleţite afierosite Lui şi cultului Său, însă adevăratul locaş al
lui Dumnezeu este numai partea lăuntrică a fiinţelor spirituale.
De aceea, firea omenească a Domnului este numită în Evanghelia Sf.Ioan (2, 21)
templu pentru că în Hristos “locuieşte toată plinătatea dumnezeirii trupeşti”. ( Colos. 2, 9).
Dar, întrucât şi noi am fost încorporaţi în Hristos, am devenit nu numai templu ci după cum
acela s-a făcut jertfitor şi jertfă, la fel şi noi în jertfelnicul cel duhovnicesc al inimii suntem
chemaţi să ne oferim pe noi înşine jertfă Tatălui ceresc.
La baza dezbinărilor din Corint stăteau mai puţin motive de ordin ideologic şi mai
mult motive de ordin personal, stătea îndeosebi păcatul mândriei.Fiecare se considera
superior celuilalt. De aceea Sf. Ap. Pavel le atrage atenţia corintenilor asupra câtorva
adevăruri menite să-i smerească.
Biserica este o creaţie divină, la formarea căreia misionarii nu au un merit deosebit. Ei
sunt doar nişte “iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (4, 1), nişte instrumente, nişte slujitori ai
planurilor lui Dumnezeu. În plus, ei n-au nimic de la ei înşişi şi prin urmare, nimic care să le
aparţină iar toate darurile şi lucrarea lor vine de la Dumnezeu „Cine te deosebeşte pe tine şi
ce ai tu pe care să nu-l fi primit. Iar dacă l-ai primit de ce te făleşti ca şi cum nu l-ai fi
primit ?” (4, 7). Nimeni, în afară de ei înşişi, nu recunoaşte unor asemenea creştini vreo
superioritate oarecare ; nici unul din darurile revendicate de asemenea creştini nu vin de la ei
înşişi ci de la Dumnezeu , prin slujitorii Mântuitorului Hristos şi prin iconomii tainelor sale;
nici un creştin nu are dreptul să se laude pe sine pentru darurile primite de la Dumnezeu , prin
mijlocirea Apostolilor şi misionarilor, şi nici să ascundă faptul că le-a primit.
Ştiind că este acuzat că nu şi-a îndeplinit datoria, Apostolul ţine să precizeze că
lucrarea fiecăruia o apreciază după cuviinţă numai Mântuitorul Hristos care cunoaşte cele
ascunse ale fiecăruia. Nu oamenii îl judecă în această privinţă şi nici el nu îndrăzneşte să se
judece (să-şi aprecieze munca), ştiind cât de subiectivă este aprecierea omenească (4, 3-5).
Apoi el face o paralelă între asemenea creştini şi satisfăcuţi de ei înşişi, siguri de mântuire şi
admiraţi de semenii lor, şi între adevăraţii Apostoli care, în comparaţie cu cei dintâi, îndură
pentru Hristos nu numai foame, sete, goliciune, bătăi, pribegie, osteneli, ocări, huliri,
prigoane şi primejdii de moarte ci şi dispreţul lumii, în toate arătând răbdare, blândeţe şi
prisos de bunătate întru smerenie desăvârşită. Câtă tărie sufletească şi câtă suferinţă pentru
Hristos exprimă Sf. Apostol Pavel când spune: “ Am ajuns ca gunoiul lumii, lepădătura
tuturor, până acum” (4, 10-13). Şi totodată, câtă amărăciune îi apasă sufletul când se vede
silit să descrie ironic contrastul între adevăraţii apostoli şi falşii slujitori ai lui Hristos. Unii,
renunţând la înţelepciunea lumii pentru crucea lui Hristos, de bună voie, sunt dispreţuiţi ca
nişte neînţelepţi; alţii, lăudându-se cu presupusa lor superioritate, sunt socotiţi slabi; alţii,
evitând orice sacrificiu de sine, sunt consideraţi tari. Unii, necăutând slavă de la oameni, sunt
socotiţi de necinste; alţii, căutând laudele semenilor lor, sunt crezuţi tari (4, 10).
Combaterea dezbinărilor şi a certurilor pentru întîietatea în Biserică se încheie cu un
apel la smerenie, la ascultare fiască şi la pace.(4, 14-21). Apostolul face apel la dreapta
judecată şi la inima Corintenilor, arătându-le dragostea lui de părinte şi dându-se pe sine pildă
vie de urmat întru toate: “Nu ca să vă ruşinez vă scriu acesteaci ca să vă povăţuiesc ca pe
nişte fii ai mei iubiţi (4, 14). Apoi, subliniind dreptul său la ascultarea Corintenilor, adaugă:
“Căci de aţi avea zece mii de pedagogi, nu aveţi totuşi mulţi părinţi: pentru că eu v-am
născut prin Evanghelie în Hristos Iisus. Vă îndemn deci să-mi fiţi mie următori”(4, 15-16).

44
Pentru Corinteni, Apostolul nu este un pedagog sau un dascăl ci este părinte; el are deci drept
la ascultare fiască iar autoritatea sa faţă de ei depăşeşte pe a oricărui alt misionar venit la
Corint. Grija sa pentru binele Corintenilor izvorăşte astfel în chip firesc din inima sa de
părinte. În această calitate, el se dă pe sine pildă de urmat întru toate şi trimite la Corint pe
ucenicul său Timotei cu însărcinarea de a le aduce aminte de toate căile sale cele în Hristos şi
de învăţătura predicată de el în toate Bisericile pe care le-a întemeiat (4, 16-17).
În continuare, răspunde la o altă acuzaţie pusă pe seama sa, lansată probabil de adepţii
partidei “lui Hristos” , după care el n-ar mai avea curajul să vină la Corint fiindcă, ştiindu-se
slab, s-ar fi temut de opoziţia lor ( cf.II, Cor.10, 1). Ca un avertisment împotriva unor astfel
de semeţi , el anunţă pe cititori că “ de va voi Domnul„ îi va vizita în curând (4, 18-19). Cei
ce s-au semeţit interpretând greşit întârzierea vizitei sale vor face deci cunoştinţă cu toată
puterea autorităţii sale apostolice. Cu acest prilej, Sf. Pavel va cunoaşte nu cuvântul ci
pretinsa lor putere, “căci împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvânt ci în putere” (4, 20) iar el,
ca Apostol direct al lui Hristos , posedă din plin această putere (cf. II, Cor, 10, 1 şi urm; 12,
9-10; 13,10). Vizita sa la Corint avea să arate aşadar, Corintenilor, fie semnul puterii sale
apostolice , “toiagul”certării şi al pedepsei, fie dovada inimii lui de părinte: “dragostea şi
duhul blândeţei” (4,21). Corintenii au deci de ales între aceste două alternative căci numai de
ei depinde atitudinea Apostolului. Iar ei au ales în majoritate dragostea şi blândeţea
Apostolului renunţând la orice ceartă şi dezbinare şi restabilind pacea , liniştea şi unitatea
Bisericii din Corint. Nesupuşi au rămas doar căpeteniile partidei “lui Hristos” , pe care Sf.
Pavel este nevoit să-i combată printr-o nouă epistolă ( II Cor.) în anul următor.
Corintenii credincioşi catehezei apostolice şi supuşi sfaturilor Sf. Pavel au scos aşadar
din cuvintele sale, următoarele învăţături:
a) să deteste orice rivalitate şi orice dezbinare între creştini;
b) să fugă de orice mândrie deşartă şi de orice pretenţie de întâietate;
c) să-şi împodobească sufletul cu smerenia, cu pacea şi cu dragostea frăţească;
d) să păstreze neştirbită legătura cu Hristos şi cu Biserica cea sfântă, ferindu-se de
păcat şi arătându-se vrednici de harul divin primit prin Botez, faţă de care nici talentele, nici
cunoştinţele şi nici strădaniile noastre n-au valoare pentru mântuire.
e) să facă din slujirea dezinteresată a Evangheliei lui Hristos, ţinta supremă a tuturor
gândurilor, vorbelor şi faptelor lor iar această slujire să se arate în zidirea şi întărirea
necontenită a Bisericii.
8.3) Combaterea incestuosului (cap.5). Al doilea motiv este de natură morală.
Creştinii din Corint fuseseră contaminaţi înainte de convertire de fermentul desfrâului şi,
chiar după botez, căzuseră în păcatele şi viciile de altădată (I Cor. 5,1 şi urm; 5, 9 şi urm;10,8
şi urm; II Cor. 5,20; 6, 14, etc). Pentru îndepărtarea acestor păcate, Sf. Ap. Pavel mai scrisese
Corintenilor o epistolă (I, Cor.5, 9) dar această epistolă , pe care Biserica n-o posedă, nu şi-a
atins scopul. Ceva şi mai grav, nu se luase nici o măsură împotriva unui creştin care trăia în
concubinaj cu mama sa vitregă deşi incestul era socotit o faptă de ocară chiar şi de păgâni.
Pentru că, zice Apostolul, “ se aude că la voi e desfrânare , şi o astfel de desfrânare cum
nici între neamuri nu se pomeneşte , ca unul să trăiască cu femeia tatălui său. Iar voi v-aţi
semeţit în loc mai degrabă să vă fi întristat ca să fie scos din mijlocul vostru cel ce a săvârşit
o astfel de faptă” (V, 1-2). “În loc să arate tristeţe ca în cazul unei molime”, spune
Hrisostom, “ei se mândreau”.
Apostolul Pavel condamnă pe incestuos : îl condamnă dar nu singur ci împreună cu
întrega Biserică. “ Adunându-vă voi”, zice, “în numele Domnului nostru Iisus Hristos,
împreună cu duhul meu, l-am dat satanei” (V, 3-4). “Era destul să-l pedepsească numai
Apostolul“ , spune Severian, “însă îi face părtaşi pe Corinteni ca să-i facă să întrerupă
comuniunea cu cel nelegiuit”. “L-am dat satanei”, spune Apostolul, “spre nimicirea
trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului (V, 5). Pedeapsa are rol pedagogic iar

45
nu distructiv. Cel păcătos este excomunicat pentru un timp pentru a-şi da seama de gravitatea
greşelii şi a se pocăi.
La pocăinţă aveau să-l îndemne mai ales pedepsele corporale pe care le aducea, de
obicei, anatematizarea cuiva în sinagoga iudaică. Sf.Ioan Gură de Aur precizează că “l-a dat
satanei ca să-l biciuiască cu boli şi cu răni Anania şi Safira au fost pedepsiţi chiar cu
moartea (F. Ap. 5).
Cuvântul trup, în cazul de faţă, are sensul de omul cel din afară (cf. II Cor.4, 41;Filip
1, 22; Gal. 6,20). Prin urmare, biciuit fiind omul din afară, trupul, şi provocat fiind la
suferinţă, avea să-şi asigure mântuirea.
“Semeţia voastră nu este bună. Oare nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată
frământătura? Curăţaţi aluatul cel vechi ca să fiţi frământătura cea nouă , precum şi sunteţi
fără aluat căci Paştele nostru Hristos s-a jertfit pentru noi”(V, 6-7).
Apostolul aseamănă păcatul cu un aluat; după cum aluatul influenţează toată
frământătura, tot aşa şi exemplul cel rău al păcatului. Aici Apostolul face o digresiune. Iudeii
mâncau azimă cu ocazia Paştilor. Pentru creştini, întreaga lor viaţă trebuie să fie necontenit
paşte duhovnicesc, serbat “nu cu aluatul vicleniei şi al răutăţii ci cu azima sincerităţii şi
adevărului “ (V, 8). Spune în acest sens Fotie: “După cum în vremea legii (mozaice) iudeii
jertfeau mielul cel trecător şi necuvântător şi mâncau 7 zile azimă (fără aluat)…tot aşa şi
voi, jertfind mielul cel duhovnicesc , se cuvine să fiţi pururea fără aluatul (păcatului) “.
Sfătuindu-i ( prin scrisoarea care s-a pierdut ) să nu aibă nici o legătură cu cei păcătoşi
(V, 9) , Apostolul ţine să precizeze acum că prin păcătoşi înţelege pe creştinii care păcătuiesc
iar nu pe cei din afara Bisericii (V, 10-13). “ Nu înseamnă că vor rămâne nepedepsiţi “,
precizează Hrisostom ; “un alt for de judecată , mai îngrijorător, stă împotriva lor.”
8.4. “Combaterea obiceiului unor creştini de a se judeca înaintea tribunalelor
păgâneşti (6, 1-11). În loc să apeleze la arbitrajul forurilor bisericeşti , în caz de
neînţelegeri , unii creştini recurgeau la judecata tribunalelor păgâne. O astfel de comportare ,
precizează Apostolul, denotă două lucruri:
a) în primul rând desconsiderarea demnităţii de creştin ,“oare”, spune Apostolul,
“nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?…Nu ştiţi că vor judeca şi pe îngeri?”(VI, 1-3). Această
afirmaţie nu este o noutate în Noul Testament. Sfinţii împărăţind împreună cu Mântuitorul
Hristos şi stând împreună cu El pe scaunul de judecată (Apoc. 3, 21) vor judeca cu El, ca
judecători , lumea; participând la demnitatea lui împărătească, vor participa şi la puterea lui
de a judeca (vezi şi Mat.19, 26 ; Dan.7, 22).
b)în al doilea rând denotă lipsa unei profunde convertiri. Pentru că un adevărat
creştin nu se preocupă de cele trecătoare ci , spune Apostolul, “suferă mai degrabă paguba
decât să vină la judecată” (VI, 7) şi îmbrăţişează cu iubire pe toţi oamenii, inclusiv pe
vrăjmaşi. Acest lucru este cu atât mai rău când înşişi creştinii nedreptăţesc. Or nedreptatea,
alături de desfrânare şi idolatrie, aduce inevitabil pierderea împărăţiei lui Dumnezeu. “Nu
ştiţi, oare ,că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici
desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii,
nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui
Dumnezeu” ( 4, 9-10). Sf. Ioan Gură de Aur subliniază toate aspectele acestui păcat, spunând:
greşeşti “ în primul rând că nedreptăţeşti; în al doilea rând pentru că vii la judecata celor
necredincioşi; în rândul al treilea, pentru că aduci aici pe fratele tău”.
8.5. Combaterea , în general, a desfrâului (6,11-20)
Problema desfrâului, dezbătută în cap.5, este reluată şi în această pericopă pentru a
arăta implicaţiile ei nefaste în procesul desăvârşirii. Apostolul porneşte de la o lozincă des
folosită de corinteni care interpretau greşit spusele sale referitoare la emanciparea creştinilor
de sub tutela Legii mozaice. “Toate îmi sunt îngăduite“(4, 12), spuneau ei, probabil şi sub
influenţa stoicilor şi a cinicilor, care vedeau în libertatea de acţiune specificul “filozofului”.

46
 Într-adevăr, spune Apostolul, creştinul are libertate deplină pentru a săvârşi un lucru
sau altul însă trebuie să ia aminte la două aspecte:
a) fapta lui să nu fie potrivnică intereselor sale pentru că, deşi toate îmi sunt
îngăduite”nu toate îmi sunt de folos”(4, 12);
b) să nu devină robul instinctelor sale pentru că toate fiindu-mi îngăduite”de nimic nu
mă voi lăsa biruit”( 4,12).
Această lozincă o aplicau corintenii la bucate şi la desfrâu. O astfel de legătură,însă,
era forţată. Pentru că dacă “bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate iar
Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celălalt, trupul nu este însă pentru desfrânare ci pentru
Domnul iar Domnul este pentru trup” (6,13).
Bucatele, ca şi pântecele, sunt lucruri indiferente, iar funcţiunea lor este limitată la
această viaţă. Trupul însă nu este un lucru indiferent ci reprezintă pe om şi face parte din om.
Apostolul combate desfrâul pentru următoarele motive:
a) trupurile creştinilor sunt “mădulare ale lui Hristos”şi “temple ale Duhului
Sfânt” (6,19). “Mădulare ale lui Hristos” în virtutea unirii tainice cu El prin taina Sf. Botez.
“Temple ale Duhului Sfânt” în virtutea faptului că Duhul Sfânt străbate şi face să vieze
Biserica. Or, este de neconceput a întina cineva mădularele lui Hristos prin unirea cu
desfrânatele.“Înfricoşător este cuvântul acesta “ zice Zigaben. ”De aceea Apostolul a
adăugat numaidecât: “ Să nu fie!”
b) în rândul al doilea, “ orice păcat pe care îl săvârşeşte omul este în afară de
trup, pe când cel care desfrânează, păcătuieşte în însuşi trupul său” (6,18). Păcătuieşte faţă
de trupul său “pentru că îl întinează” spune Teodor de Mopsuestia. Pentru că greşeşte faţă de
“laboratorul firii, din care orice trup a odrăslit” Severian ).
c)în rândul al treilea pentru că creştinii,foşti robi ai păcatului şi ai lui satan, au
fost „răscumpăraţi cu preţ mare” (6, 20) , cu preţul jertfei Fiului lui Dumnezeu. Şi dacă ,
atunci când erau robii lui Satan împlineau poruncile lui, acum sunt datori să împlinească
poruncile lui Hristos.
Interpretarea epistolei 1 Corinteni. Diferite lămuriri, cap. 7-15.
Cuprins. 9.1. Raportul dintre căsătorie şi feciorie
9.2. Lămuriri referitoare la idolotite
9.3. Lămuriri referitoare la ţinuta pe care trebuiau s-o aibă la cult
9.4.Lămuriri referitoare la harismele şi virtuţile teologice
9.5. Lămuriri referitoare la învierea trupurilor
9.6. Epilogul: sfaturi, veşti, binecuvântare finală
9.1) Raportul dintre căsătorie şi feciorie (7, 1-40)
Se pare că unii corinteni mai zeloşi , reacţionând faţă de corupţia generală, puneau la
îndoială curăţia vieţii conjugale însăşi şi propuneau, indirect, evitarea oricărei relaţii cu
femeile. Apostolul nu-i contrazice însă nici nu generalizează concluzia lor, având în vedere
rosturile înalte pentru care a fost instituită căsătoria: ajutorul reciproc spre mîntuire, naşterea
de fii şi ferirea de desfrâu. „Bine este omului”, zice Apostolul, “să nu se atingă de femeie
însă din cauza desfrâului , fiecare (bărbat) să-şi aibă femeia lui şi fiecare femeie să-şi aibă
bărbatul ei”(7, 1-2). Parafrazându-l, Sf.Ioan Gură de Aur spune: “Lucru minunat este
cumpătarea însă în mijlocul atâtor ispite (Apostolul ) permite bărbatului să aibă soţie şi,
pentru a veni în întâmpinarea slăbiciunii firii noastre”. Întrucât întrebarea corintenilor i se
adresa direct , Apostolul le spune că îi vrea pe toţi asemenea lui. (Eu voiesc ca toţi oamenii
să fie cum sunt eu însămi), îndeosebi pe cei necăsătoriţi şi pe văduvi, însă cine nu poate să
ducă o astfel de viaţă, să se căsătorească (7, 8-9).
“Pentru că fiecare îşi are darul său; unul într-un fel, altul altfel”( 7, 7). Este acelaşi
sfat, sfatul evanghelic al fecioriei, pe care-l dădea Mântuitorul Apostolilor care-l întrebaseră
dacă este bine să fie omul singur. ” Nu toţi pricep acest cuvânt”, zicea Mântuitorul, “ci

47
numai aceia cărora le este dat” (Mat. 19, 11). Nu toţi au darul acesta ci numai cei cu o
anume constituţie fizică. Icumeniu se întreabă dacă totuşi cineva , fără această harismă, poate
îmbrăţişa viaţa de celibat. El răspunde afirmativ adăugând însă că in această situaţie este
nevoie de multă trudă.
Majoritatea celor care formulau astfel de întrebări erau oameni căsătoriţi. De aceea,
referindu-se la aceştia , îndeosebi la aceia care , sub pretextul vieţuirii unei vieţi alese,
doreau să se despartă de soţiile lor, Apostolul le reaminteşte cuvântul Domnului, după care
este interzis soţilor să se despartă de soţiile lor, pentru orice motiv afară de desfrâu. “Celor
căsătoriţi le poruncesc, nu eu, ci Domnul: femeia să nu se despartă de bărbat; iar dacă s-a
despărţit, să rămână nemăritată sau să se împace cu bărbatul său; tot aşa, bărbatul să nu-şi
lase femeia” (7, 10-11; cf. Mat. 5,32; 19,9).
Apostolul Pavel nu a fost ucenic al Mântuitorului iar dintre cele patru Evanghelii nu
toate erau încă scrise dar cunoştea această învăţătură din Tradiţie.
Despărţirea soţilor este interzisă chiar în cazul când unul dintre ei era păgân. „Dacă
un frate are femeia necredincioasă şi ea voieşte să vieţuiască cu el, să nu o lase. Şi o femeie,
dacă are un bărbat necredincios şi el binevoieşte să locuiască cu ea să nu-şi lase bărbatul
căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă iar femeia necredincioasă se
sfinţeşte prin bărbatul credincios”(7,12).
“Sfinţirea” soţului în acest caz echivalează cu curăţirea lui spirituală, cu pregătirea lui
pentru acceptarea credinţei, chiar cu începutul credinţei. În felul acesta soţul devine un
misionar care îşi mântuieşte soţia lui (7, 16). Icumenius spune că “prin curăţia părţii
credincioase este învinsă necurăţia celei necredincioase; cel necredincios nu devine sfânt
însă (necurăţia lui ) se biruieşte de curăţia celui credincios”.
Dacă, însă, soţul necredincios doreşte să se despartă tocmai din pentru motiv de
credinţă, el este liber să o facă (7, 15). Mântuirea trebuie pusă deasupra legăturilor trupeşti
sau familiale trecătoare.
Înainte de a vorbi despre feciorie, Apostolul face o paranteză şi răspunde unei alte
nedumeriri: mulţi creştini regretau că nu se pot desprinde de condiţiile actuale ale vieţii şi de
obligaţiunile lor familiale şi sociale, pentru a se dedica exclusiv slujirii lui Hristos.
Creştinii recrutaţi dintre iudei se ruşinau de pecetea tăierii împrejur şi încercau s-o
şteargă de pe trupul lor, în timp ce creştinii recrutaţi dintre păgâni regretau că nu făcuseră
parte, înainte de convertire, dintre membrii sinagogii iudaice. Cei căsătoriţi râvneau după
libertatea celor necăsătoriţi pentru a se dărui în voie slujirii lui Dumnezeu , iar sclavii se
ruşinau de starea lor. Sf. Ap. Pavel îi îndeamnă pe cititorii epistolei să se resemneze şi să
rămână în starea socială în care se află şi să se mulţumească, pentru moment, cu libertatea
morală şi cu egalitatea spirituală pe care le-au dobândit prin taina Sfântului Botez şi să
renunţe la orice acţiune izvorâtă din preocupări străine de caracterul strict religios al chemării
creştine. „A fost cineva chemat fiind tăiat împrejur? Să nu se ascundă. A fost cineva chemat
în netăiere împrejur? Să nu se taie împrejur. A fost cineva chemat rob? Fii fără grijă. Iar
dacă poţi să fii liber, foloseşte-te!…Fiecare, fraţilor, în starea în care a fost chemat, în
aceasta să rămână înaintea lui Dumnezeu”(7,18-24).
Revenind deci la tema dezvoltată, Apostolul vorbeşte despre feciorie şi totodată
despre raportul dintre căsătorie şi feciorie. “Despre feciorie”, zice, “n-am poruncă de la
Domnul , vă dau însă sfatul meu…” (7,25). “ Domnul  “, parafrazează Teofilact, “n-a
legiferat, nici n-a poruncit ceva despre feciorie, ci a spus că cine poate să înţeleagă, să
înţeleagă. Prin urmare, nici eu nu poruncesc. Pentru că mare şi primejdios este acest lucru.
“Fecioara”, zice Apostolul, “de se mărită, nu greşeşte. Numai că unele dintre acestea vor
avea de suferit în trupul lor “( 7,28). Aceste cuvinte fac aluzie, spune Icumenius, la grijile şi
durerile pe care le presupune viaţa conjugală. “Cel ce-şi mărită fata, bine face dar cel ce n-o
mărită, şi mai bine face” (7, 38). “Căsătoria”, spune Teofilact, “este un lucru bun, fecioria

48
este şi mai bună”. Această deosebire o explică Apostolul când zice: “Pentru că femeia
nemăritată şi fecioara poartă grijă de cele ale Domnului, ca să fie sfântă şi cu trupul şi cu
sufletul ; pe când cea măritată poartă grijă de cele ale lumii, cum să placă bărbatului” (7,
33-34).
Toţi oamenii au aceeaşi chemare: să atingă desăvârşirea morală, sfinţenia şi
mântuirea. La acest ideal ajung mai repede cei care nu sunt împiedicaţi de preocupările
acestei vieţi. Realizarea sfinţeniei nu se obţine însă doar prin abţinerea de la anumite fapte ci
este necesar ca aceasta să fie însoţită de starea sufletească adecvată. „Nu este de-ajuns “,
spune Teofilact, “să fie cineva sfînt doar cu trupul ci şi cu sufletul. Aceasta este adevărata
feciorie: curăţenia sufletului. Pentru că mulţi sunt curaţi la trup dar cu sufletul întinat”.
9.2) Lămuriri referitoare la idolotite (8-10)
Cuvântul idolotită este grecesc şi provine de la substantivul ειδωλον (idol) şi verbul
θυω ( a jertfi). Idolotitele erau acele alimente jertfite idolilor care, nefiind totdeauna
consumate în întregime de foc, erau aduse pentru a fi consumate la mesele comune date în
cinstea idolului respectiv. Consumarea unor astfel de idolotite era considerată participare la
cultul idolesc si un mod de comuniune mistică cu idolul.
Astfel de jertfe, însoţite de mese comune, se aduceau cu ocazia marilor sărbători ale
statului şi împăratului dar şi cu ocazia sărbătorilor particulare din viaţa fiecărui om, cum sunt
naşterea, căsătoria, etc. Creştinii erau invitaţi la ele de prietenii sau rudele lor care nu
îmbrăţişaseră încă creştinismul şi erau puşi în situaţia de a consuma astfel de alimente.
Când astfel de alimente erau aduse jertfă cu ocazia marilor sărbători, în mari cantităţi
şi nu erau consumate de foc şi de meseni, ele erau puse în vânzare pe piaţă.
Pentru a angaja, indirect, pe toţi cumpărătorii la un act de idolatrie colectivă, preoţii
păgâni vizitau măcelăriile şi depozitele de alimente şi săvârşeau asupra alimentelor anumite
slujbe, dedicându-le astfel zeilor.
În această situaţie, se punea, deci, întrebarea dacă creştinii pot participa la mesele la
care se consumau idolotite şi dacă pot să cumpere alimente asupra cărora se săvârşiseră acele
slujbe păgâneşti. Unii creştini, mai puţin iniţiaţi în doctrina creştină, de teama de a nu se
întina, evitau cumpărarea unor astfel de alimente şi se abţineau întru totul de la astfel de
participări, pe când alţii, ştiind că idolii n-au existenţă reală, cumpărau alimente, ba chiar
participau fără reţinere chiar la ospeţele sacre ale compatrioţilor lor păgâni, scandalizând
întreaga Biserică prin conduita lor liberală.
Pentru rezolvarea acestei probleme, Apostolul stabileşte două principii:
a) idolotitele nu produc nici o pângărire reală pentru motivul că zeii păgâni sunt
inexistenţi. “Idolul nu este nimic în lume…”(8, 4).
b) orice faptă permisă poate deveni nepermisă dacă scandalizează pe alţii prin
săvârşirea sau prin consecinţele ei. “Dacă ajunge poticnire pentru cei slabi…şi va pieri prin
cunoştinţa ta cel slab…” (8, 10-11). De aici rezultă datoria fiecărui creştin de a renunţa la
orice drepturi în folosul colectivităţii din care face parte. De aici gândul: “dacă o mâncare
sminteşte pe fratele meu nu voi mânca în veac carne ca să nu aduc sminteală fratelui meu”
(8, 13).
În atitudinea lor faţă de idolatrie, corintenii sunt îndemnaţi să urmeze în primul rând
exemplul Apostolului care, făcând o paranteză în care vorbeşte despre drepturile misionarului
creştin, se dă exemplu pe sine de urmat întru toate.
Apostolul predicase Cuvântul Evangheliei fără să aştepte ajutor material din partea
nimănui. În timpul liber confecţiona corturi pentru a-şi procura cele necesare traiului. Această
atitudine a fost greşit interpretată de duşmanii săi care spuneau că Apostolul nu pretinde
bunuri materiale şi se poartă smerit pentru că nu se simte egal cu ceilalţi Apostoli. De aceea
Apostolul se întreabă: “Oare nu sunt eu liber? Nu sunt eu Apostol ? …Voi sunteţi pecetea
apostoliei mele întru Domnul …N-avem oare dreptul să purtăm cu noi o femeie soră ca şi

49
ceilalţi Apostoli, ca fraţii Domnului, ca şi Chefa? Cine slujeşte vreodată în oaste cu solda
lui? Cine sădeşte vie şi nu mănâncă din roada ei? Sau cine paşte o turmă şi nu mănâncă
din laptele turmei  ?”(9, 107). „A asemănat predica cu slujirea în armată“, zice Zigaben,
“pentru că presupune multe pericole …A asemănat-o cu o vie pentru că necesită multă grijă
şi osteneli”.
Dar acest fapt nu este doar firesc ci are temei în Sf. Scriptură, este voit de Dumnezeu.
“Căci în Legea lui Moise este scris: să nu legi gura boului care treieră…”(9,9).
Deci, dacă principiul Legii Vechi, cine munceşte are dreptul la o dreaptă răsplată ,
atunci cum nu este firesc ca acela care seamănă să secere pe cele pământeşti. " Agricultori
suntem şi noi “, spune Sf. Ioan Gură de Aur, “dar acolo (în lucrarea pământului) trupească
este sămânţa, pe când aici nu este aşa ci duhovnicească este sămânţa dar răsplata este
trupească”.
Şi nu numai în Vechiul Testament ci şi în Noul Testament, “Domnul Însuşi a poruncit
ca aceia care propovăduiesc Evanghelia ,din Evanghelie să trăiască” (9,14). Sf. Ioan Gură
de Aur precizează: Domnul a zis: “Să trăiască (din Evanghelie) dar să n-o neguţătorească,
nici să acumuleze bunuri“.
“Dar eu nu m-am folosit de dreptul acesta” ci pe toate le răbdăm ca să nu punem
piedică Evangheliei lui Hristos…Tuturor toate m-am făcut ca în orice chip să mântuiesc pe
unii. Astfel, cu iudeii am fost ca un iudeu ca să dobândesc pe iudei” (V, 15-22).
Deşi considera prescripţiile legii drept un jug care a fost îndepărtat de Mântuitorul
Iisus , totuşi în multe cazuri s-a conformat ei cu scopul de a uşura pătrunderea Evangheliei
printre iudei. “S-a făcut iudeilor ca un iudeu“, precizează Isidor Pelusiotul,”cand a implinit
votul nazireatului în templu şi când a tăiat împrejur pe Timotei”.
“Cu cei ce n-au Legea, m-am făcut ca unul fără Lege“ (9,21).”S-a făcut asemenea
acestora” , spune acelaşi Isidor Pelusiotul când, „vorbind atenienilor, n-au adus temeiuri din
profeţi, nici din Lege, ci a luat ca pretext altarul, învăţându-i pe aceştia cu însăşi dogmele
lor.”
În atitudinea lor de abţinere de la anumite bucate , corintenii sunt îndemnaţi în rândul
al doilea să ia aminte la viaţa luptătorilor din arene. De dragul premiului, aceşti a se supun la
tot felul de osteneli şi privaţiuni (9, 24-26).
În sfârşit, al treilea exemplu este luat din istoria poporului Israel. Acest popor s-a
bucurat de multe binefaceri din partea lui Dumnezeu: a fost scos din robie, condus şi hrănit în
chip minunat, însă, pentru că n-a avut totdeauna comportare corespunzătoare a fost pedepsit
(10, 1-11).
“Acestea , spune Apostolul, “s-au făcut pilde pentru noi ca să nu poftim la acele rele
cum au poftit aceia.” Deci, continuă sfătuind pe corinteni, să se ferească de îmbuibări,
desfrâu şi idolatrie. Revenind asupra întrebării ce I se făcuse despre idolatrie, în încheiere
Apostolul conchide:
a) creştinii pot consuma toate alimentele puse în vânzare pe piaţă pentru că
jertfirea lor idolilor nu produce nici o schimbare în esenţa lor.
b) dacă sunt chemaţi la ospeţe şi nu li se spune de unde provin alimentele, să le
consume fără reţinere.
c) dacă li se spune de unde provin, să nu participe la ospeţe pentru a nu scandaliza
pe fraţii lor.
d) să nu participe la jertfele idoleşti .
9. 3. Lămuriri referitoare la ţinuta pe care trebuiau s-o aibă la cult (cap.11)
Adunările de cult ale Bisericii din capitala Ahaiei aveau cu ce mulţumi pe Sf. Ap.
Pavel (11, 2). Ele manifestau tăria credinţei corintenilor care se bucurau din plin de darurile
Sf. Duh şi care întăreau tot mai mult poziţia Bisericii faţă de lumea păgână din oraş.

50
 De la o vreme însă, atmosfera frumoasă a întrunirilor săptămânale aveau să se
întunece. Sf. Ap.Pavel afla cu mâhnire că unele femei din biserica locală, abuzând de
libertatea dobândită prin botez şi înţelegând greşit egalitatea lor cu bărbaţii, îşi îngăduiau o
ţinută exterioară nepotrivită sexului lor şi manifestau în adunări o emancipare care dădea
naştere la comentarii defavorabile din partea celorlalţi membri ai comunităţii.
Află că la agape se produceau unele abuzuri neconforme cu caracterul şi scopul
acestor reuniuni frăţeşti . Că neorânduielile de la agape se răsfrângeau uneori şi asupra slujbei
sfintei Euharistii. În acest context el vine cu următoarele lămuriri şi sfaturi:
a) femeile au aceleaşi drepturi şi îndatoriri cu bărbaţii. Totuşi, în adunările de cult,
femeile sunt datoare să aibă capul acoperit şi să asculte în tăcere, păstrând modestia pe care
le-o recomandă revelaţia divină , ordinea firii şi buna-cuviinţă (11,3-16 şi 14, 33-36 ).
În Corint, maxima “toate-mi sunt îngăduite” (6,12 şi 10, 23) devenise pretextul unor
abuzuri de libertate. Antinomiştii influenţaţi de epicureism o invocau pentru justificarea
senzualităţii şi a desfrâului , libertiniştii pentru aprobarea participării la ospeţele sacre ale
păgânilor iar lexiştii pentru acuzarea altor abateri morale de la învăţătură şi disciplina
Bisericii. Pentru femei, această maximă devenise motivul participării lor la agape şi la
sfintele slujbe fără vălul sau mahrama impusă lor de obiceiurile vremii iar unele dintre ele îşi
îngăduiau să ia cuvântul în biserică, trecând peste prerogativele rezervate de creştinism numai
bărbaţilor şi îndeosebi membrilor ierarhiei bisericeşti. Atitudinea acestor femei trăda o greşită
înţelegere a libertăţii creştine şi o greşită aplicare a învăţăturii evanghelice despre egalitatea
religioasă dintre bărbat şi femeie. Ca orice inovaţie deplasată, ea provoca nemulţumirea
majorităţii credincioşilor şi expunea biserica locală unor aprecieri defavorabile din partea
păgânilor. Ca să curme răul din rădăcină şi să restabilească sfinţenia întrunirilor bisericeşti,
Sf. Pavel porunceşte femeilor să-şi acopere capul când iau parte la adunările de cult şi să
păstreze tot timpul tăcerea şi modestia potrivită sexului lor şi practicii celorlalte biserici. În
sprijinul acestei porunci, Apostolul invocă două argumente principale: revelaţia divină (11,3-
6) şi buna-cuviinţă (11, 7-16).
Primul argument se bazează pe asemănarea raportului dintre bărbat şi femeie cu
raportul dintre Hristos şi Biserică şi cu raportul dintre Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul (11,
3). Această ordine ierarhică arată că deşi femeia este egală bărbatului în privinţa harului
transmis prin Sf. Taine şi deşi face parte, ca şi el, din Trupul tainic al lui Hristos, ea ocupă
rangul al doilea în organizarea exterioară a vieţii bisericeşti.
La cult, femeile sunt datoare să renunţe la orice pretenţii de întîietate şi la orice
preocupări mondene de cochetărie şi să-şi impună totdeauna o ţinută cuviincioasă aşa cum stă
bine femeilor cu adevărat evlavioase. La adunările religioase ele trebuie să-şi acopere capul ,
simbolul rangului lor fiind vălul. (Sf. Pavel adaugă încă un argument când spune că femeile
sunt datoare să-şi acopere capul în adunările religioase, anume el zice că femeile trebuie să
facă aceasta nu numai pentru ilustrarea supunerii lor faţă de ordinea arătată la facerea omului
ci şi „ pentru îngeri ”, sau „din cauza îngerilor”. Este vorba, de bună seamă, fie de bărbaţii
aflaţi la rugăciune, fie despre îngerii buni care se întristează de o conduită necuviincioasă).
Ca să nu se creadă că modestia recomandată femeii ar nimici egalitatea ei religioasă în
raport cu bărbatul, Sf. Pavel adaugă: “Însă nici bărbatul fără femeie, nici femeia fără bărbat,
în Domnul. Căci precum este femeia din bărbat, aşa şi bărbatul este prin femeie, şi toate de
la Dumnezeu” (11, 11-12). Prin această precizare , Apostolul restabileşte echilibrul între cele
două sexe ,care împlinesc numai împreună harisma înmulţirii neamului omenesc şi a
perpetuării Bisericii (7, 7) şi care depind unul de altul în actul naşterii trupeşti. În ultima
analiză, bărbatul n-are nici o pricină ca să se trufească iar femeia ca să se întristeze.
Demnitatea bărbatului se arată într-un fel iar a femeii într-altul şi în primul rând ca soţie şi
mamă. La creaţie, femeia a fost făcută din bărbat şi pentru bărbat: de atunci, bărbatul se naşte
din femeie şi împlineşte cea dintâi poruncă a Ziditorului prin femeie. Raporturile dintre

51
bărbat şi femeie trebuie aşezate aşadar, în creştinism, numai pe armonie şi pe dragoste
desăvârşită.
Al doilea argument are caracter raţional. Puterea lui de convingere se întemeiază pe
bunul simţ al Corintenilor şi pe respectul datorat obiceiului general. Sf. Pavel aminteşte
destinatarilor epistolei sale că însăşi natura , care a dat femeii podoaba părului, ne învaţă că
bărbatul, regele creaturilor pământeşti, trebuie să-şi tundă părul şi să stea cu fruntea sus, iar
femeia să-şi lase părul lung şi să-şi acopere capul în adunările publice. Din cele mai vechi
timpuri şi la toate popoarele, au fost dispreţuiţi bărbatul care-şi cultivă părul asemenea
femeilor, precum şi femeile care-şi taie părul asemenea bărbaţilor. Creştinismul respectă
astfel nu numai revelaţia supranaturală ci şi revelaţia naturală, învăţându-ne să ne conformăm
în toate atât voii speciale ale lui Dumnezeu cât şi legilor fundamentale ale firii. Buna cuviinţă
constituie deci un bun învăţător iar glasul ei e adevărată poruncă pentru orice creştin (11, 13-
15).
Modestia recomandată de Apostol femeilor creştine nu priveşte însă numai purtarea
vălului sau a mahramei în adunările de cult ci şi păstrarea unei atitudini de cuviincioasă
tăcere şi ascultare în Biserică, precum şi renunţarea la podoabele şi preocupările de lux în
aranjarea pieptănăturii şi a îmbrăcămintei (14, 31).
b) Agapele şi Sf. Euharistie să se săvârşească în linişte şi cu decenţa suferită.
Creştinii care participă la agape sunt datori să alcătuiască o singură masă de dragoste
frăţească, să pună bucatele în comun, să se aştepte unii pe alţii şi să se ferească de orice exces
de mâncare şi băutură (11, 17-22, 33-34).
După cum le arată chiar numele, agapele (αγαπη.= iubire) erau mesele comune
organizate de creştini pentru manifestarea dragostei frăţeşti între dânşii. Ele însufleţeau
oficierea Sf. Euharistii, fie precedând-o, fie urmând-o. Se ţineau de obicei seara, când toţi
creştinii se înapoiau de la lucru. Uneori se prelungeau toată noaptea. În zilele de sărbătoare se
organizau dimineaţa. După cum observă Sf. Ioan Gură de Aur , caracterul lor era şi religios şi
social. Din punct de vedere religios, agapele aminteau de cina luată de Domnul cu ucenicii
Săi, simbolizau ospăţul ceresc al celor aleşi şi alcătuiau o impresionantă şcoală de dragoste ,
de servire şi de solidaritate între credincioşi. Din punct de vedere social, ele erau un mijloc
admirabil pentru împuţinarea bogăţiei unora, pentru uşurarea sărăciei altora şi pentru
înfrăţirea practică a creştinilor şi catehumenilor din aceeaşi localitate. Săracii şi călătorii erau
primiţi cu preferinţă. Uneori erau primiţi şi necreştinii care simpatizau Biserica şi intenţionau
să devină creştini. Aceste mese de dragoste s-au organizat mai întîi în sânul bisericii din
Ierusalim, unde “toţi creştinii erau laolaltă şi aveau toate de obşte”. Exemplul creştinilor din
Ierusalim a fost urmat curând şi de alte comunităţi. În Noul Testament şi în scrierile care ne-
au rămas din veacul apostolic , nu găsim nici o descriere a desfăşurării acestor mese deşi ele
sunt pomenite adesea. Spre sfârşitul secolului al doilea, Tertulian ne informează că, în
vremea sa, participanţii se aşezau la masă numai după ce se rugau, că mâncau cât îi îndemna
foamea, că beau cât le îngăduia cumpătarea, că se săturau ca nişte oameni care-şi aminteau că
şi noaptea trebuie să adore pe Dumnezeu , că discutau între dânşii ca nişte oameni care ştiau
că Domnul îi aude , că îşi spălau mâinile la sfârşit şi, aprinzând lumânări, cântau pe rând
imnuri religioase cu texte alese din Sf. Scriptură sau compuse de ei şi că agapa se încheia ,
aşa cum începuse, tot printr-o rugăciune comună. Încă din veacul apostolic, agapele erau însă
expuse să-şi piardă caracterul liturgic şi sobrietatea şi să se transforme în mese obişnuite. Sf.
Apostoli şi îndeosebi Sf. Pavel, Sf. Petru şi Sf. Iuda se văd aşadar siliţi să intervină cu toată
autoritatea ca să combată abuzurile semnalate în desfăşurarea lor şi să le sublinieze din nou
caracterul şi scopul religios pentru care fuseseră înfiinţate. La Corint, după informaţiile
comunicate Sf. Apostol Pavel, patru abuzuri întunecau atmosfera duhovnicească a agapelor.
În loc să alcătuiască o singură masă, creştinii se împărţeau în grupuri distincte, după
legăturile de rudenie, de prietenie, de stare socială sau de preferinţă personală, aducând şi aici

52
spiritul de dezbinare cultivat de cele patru fractiuni combătute de Apostol la începutul
epistolei şi nimicind frumuseţea simbolică a acestor întruniri (11, 18-19).
În loc să pună laolaltă toate bucatele şi să lase să fie împărţite frăţeşte tuturor celor de
faţă, fiecare consuma singur sau cu grupul său ceea ce-şi adusese de acasă, dând dovadă de
egoism şi de jignitoarea lipsă de dragoste faţă de ceilalţi membri ai comunităţii (11,21).
În loc să se aştepte unii pe alţii, primii veniţi se aşezau la masă şi începeau să
mănânce, lăsând fără mâncare pe săracii care veneau de la lucru mai târziu şi care nu-şi
puteau aduce alimente proprii (11, 21-22).
În loc să se conformeze sobrietăţii agapelor şi să păstreze cumpătare, anumiţi creştini
mâncau şi beau fără măsură , arătând o condamnabilă lipsă de respect faţă de solemnitatea
unor asemenea adunări şi mai ales faţă de taina Sf. Euharistii care se săvârşea în legătură cu
agapele (11,21-22).
Aceste abuzuri nu puteau fi tolerate. Ele trebuiau combătute fără cruţare, ca orice
ştirbire a unităţii Bisericii, iubirii de aproapele , egalităţii creştine şi virtuţii cumpătării.
Mustrarea şi-a atins scopul căci epistola următoare (II Corinteni) nu mai face nici o
menţiune despre aceste abuzuri şi dezordini. Ele s-au repetat în alte comunităţi. Aşa se
explică faptul că Petru (II, Petru 2, 10-12) şi Sf. Iuda, fratele Domnului (Iuda, 12-13) mustră
cu asprime pe falşii învăţători care-şi petrec timpul desfătându-se, ca nişte pete de ocară, la
mesele creştinilor.
În urma acestor sfaturi, agapele şi-au recâştigat sfinţenia şi solemnitatea ,
desfăşurându-se în atmosfera admirată de Tertulian cu un secol şi jumătate în urmă. Mai
târziu, persecuţiile şi calomniile păgânilor au determinat suprimarea lor din rândurile
adunărilor săptămânale ale credincioşilor. Amintirea lor a rămas în Sf. Liturghie şi mai ales la
mesele oferite pentru pomenirea morţilor şi pentru cinstirea hramului bisericilor şi
mânăstirilor. Pentru asemenea ocazii speciale, sfaturile Sf. Apostol Pavel îşi păstrează toată
actualitatea.
De la problema comportării în timpul agapelor, Sf. Apostol Pavel trece la aceea a
atitudinii creştinilor faţă de Sf. Euharistie. Cuvintele sale alcătuiesc o scurtă cateheză
dogmatică şi liturgică despre Sf. Împărtăşanie şi au o deosebită importanţă istorică pentru
cunoaşterea primei tradiţii despre originea, caracterul, scopul şi condiţiile săvârşirii Sf.
Euharistii a tainei prin care ni se dă spre mâncare şi băutură însăşi trupul şi sângele
Domnului. Aceste cuvinte sunt cu atât mai importante cu cât , din punct de vedere cronologic,
epistola I către Corinteni a fost scrisă cu câţiva ani înainte de compunerea chiar a unora dintre
evangheliile sinoptice. Subliniem , apoi, faptul că autenticitatea ei este una din cele mai
sigure, fiind recunoscută de toată critica biblică. Din această cauză, pericopa consacrată de
către Sf. Apostol Pavel acestui subiect constituie un nepreţuit document despre credinţa şi
practica Bisericii primare în vremea când majoritatea martorilor oculari şi auditivi ai
activităţii, răstignirii, morţii, învierii, arătărilor şi înălţării Mântuitorului erau încă în viaţă (I
Cor. 15, 6 ). Ea ne arată că dogma euharistică n-a suferit nici un fel de evoluţie în dezvoltarea
vieţii creştine şi că Biserica a păstrat-o aşa cum a primit-o de la însuşi Întemeietorul ei,
Domnul nostru Iisus Hristos. Sf. Pavel ne spune că deţine dogma euharistică nu prin
mijlocirea vreunui om sau din tradiţie ci chiar de la Mântuitorul Hristos, printr-o revelaţie
directă şi personală: “Căci eu de la Domul am primit aceea ce v-am dat vouă (11,23).
Cuprinsul dogmei descoperite în chip supranatural Apostolului este următorul:
“Că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut…a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a
zis: Luaţi mâncaţi, acesta este trupul meu, care se frânge pentru voi : aceasta să faceţi
pentru pomenirea mea. Asemenea şi paharul după cină, zicând: acest pahar este legea cea
nouă întru sângele meu; aceasta să faceţi, de câte ori veţi bea, spre pomenirea mea” (11,23-
25).

53
 Aceste cuvinte, care concordă cu relatarea instituirii Sf. Euharistii de către Sf. Matei
(6,26-29), de către Sf. Marcu (14, 22-25) şi mai ales de către Sf. Luca , ucenicul şi
colaboratorul Sf. Pavel şi unul dintre cei 70 (22, 16-20), ne arată că la Cina cea de Taină,
Domnul a prefăcut cu adevărat pâinea dospită (artos - αρτος) în însăşi trupul Său iar vinul în
sângele Său şi că rostind pentru fiecare o rugăciune specială (ευχαριστησας) , a împărtăşit
apoi cu fiecare din elementele euharistice pe ucenici. În noapte când a fost prins – deci
înainte cu o zi de Paştele iudaic- Domnul a instituit o adevărată Sfântă Taină, oferind
credincioşilor un nou şi dumnezeiesc mijloc de comuniune cu El. Sf. Euharistie nu este
aşadar, numai o comemorare istorică, un simplu simbol sau un simplu rit, cum învaţă în
general protestanţii , ci constituie cu adevărat o jertfă şi o taină. Ea înlocuieşte jertfele
Vechiului Testament, pasha iudaică şi tot cultul legii vechi (5, 7-8 şi 10, 1-4) şi inaugurează
cultul cel desăvârşit al religiei creştine , faţă de care practicile religioase ale păgânilor apar ca
nişte urâciuni născocite de diavol (10,20-21).
Prin urmare, Mântuitorul Hristos fiind prezent în chip real în Sf. Euharistie, se
înţelege de la sine, spune Apostolul, că este o mare necuviinţă faptul de a primi cu
nevrednicie înfricoşata Taină. Adresându-se Corintenilor, Apostolul spune: “Căci ori de câte
ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta , vestiţi moartea Domnului până
când va veni. Aşa că oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu
nevrednicie, vinovat va fi faţă de trupul şi sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe
sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu
nevrednicie îşi mănâncă şi îşi bea osândă, nesocotind trupul Domnului” (11, 26-29).
9.4.Lămuriri referitoare la harismele şi virtuţile teologice (cap.12-14)
Pe lângă harul divin care se conferă credincioşilor prin Sfintele Taine şi este absolut necesar
alături de credinţă şi fapte bune pentru mântuire, anumiţi oameni au fost învredniciţi de
Dumnezeu cu daruri speciale numite harisme, necesare pentru edificarea spirituală a
semenilor lor şi pentru impresionarea păgânilor în vederea îmbrăţişării mesajului evanghelic.
Acest lucru îl spunea lămurit Sf. Ioan Gură de Aur când zice: “Când cineva se boteza, de
îndată vorbea în limbi străine ….; mulţi şi proroceau iar alţii arătau şi alte semne şi minuni.
De ce? Fiindcă aceia veneau de la idoli şi nu ştiau nimic lămurit, ba chiar nici nu erau
crescuţi în Vechile Scripturi. Când se botezau luau îndată Duhul Sfânt; dar fiindcă pe acest
Duh nu-l vedeau – pentru că este nevăzut – atunci harul le dădea un semn văzut de lucrarea
sa şi unul, de exemplu, vorbea în limba perşilor, altul în a romanilor, altul în a indienilor sau
în altă limbă şi prin aceasta se învedera în ochii păgânilor că Duhul Sfânt este cel ce
grăieşte prin aceia. De aceea se zice: “Fiecăruia se dă arătarea Duhului spre folos”,
numind harismele arătarea Duhului” (Omilia, 29 la I Corinteni).
Harismele nu se confundă cu harul. Ele au acelaşi izvor ca şi harul , pe Duhul Sfânt (I
Cor.12, 4-6, 11) dar n-au aceleaşi însuşiri şi urmări ca harul. Ele nu pot exista independent de
har. Ele presupun existenţa harului în sufletele credincioşilor şi sunt “rodiri” ale lui.
Harismele au un caracter personal şi sunt netransmisibile; ele nu sunt absolut necesare
pentru mântuire ci numai uşurează drumul care duce către ea. Harismele n-au pecetea
permanenţei şi nu se dau cuiva ca răsplată pentru un anumit mod de viaţă ci sunt opera
iconomiei nepătrunse a lui Dumnezeu, sunt date pentru un anume scop şi pentru un anumit
timp.
Dăruirea cuiva cu o harismă nu echivalează cu ridicarea sa într-o anumită treaptă
ierarhică în biserică. Harismaticii nu trebuie confundaţi cu ierarhia bisericească,nici nu
trebuie socotiţi un sacerdoţiu harismatic aparte, alături de aceasta. Harismele au fost acordate
fără deosebire atât ierarhiei bisericeşti cât şi celorlalti creştini. Aceste daruri duhovniceşti au
fost promise de Mântuitorul Însuşi , în răstimpul dintre Înviere şi Înălţare. El spunea
Apostolilor Săi: “Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce
va crede şi se va boteza , se va mântui iar cel ce nu va crede, se va osândi.Iar celor ce vor

54
crede aceste semne le vor urma: în numele Meu, demoni vor izgoni în limbi noi vor grăi.
Şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea, nu-i va vătăma, peste cei
bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor însănătoşi “ (Marcu, 16, 15-18).
Făgăduinţa Mântuitorului s-a împlinit întocmai în Ierusalim şi în Iudeea (Fapte 2, 4-
41, 43; 5,9-12;9,42; 10-44-48), în Samaria (Fapte 8, 5-8); Iope ( Fapte 9, 36; 12,3-17), în
Damasc (Fapte 9, 17-18), în Cezareea (Fapte 10,46 şi 21, 8-10), în Cipru (Fapte 13, 8-10), în
Listra (Fapte 14, 8-11), în Filipi (Fapte 16, 16-8), în Efes (Fapte 19, 6), în Troa (Fapte 20, 7-
12) şi în Malta (Fapte 28, 3-6).
Sfântul Apostol Pavel ne-a lăsat patru liste în care sunt enumerate harismele:
1 - I Cor. 12, 8-10,
2 - I Cor 12, 28-30;
3- Rom. 12, 6-8;
4 - Efeseni 4, 11; însă acestea nu epuizează bogăţia şi varietatea lor. El spune la un
moment dat că “fiecare are de la Dumnezeu harisma sa” ( Rom. 12, 6), că în orice
credincios, care a primit prin Sfintele Taine harul Sfântului Duh, înfloreşte câte un dar. Între
darurile obişnuite enumeră slujirea aproapelui, îndemnul la stăruinţa în credinţă şi în fapte
bune ,blândeţea, răbdarea, rugăciunea, milostivirea, dragostea, etc. (Rom. 12, 7-12 ).
Nu au toţi oamenii aceeaşi harismă şi nici cei ce au aceeaşi harismă n-o au în mod
egal. Imaginea cu mădularele trupului , care împlinesc funcţii diferite dar slujesc un scop
comun, propăşirea trupului întreg – este sugestivă în acest sens. “Trupul”, zice Apostolul ,
“nu este un mădular ci mai multe. Dacă piciorul ar zice : fiindcă nu sunt mână, nu sunt din
trup, pentru aceasta nu este din trup? Şi dacă urechea ar zice : fiindcă nu sunt ochi, nu fac
parte din trup, pentru aceasta nu este din trup ? Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul ?
Şi dacă tot ar fi tot auz, unde ar fi mirosul ? Dar acum, Dumnezeu a pus mădularele , pe
fiecare dintre ele, în trup, cum a voit. Dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul?
( I, Cor. 12, 14-20 ).
În afară de harismele obişnuite, sunt menţionate în mod deosebit cele extraordinare,
care făceau o impresie cu totul aparte. Între acestea aminteşte:
a) cuvântul înţelepciunii, adică harul de a expune sistematic adevărurile de credinţă
creştină ( I Cor. 2, 6-15; 13,2; Rom. 11, 33-36 ).
b) cuvântul cunoştinţei, adică darul de a face înţelese aceste adevăruri cu ajutorul
analogiilor deja cunoscute ( I Cor. 2, 1-5; 3, 1-3; 7, 1-2; 9,8; 15,25-30; Evrei 5, 11-6,3).
c) credinţa făcătoare de minuni, adică virtutea încrederii depline în Dumnezeu care
răsplăteşte pe aleşii Săi cu puterea de a face lucruri minunate ( Marcu 11, 22-24; Luca 12, 28-
32 ; 17, 5; Matei 6, 30; 8,26; 14,31; 14, 8; Fapte 4,31; I Cor.13,2 ).
d) darul tămăduirilor, adică darul vindecarii bolilor prin rugăciuni sau prin atingerea
de cel bolnav ( Fapte 5, 15; 10,12; cf. Marcu 5, 27-29; Luca 10,9 ).
e) proorocia, adică darul de a explica cuvântul lui Dumnezeu şi uneori de a prevesti
viitorul (I Cor. 14, 3; Fapte 11, 27-28; 13, 1-2; 21, 4, 8-12).
f) deosebirea duhurilor, adică harisma de a deosebi originea şi natura fiecărei harisma,
de a indica şi elimina pe cele neadevărate şi păgubitoare (Fapte 13, 6-12; 16, 16-18;
ITes.5,21).
g) glosolalia, sau vorbirea în limbi necunoscute în prealabil (Fapte 2, 4-21; 10,46;
19,6; I Cor.13,1; 14, 14-16,19,27).
h) tălmăcirea limbilor, adică darul înţelegerii şi tâlcuirii limbii vorbite de glosolal ( I
Cor. 14, 27-28 ).
Un loc aparte îl ocupă între harisme cele legate de răspândirea şi organizarea Bisericii
printre neamuri (apostolia) şi cele legate de hirotonie cu întreita ei misiune de a sfinţi,
organiza şi conduce. Între acestea amintim:

55
 Harisma apostoliei sau a apostolatului (αποστολη) era darul predicării cu zel deosebit
a cuvântului lui Dumnezeu printre neamuri şi a întemeierii de comunităţi creştine ( Rom.10,
5; Apoc. 18,20). Această harismă au avut-o Apostolii Mântuitorului , Sfântul Apostol Pavel şi
ucenicii acestora. În această categorie trebuie incluşi şi evangheliştii (ευαγγελισται)
menţionaţi doar de două ori de Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 4, 11şi II Timotei 4,5). Acesta
este sensul care reiese cu prisosinţă din îndemnul Sfântului Apostol Pavel către ucenicul său
Timotei , care avea să răspândească pe mai departe Evanghelia, de a hirotoni preoţi şi de a
organiza comunităţile deja întemeiate, “să facă lucru de evanghelist“ (II Timotei 4,5). Iar în
Faptele Apostolilor 8,12 se spune că diaconul Filip a împlinit slujirea de evanghelist
“propovăduind împărăţia lui Dumnezeu şi numele lui Iisus” şi “binevestind prin toate
cetăţile “ (8, 40).
Harisma păstoririi, harisma de a păstori (ποιμενες) şi de a fi dascăli (διδασκαλοι)
(Efeseni 4,11), conducători (κυβερνητες) ( I Cor. 12,28) şi întâistătători (προισταμενοι ) (I
Tes.5,12) sunt prezentate ca specifice ierarhiei. Numai cei rânduiţi prin hirotonie aveau aceste
harisme. Laicii harismatici se supuneau şi ascultau de ierarhie (I Cor.12, 32-33).
Scopul pentru care s-au dat harismele extraordinare a fost de a confirma caracterul
supranatural al Evangheliei, de a uşura răspândirea ei printre neamuri şi pentru a întări în
credinţă pe primii creştini (I Cor. 14, 22). O dată cu împlinirea scopului, unele dintre ele au
încetat.
Sf.Ap.Pavel asemăna Biserica, alcătuită dintr-o mulţime de membri – fiecare cu
harisma şi locul său în această comunitate sfântă - cu trupul alcătuit din mai multe mădulare,
fiecare cu rostul său.
Din această analogie rezultă următoarele învăţături eclesiologice:
1) trupul omenesc este unul deşi era întocmit din multe mădulare; Biserica este una
singură deşi este alcătuită dintr-o mulţime de credincioşi.
2) mădularele şi simţurile trupului omenesc sunt felurite, dar toate conlucrează şi se
întregesc în unitatea ansamblului; funcţiunile bisericeşti şi harismele sunt variate dar toate
colaborează şi se completează spre binele aceleiaşi Biserici.
3) membrele corpului omenesc sunt multe dar tocmai pluralitatea lor este aceea care
constituie integritatea vitală a organismului nostru fizic; slujirile duhovniceşti sunt
numeroase dar numai multiplicitatea lor asigură plenitudinea de har şi de viaţă a Bisericii.
4) trupul omenesc şi-ar pierde caracterul dacă toate organele sale ar îndeplini
aceeaşi funcţiune. Tot aşa şi Biserica şi-ar pierde fiinţa dacă toţi membrii ei ar trece în rândul
ierarhiei conducătoare.
Calea cea mai înaltă spre Dumnezeu n-o constituie însă harismele ci iubirea creştină,
cea mai mare dintre virtuţi (12,31; 13,13). Corintenii socoteau că harismele constituie calea
cea mai înaltă care duce spre fericirea cerească. Nimic mai fals decât o astfel de concepţie.
Mai presus de duhovniceşti , după care râvneau atât de mult creştinii din Corint, rămâne de-a
pururi o cale mult mai înaltă , mai sigură şi mai acceptabilă care duce la desăvârşire , iubirea
de Dumnezeu şi de aproapele.Aceasta este doamna virtuţilor , corelarul învăţăturii
evanghelice şi esenţa creştinismului însuşi. Pentru lauda ei, Apostolul neamurilor scrie una
dintre cele mai frumoase pagini din istoria universală alcătuite vreodată în cinstea unei virtuţi.
Cuvintele sale trebuie meditate mai mult decât comentate , ele rebuie rostite ca o rugăciune.
Ca formă, ele sunt distribuite poetic, în trei strofe.
Prima strofă (13,3) subliniază necesitatea şi superioritatea iubirii creştine în
comparaţie cu harismele. Sunt amintite aici, pentru exemplificare, numai câteva harisme:
glosolalia, proorocia, cuvântul înţelepciunii, cuvântul cunoştinţei, credinţa făcătoare de
minuni, darul ajutorării şi facerii de bine.

56
 Strofa a doua (13, 4-7) enumeră şapte însuşiri formulate pozitiv şi opt însuşiri
formulate negativ ale iubirii. Este pezentată drept izvor al tuturor virtuţilor şi scut împotriva
tuturor păcatelor şi răutăţilor.
Strofa a treia (13, 8-13) arată indisolubila legătură dintre credinţă, nădejde şi
dragoste, în viaţa aceasta pământească; se subliniază apoi veşnicia iubirii în raport cu
celelalte două virtuţi, în viaţa cerească, precum şi superioritatea celor trei virtuţi teologice
faţă de darurile duhovniceşti. Dar, Sf. Ap. Pavel nu este primul care subliniază importanţa
iubirii în procesul desăvârşirii. În predica de pe munte, care rezumă învăţătura evanghelică
despre natura şi programul Împărăţiei lui Dumnezeu, Mântuitorul Hristos spune că la
Judecata de apoi nu vor fi de folos nici rugăciunile şi nici minunile pe care le va fi săvârşit
omul pe pământ , fie chiar în numele Său, dacă nu le-a însoţit cu faptele de iubire faţă de
semeni (Mt.7, 15-23). În Samaria, când Iacob şi Ioan roagă pe Domnul să coboare foc din cer
pentru pedepsirea exemplară a cetăţilor refractare predicii sale mesianice, El îi mustră cu
asprime ca să-i înveţe cât de păgubitoare ar putea deveni puterea de a face minuni dacă
Dumnezeu ar încredinţa-o şi oamenilor lipsiţi de iubire şi de iertare faţă de semenii lor (Luca
20, 54).
La Cina cea de taină, în ultima cuvântare către Sfinţii Apostoli, El făgăduieşte
ucenicilor împlinirea tuturor rugăciunilor izvorâte din credinţa într-Însul dar mai întâi le
atrage atenţia asupra faptului că numai iubirea frăţească arată pe adevăraţii creştini (Ioan 14,
12-13 şi 13, 34).
Prin urmare, în conformitate cu învăţăturile pe care Sf. Pavel le încredinţase
Corintenilor prin catehezele sale orale din timpul celor 18 luni petrecute între dânşii , ca şi
prin epistola pe care le-a scris-o, aceştia erau datori să înţeleagă că drumul spre mântuire nu
constă în minuni, în semne sau în harisme, ci în împlinirea poruncii ( omeneşti ) a iubirii de
Dumnezeu şi de aproapele, poruncă din care derivă toate virtuţile. Acum Apostolul le arată
desluşit deosebirea dintre harisme şi calea virtuţilor teologice. Iubirea este cheia de boltă a
moralei creştine. În harisme străluceşte , de obicei, nu meritul omului ci puterea lui
Dumnezeu care-şi alege cum voieşte organele de care are nevoie pentru întemeierea Bisericii
sale în lume. Din această cauză, oricât de mare ar fi contribuţia harismaticilor la edificarea
Trupului tainic al lui Mântuitorului Hristos , ei nu-şi pot agonisi mântuirea şi desăvârşirea
proprie dacă sunt lipsiţi de iubirea sinceră faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.
Prin urmare, Sf. Pavel spune credincioşilor din Corint că iubirea creştină, temeiul şi
plenitudinea tuturor virtuţilor, întrece în strălucire toate harismele, că fără ea chiar darurile
cele mai mari sunt nefolositoare pentru mântuire, că numai ea dă valoare acţiunilor, vorbelor
şi gândurilor noastre şi că doar ea este menită să rămână de-a pururi în fiinţă, păstrându-şi
actualitatea şi desăvârşindu-se necontenit şi în veacul şi în veacul ce va să vină. Harismele
sunt semnele puterii lui Dumnezeu în lume şi dovada prezenţei şi lucrării Sf. Duh în Biserica
Mântuitorului. Cauza lor se află însă în afară de noi iar scopul lor nu stă în sfinţirea
harismaticului sau în înzestrarea lui pentru eternitate cu puteri inaccesibile credincioşilor de
rând. De aceea, creştinii trebuie să râvnească , asemenea unor înţelepţi în Hristos, nu atât
pentru dobândirea harismelor cât , mai ales, spre împlinirea virtuţilor teologice şi, îndeosebi,
spre virtutea iubirii în care efortul omului se îmbină cu darul divin. Cei ce caută doar harisma
se aseamănă cu iudeii care cer semne şi cu păgânii care vor minuni, spre a putea crede (I
Cor.11, 14). Unii ca aceştia uită că Domnul a spus: “Fericiţi cei ce n-au văzut şi au
crezut”(Ioan20,29).
Gândul Apostolului nu se opreşte însă aici ci scrutează şi raporturi intime dintre cele
trei virtuţi teologice. După învăţătura transmisă de Sf. Apostol Pavel tuturor bisericilor, omul
cunoaşte pe Dumnezeu cu ajutorul credinţei, tinde spre El prin nădejde şi-L îmbrăţişează prin
iubire. Dar nici credinţa şi nici nădejdea nu pot pune pe om în legătură directă şi deplină cu
Dumnezeu. Sf. Pavel defineşte credinţa drept temei al celor nădăjduite şi dovadă a celor

57
nevăzute”( Evrei 11,1) iar în epistola a doua către Corinteni scrie: “Ştim însă că, atât timp cât
petrecem în trup suntem departe de Domnul. „Căci prin credinţă umblăm iar nu prin vedere”
( II Cor. 5, 6-7). Aceasta arată că virtutea credinţei rămâne o formă de cunoaştere din
depărtare, adică mijlocită, parţială şi imperfectă, asemenea ideii pe care şi-o face omul despre
obiectele privite într-o oglindă neclară: “Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură” (I
Cor. 13, 12). Ca să înţelegem just această comparaţie, trebuie să ţinem seama de faptul că, pe
vremea Sf. Pavel, oglinzile se deosebeau foarte mult de cele din ziua de azi, erau făcute din
materiale improprii sau redau atât de întunecos şi de aproximativ înfăţişarea lucrurilor, încât
chipurile expuse într-însele trebuiau mai mult ghicite, decât privite cum sunt în realitate. Aşa
este şi cunoaşterea prin credinţă. Cu ajutorul ei, omul ştie că lumea a fost creată de
Dumnezeu, că Sf. Duh a grăit prin prooroci, că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat, a pătimit, a
murit, a înviat, s-a înălţat la cer şi şade de-a dreapta Tatălui, de unde va să vină a doua oară
să judece viii şi morţii ( Evrei 11, 1-12, 2) şi află multe adevăruri despre însuşirile şi voia lui
Dumnezeu. Dar nu poate afla toate tainele iar pe cele aflate încă nu le cunoaşte deplin (I Cor.
2, 7-16; 3, 18-19; II Cor. 5, 4-8). Oricât ar fi de întraripată credinţa, ca mod de cunoaştere, nu
poate înlocui intuiţia directă. De aceea, după dogmatica paulină credinţa nu este menită să
constituie un mod veşnic de cunoaştere a realităţii supranaturale. Funcţiunea ei este legată
numai de starea noastră pământească. Atunci când omul se va muta din locuinţa aceasta slabă
şi întunecoasă, în care adevărul cel dumnezeiesc pătrunde numai pe măsura priceperii şi
receptivităţii sale; credinţa va înceta şi va fi înlocuită cu viziune directă. Tot atunci va înceta
şi nădejdea. Ea apropie de pe acum de fericirea cerească dar această fericire nu este accesibilă
pe pământ decât într-o mică măsură. Când ne vom apropia cu totul de Dumnezeu, rolul şi
funcţiunea nădejdii vor înceta cu desăvârşire, făcând loc posesiunii depline a fericirii după
care omul suspină în această viaţă. De aceea Sf. Pavel scrie: “ Socotesc că pătimirile vremii
de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi …Căci toată făptura împreună
suspină şi împreună are durere până acum.Şi nu mumai atât, ci şi noi, care avem pârga
Duhului în noi înşine suspinăm în noi, aşteptând învierea trupului nostru. Căci prin nădejde
ne-am mântuit “ (Rom. 8, 1-25).
Prin urmare, după cuvintele Sf. Ap. Pavel, credinţa şi nădejdea sunt superioare
harismelor căci fără ele nu ne putem apropia de Dumnezeu (Marcu 16, 15-16), dar sunt
trecătoare în raport cu viaţa viitoare, ca tot ce este legat de starea cea nedesăvârşită de pe
pământ. Locul lor îl va lua experienţa directă şi veşnică. Numai iubirea nu va înceta
niciodată. Ea preface credinţa şi viziunea în adorare şi în ascultare. Ea schimbă nădejdea în
izvor de slavă şi fericire. Ea uneşte încă din această viaţă cu Dumnezeu . Ea nu are limită nici
în timp, nici în întindere, nici în intensitate. Mereu durează, mereu creşte, mereu se
desăvârşeşte. De aceea, Sf. Apostol Pavel nu vede în iubirea creştină o virtute obişnuită ci
calea cea mai presus de fire pentru apropierea noastră de Dumnezeu , iubirea desăvârşită şi
desăvârşirea însăşi.
Cel dintâi şi cel mai însemnat aspect al iubirii creştine are caracter religios, referindu-
se, cum s-a arătat, la atitudinea omului faţă de Dumnezeu , Creatorul, Stăpânul şi
Binefăcătorul tuturor. Cel de-al doilea aspect, deopotrivă de important, are caracter social
privind atitudinea omului faţă de semenii săi de pe pământ.
Personificand-o în chip poetic, Sf. Ap. Pavel atribuie iubirii 7 însuşiri formulate
pozitiv şi 8 însuşiri formulate negativ.Însuşirile formulate pozitiv sunt:
Îndelungă răbdarea în raporturile cu semenii, iertarea celor ce greşesc, blândeţea,
amabilitatea faţă de cei slabi, bucuria pentru aflarea şi triumful adevărului, încrederea în
aproapele, speranţa în biruinţa finală a binelui şi dreptăţii individuale şi obşteşti .
Cele 8 însuşiri ale iubirii creştine formulate negativ aşa cum le aminteşte ca
exemplificare Sf. Ap.Pavel sunt: lipsa pismei sau a invidiei pentru fericirea sau succesul
altuia; lipsa îngâmfării, a căutării de slavă deşartă şi a fariseismului sau ipocriziei morale şi

58
religioase; lipsa trufiei sau a ambiţiei deşarte, adică a încrederii nejustificate în meritele şi
talentele personale; lipsa oricărei necuviinţe, adică a oricărei vorbe, atitudini sau fapte care ar
putea jigni sensibilitatea ori onoarea cuiva; lipsa oricărui egoism, adică a oricărei lăcomii şi a
oricărei păgubiri a intereselor celorlalţi membri ai societăţii; lipsa oricărei mânii adică a
oricărui prilej de ceartă şi de neînţelegere între oameni; lipsa oricărui gând de răutate adică a
oricărei cauze de provocare sau de întreţinere a răului în lume; lipsa oricărei aprobări sau
încurajări a nedreptăţii adică lipsa oricărui fel de cooperare la naşterea, la creşterea sau la
menţinerea unor stări nedrepte în structura orânduirilor sociale.
După imnul adresat iubirii, Sf.Ap. Pavel revine asupra harismelor, tratând pe larg
despre una care era mult apreciată de credincioşi şi anume despre glosolalie.
Glosolalia (γλωσσα = limbă; λαλειν = a vorbi ) este fenomenul supranatural al vorbirii
de către cineva, sub inspiraţia Sf. Duh, a unor limbi necunoscute mai înainte. Acest fenomen
a fost profeţit de către profetul Ioil (3,1) şi s-a împlinit întocmai la Cincizecime: “ Iar când a
sosit ziua Cincizecimii , erau toţi (apostolii ) adunaţi împreună în acelaşi loc. Şi din cer, fără
veste , s-a făcut vuiet ca de suflare de vânt ce vine repede şi a umplut toată casa unde şedeau
ei. Şi li s-au arătat, împărţite , limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut
toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a
grăi…Şi la vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat căci fiecare îi auzea pe ei
vorbind în limba sa. Şi erau uimiţi toţi şi se minunau zicând: “Iată , nu sunt aceştia care
vorbesc toţi galileeni? Şi cum îi auzim noi fiecare în limba care ne-am născut?” ( Fapte 2, 1-
13 ).
Fenomenul “vorbirii în limbi “ s-a repetat în veacul apostolic, la puţin timp după
Cinzecime, în Cezareea Palestinei, în Efes şi în Corint. Cu ocazia botezului sutaşului
Corneliu, în Cezareea, pe când vorbea Petru, Duhul Sfânt s-a pogorât peste toţi cei care
ascultau cuvântul. Iar credincioşii tăiaţi împrejur care veniseră cu Petru , au rămas uimiţi,
pentru că darul Duhului Sfânt s-a revărsat şi peste neamuri“ (Fapte 10, 44-45). Faptul relatat
aici, anume că oameni încă nebotezaţi sunt investiţi cu daruri minunate, este o excepţie ca
multe altele pe care Dumnezeu le săvârşeşte în iconomia mântuirii , puterea Lui nefiind
limitată de limitele pe care El însuşi le-a pus pentru oameni. Nu este însă exclus ca şi aceştia
să fi fost catehizaţi şi pregătiţi pentru botez. De altfel, se spune că şi ei au fost botezaţi (Fapte
10, 48).
La Efes, nişte ucenici ai Sf. Ioan Botezătorul, după ce au primit botezul creştin şi
”punerea mâinilor“ (corespunzătoare tainei mirungerii), de la Apostolul Pavel, “vorbeau în
limbi şi proroceau “ (Fapte 19, 5-6). În sfârşit, în Corint, această harismă era peste măsură
preţuită iar Apostolul Pavel consideră necesar să arate rostul ei şi raportul dintre ea şi virtuţile
teologice (I Cor. 12, 4-10, 28-30; 14, 1-33).
Deşi se vorbeşte în multe locuri în Noul Testament despre glosolalie, nu ni se spune
însă, direct, din ce constă. De aceea, în decursul veacurilor, s-au emis mai multe teorii în
legătură cu natura ei, dintre care menţionăm:
a) glosolalia a constat din sunete nearticulate, asemenea gânguritului pruncilor
b) a constat dintr-un amestec de suspinuri şi cuvinte fără înţeles;
c) glosolalii au vorbit o limbă enigmatică, asemenea acelei vorbite de Pithia la Delphi
şi de Alexandra la Lycrophron;
d) limba vorbită de glosolali a fost limba lui Adam. O dată cu pogorârea Sf. Duh ,
natura umană a fost readusă la starea paradisiacă, încât Apostolii vorbeau iar ascultătorii
înţelegeau în limba lui Adam;
e) glosolalia este limba vorbită de îngeri.
Toate aceste păreri sunt eronate pentru că atât în Faptele Apostolilor cât şi în Epistola
I către Corinteni, se vorbeşte despre glosolalie ca despre vorbirea “în limbi omeneşti“, “în
felurite limbi” (I Cor. 12, 10, 28, 30), în limbile deja vorbite de unele popoare (Fapte, 2, 8-

59
12), dar necunoscute în prealabil de către glosolali, ori gânguritul copiilor şi cuvintele
nearticulate însoţite de suspine nu se încadrează în această categorie. Nu poate fi vorba
despre o limbă enigmatică pentru că rostul glosolaliei era de a face comunicări pe înţelesul
oamenilor şi nu de a ascunde înţelegerii acestora tainele credinţei creştine. Nu poate fi vorba
despre limba lui Adam pentru că, dacă se presupune că Apostolii ,asupra cărora se pogorâse
Duhul Sfânt, reveniseră în starea lui Adam, nu se poate spune acelaşi lucru şi despre
mulţimea care îi asculta pe Apostoli şi înţelegea cele spuse de aceştia , mulţime asupra căreia
nu se pogorâse Duhul Sfânt.
De asemenea, nu poate fi vorba despre o limbă a îngerilor pentru că în loc să uşureze
răspândirea Evangheliei printre neamuri ar fi îngreunat-o şi pentru că în acest caz ar fi de
neînţeles afirmaţia că în viaţa de dincolo “darul limbilor va înceta” (I Cor. 13, 8).
În legătură cu glosolalia, Sf.Ap. Pavel dă următoarele detalii:
1) glosolalul, vorbea sub inspiraţia Duhului Sfânt, în extaz. (I Cor. 14, 2, 15).
Trebuie însă precizat că nu şi în stare de inconştienţă. Şi în cazul acesta, ca şi în
toate celelalte cazuri de inspiraţie divină, personalitatea glosolalului nu se
anihilează ci, din contră, puterile sale spirituale sunt întărite pentru a putea
recepta adevăruri la care nu poate ajunge pe cale naturală.
2) Cel ce grăieşte în limbă străină,se edifică duhovniceşte în primul rând pe sine (I
Cor. 14, 4, 2). Limbile străine vorbite de glosolali erau înţelese, în mod firesc,
doar de străini dar nu şi de localnici. Aşa se face că, la Cincizecime, iudeii din
părţile Ierusalimului, cunoscători doar ai limbii aramaice, neînţelegând pe
Apostoli, îi consideră “plini de must” (Fapte 2, 13 ). Având în vedere aceste fapt,
Sf. Ap. Pavel îndeamnă pe glosolalii din Corint ca, în lipsa străinilor, să tacă (I
Cor. 14, 28). În aceste caz, glosolalul grăia în taină doar pentru sine. Conştient că
este instrument al revelaţiei, făcea din glosolalie un mijloc de a convorbi cu
Dumnezeu, o rugăciune ( I Cor. 9, 2).
3).Pentru a traduce în limba localnicilor cele spuse de glosolal într-o limbă străină, era
nevoie de un alt harismatic, de cel cu darul tălmăcirii; de aceea, Apostolul Pavel îl îndeamnă
pe acesta “ să se roage ca să şi tălmăcească” ( I Cor. 13, 13). Acest fapt se explică prin
aceea că, deşi glosolalul era conştient de toate cele întâmplate cu sine, sub impresia celor
comunicate lui, nu putea să le expună într-un grai cursiv. Situaţia lui se aseamănă cu situaţia
Sf. Ap. Pavel care, ridicat până la al treilea cer, a primit descoperiri pe care nu putea să le
facă cunoscute (II Cor. 12, 1-4 ).
4).Scopul glosolaliei, ca şi al celorlalte harisme, era de a impresiona pe cei din afara
Bisericii, pentru a îmbrăţişa mesajul evanghelic.”Vorbirea în limbi “ - spune Sf. Ap. Pavel,
“este un semn nu pentru cei credincioşi ci pentru cei necredincioşi ” (I Cor. 14, 22 ). Cu toate
acestea, ea nu trebuie practicată oriunde şi oricum ci “cu cuviinţă şi cu rânduială “( I Cor. 14,
40 ); “Pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii ci al păcii” ( I Cor. 14, 33 ).
5).Fără a dispreţui această harismă (I Cor. 14, 5), pentru progresul spiritual al
comunităţii, Apostolul consideră că este mai de dorit “a grăi cineva cinci cuvinte cu înţeles,
ca să înveţe şi pe alţii, decât zece mii de cuvinte într-o limbă străină” (I Cor. 14, 19).
Prin urmare, prin glosolalie, înţelegem fenomenul vorbirii în limbi străine ,
necunoscute de cineva în prealabil , sub inspiraţia Sf.Duh. Limbile străine despre care este
vorba sunt limbi deja existente, nu bolborosiri, nu limba lui Adam, nici limba îngerilor.
Glosolalul vorbeşte în extaz dar, în acelaşi timp, în deplinătatea facultăţilor sale spirituale.
Scopul acestui dar a fost de a impresiona pe păgâni pentra a îmbrăţişa religia creştină. O dată
cu împlinirea acestui scop, acest dar excepţional a încetat.
9.5. Lămuriri referitoare la învierea trupurilor (Cap.15)
Ultima problemă dezbătută de către Sf. Ap. Pavel în epistola I către Corinteni are
caracter eshatologic. Expunerea ei îmbracă forma unei cateheze despre certitudinea învierii

60
morţilor şi despre natura trupurilor omeneşti în viaţa viitoare. Dată fiind importanţa doctrinei
pe care o lămureşte, această cateheză are o nepreţuită valoare documentară.
Dogma învierii trupurilor celor adormiţi întru Domnul făcuse obiectul predicii pauline
în Corint în cursul anilor 51 şi 52. Atunci, Apostolul neamurilor combătuse multe obiecţii şi
lămurise multe nedumeriri în legătură cu ea. El înfruntase argumentele negativiste invocate
de adepţii filozofiei epicureice împotriva eshatologiei creştine şi fusese pus adesea în situaţia
de a repeta aceeaşi cateheză, pentru instruirea noilor primiţi în sânul Bisericii. Ca fost rabin şi
ca misionar între neamuri, el cunoscuse şi opoziţia saducheilor şi a esenienilor faţă de acest
adevăr fundamental descoperit de Scriptura Vechiului Testament şi nu o singură dată
constatase că mulţi iudei din diaspora împărtăşeau argumentele şi atitudinea lor. De atunci,
anii s-au scurs iar numărul creştinilor din Corint crescuse zi cu zi. Întâistătătorii instituţiei
pentru catehizarea, sfinţirea şi conducerea credincioşilor locali continuaseră opera începută
de Sf. Pavel , făcând noi convertiri păstrând cu fidelitate depozitul de credinţă primit din gura
marelui Apostol. De curând, el află de existenţa câtorva îndoieli ehatologice în sânul
comunităţii şi constată câteva nedumeriri în sufletul păstoriţilor. Ca să le pună capăt, au
nevoie de noi lămuriri şi definiţii. Se adresează deci Apostolului prin Stefanas, Fortunat şi
Ahaic, trimişii lor la Efes. Sf. Pavel nu întârzie să răspundă. În epistola pe care le-o trimite, el
adaugă, un scurt dar concentrat capitol aupra acestei fundamentale învăţături creştine.
Din cuvintele Sf. Apostol Pavel aflăm că principalele obiecţiuni şi nedumeriri
eshatologice ale cititorilor epistolei nu priveau nemurirea sufletului, pe care toţi catehumenii
o acceptau fără nici o dificultate, ci posibilitatea şi modalitatea readucerii la viaţă a trupurilor
descompuse prin moarte şi răspândite în materia înconjurătoare şi modul în care vor fiinţa
trupurile după înviere.
Prima întrebare la care răspunde Apostolul este deci “dacă este posibil să învieze
trupurile?”Argumentele pentru învierea trupurilor sunt legate îndeosebi de învierea trupului
Mântuitorului Hristos.
Înainte de a sistematiza argumentele folosite de către Sf. Apostol Pavel pentru
dovedirea posibilităţii învierii morţilor, trebue să precizăm că toţi membrii comunităţii
creştine din capitala Ahaiei credeau din toată inima şi fără nici o rezervă în minunea învierii
Domnului nostru Iisus Hristos văzând într-însa dovada supremă a dumnezeirii sale şi
temeiul eliberării omului din osânda păcatului şi robia diavolului. Orice creştin ştia că
mântuirea noastră depinde de însuşirea roadelor întrupării , patimilor, morţii şi învierii Fiului
lui Dumnezeu , fapte istorice petrecute cu câţiva ani mai înainte şi confirmate de o mulţime
de martori vrednic de toată încrederea. Dar ei se opreau aici, socotind că Iisus Hristos a putut
birui legăturile morţii întrucât era Fiul lui Dumnezeu şi pretindeau că oamenii n-ar putea fi
readuşi din putreziciune la viaţă , întrucât sunt simple creaturi. Aceştia admitea pentru
creştini doar renaşterea sau învierea baptismală de care s-ar bucura în viaţa viitoare , numai
sufletele. O astfel de concepţie era lipsită de consecvenţă logică deoarece acceptarea dogmei
învierii Mântuitorului presupune credinţa în posibilitatea învierii trupurilor. Din această cauză
cateheza paulină se începe cu enumerarea principalelor dovezi istorice despre învierea
Domnului şi se continuă după aceea cu expunerea altor argumente derivate la care se adaugă
câteva analogii din lumea înconjurătoare. Prin urmare răspunsul Sf.Ap.Pavel la întrebările
privind posibilitatea învierii morţilor constă din expunerea sistematică a următoarelor
argumente principale:
A) Învierea Mântuitorului Hristos este un fapt istoric mai presus de orice îndoială.
“Vă fac cunoscut , fraţilor, Evanghelia pe care v-am binevestit-o , pe care aţi şi primit-o , în
care şi staţi , prin care vă şi mântuiţi, dacă o ţineţi cum v-am binevestit-o” (15, 1-2).
Argumentul este istoric şi tradiţional. Apostolul nu comunică printr-însul cititorilor o
învăţătură nouă ci le reaminteşte învăţătura tradiţională pe care le-a predicat-o când i-a
convertit, învăţătură pe care ei au primit-o şi pe care o păstrează cu fidelitate. Totodată, el le

61
arată că mântuirea este condiţionată de păstrarea intactă a acestei învăţături, că orice ştirbire
sau alterare a ei este de natură să-i îndepărteze cu totul de calea mântuirii.
O importanţă deosebită pentru probarea Învierii Domnului dă arătărilor Sale de după
Înviere şi anume, cea către Iacob, episcopul Ierusalimului,cea către Apostolul Petru care se
lepădase de El în momentul greu al judecăţii , cea către toţi Apostolii şi cea către Pavel, “ca
unui născut înainte de vreme”, care prigonise Biserica.
În sfârşit, Apostolul aminteşte arătarea Domnului la peste 500 de fraţi deodată, foarte
importantă din punct de vedere documentar, pentru că aceştia la anul 56 când a fost scrisă
epistola, erau încă în viaţă, putând confirma adevărul istoric al învierii Domnului.
B) Învierea Mântuitorului , spune în continuare Apostolul, demonstrează în chip
evident posibilitatea învierii morţilor. “Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din
morţi , cum zic unii dintre voi că nu este învierea morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor,
nici Hristos n-a înviat; iar dacă n-a înviat Hristos, zadarnică este atunci propovăduirea
noastră, zadarnică însă şi credinţa voastră”(15, 12-14). Acest argument are caracter logic:
cititorii epistolei trebuie să înţeleagă că, dacă învierea morţilor ar fi imposibilă, atunci predica
apostolică ar fi fără obiect, credinţa creştină deşartă, apostolii ar fi nişte impostori,
credincioşii ar fi încă sub osânda păcatului, morţii ar fi fără nădejde de iertare iar suferinţele
pentru Hristos n-ar avea nici un sens. Tăgăduirea învierii morţilor respinge deci, în ultimă
analiză, însăşi învierea Mântuitorului iar atitudinea lor nimiceşte toate temeiurile dogmaticii
şi moralei creştine. Dacă adevărul ar fi de partea unor astfel de oameni atunci lumea ar
rămâne încă sub blestemul şi robia păcatului iar dorinţa noastră de mântuire şi setea noastră
de fericire s-ar prăbuşi cu totul în prăpastia celei mai mari dezolări. Nici un creştin nu va
îngădui aşadar acceptarea negativismului eshatologic.
C) Învierea lui Hristos, Mântuitorul lumii, constituie începutul şi garanţia vieţii
noastre. “Dar acum Hristos a înviat din morţi , s-a făcut începătura celor adormiţi. Căci ,
deoarece? moartea a venit prin om, prin om şi învierea morţilor. Căci, precum toţi mor în
Adam, aşa toţi vor fi făcuţi vii în Hristos”(15, 20-28). Acest argument este o concluzie a celor
anterioare : între învierea Mântuitorului şi învierea oamenilor se află o dependenţă absolută,
indisolubilă. Cel ce admite pe cea dintâi , trebuie s-o admită şi pe cea de-a doua, aşa cum ,
prin cea mai elementară logică, cel ce tăgăduieşte una, o tăgăduieşte şi pe cealaltă. Prin
învierea Sa, Domnul s-a făcut pârga sau începătura (απαρχη = început) celor adormiţi. Cel ce
zice începătură se gândeşte la cel ce inaugurează şirul şi la aceea sau acelea care vor urma
după dânsul. Cel ce zice pârgă presupune că roadele următoare vor fi de acelaşi fel, din
aceeaşi categorie. Cel ce afirmă că Domnul a înviat cu trupul, mărturiseşte deci, că El s-a
făcut începătura învierii trupurilor şi că trupurile noastre vor învia ca şi al Lui.
Planul mântuirii este un plan de revanşă: greşeala primului om , Adam, a introdus în
lume păcatul, blestemul şi moartea; dreptatea celui de-al doilea om, Iisus Hristos ,ne-a adus ,
dimpotrivă, iertarea, binecuvântarea şi viaţa veşnică.
D) Înşişi corintenii adeveresc credinţa în posibilitatea învierii trupurilor când practică
botezul pentru cei morţi. ”Astfel ce vor face cei ce se botează pentru cei morţi? Dacă morţii
într-adevăr nu înviază pentru ce se mai botează pentru ei?”(15,21). Argumentul este ad
hominem. Proba scoasă chiar din conduita Corintenilor nu constituie o dovadă propriu-zisă
pentru confirmarea posibilităţii învierii morţilor, ci un procedeu retoric pentru reducerea la
tăcere şi ruşinarea acelora care o tăgăduiau cu vorba, dar o mărturiseau cu fapta. Cuvintele Sf.
Pavel au, aşadar, caracter de replică, arătând inconsecvenţa logică a Corintenilor care, când
puneau în discuţie dogma învierii morţilor, nu-şi armonizau gândul cu fapta, vorba cu
obiceiul.
Asupra botezului pentru morţi amintit în acest verset, s-au scris o mulţime de lucruri
şi s-au emis tot felul de ipoteze. Adevărul este că noi nu mai ştim nici în ce consta, nici cum
se săvârşea pe vremea Sf. Ap. Pavel. Ceea ce ştim este că Biserica a interzis botezarea

62
cadavrelor, pe care o practicau în vechime corintenii, montaniştii, marcioniţii şi alţi eretici şi
că a osândit şi osândeşte orice teorie şi orice practică menită să acrediteze părerea că sfintele
taine s-ar putea administra şi morţilor. Dintre toate probabilităţile, se pare că obiceiul
practicat în cazuri excepţionale la Corint era următorul: când un catehumen era răpit de
moarte năpraznică înainte de primirea tainei Sf. Botez, unul dintre membrii familiei sau
dintre prietenii lui cei mai apropiaţi îi cinstea memoria botezându-se în locul lui. Conduita
celor care cereau botezul în asemenea condiţii nu avea nimic superstiţios într-însa. Ea izvora
din iubirea sinceră pentru cei morţi şi se întemeia pe încredinţarea că, în virtutea comuniunii
dintre toate membrele Trupului tainic al lui Hristos, Biserica luptătoare stă în strânsă legătură
cu cea triumfătoare iar rugăciunile viilor uşurează soarta morţilor , fiind bine primite înaintea
lui Dumnezeu.
E) Conduita Apostolilor care-şi expun viaţa pentru Evanghelie şi oroarea tuturor
creştinilor faţă de nihilismul epicureic, confirmă credinţa Bisericii în învierea morţilor.
”Pentru ce  şi noi să ne primejduim în tot ceasul ? În toate zilele mor, o spun, spre
lauda voastră, pe care o am în Iisus Hristos, Domnul nostru. De m-am luptat ca om cu
fiarele la Efes ce folos am? Dacă morţii nu învie, “să mâncăm şi să bem căci mâine vom
muri”. Nu vă înşelaţi: vorbele rele strică obiceiurile bune”(15, 30-33). Argumentul are
caracter moral: suferinţele şi primejdiile înfruntate de Apostol şi de ceilalţi propovăduitori ai
dreptei credinţe , pentru Hristos şi pentru Evanghelie ar denota o curată nebunie dacă viaţa
omului s-ar sfârşi în clipa morţii trupului. (Parte din primejdiile şi suferinţele suportate de
Apostolul neamurilor sunt cunoscute Corintenilor. Altele , pe care nu le ştiu , le vor fi aduse
la cunoştinţă printr-o nouă epistolă în anul următor.Acum, el le vorbeşte despre cea mai
recentă: thiriomahia sau lupta cu fiarele în arena din Efes).
Lupta despre care se vorbeşte nu este o metaforă cum s-a crezut de către mulţi
cercetători, ci un fapt istoric încât să se poată construi pe el un argument peremptoriu pentru
o dogmă fundamentală. Din I Cor.15, 32, rămâne un lucru mai presus de orice îndoială
istorică : pe când se afla în Efes , Sf. Ap. Pavel a fost arestat din cauza predicării lui Hristos şi
a fost aruncat în lanţuri. Apoi a fost adus în arenă şi pus să se lupte cu fiarele, după crudul
obicei al vremii. A scăpat printr-o minune. Amintirea acestei împrejurări s-a păstrat, într-o
formă sau alta, în scrierile lui Ipolit şi Nichifor Callist, într-o tradiţie orală din Efes, într-un
prolog marcionist şi în apocrife. Sf. Pavel vorbeşte despre ea în următoarele texte : II Cor.1,
8-10; 4, 11-12; 11,23; Rom.16,4,7; II Tim.1, 15-18; 4,14,17,etc. precum şi în I Cor. 4, 9 unde
citim: “căci mi se pare că Dumnezeu ne-a arătat pe Apostoli, cei mai de pe urmă ,ca pe
nişte rânduiţi spre moarte , pentru că ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor”.
La acest exemplu personal, Apostolul adaugă exemplul vieţii tuturor creştinilor care
cunosc dezastruoasele consecinţe morale ale dictonului: “să mâncăm şi să bem căci mâine
vom muri”. Viaţa dusă de antinomiştii influenţaţi de această maximă epicureică repugnă însă
nu numai creştinilor ci şi păgânilor cu conştiinţă sănătoasă. Respingerea dogmei învierii
morţilor ar avea deci urmări nefaste în viaţa morală.
Pericopa referitoare la posibilitatea învierii se încheie cu porunca: “Treziţi-vă cum se
cuvine şi nu păcătuiţi căci unii nu au cunoştinţă de Dumnezeu; spre ruşinare v-o
spun”(13,34). Prin aceste cuvinte, Apostolul îndeamnă pe toţi corintenii să-şi însuşească
adevărata înţelepciune, cea duhovnicească, despre care le-a vorbit la începutul epistolei (2, 1-
16; 3, 16-23), să-şi ducă viaţa asemenea unor oameni care ştiu că Dumnezeu există cu
adevărat şi că după moarte există o înviere şi o dreaptă judecată.
A doua întrebare la care răspunde Apostolul se referă la modalitatea readucerii la viaţă
a trupurilor descompuse prin moarte (15, 35-54). Pericopa consacrată lămuirii acestei
preocupări eshatologice se începe cu enunţarea celor două întrebări principale ale scepticilor
din Corint: “dar va zice cineva: cum înviază morţii? Şi cu ce trup vin? “ Răspunsul
Apostolului este polemic şi apologetic şi îmbracă forma unui nou argument în sprijinul

63
dovedirii posibilităţii învierii trupurilor: “Nebun ce eşti! Ceea ce semeni tu nu capătă viaţă
dacă nu moare” ( 15,34,54 ). Argumentul invocat pentru lămurirea modalităţii învierii
trupurilor are caracter natural. Puterea lui de convingere se bizuie pe analogia plantelor.
Exemplul fusese folosit de Mântuitorul pentru ilustrarea necesităţii jertfei Sale pe cruce în
vederea mântuirii neamului omenesc: “ Amin, amin grăiesc vouă: bobul de grâu căzând pe
pământ ,de nu va muri, rămâne singur, iar de va muri, multă roadă aduce” ( Ioan, XII, 24 ).
Germinaţia plantelor , spune Apostolul, deşi se face în virtutea unei legi naturale, constituie
un act de creaţie divină. Tot un act de creaţie divină va fi şi învierea. Analogia nu implică
însă identitatea. Cele două moduri de creaţie rămân distincte şi diferite. Învierea nu se face în
virtutea unei legi a firii ci într-un mod supranatural. Cei ce nu pot pătrunde cu mintea acest
nou mod de creaţie divină, n-au a se mira; noi nu înţelegem nici fenomenul germinării
plantelor , pe care îl constatăm dar nu-l putem explica.
În sfârşit Apostolul răspunde celei de-a treia întrebări referitoare la modul în care vor
fiinţa trupurile după înviere.
În primul rând, trupurile înviate se vor deosebi de cele prezente: “Se seamănă întru
stricăciune , înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune , înviază întru putere se
seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc” (15, 37-50 ).
Din aceste cuvinte reies următoarele: în primul rând , prin înviere va fi readus la viaţă
nu alt trup ci însuşi trupul cu care omul a vieţuit pe pământ ; trupul va fi nu numai înviat ci
şi prefăcut, schimbat, transformat prin aceea că , în locul însuşirilor vechi , el va dobândi
altele noi: nemurire, slavă, nepătimire, putere. Trupurile înviate nu vor mai fi pământeşti şi
fireşti ci cereşti şi duhovniceşti, asemenea trupului Mântuitorului de după învierea sa din
morţi; trupurile nu vor mai depinde de principiul vital de natură inferioară moştenit de la
Adam ci de principiul superior de viaţă duhovnicească dobândit în Hristos. Prin înviere se vor
şterge definitiv deci toate urmările păcatului originar şi oamenii vor fi restituiţi integral în
starea de desăvârşire şi de veşnică şi negrăită fericire.
În rândul al doilea, nu toate trupurile vor fi la fel, se vor deosebi trupurile drepţilor de
trupurile celor păcătoşi şi tot aşa se vor deosebi trupurile celor drepţi între ele. “Pentru că sunt
trupuri cereşti şi trupuri pământeşti. Şi alta este strălucirea lunii şi alta a stelelor căci se
deosebeşte stea de stea în strălucire” ( 15,41).
Insistenţa Sf. Pavel asupra analogiei germinării plantelor putea naşte în mintea
cititorilor epistolei ideea că moartea – simbolizată aici prin putrezirea seminţei – ar fi o
condiţie sine qua non pentru trecerea din starea de coruptibilitate în cea de nemurire şi slavă.
Prevăzând obiecţiile care s-ar putea naşte dintr-o astfel de idee şi ca să nu lase fără răspuns
ultima întrebare pusă de corinteni “Ce va fi cu cei rămaşi în viaţă în clipa Parusiei
Domnului? “. El spune: “ La Parusia Domnului , cei morţi vor învia nestricăcioşi iar cei vii
vor fi îmbrăcaţi în nestricăciune şi nemurire: atunci viaţa va triumfa definitiv asupra
morţii .”Iată, vă spun o taină”, zice Apostolul, “nu toţi vom muri dar toţi ne vom schimba
deodată, la trâmbiţa cea de apoi; căci va trâmbiţa şi morţii vor învia nestricăcioşi şi noi ne
vom schimba; căci trebuie ca acest ( trup) stricăcios să se îmbrace în nemurire“( 15, 51-57 ).
Aceste cuvinte sunt atât de clare şi de precise încât nu prezintă nici o dificultate de
interpretare. Înţelegerea lor este arătată şi în I Tes. IV, 13 – V, 11. Momentul Parusiei va fi
urmat de judecata cea de apoi. Odată cu învierea , a doua venire a Domnului va aduce şi
eliberarea firii din povara deşertăciunii despre care vorbeşte acelaşi Sfânt Apostol şi în
epistola către Romani ( 8, 18-22 ) şi la care se referă Sf. Petru când scrie: ”Dar noi aşteptăm ,
potrivit făgăduinţelor ( lui Hristos) , ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea “.
Atunci se va împlini viziunea profetică a Sf. Ioan Evanghelistul care spune: “Şi am văzut un
cer nou şi un pământ nou…Şi am văzut cetatea cea sfântă , noul Ierusalim (Biserica)
coborându-se din cer, de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă împodobită pentru mirele ei…
Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi el va sălăşlui cu ei şi vor fi poporul lui şi Însuşi

64
Dumnezeu va fi cu el şi va şterge orice lacrimă din ochii lor , şi moarte nu va fi, nici
plângere, nici strigăt, nici durere nu va mai fi căci cele dintâi (înnoindu-se ) au trecut
(Apoc.21, 1-5 ). Iată pentru ce Sf. Ap. Pavel încheie această pericopă cu un imn de slavă lui
Dumnezeu şi cu un îndemn general la statornicia în credinţă,tărie şi nădejde şi sporire în
faptele de iubire creştină.
9.6. Epilogul: sfaturi, veşti, binecuvântare finală (cap.16)
Cu cap. XVI, epistola se încheie. Apostolul îndeamnă pe corinteni să contribuie la
strângerea de ajutoare pentru creştinii din Palestina , victime ale unei îndelungate secete:
“Cât despre strângerea de ajutoare pentru sfinţi, precum am poruncit Bisericilor din
Galatia, aşa să faceţi şi voi. În ziua întâi a săptămânii , fiecare din voi să-şi pună deoparte ,
strângând cît poate , ca să nu se facă strângerea abia atunci când voi veni. Iar când voi veni,
pe cei pe care îi veţi socoti, pe aceia îi voi trimite cu scrisori să ducă darul vostru la
Ierusalim”( 16, 1-4 ). Din aceste cuvinte, trebuie subliniată dovada istorică a serbării
duminicii , datoria tuturor creştinilor de a se ajuta unii pe alţii la nevoie, sfatul ca preoţii să nu
administreze singuri bunurile Bisericii. După aceea, Apostolul trimite corintenilor câteva
informaţii despre activitatea sa misionară şi despre colaboratorii săi Timotei şi Apolo ( 16, 5-
9, 12 ), le porunceşte să dea ascultarea celor investiţi cu puterea de a învăţa, de a sfinţi şi de a
conduce pe credincioşii laici ( 16, 10-11, 15-18) şi-i îndeamnă la sfinţenie, zicând:
“Privegheaţi, staţi în credinţă, îmbărbătaţi-vă! Toate ale voastre cu dragoste să se facă! “
( 16, 15-14). La sfârşit, Sf. Ap. Pavel trimite corintenilor salutările Bisericilor din Asia şi
îndeosebi îmbrăţişarea lui Aquila şi Priscilla şi a comunităţii creştine din casa lor.
Epistola a fost încredinţată lui Stefanas, Fortunat şi Ahaic spre a fi dusă la Corint şi
citită în auzul întregii comunităţi . Adăugându-se la colecţia cărţilor Noului Testament, ea a
devenit un bun al întregii Biserici şi un nepreţuit ajutor (izvor) pentru luminarea credinţei şi a
vieţii creştine.
10.EPISTOLA A II-a CĂTRE CORINTENI
10.1.Autorul şi autenticitatea epistolei
Ca de obicei , Sf. Ap. Pavel îşi înscrie numele la începutul epistolei (1,1). Stilul este
paulin, un stil spontan, personal. Scria într-un moment de mare tensiune sufletească , de aceea
sentimentele de gingăşie faţă de cititori alternează la tot pasul cu reproşuri. Aflându-se în
tensiune sufletească , n-a putut să-şi organizeze ideile într-o anumită ordine. Aşa se explică
acumulările de genitive, îngrămădirile de participii, frazele lungi , propoziţiile
eliptice.Vocabularul este cel obişnuit, paulin. Înrudirea dintre această epistolă şi celelalte
epistole pauline este mai presus de orice discuţie.
Autenticitatea epistolei se probează, în primul rând, prin faptul că Apostolul îşi scrie
numele la începutul epistolei şi prin faptul că stilul este paulin. Apostolul ne apare în
cuprinsul epistolei cu natura sa vulcanică, cu devotamentul neţărmurit faţă de cauza
Evangheliei ,cu dragoste fierbinte faţă de fiii săi duhovniceşti , cu gingăşia sa caracteristică
dar şi cu asprimea şi ironia necruţătoare , de luptător neînfricat împotriva iudaizanţilor.
În rândul al doilea se probează cu scrierile Sfinţilor Părinţi. Citate din această epistolă
aflăm la Clement Romanul (Către Corinteni 5, 6). Sf. Policarp(către Filipeni 2, 2) şi Epistola
către Diognet. Ea este citată direct de Sf. Irineu (Împotriva ereziilor 3, 7), de Clement
Alexandrinul (Stromate 4, 16) şi Tertulian (Contra lui Marcion 5, 10-12). Fragmentul
Muratori o înşiră între epistolele canonice ale Sf. Ap. Pavel. Textul ei se află în vechile
traduceri latine şi siriace. Aşa cum ne informează Hipolit (Filimon 5, 8), ea este recunoscută
şi de eretici ca: Vasilide, Ofiţii şi Marcion, care au primit-o în colecţia lor de cărţi sfinte.
Autenticitatea Epistolelor către Corinteni a fost recunoscută chiar şi de criticii protestanţi
extremişti iar atacurile îndreptate împotriva ei au rămas fără răsunet în rândurile învăţaţilor.
Încercări de contestare a ei au făcut Bruno Bauer şi olandezii: Loman, van Manen şi Steck.

65
 Dacă autenticitatea Epistolei a II-a către Corinteni a fost recunoscută şi de critica
raţionalistă , în schimb a fost atacată unitatea ei. Unii critici susţin că Epistola a II-a către
Corinteni la început ar fi cuprins numai primele nouă capitole, la care s-ar fi adăugat ulterior
cap.X-XIII, care ar constitui epistola intermediară ca fiind scrisă între I şi II Corinteni.Alţi
critici vor să distingă chiar trei părţi , din care un autor de mai târziu ar fi închegat Epistola a
II-a către Corinteni de astăzi.
Diferenţa de ton dintre prima şi ultima parte a acestei Epistole se explică, însă, atât
prin situaţia în care se află Apostolul cât şi prin aceea în care se aflau destinatarii. În prima
parte Apostolul are în vedere pe creştinii care au dat dovadă de ascultare. Pentru aceea tonul
Epistolei este cald şi moderat. În ultima parte a Epistolei , Sf. Pavel atacă pe adversarii săi
care răspândeau tot felul de calomnii la adresa sa, cu intenţia de a înstrăina pe ceilalţi
corinteni de el. Pentru aceea tonul ei e vehement, tăios şi ironic.
Integritatea Epistolei a II-a către Corinteni este garantată şi de faptul că cele mai vechi
documente – codici şi traduceri – cuprind textul ei aşa cum se prezintă el astăzi.
10. 2. Adresanţii, motivele şi scopul scrierii epistolei
Aşa cum reiese din primul verset, epistola a fost adresată în primul rând credincioşilor
din Corint (1,1) dar în acelaşi timp şi credincioşilor din provincia Ahaia (1,1; 6,11). Aceste
lucru este uşor de înţeles dacă avem în vedere faptul că Apostolul se laudă în faţa
Macedonenilor cu sârguinţa celor din Ahaia, şi nu numai cu aceea a Bisericii din Corint.
Pentru că Timotei plecase din Corint înainte de a sosi trimişii Hloei cu epistola Sf.
Ap.Pavel şi, prin urmare nu aducea informaţii referitoare la efectul pe care l-a avut epistola
asupra destinatarilor, Apostolul trimite la Corint pe Tit ( II Cor.12, 18). Acesta, la întoarcere,
trebuia să întâlnească pe Apostol la Troia, în Asia Mică (II Cor. 2,12-13). Apostolul hotărâse
să rămână a Efes până la Cinzecimea anului 57 (I Cor.16, 8), iar de acolo urma să vină la
Corint, prin Troia şi prin Macedonia.
Trebuind însă să plece din Efes înainte de termenul pe care şi-l propusese , din cauza
răscoalei organizată de argintarul Dimitrie (F.Ap. 19, 23), Apostolul n-a mai aflat pe Tit în
Troia (II Cor. 6, 6). Tit avea veşti îmbucurătoare: comunitatea pusese capăt dezbinărilor;
pedepsise pe incestuos, creştinii de aici duceau, în general, viaţă demnă de numele lor.
Aduceau însă şi unele veşti care întristau pe Apostol. El promisese, fie prin scrisoarea care s-
a pierdut fie prin Timotei şi Tit, că va veni curând la Corint însă în urma tristeţei pe care i-o
provocaseră dezbinările , hotărâse să amâne această vizită şi anume după ce va vizita mai
întâi Macedonia (I Cor.16, 5). Ori, iudaizanţii, interpretând greşit hotărârea Apostolului, îl
acuzau că este timid şi nestatornic (I Cor. 15-20); că este mândru şi se laudă că este cineva
(3,1; 4,5; 5,12, 10,2 ), că vrea să înşele buna cuviinţă a corintenilor şi că renunţând la
întreţinerea sa de comunitate, organizează colecte în interes personal (6,8; 7,2; 12,16-18).
De aceea Apostolul vrea să restabilească , prin această epistolă, încrederea
Corintenilor în persoana sa; să le spună că şi-a schimbat planul de a-i vizita pentru a-i cruţa
(I, 23), pentru a nu veni la ei cu întristare (2, 1); să stimuleze strângerea de daruri pentru
creştinii nevoiaşi din Ierusalim şi să pregătească atmosfera sufletească pentru vizita pe care
voia să le-o facă.
10. 3. Locul şi timpul scrierii epistolei
Apostolul Pavel a plecat deci în întâmpinarea lui Tit. Nu l-a întâlnit în Troa ci, după
părerea majorităţii isagogilor, l-a întâlnit în oraşul Filipi din Macedonia. Era după Rusalii, în
vara anului 57. Atunci a scris el a doua epistolă Corintenilor.
10. 4. Cuprinsul epistolei
Epistola, alcătuită din 13 capitole, are o introducere, o parte apologetică, una
referitoare la o colectă, alta polemică şi un epilog.

66
 Introducerea (1, 1-11) cuprinde adresa şi salutarea (1,1-2) şi rugăciunea de mulţumire
adresată de Apostol lui Dumnezeu că i-a scăpat viaţa din primejdia de moarte care l-a
ameninţat în Asia (1, 3-11).
Partea I (1, 12-7, 16 ) cuprinde o apologie a persoanei sale împotriva celor care îl
defăimau. Această apologie are trei părţi:
a) Apostolul se apără împotriva celor care îl acuzau de nestatornicie pentru că şi-a
schimbat planul de călătorie ( 1,12-2, 4 ). Totodată îşi exprimă mulţumirea că a fost ascultat
şi au excomunicat pe incestuos ( 2, 5-11). Pentru toate acestea aduce mulţumire lui
Dumnezeu (2, 12-17).
b) Îşi apără apostolatul în faţa defăimărilor la care este expus (3, 1-6, 2). Biserica din
Corint însăşi îl arată a fi un Apostol adevărat prin faptul că credincioşii de aici s-au umplut de
Duhul Sfânt.
Strălucirea Noului Testament , predicat de el, este cu mult mai mare decât a Vechiului
Testament, strălucire care s-a văzut pentru scurt timp pe faţa lui Moise şi apoi a dispărut (3,
1-11). Ştiind acest lucru , el predică Evanghelia cu toată îndrăzneala ( 3,12-18). Dacă , totuşi
Evanghelia nu este înţeleasă de toţi , vina nu este a Apostolului ci a Corintenilor care au lăsat
pe satan să le întunece minţile.( 4, 1-6).
Cu trupul, Apostolul este slab şi supus multor pericole şi necazuri însă Dumnezeu
lucrează prin el în chip minunat (4, 7-15). Necazurile nu-l decurajează pentru că nu are în
vedere obiective pământeşti ci cereşti. De altfel, cortul cel trupesc este socotit ca în cele din
urmă să fie înlocuit cu cel ceresc ( 4, 16-6, 10 ).
Călăuzit de iubire, el predică tuturor vestea împăcării omenirii cu Dumnezeu prin Fiul
Său şi îndeamnă pe fiecare să-şi asigure harul divin (5, 11-6, 2 ).
Cât despre sine, el caută în toate împrejurările , atât cu cuvântul cât şi cu fapta , să se
arate slujitor credincios al lui Dumnezeu( 6, 3-10).
c) Apostolul îi vrea pe corinteni aproape de el. Vrea să dispară de la ei orice neîncredere
faţă de persoana sa. Îi asigură că-i iubeşte dar le spune că în acelaşi timp aşteaptă ca şi ei să-
şi arate faţă de el iubirea lor. (6, 11-13).Acest fapt îl arată împlinindu-i sfatul de a sluji lui
Dumnezeu şi de a se lepăda de păgânism (6, 14-7, 1). Îi încredinţează că totdeauna i-a avut la
suflet (7, 2-4), iar veştile aduse de Tit de la Corint au avut darul de a-l linişti (7, 5-16).
Partea a II-a (8, 1-9, 15) cuprinde îndemnul Apostolului adresat Corintenilor de a
duce la bun sfârşit colecta iniţiată pentru creştinii săraci din Ierusalim (8,1-5). Cu
supravegherea lucrărilor de colectare este desemnat Tit(8, 6-24) până ce va veni la Corint
Pavel însuşi ( 9, 1-5) . Pentru dărnicia lor, corintenii vor fi răsplătiţi de Dumnezeu (9, 6-18).
Partea a III-a (10,1-13,10) are caracter polemic. Apostolul scoate în evidenţă
autoritatea sa apostolică , puterea de care va face uz când va fi necesar (10, 1-18 ).
Nu este cu nimic inferior faţă de ceilalţi Apostoli; nu este un orator dar nu înseamnă că nu are
cunoştinţele necesare despre Dumnezeu; nu primeşte ajutoare şi predică gratuit, nu pentru că
ar avea conştiinţa că lucrarea sa este inferioară celei a celorlalţi Apostoli ci pentru a nu pune
piedici Evangheliei (11, 1-15).
Dacă ceilalţi Apostoli au depus eforturi în răspândirea Evangheliei , el, cu suferinţele
sale, cu atât mai mult (11, 16-33).
Viziunile şi descoperirile sunt dovada că el este vas ales al lui Dumnezeu.(1, 1-10).
Pentru faptul că se laudă, vina nu este a lui ci a celor care l-au împins să facă aceasta (12, 11-
18); a făcut acest lucru cu îngrijorare dar cu gândul ca ei să se îndrepte, ca venind la ei să nu
fie pus în situaţia de a-i pedepsi (12, 19-13, 4). El are încredere că ei se vor îndrepta (13, 5-
10).
Epilogul (13, 11-13) cuprinde îndemnuri, salutări şi binecuvântări.

11.INTERPRETAREA EPISTOLEI A DOUA CĂTRE CORINTENI

67
 11.1.Introducerea: “Pavel, apostol al lui Hristos Iisus …şi Timotei, Bisericii din
Corint, împreună cu toţi sfinţii care sunt în Ahaia , har vouă şi pace de la Domnul Iisus
Hristos”(1,1-2)
Primele două versete alcătuiesc adresa şi salutarea. Este modul paulin obişnuit de a
alcătui o epistolă iar epistola a doua către Corinteni nu face excepţie de la această regulă. Cu
foarte mici deosebiri, ea este asemenea celei din prima epistolă adresată Corintenilor.
Şi de data aceasta pune alături de numele său apelativul de “apostol”. Face acest lucru
pentru că şi acum, apărarea demnităţii sale apostolice este unul din motivele majore ale
scrierii epistolei. Pavel are conştiinţa că el este alesul lui Dumnezeu investit ca şi cei 12
ucenici cu puterea răspândirii Evangheliei în lume.
Asociază numelui său pe Timotei, ucenicul şi colaboratorul apropiat din vremea
activităţii la Corint. Era binecunoscut Corintenilor şi se întorsese de curând din vizita pe care
le-o făcuse. Epistola, deci, trebuia să fie primită şi ca ecou al impresiilor pe care acesta şi le
făcuse la Corint. Se adresează „tuturor sfinţilor”, cu sensul mai înainte arătat, de oameni
angajaţi în realizarea desăvârşirii morale şi a sfinţeniei, „care locuiesc în Corint şi în Ahaia”.
Ahaia era regiunea în care se afla Corintul. Rezultă din afirmaţia Apostolului că metropola
Ahaiei devenise centrul din care iradia Cuvântul Evangheliei şi că fuseseră întemeiate
comunităţi creştine în jurul său. “De ce adresându-se celor din cetate , porunceşte prin
epistolă tuturor? …Comună face epistola pentru că comună era nevoia de îndreptare”
( Sf.Ioan Gură de Aur).
Salutarea “Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul Iisus Hristos “
este comună cu cea din prima epistolă către Corinteni.
În Efes, de unde scria epistola, Apostolul avusese satisfacţia întemeierii unei Biserici
puternice dar, ca pretutindeni, întâmpinase şi multe necazuri din partea duşmanilor săi. Dat
fiind că tocmai aceste eforturi îi erau contestate de Corinteni , el nu ezită să le amintească de
la început. “Căci nu voim , fraţilor, ca voi să nu ştiţi de necazul nostru care ni s-a făcut în
Asia, că peste măsură, peste puteri am fost îngreunaţi, încât nu mai nădăjduiam să scăpăm
cu viaţă…Domnul (însă) …ne-a izbăvit pe noi dintr-o moarte ca aceasta şi…nădăjduim că
încă ne va izbăvi” (1, 8-10).
Este posibil ca Apostolul să se refere atât la încercarea suportată în vremea răscoalei
lui Dimitrie, care îl adusese, într-adevăr, într-o primejdie de moarte (19, 24-41), cât şi la
primejdiile de tot felul care îl pândeau în Efes, care sunt menţionate în prima epistolă către
Corinteni (15, 30-31; 16, 9).
Necazurile (ispitele), însă, în concepţia paulină nu sunt un rău pentru cel tare în
credinţă ci, din contră, sunt socotite un câştig pentru mântuirea sufletească a credincioşilor.
Pentru că, cu cât prisosesc suferinţele, cu atât prisoseşte mângâierea din partea lui Dumnezeu:
“Că precum prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi
mângâierea noastră “(1, 3-7). Harul şi mângâierea nu sunt pe măsura încercării. “Că nu
după cum suntem încercaţi suntem mângâiaţi ci cu mult mai mult.Că n-a zis că mângâierea
este pe măsura încercării ci că prisoseşte”. (Sf.Ioan Gură de Aur ).
11.2. Partea apologetică. (1, 12-7, 16 )
a) datorită faptului că Apostolul îşi schimbase hotărârea de a-i vizita, unii corinteni îl
acuzau de nesinceritate, de lipsă de statornicie în hotărâri şi de faptul că nu-i iubeşte sincer.
Apostolul ţine să precizeze că nu scrie altceva decât ce gândeşte (1,13), că cuvântul
său a fost totdeauna: da, da şi nu, nu (1, 17-20). A amânat vizita proiectată la Corint nu din
faptul că s-ar schimba cu uşurinţă (1, 17) ci pentru a-i cruţa. “Chem pe Dumnezeu mărturie
asupra sufletului meu că din cruţare pentru voi n-am venit încă la Corint.” (1, 23). Venind în
această situaţie la Corint ar fi trebuit să facă uz de autoritatea sa apostolică, să pedepsescă
neorânduielile cât şi pe cei care îl contestau. Schimbarea planului era un mod de a ieşi din
impas. “Căci am judecat să nu vin iarăşi la voi cu întristare. Pentru că dacă eu vă întristez,

68
cine este cel care să mă înveselească dacă nu cel întristat de mine?”(2,1-2). “Aceştia
bănuiseră şi ziceau că n-a venit la ei pentru că îi urăşte , arată contrariul, anume că n-a
venit la ei tocmai pentru că îi iubeşte…Că îi cruţă pe aceia peste care era stăpân şi îi putea
pedepsi” ( Sf. Ioan Gură de Aur).
Dovada iubirii sale părinteşti este nu numai amânarea vizitei ci şi faptul că-i iartă şi-l
iartă şi pe incestuosul pocăit. Le recomandă în privinţa acestuia să-l primească în mijlocul lor,
“pentru a nu fi copleşit de întristare ”(2, 7), pentru că , în disperarea lui, “ar putea fi adus în
situaţia de a face un rău şi mai mare” (Sf. Ioan Gură de Aur).
Tot o dovadă a iubirii lui faţă de Corinteni este şi gândul de a-i vizita. Trebuia să-l
întâlnească pe Tit în Troas, după Rusaliile anului 56 şi să vină împreună la Corint. S-a
întâmplat însă ca din cauza răscoalei argintarului, el să vină în Troas mai înainte decât se
convenise şi să nu întâlnească aici pe Tit. În plus, lucrarea misionară îl reţinea, pentru scurt
timp, departe de ei (1, 15-16).
b) Sf.Ap.Pavel se apără faţă de cei care îi contestau apostolatul (3, 1-6, 2).
Sf. Pavel nu făcea parte din rândul celor 12 ucenici ai Domnului şi de aceea ,
duşmanii săi, îndeosebi iudaizanţii, îl socoteau inferior acestora, mai ales Sfântului Apostol
Petru. El însă, avea conştiinţa că este “uns” de Dumnezeu, de care a fost „pecetluit” şi de la
care a “primit arvuna Duhului “ ( 1, 21-22).
Pe lângă cei 12, mulţi alţii se angajaseră în răspândirea Evangheliei iar pentru a fi
crezuţi prezentau scrisori de recomandare din partea Apostolilor sau a unor personalităţi
bisericeşti. Se pare că unii corinteni făceau caz de acest fapt pretinzând că şi Apostolul Pavel
trebuie să prezinte astfel de scrisori.
În această situaţie, Apostolul precizează că el se poate lipsi de astfel de scrisoare (3, 1)
pentru că scrisoarea lui de recomandare, documentul care vorbeşte de efortul său şi de
autenticitatea învăţăturii sale sunt Corintenii înşişi. “Scrisoarea noastră sunteţi voi, scrisă în
inimile noastre, cunoscută şi citită de toţi oamenii…scrisă nu cu cerneală ci cu Duhul
Dumnezeului celui viu, nu pe tabla de piatră ci pe tablele de carne ale inimii”(3,2-3)
Deşi neputincios după trup, “încât de la noi înşine nu suntem destoinici să cugetăm
ceva ca de la noi înşine”, Apostolul este în stare să înfrunte toate greutăţile prin harul lui
Dumnezeu. “Cel ce ne-a învrednicit să fim slujitori ai Noului Testament, nu ai literei, ci
duhului , pentru că litera ucide iar duhul face viu”(3,6).
Această slujire, slujirea Cuvântului Evangheliei, este superioară oricărei alte slujiri,
inclusiv slujirii lui Moise şi preoţiei Vechiului Testament.
Legea veche avea rostul să oprească pe om de la săvârşirea păcatului , pedepsind pe
cel care o încălca, dar nu conferea şi harul mântuitor. “Iar dacă slujirea cea spre moarte ,
săpată în litere pe piatră, s-a făcut întru slavă încât fiii lui Israel nu puteau să-şi aţintească
ochii la faţa lui Moise, din pricina slavei celei trecătoare a feţei lui, cum să nu fie mai mult
întru slavă slujirea Duhului“ (3,7-8). Dacă Legea care osândea era strălucită , cu atât mai
strălucită este slujirea Legii care eliberează; “Iar dacă ceea ce este trecător s-a săvârşit prin
slavă, cu atât mai mult ceea ce este netrecător va fi în slavă” (3, 9-11).
Moise îşi acoperea faţa ori de câte ori comunica poporului descoperiri dumnezeieşti
pentru ca fiii lui Israel să nu vadă strălucirea feţei lui şi să creadă că el însuşi este izvorâtorul
Legii (cf. Exod 34, 29 şi urm.).
Plecând de la acest fapt, Apostolul conclude că vălul cel material care acoperea faţa
lui Moise şi-i împiedica pe iudei să vadă chipul său real, are corespondent în vălul cel
duhovnicesc care acoperă mintea iudeilor şi nu le permite să înţeleagă că sfârşitul Legii s-a
făcut o dată cu venirea Mântuitorului Hristos.”Minţile lor s-au învârtoşat ca până astăzi, la
citirea Vechiului Testament …stă un văl pe inima lor. Când se vor întoarce la Domnul, vălul
se va ridica”(3, 15-16 ).

69
 Dacă totuşi Evanghelia nu este înţeleasă de toţi, vina nu este a Apostolului. El a
abandonat orice preocupare materială, nu-l preocupă câştigul , nici cinste din partea cuiva.
“Ne-am lepădat de cele ascunse ale ruşinii, neumblând cu vicleşug, nici stricând cuvântul lui
Dumnezeu ci făcându-ne cunoscuţi prin arătarea adevărului faţă de orice cunoştinţă
omenească înaintea lui Dumnezeu” (4, 2). “Ne recomandăm prin ceea ce facem” (Origen) iar
“acest lucru este vădit nu numai pentru cei credincioşi ci şi pentru cei necredincioşi”
(Hrisostom).
Vina neînţelegerii Evangheliei revine Corintenilor, “revine celor pierduţi, celor orbiţi
de Dumnezeul veacului acestuia” (4, 3-4), celor preocupaţi mai mult de probleme materiale şi
mai puţin de cele spirituale. Astfel de preocupări inspiră satan. Dar, “deşi este stăpânitorul
acestei lumi, (satan) nu este Dumnezeu…El este socotit Dumnezeu de cei care nu vor să
primească Duhul înfierii, Duhul lui Dumnezeu cel adevărat, ca să devină fii ai veacului
viitor.”(Origen). “Satan este numit Dumnezeu al acestui veac din cauza marii lui influenţe pe
care, datorită păcatului , o exercită asupra oamenilor ce rătăcesc departe de Dumnezeu şi
datorită cinstei pe care i-o dau, cu sau fără ştiinţă, cei supuşi lui de patimi” (Trembelas).
Multe au fost necazurile, lipsurile şi prigoanele pe care Apostolul le-a îndurat în
misiunea de răspândire a Evangheliei (4, 8-11), dar Dumnezeu a lucrat prin el în chip
minunat. „Pentru că avem comoara aceasta în vase de lut (tocmai) ca să se învedereze că
puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu şi nu de la noi” (4, 7).
Aceste necazuri au putut fi învinse cu speranţa că “pe când omul cel din afară trece,
cel dinăuntru se înnoieşte zi de zi” (4, 16), cu speranţa că “acela care a înviat pe Domnul
Iisus „îl va readuce la viaţă (4, 14); în sfârşit, cu speranţa “că necazul …de acum, uşor şi
trecător…va aduce slava veşnică” (4, 17). “Pentru că cu cât trupul suferă nenumărate
încercări, pe atât mai bune are speranţele şi devine mai strălucitor , aşa cum aurul trecut
prin foc se face mai curat” (Sf.Ioan Gură de Aur).
Dar nu numai necazurile ci chiar nici moartea nu poate fi motiv să despartă pe cineva
de iubirea lui Hristos. “Pentru că dacă acest cort , locuinţa noastră pământească se va
strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică, în ceruri…După
aceasta suspinăm…Nu ca să scoatem haina acesta (ne silim) ci ca să ne îmbrăcăm cu
cealaltă peste ea” (5, 1-4).
Moartea nu este un motiv pentru a îndepărta pe cineva de Hristos, pentru că ea nu
înseamnă dispariţia persoanei umane ci înseamnă începutul unei alte vieţi, a vieţii celei
adevărate, în comuniune cu Dumnezeu. În alte împrejurări, Apostolul Pavel spunea: “Sunt
strâns din două părţi: doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos iar aceasta
este mult mai bine. Dar este mai de folos pentru voi să zăbovesc în trup.” (Filipeni 1, 23-24 ).
De altfel, trupul nici nu este veşnic; el este vehicolul trupului în această viaţă.
Deteriorarea lui este un fapt firesc, este urmarea păcatului strămoşesc. “Trupul …nici nu este
o locuinţă (permanentă) pentru suflet ci doar un simplu sălaş (trecător ) (Sf. Ioan Gură de
Aur). Desigur, “atunci când Pavel – şi prin gura lui creştinul – afirmă că doreşte să se
dezbrace de trup, nu spune aceasta pentru că ar vedea în trup un element rău (şi păgubitor )
ci pentru că doreşte să-i schimbe natura stricăcioasă ( în alta nestricăcioasă ) şi să-l
spiritualizeze” (Teofilact). Pentru că trupul nu este rău în sine ci rele sunt doar înclinările spre
păcat, urmările păcatului strămoşesc care îl stăpânesc.
Totuşi, „petrecând în trup, suntem departe de Domnul şi umblăm prin credinţă iar nu
prin vedere” (5, 7-8 ).
Petrecând în trup, omul este străin şi călător (Evrei 11, 13), către adevărata lui cetate
care se află în ceruri (Filipeni 3, 20). Este departe de Hristos şi de realităţile supranaturale pe
care le cunoaşte în parte, prin credinţă.”Nu înseamnă însă, că atâta timp cât suntem în trup
suntem departe de Domnul. (Şi acum suntem împreună cu El) dar numai că nu îl vedem cu

70
ochii trupului , pe când atunci (în viaţa de dincolo) Îl vom vedea şi vom fi împreună cu
El”(Teofilact). Pentru că “şi acum Îl cunoaştem însă nu atât de clar” (Hrisostom).
Explicaţia zelului deosebit arătat de Apostol în răspândirea Cuvântului Evangheliei nu
se află în interesul material sau în slava deşartă ci în iubirea pentru Domnul Hristos care prin
jertfa Sa a împăcat pe om cu Dumnezeu. “Dragostea lui Hristos ne stăpâneşte…de aceea nu
mai ştim pe nimeni după trup…Pentru că dacă cineva este în Hristos , este făptură nouă, cele
vechi au trecut, iată s-au făcut noi toate…Hristos ne-a împăcat cu Dumnezeu …iar în numele
Lui noi ne prezentăm ca mijlocitori , chemându-vă să vă împăcaţi cu El” (5, 19-21).
Ideea nu este nouă. Într-un fel sau altul ea transpare din toate epistolele pauline.
Pentru că „nu numai teama de cele viitoare ci chiar şi cele deja împlinite cu noi nu ne lasă să
lenevim” (Sf. Ioan Gură de Aur).
Prin păcatul strămoşesc , omul s-a îndepărtat de Dumnezeu, s-a făcut duşmanul Său,
s-a făcut rob al păcatului şi al morţii. Dar Dumnezeu n-a încetat nici o clipă să-l iubească ,
făcând totul până l-a readus în starea în care a căzut. Întruparea, moartea şi învierea Fiului lui
Dumnezeu făcut om este punctul culminant al acestei iconomii. Jertfa Mântuitorului Hristos
avea să înnoiască şi transforme lumea, ridicând-o din robia morţii la moştenirea împărăţiei
cereşti. “Nu Dumnezeu s-a împăcat cu noi, (pentru că Dumnezeu nu are în sine ură şi
răzbunare) ci noi ne-am împăcat cu Dumnezeu“, deşi “ nu noi am alergat către El , ci El a
alergat către noi” (Sf. Ioan Gură de Aur).
Cât despre sine, Apostolul caută, în toate împrejurările , atât cu cuvântul cât şi cu
fapta să se arate slujitor credincios al lui Dumnezeu. “Pe nimeni n-am scandalizat cu
purtarea noastră …ci în toate împrejurările ne-am prezentat ca slujitori vrednici ai lui
Dumnezeu prin răbdare …prin curăţie…prin dragoste…ne-am arătat ca unii care n-au nimic
dar care îmbogăţesc pe alţii şi pe toate” (6, 2-10 ).
El nu are îngreunată conştiinţa cu vreo abatere de la principiile de viaţă ale
Mântuitorului Hristos, nici prin vreo acţiune care ar fi avut ca mobil interesul personal. A
îndemnat pe alţii la răbdare în necazuri (Rom.5, 3-4 ; 8, 25) el însuşi a stăruit în ea; a
recomandat curăţia trupească şi sufletească (Filipeni 4, 8 ; I Tim. 5, 22) el însuşi o cultivă; a
recomandat iubire şi slujirea semenului (Rom. 8,35; 39; I Cor.13; Gal. 5, 22; Col.3, 12), el
însuşi le cultivă.
“Pe el nici slava nu l-a scos din minţi , nici necinstea nu l-a copleşit ,bunul nume nu l-
a făcut să se mândrească , nici blasfemie să-l facă să cedeze, ci peste toate aceste situaţii
contrare trecând a rămas neschimbat”(Teofilact).
Dumnezeu l-a lăsat uneori pradă încercării dar nu peste puterile lui. Pentru că
“Dumnezeu îngăduie (ispititorului) să ne ducă până în pragul morţii dar nu ne părăseşte.
Aşa spune şi David: Domnul m-a certat dar morţii nu m-a dat” (Origen).
c) Prin efortul său misionar şi prin lipsurile îndurate, Apostolul dovedise că
iubeşte pe Corinteni ca pe nişte fii duhovniceşti. Aşteaptă însă ca să i se răspundă cu aceeaşi
măsură. “O, Corintenilor , gura noastră s-a deschis către voi…Plătiţi-mi şi voi aceeaşi plată
– vă vorbesc ca unor copii ai mei – lărgiţi şi voi inimile voastre” (6, 11-13 ).
Nu este prima dată când Apostolul îşi îndeamnă interlocutorii la iubire. De data
aceasta însă, îndemnul său are o nuanţă aparte; el pretinde ca iubirii deja existente să i se
răspundă cu iubire.” Nu este acelaşi lucru să fii iubit şi apoi să iubeşti” ( Hrisostom).
Parafrazându-l, Sf. Ioan Gură de Aur spune: “ Nu vă cer mare lucru dacă vreau să fiu iubit
de voi...Pentru că sunt părintele vostru...se cuvine să mă iubiţi ca atare”.
Corintenii îşi pot arăta iubirea faţă de Apostol în primul rând împlinindu-i sfaturile
aşternute atât în prima cât şi în a doua epistolă. În rândul al doilea, îi arată iubirea lor
renunţând la credinţa idolatră, neînjugându-se la jug străin.”Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei
necredincioşi, pentru că ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea?” (6, 14 ). “Însoţirile rele
strică obiceiurile bune” (I Cor. 15, 33). Exemplul rău este molipsitor. “ Sau ce împărtăşire

71
are lumina cu întunericul?”(6, 14). Antiteză dintre lumină şi întuneric este des întâlnită în
Noul Testament (Rom. 13, 12; Efes.5, 8; I Ioan 2, 9). Credincioşii au devenit lumină prin
comunicarea lor cu soarele dreptăţii, Hristos, pe când necredincioşii respingând lumina,
continuă să fie afundaţi în întuneric. Prin urmare, cum pot fi de acord credincioşii cu cei
necredincioşi şi cum pot lega între ei relaţii viabile şi folositoare? “ Noi suntem luminaţi de
adevăr, aceia sunt întunecaţi de rătăcire” (Zigaben). ” Sau ce învoire este între Hristos şi
Veliar ? (6, 16). În limba ebraică Veliar înseamnă apostat şi nefolositor. Mai înseamnă şi
nedreptate (Deut. 13, 14; Cor. 34, 18 ). Iisus şi Veliar au scopuri contrarii şi este imposibilă
o armonizare a lor. Este deci nesăbuit lucru să creadă cineva că-i poate sluji în acelaşi timp pe
amândoi. “Nu poate cineva cu un picior să fie în armata lui Hristos şi cu altul în hoardele
dezordonate ale lui Veliar” (Trembelas). “Sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu
şi idolii? Căci noi suntem templul Dumnezeului celui viu , precum Dumnezeu a zis: voi locui
în ei şi voi umbla, şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu” (6, 16). Creştinii sunt
afierosiţi lui Dumnezeu şi sunt chemaţi să se aducă pe sine jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui
Dumnezeu . Creştinul este chemat să fie jertfitor şi jertfă , preot care se aduce pe sine jertfă
duhovnicească lui Dumnezeu , transformându-şi inima în altar. “Cauţi loc înalt, loc sfânt
(pentru a zidi casă lui Dumnezeu)? Arată-te pe tine templu.Vrei să te rogi în templu? Întru
tine însuţi roagă-te “(Augustin). ”Dumnezeu este pretutindeni dar iată că se zice că El se
odihneşte în cei credincioşi. Prin urmare se odihneşte mai degrabă în cei vrednici să-i placă
şi să-i primească “ (Zigaben). Concluzia acestor consideraţii este că creştinul trebuie “să se
separe, “să se osebească” şi „să nu se atingă” (6, 17) de cei necuraţi.
După ce reia tangenţial ideea că-i are la suflet (7, 2, 4), Apostolul reia şirul ideilor
întrerupte în capitolul II (vers 13) şi continuă să vorbească despre relaţiile sale cu
comunitatea din Corint. În capitolul II Apostolul vorbea despre neliniştea trăită de el în Troia
pentru că nu găsise pe Tit acolo. Acum aminteşte , mai întâi de neliniştea avută, în continuare
în Macedonia, pentru că Tit întârzia să vină, întârziere la care trebuia să adauge “necazul de
tot felul: din afară lupte, dinăuntru temeri“ (7, 5). „S-a luptat cu cei din afară adică cu cei de
altă credinţă” (Zigaben) şi a avut temeri înăuntru comunităţii“ca nu cumva cei slabi să fie
ademeniţi” (Hrisostom).
Îngrijorarea însă, s-a schimbat în bucurie prin sosirea lui Tit care a adus veşti bune.
Schimbarea Corintenilor şi regretul lor de a fi mâhnit pe Apostol prin purtarea lor l-au
mângâiat. Dacă pentru moment a regretat că le-a scris scrisoarea şi că prin cuvintele aspre pe
care le-a folosit în unele locuri i-a întristat , acum se bucură văzând roadele pe care le-a adus
această întristare (7, 6-18).
Pentru că există o întristare bună, întristare care duce la pocăinţă, după cum există şi
o bucurie rea care poate duce la pierzare. “Cel ce se întristează după Dumnezeu, nu are a se
căi de aceasta vreodată” (Origen), pe când “cel ce continuă să săvârşească păcatul chiar
dacă peste măsură se întristează, este în imposibilitatea de a se pocăi” (Teofilact).
11.3. Partea practică (8, 1-9, 15) tratează despre colecta iniţiată pentru creştinii
săraci din Ierusalim.
Aşa cum s-a spus în partea introductivă, unii critici consideră că aceste două capitole
ar forma o parte străină în corpul epistolei, care n-ar avea legătură nici cu capitolele
precedente, nici cu cele ce urmează.
Se ştie însă că, nu de puţine ori, Apostolul Pavel face digresiuni, care, uneori, se întind
pe capitole întregi, apoi revine la ideea întreruptă. Se poate face o asemănare între capitolele
8-9 din această epistolă cu capitolele 9-11 din epistola către Romani. În plus, capitolele 8-9
sunt strâns legate de cele precedente . Pentru că, dacă în capitolele 1-7, Apostolul se referă la
chestiuni din trecut, în capitolele 8-9, Apostolul revine la probleme prezente vrând să obţină
din partea corintenilor o iubire palpabilă faţă de el. Această dovadă poate fi reluarea colectei
şi ducerea ei la bun sfârşit.

72
 Putem presupune că entuziasmul de la început al Corintenilor pentru realizarea
colectei – în urma tulburărilor din comunitate – dacă nu încetase definitiv, slăbise foarte mult.
De aceea, capitolele 8 şi 9 pot fi considerate ca o scurtă predică despre milostenie.
Ducerea la bun sfârşit a colectei i-o încredinţează lui Tit, purtătorul epistolei, cel care
o iniţiase în vizita precedentă şi era cel mai în măsură să continue lucrul început (8, 6, 16,
23). Ea trebuia să fie încheiată când Pavel însuşi va veni la Corint (9, 4).
Pentru a stimula pe corinteni în acţiunea lor, Apostolul le dă ca exemplu pe creştinii
din Macedonia (8, 1-5). Creştinii din aceste comunităţi au dat un strălucit exemplu despre
dragostea şi recunoştinţa lor către Dumnezeu. Aceasta s-a manifestat prin dărnicia lor şi prin
bucuria cu care au făcut aceasta (I Tes.1, 5; 2,14; Fap.16,20).
“Multa lor sărăcie a născut multa bogăţie de milostenie. Pentru că (în milostenie) nu
se judecă după cantitatea celor dăruite ci după intenţia celui ce dăruieşte”(Hrisostom).
Înainte de a dărui bunuri macadonenii ” s-au dăruit pe ei înşişi Domnului şi apoi
nouă, prin voia lui Dumnezeu” (8, 5). Cauza generoasei lor dărnicii a fost iubirea de
Dumnezeu; pentru că (în primul rând) lui Dumnezeu s-au dăruit iar nouă (doar) în măsura în
care suntem slujitori ai lui Dumnezeu” (Teofilact).
Pentru a-i stimula pe Corinteni în dărnicia lor, Apostolul îi laudă scoţând în evidenţă
virtuţile creştine de care ei dau dovadă, îndemnându-i ca nici în ceea ce priveşte caritatea să
nu fie mai prejos. “Căci precum întru toate prisosiţi, în credinţă , în cuvânt, în cunoştinţă, în
orice sârguinţă, în iubirea voastră către noi, aşa şi în acest dar să prisosiţi” (8,7).
“Corintenii se arătaseră dăruiţi cu multe harisme iar Apostolul doreşte ca ei să
adauge şi harisma milosteniei. Pentru că acolo unde există virtute, există loc şi pentru
altele” (Trembelas). Pentru a-i stimula pe Corinteni în dărnicia lor, Apostolul le dă exemplul
Domnului care, zice, “bogat fiind a sărăcit ca voi cu săracia Lui să vă îmbogăţească” (8, 9).
Fiul lui Dumnezeu s-a sărăcit ( cf.Fil.23, 5 şi urm) pentru ca omenirea să dobândească
bogăţia binecuvântărilor şi a promisiunilor, bogăţia iubirii şi binecuvântării lui Dumnezeu,
bogăţia speranţelor vieţii veşnice şi a moştenirii împărăţiei cerurilor.”S-a golit de slava Sa “ –
spune Sf. Ioan Hrisostom – “pentru ca voi , nu din bogăţia Lui ci din sărăcia Lui să vă
îmbogăţiţi”.
Colecta iniţiată de Apostol nu urmăreşte sărăcirea corintenilor şi îmbogăţirea
creştinilor din Ierusalim ci efectuarea unui schimb creştinesc de daruri: Corintenii oferă cele
materiale iar săracii Palestinei le răspund cu daruri spirituale, contribuind astfel la propăşirea
moral-religioasă a comunităţii lor.
Apostolul înţelege ca strângerea bunurilor să nu fie privită ca o povară , impusă printr-
o poruncă (8, 8; cf.Cor.7, 25 şi 36) ci să purceadă din pornirea sinceră de a veni în ajutor
fratelui aflat la strâmtoare. De aceea îndeamnă pe Corinteni “să dea fiecare cum socoteşte,
cu inima sa, nu cu părere de rău sau de silă, căci Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie
bună “ (9,7).
Ideea este ispirată din cuvintele Mântuitorului; milostenia impusă din afară sau
săvârşită cu gândul dobândirii laudei de la oameni, îşi pierde valoarea. Ea trebuie susţinută
de gândul nobil al solidarităţii umane şi în acelaşi timp de gândul că slujind pe semenul
obidit, slujim Mântuitorul însuşi (cf. Mat. 25, 34-35 ).
Răsplata milosteniei este în ceruri dar şi pe pământ. Ea vine de la Dumnezeu “cel ce
poate să înmulţească tot harul …şi îndestularea în toate …” El “cel ce dă sămânţă
semănătorului şi pâine spre mâncare, vă va da”, spune Apostolul, „şi va înmulţi sămânţa
voastră şi va face să crească roadele dreptăţii sale voastre” ( 9, 8-11).
Apostolul vobeşte şi de o răsplată aici pe pământ în primul rând pentru că “mulţi se
temeau că făcând milostenie, nu cumva să ajungă în sărăcie , nu cumva ei să aibă nevoie de
ajutorul altora”.De aceea zice Dumnezeu nu numai va umple lipsurile lor ci că bunurile vor
prisosi (Hrisostom).

73
 11.4.Partea polemică ( 10, 1-13, 1). Apostolul revine asupra unora dintre învinuirile
ce i se aduceau şi le combate.
a) Aposolul era învinuit că atunci când este departe, este prin scrisori îndrăzneţ iar
când este de faţă este timid. O astfel de stare îi inspiră îndeosebi constituţia sa fizică (19, 1-
18).
Apostolul respinge astfel de acuzaţie arătând că , deşi trăieşte în trup, stăpânit de slăbiciuni,
în activitatea sa nu se lasă stăpânit de slăbiciuni omeneşti. Pentru că ”deşi umblăm în trup, nu
ne luptăm trupeşte căci armele faptei noastre nu sunt trupeşti ci puternice înaintea lui
Dumnezeu”( 10, 3-4 ). Îi îndeamnă în acelaşi timp să nu-l silească să se arate când va fi
printre ei, precum este, pentru că este în faptă precum în scris.
b) Biserica din Corint fusese întemeiată de Apostolul Pavel. Era firesc, cel puţin aici,
să se bucure de autoritate deosebită. Cu toate acestea ,Apostolul este socotit inferior celorlalţi
Apostoli. Apostolul Pavel se consideră dacă nu superior, cel puţin egal cu aceştia datorită
zelului şi contribuţiei sale la răspândirea Evangheliei (11, 1-12, 12).
Cu acest prilej aminteşte un număr impresionant de suferinţe îndurate pentru
Evanghelie, cele mai multe dintre ele fiind menţionate şi în Faptele Apostolilor.
Astfel, vorbeşte de bătăi şi ameninţări. În Faptele Apostolilor se menţionează doar una
( F. Ap.16, 23), însă Clement Romanul , în Epistolele pe care le adresează Corintenilor, spune
că Sf. Pavel a fost închis în viaţa sa de 7 ori; până la scrierea acestei epistole fusese închis
doar de 4 ori. O menţiune aparte face amintind de faptul că a fost biciuit de 5 ori cu câte 40
de lovituri. Este vorba de bici cu curele, care se aplicau, cel mult 40, şi care adesea erau
mortale. Continuă enumerâd primejdiile de ordin general: în călătorii, pe râuri revărsate, pe
care adesea trebuia să le treacă pe o punte îngustă sau înot; primejdiile din partea tâlharilor , a
păgânilor şi a iudeilor.Ca încheiere a listei primejdiilor prin care a trecut, aminteşte de cea
care l-a ameninţat imediat după convertire, în Damasc.
În rândul al doilea, Apostolul se consideră superior adversarilor săi pentru faptul că a
fost învrednicit să aibă o vedenie, fără să precizeze timpul când a avut loc acest fapt
minunat.Majoritatea comentatorilor cred că a avut loc la puţină vreme de la convertire ,
înainte de a purcede în călătoriile misionare.
În semn de umilinţă , Apostolul nu vorbeşte despre sine decât la persoana a treia dar
nu încape îndoială că omul despre care vorbeşte nu este altul ci el însuşi.
Fără a putea preciza dacă a fost răpit şi cu trupul ,nu numai cu sufletul, spune doar că
a fost răpit până la al treilea cer, până în rai. Al treilea cer sau raiul sunt, deci, după afirmaţia
lui, identice. Această vedenie a avut-o în stare de extaz şi a fost probabil o vedenie
intelectuală, de aceea conţinutul ei nu l-a putut reda în cuvinte omeneşti.
Expresiei ”al treilea cer” i s-au dat mai multe interpretări. Astfel, teologul Bengel
spune că primul cer este al nostru ; al doilea este al astrelor iar al treilea este cel duhovnicesc.
Zigaben este mai precaut, spunând că al treilea cer este un loc oarecare, o lume cerească în
care locuiesc îngerii. Alţi comentatori spun că Apostolul ar fi avut două vedenii: printr-una a
fost ridicat până la al treilea cer iar prin alta până în rai (aşa susţin Irineu, Tertulian, Clement
Alexandrinul, Origen).
Precizăm însă că prin cer sau ceruri, în Sf. Scriptură , nu se înţelege un anumit loc în
univers ci o stare spirituală, diferită de cea materială în care trăim.Afirmând Apostolul că a
fost ridicat până la al treilea cer, înseamnă că în stare de extaz i s-au arătat lucruri aparţinând
lumii spirituale.
Pentru a nu se mândri cu descoperiri avute, i s-a dat “un ghimpe în trup “ pe care
Apostolul îl personifică numindu-l înger al satanei. Acesta i s-a dat ca să-l bată peste obraz
ca să nu se mândrească.
Mulţi exegeţi vechi au crezut că este vorba de pofta trupească. Comentatorii noi sunt
de acord că este vorba despre o boală trupească de durată. Întrebarea este însă: cine i-a dat

74
acest ghimpe? Unii au susţinut că Satan pentru că îl numeşte ghimpe al satanei. Nu este însă
corectă această interpretare , dat fiind că i s-a dat ca să nu se mândrească iar satan nu putea
urmări un astfel de scop. Înseamnă că ghimpele i s-a dat ca o încercare de la Dumnezeu.
Acest lucru reiese şi din faptul că Apostolul a rugat pe Dumnezeu să-l îndepărteze de el. În
ceea ce priveşte fiinţa acestui ghimpe sau natura bolii de care suferea Apostolul, s-au emis
cele mai variate păreri. Dintre toate cea mai plauzibilă este aceea că Apostolul a suferit o
febră palustră, o boală des întâlnită în jurul Mediteranei. Nu este însă exclus să fi fost şi o
boală de ochi.
Apostolul s-a rugat de trei ori lui Dumnezeu să îndepărteze acest ghimpe de la el.A
treia oară Dumnezeu i-a răspuns printr-o descoperire: ghimpele este voit de Dumnezeu iar
darurile primite de la El îi sunt suficiente pentru a-şi desfăşura cu succes activitatea. Astfel,
puterea lui Dumnezeu, care lucra prin această unealtă slabă care era Apostolul, putea ieşi în
evidenţă cu mai multă strălucire.
d) Epistola aceasta trebuie să servească Corintenilor spre îndreptare pentru ca
Apostolul să nu vină la ei cu asprime ( XI, 19 – XIII, 10).
Sfârşitul epistolei (XIII, 11-14), cuprinde îndemnuri, salutări şi binecuvântarea
paulină obişnuită.
EPISTOLA CĂTRE GALATENI
12.1. Autorul şi autenticitatea. Aşa cum rezultă din cap.1,1, autorul epistolei este Sf.
Apostol Pavel. El scrie epistola în numele său şi al fraţilor care se aflau împreună cu el (1,2).
Pentru autenticitatea epistolei pledează atât argumente interne cât şi argumente externe.
Argumente interne:
a) ca de obicei, Apostolul Pavel îşi scrie numele la începutul epistolei (1,1), cu formula
consacrată “Apostol al lui Iisus Hristos”.
b) ideile susţinute: faptul că Legea mozaică nu trebuie impusă creştinilor proveniţi dintre
păgâni; invocarea numelui lui Avraam pentru a justifica mântuirea prin credinţă ş.a. arată că
epistola este de provenienţă paulină.
c) particularităţile de ordin lexical, abundenţa cuvintelor sinonime şi a perioadelor lungi
(cf.1,3-14; 1,16-23; 2,1-7; 3,14-19) o arată a fi paulină.
d) datele de ordin personal pe care autorul le dă despre sine se potrivesc cu ceea ce ştiu
despre activitatea Sfântului Apostol Pavel.
e)Teologia este paulină: iconomia mântuirii în Vechiul Testament, afirmarea întrupării Fiului
lui Dumnezeu, urmările acestei întrupări , etc.
f) precizarea de la sfârşitul epistolei că salutul este scris cu un anume fel de litere este paulină
( 6,11-18; cf. I Cor. 16,21; Col. 4,18; II Tesal. 3,17 ; Fil. 18).
Argumente externe:
a) este cunoscută şi folosită de Părinţii Apostolici: Clement Romanul (I Cor.5; Gal.2,
9), Sfântul Ignatie ( către Filadelfieni 1; Gal.1, 1), Sf. Policarp ( către Filipeni 3,3 ; Gal.4, 26 )
autorii epistolelor lui Barnaba ( 13; Gal.4, 3) şi Către Diognet (10; Gal.6, 2 ).
b) este folosită de Justin Martirul ( Apol. 1,53; Gal. 3,10,13; 4, 27), Athenagora
(Legaţie pentru Hristos 16), Irineu ( Împotriva ereziilor 3,6,5; 3,7,2; 3,16,3 ) , Clement
Alexandrinul ( Stromate 3,15; Gal.4, 19) ş.a.
c) fragmentul Muratori o enumeră între epistolele pauline.
d) ereticii: Ptolemeu , Valentin, Ofitii şi în mod deosebit, Marcian, o folosesc în
scrierile lor.
Nimeni n-a contestat autenticitatea Epistolei până în secolul al XIX-lea când au apărut
câteva lucrări ( de Bruno Bauer, Pierson, Naber, Loman, Steck, Völter şi Friedrich) în care se
susţinea că epistola n-a fost scrisă de Sf. Ap. Pavel ci de un scriitor oarecare, între anii 120-
140 d.Hr. Respectivii teologi porneau de la ideea greşită că în creştinismul primar ar fi existat
două tabere: a iudaizanţilor şi a neamurilor, fiecare dintre ele producând mai multe scrieri

75
care, ulterior , ar fi fost cuprinse în Canonul Noului Testament. Epistola către Galateni ar
presupune o formă evoluată, o formă târzie, caracteristică epocii postpauline. Dar şi această
părere a fost abandonată în ultimele decenii.
12.2. Adresanţii: Epistola a fost adresată Bisericilor din Galatia (Gal. 1, 2; 3,1), ţară
din Asia Mică , prin urmare poate fi socotită o circulară.
Locuitorii Galatiei proveneau din nordul Italiei. Sub presiunea romanilor ei au fost
nevoiţi să treacă Alpii şi să invadeze Panonia.
În anul 279 î.Hr. trei triburi de galateni (celţi, gali) au invadat Macedonia sub
conducerea lui Brennus. Ulterior, două triburi s-au dezlipit de celelalte şi s-au îndreptat spre
Tracia, stabilindu-se aproape de Bizanţ. Resursele Traciei nu i-au mulţumit aşa încât după
puţin timp au trecut în Asia Mică. Tocmai atunci regele Nicomedes al Bitinei lupta împotriva
fratelui său Zipoides pentru a-şi recuceri tronul. Nicomedes le cere ajutorul iar în solda lui se
angajează aprox. 10000 de galateni.
În jurul anului 265 î.Hr. galatenii s-au aşezat în părţile Frigiei şi Capadociei, pe cursul
râurilor Sangarius şi Halys. Celor două triburi, trocmii şi tolistobogii, li s-a adăugat al
treilea: tectosagii. Regiunea locuită de ei era un platou arid, lipsit de vegetaţie, friguros iarna
şi foarte călduros în timpul verii. Le convenea totuşi pentru că se ocupau cu păstoritul. Dar ei
nu contau pe produsele ţării lor ci pe bunurile obţinute prin jaf sau din solda de mercenari.
Furia lor era proverbială. Numele lor era echivalent cu teroarea şi nici o cetate sau dinastie nu
îndrăznea să nu le plătească tribut.
În anul 230 î.Hr. sunt înfrânţi de regele Attalus I al Pergamului şi pentru un timp îşi
întrerup incursiunile prădalnice. În anul 189 î.Hr., când regele Antioh al III-lea al Siriei a
intrat în Asia Mică, ei s-au aliat cu el pentru a scăpa de jugul Pergamului. Această alianţă
însă, i-a adus în conflict cu Roma. Consulul roman Gnaeus Volso a invadat Galatia şi i-a
înfrânt în două mari bătălii, încheiate cu masacre enorme. Istoricii Polibius şi Titus Livius
relatează că înfrângerea lor a produs o mare bucurie în Asia Mică pentru că teroarea lua
sfârşit.
Din anul 183 î.Hr. teritoriul galatenilor a devenit provincie a Pergamului.După o
scurtă perioadă de independenţă, în anul 133 cad sub stăpânirea Pontului. Pe la anul 44
î.Hr.îşi recapătă sub conducătorul lor Dejoratus, cu ajutorul Romei, independenţa. În anul 25
î.Hr. ţara este anexată imperiului, devenind provincie romană cu capitala la Ancyra.
Galatenii şi-au păstrat tot timpul obiceiurile cultice. Religia lor era vechiul cult al
druizilor, cu practica unei pocăinţe îngrozitoare. Mai târziu, printre ei şi-au făcut apariţia
diferite culte religioase. Cel mai influent era cultul Cibelei care avea în localitatea Pessinus
un templu impunător şi o frumoasă statuie a zeiţei, despre care se zicea că a căzut din cer.
Un cult aparte aveau şi zeii Sabasios şi Men. Zeul Men era cel mai popular , era
socotit apărătorul oamenilor în faţa vrăjilor şi al animalelor în faţa bolilor; era socotit
ocrotitor al familiei şi al mormintelor.Trecând sub stăpânire romană, galatenii au adoptata
panteonul acestora şi mai ales cultul împăratului.
Creştinismul a fost propăvăduit în Galatia de către Sfântul Apostol Pavel în a doua
călătorie misionară, între anii 50-52.
În Faptele Apostolilor (16, 6) se spune că Apostolul Pavel, împreună cu ucenicul său
Sila, a propovăduit în Galatia. Împrejurările în care a ajuns în Galatia sunt următoarele: după
sinodul apostolic din Ierusalim (Fapte 15, 1 şi urm.), Apostolul se desparte de Barnaba şi
împreună cu Sila, trecând prin Cilicia (Fapte 15, 41) ajunge la cetăţile Licaoniei şi Pisidiei
Listra şi Iconium unde întemeiase biserici în prima călătorie misionară (Fapte 16, 1-5 ). De
aici merge spre nord, străbătând Frigia şi ţinutul Galatiei (Fapte 16, 6), apoi Misia (16, 7 ),
pentru a ajunge la Troas (Fapte, 16, 8) de unde trece în Europa (Fapte, 16, 11 şi urm ).
Împrejurările în care Apostolul şi-a desfăşurat activitatea în Galatia sunt descrise în
epistola către Galateni (4, 13-15). Tocmai pe când traversa Galatia se îmbolnăveşte şi este

76
obligat să rămână aici mai mult decât îşi propusese. El profită de acest lucru şi predică
Evanghelia iar un număr mare de galateni îmbrăţişează creştinismul. Nu ni se spune unde a
întemeiat comunităţi însă este probabil ca acestea să fi luat fiinţă în oraşele mari: Tavium,
Ancyra, Pessinus. Apostolul vizitează a doua oară Galatia în a treia călătorie misionară, pe la
anul 55, fiind în drum spre Efes (Fapte 18, 25).
După revenirea din a doua călătorie misionară, Apostolul a stat “câtva timp” la
Antiohia Siriei, de unde a plecat într-o nouă călătorie către Efes (Fapte 19, 1). Trecând şi prin
Galatia şi Frigia, el „a întărit pe toţi ucenicii“ (Fapte 18, 25) în credinţa pe care o
îmbrăţişaseră.
El n-a fost informat atunci despre cele întâmplate în aceste comunităţi după plecarea
sa; cum au venit iudaizanţii şi au încercat să impună creştinilor galateni respectarea Legii
mozaice. Astfel de informaţii va primi abia când va veni la Efes.
În decursul istoriei, au fost cunoscute două Galatii:
1) Galatia veche, ţara despre care am vorbit, şi
2) Galatia nouă (provincia romană Galatia), care a luat fiinţă în anul 25 î.Hr. care
cuprindea, pe lângă Galatia propriu-zisă, părţi din ţările vecine: Licaonia, Pamfilia, Frigia,
Isauria şi Cilicia. Această regiune îşi va schimba configuraţia geografică.
În provincia romană Galatia, chiar în unele din regiunile ţărilor vecine înglobate în ea,
creştinismul a fost propovăduit de Sf. Pavel şi Barnaba încă din prima călătorie misionară,
între anii 46-48. Populaţia era în aceste regiuni în majoritate greacă dar nu lipseau
comunităţile iudaice. Apostolii au întâmpinat greutăţi din partea iudeilor care au reuşit să
ridice poporul împotriva lor, să-i alunge, iar uneori să le pună viaţa în pericol ( Fapte 13,50;
14, 5; 15,9). Cu toate acestea, ei au reuşit să întemeieze comunităţi în Perga Pamfiliei, Iconiu,
Antiohia Pisidiei şi în Listra şi Derbe din Licaonia.
A doua oară, Sf.Ap. Pavel vizita aceste comunităţi în anul 51 –când lua ca ucenic din
Listra pe Timotei ( Fapte 15, 36;16, 6) iar a treia oară, în anul 55, când era în drum spre Efes
(Fapte 18, 23).
Se pune întrebarea: cui a fost adresată epistola? Tuturor celor ce făceau parte din
Galatia romană: galatenilor propriu-zişi şi negalateni? Celor din regiunile din sud, anexaţi
Galatiei sau galatenilor propriu-zişi din Galatia veche?
S-au emis trei ipoteze: a) Ipoteza galatică mixtă;
b) Ipoteza galatică sudică;
c) Ipoteza galatică nordică.
Adepţii primei ipoteze susţin că epistola a fost adresată creştinilor din Asia Mică
cuprinşi în provincia romană Galatia. Ei aduc ca argument faptul că Sf.Apostol Pavel şi Luca
folosesc de obicei denumirile oficiale.
Această ipoteză este exclusă de faptul că Epistola presupune un grup compact de
comunităţi şi nu comunităţi împrăştiate în două regiuni atât de diferite. În plus, ceea ce se
spune în epistolă (Gal. 4, 13) nu se poate identifica cu toată activitatea Apostolului în Galatia.
b) Adepţii ipotezei galatice sudice consideră ca destinatari ai Epistolei către Galateni
comunităţile din sudul provinciei romane Galatia, anume din: Pamfilia, Pisidia şi Licaonia.
Ei aduc următoarele argumente:
1) Sf. Apostol Pavel foloseşte în general terminologia romană pentru a indica
ţările sau regiunile de care vorbeşte (de ex. vorbeşte despre Ahaia în epistolele către Rom.
15, 26; I Cor. 10,15; II Cor. 1,1; 9,2; 11,10; I Tes. 1,7; despre Macedonia, în epistola către
Romani 15,26; I Cor.16,5; II Cor. 1, 16; Fil.4, 15, etc, despre Asia în epistola către Romani
16,5; I Cor.16, 19; II Cor. 1, 8; despre Arabia în epistola către Galateni 1,17; 4,25). Şi cum în
momentul redactării epistolei către Galateni , Pisidia şi Licaonia erau numite în mod curent
“Galatia”, Sf. Apostol Pavel–cetăţean roman–a folosit această denumire înţelegând prin
“galateni” pe locuitorii din sud.

77
 2) Limba în care a fost scrisă această epistolă este limba greacă, or, în această
limbă Apostolul se putea adresa doar celor din sud unde în majoritate erau greci.
3) În epistola către Galateni ( 2,1,9,13 ) este amintit numele lui Barnaba ca o
persoană cunoscută cititorilor; or Barnaba însoţise pe Apostolul Pavel în prima călătorie
misionară în provinciile din sud ale Galatiei.
4) În epistola I către Corinteni (16, 1) se spune că Sf. Apostol Pavel a iniţiat o
colectă în Galatia. Întrucât în Faptele Apostolilor (20, 4) se spune că însărcinaţi cu ducerea
bunurilor colectate la Ierusalim erau Caius din Derbe şi Timotei din Listra , deci oameni din
sudul Galatiei şi nici unul din Galatia de nord, rezultă că Apostolul şi-a desfăşurat activitatea
în sud şi de aceea tot aici a organizat colecta.
5)Propaganda iudaizantă putea să se desfăşoare doar în sud unde alături de
greci trăiau şi iudei.
6) În epistolă (4, 14) se spune că Apostolul a fost primit în Galatia ca un înger.
Or faptul acesta s-a petrecut în Licaonia unde Barnaba a fost socotit Zeus iar Pavel, Hermes
(F.Ap. 15,12).
7) Pentru a ajunge în nord, Apostolul ar fi trebuit să se abată de la marile
artere rutiere romane, or, acest lucru nu stă în obiceiul lui.
c) Adepţii ipotezei galactice nordice – ipoteză susţinută de majoritatea exegeţilor
contemporani – aduc următoarele argumente:
 Într-adevăr , Sf. Apostol Pavel respectă denumirile ţărilor date de romani. Dar este
imposibil ca el, mereu atent la nuanţe, să-i fi numit “galateni” pe pretenţioşii locuitori
ai Pisidiei şi Licaoniei. Faţă de galatenii propriu-zişi , aceştia nutreau aversiune şi
dispreţ iar dacă cineva i-ar fi numit galateni , aceştia s-ar fi simţit jigniţi. În plus,
Apostolul n-ar fi făcut eroarea tactică de a aplica epitetul jignitor “fără de minte” (3,
1) unor locuitori rafinaţi cum erau cei din Pisidia şi Licaonia.
 Apostolul scrie epistola în limba greacă pentru că aceasta era cunoscută în întreg
imperiul roman şi tot în această limbă le-a predicat atunci când i-a vizitat.
 Barnaba n-a fost alături de apostol în Galatia de nord însă el, ca şi Petru , era o
persoană binecunoscută în lumea creştină .
 Sf. Pavel a iniţiat colecte pentru creştinii săraci din Ierusalim în mai multe comunităţi.
Era firesc ca în Asia Mică sarcina ducerii lor la Ierusalim să revină celor doi
colaboratori ai săi asiatici , lui Timotei şi Caius, deşi ei nu erau din nordul ci din
sudul Galatiei.
 Propaganda iudaizantă venită “din afară“ se putea realiza doar în nord unde nu
locuiau iudei. Către foştii păgâni din nord propaganda iudaizantă venea “din afară”.
 În Listra a fost primit ca un zeu. În celelalte localităţi el a fost primit ca un înger –
vestitor al voii lui Dumnezeu.
 Este adevărat că Sf. Pavel prefera drumurile militare şi se oprea îndeosebi în oraşele
mari însă el n-a evitat să meargă oriunde îl chema misiunea iar alegerea drumului n-o
făcea el ci Duhul Sfânt.
 În plus, epistola ne lasă să înţelegem că primii ei destinatari sunt în marea lor
majoritate creştini proveniţi dintre păgâni (4,8; 2-3; 6, 12-13). Acest lucru era valabil
în nord pentru că în sud , printre creştini, se numărau şi iudei.
În concluzie, se poate spune că destinatarii Epistolei sunt creştinii din Galatia veche,
foştii gali (sau celţi) veniţi aici din nordul Italiei. Comunităţile din această regiune au fost
întemeiate de Apostol în a doua călătorie misionară. Apostolul străbătea Asia Mică mergând
spre Troas, însă, îmbolnăvindu-se, a trebuit să rămână aici mai mult decât îşi propusese.
Această zăbavă a fost favorabilă Evangheliei pentru că în acest mod s-a întemeiat între foştii
barbari o Biserică puternică.

78
 12.3. Motivele şi scopul scrierii Epistolei . Din epistolă (1,7; 5,9-17) rezultă că
anumiţi învăţători mincinoşi , în absenţa Apostolului, au pătruns în mijlocul credincioşilor din
Galatia, reuşind să strecoare îndoieli în sufletul unora dintre ei asupra originii divine a
apostolatului Sfântului Pavel şi asupra autenticităţii Evangheliei propovăduită de el.
Aceşti învăţători afirmau că Galatenii, primind botezul şi Evanghelia de la Pavel , sunt
numai pe jumătate creştini şi că pentru a fi creştini desăvârşiţi trebuie să respecte prescripţiile
Legii mozaice , în primul rând tăierea împrejur şi sărbătorile iudaice (Gal.3,2-5; 4,10; 5,2).
Sf.Ap. Pavel nu le-ar fi spus acest lucru de la început pentru a-i converti mai uşor.
Referitor la Sf. Pavel spunea că acesta nici nu poate fi socotit Apostol al
Mântuitorului pentru că n-a făcut parte dintre cei 12 ucenici şi nici măcar nu l-a cunoscut pe
Mântuitorul.
Galatenii, oameni simpli şi naivi, nu vedeau nici un pericol în acceptarea unor
dispoziţii ale Legii. Unii dintre ei au şi fost gata să accepte circumcizia şi să respecte
sărbătorile iudaice.
Sf. Ap. Pavel care fusese întotdeauna împotriva impunerii Legii mozaice creştinilor
proveniţi dintre păgâni pentru că nu voia să se facă din creştinism o simplă sectă iudaică,
intervine prompt pentru a arăta scopul Legii mozaice şi pentru a face diferenţierea necesară
între creştinism şi iudaism.
12.4. Timpul şi locul scrierii Epistolei
a) Felul cum prezintă Legea mozaică şi faptul că ea nu trebuie impusă creştinilor
păgâni, ne face să credem că epistola a fost scrisă după Sinodul Apostolic (anul 50), când s-a
stabilit acest lucru.
b) Pe când scria epistola, Apostolul vizitase deja pe Galateni de două ori (Fapte 16, 6;
18,23), în a doua şi a treia călătorie misionară. A treia călătorie s-a realizat între anii 54-58,
când trebuie să fi fost scrisă epistola.
c) S-a scos de multe ori în evidenţă asemănarea dintre epistola către Galateni şi cea
către Romani , scrisă în vremea aceleiaşi călătorii misionare (în iarna anului 57-58) şi s-a
spus că temele din epistola către Galateni au fost reluate şi aprofundate în epistola către
Romani.
d) Avându-se în vedere că epistola a fost scrisă după a doua vizită a
Apostolului în Galatia, vizită care a avut loc pe la începutul anului 55 şi înainte de toamna
anului 57, Apostolul se afla la Efes, înaintea epistolei către Romani, putem afirma că epistola
a fost scrisă din Efes în cursul anului 55. La puţin timp după aceasta, Apostolul scria epistola
I către Corinteni (în anul 56) şi afirma că în Galatia lucrurile s-au liniştit (I Cor. 16, 6).
12.5. Cuprinsul Epistolei. Epistola cuprinde 6 capitole care pot fi împărţite
astfel:
Introducere (1,1-10), în care Apostolul accentuează autoritatea sa apostolică şi
temeiurile învăţăturii sale despre mântuire ( Lipseşte obişnuita rugăciune de mulţumire pentru
credinţa galatenilor).
Partea apologetică (1, 11-2,21), în care Apostolul argumentează divinitatea
apostolatului său şi egalitatea lui cu ceilalţi Apostoli , fapt confirmat şi de “stâlpii Bisericii”
din Ierusalim (Chefa , Ioan şi Iacob).
Partea dogmatică ( 3,1-4,13) în care Apostolul dezvoltă următoarele idei:
- Legea veche nu poate aduce mântuirea. Acest lucru reiese în primul
rând din experienţa galatenilor care au primit harul Duhului Sfânt nu ca urmare a tăierii lor
împrejur ci ca urmare a credinţei în Mântuiorul Iisus.
- Mântuirea se dobândeşte prin credinţă şi nu prin împlinirea
preceptelor Legii. Exemplu în acest sens este patriarhul Avraam care a fost socotit drept
înainte de darea Legii. Legea a fost doar “un pedagog către Hristos”. Prin venirea
Mântuitorului ea şi-a împlinit misiunea.

79
 - Neputinţa Legii de a aduce mântuirea a fost ilustrată încă din Vechiul
Testament prin Agar şi Sara
Partea parenetică ( 5,1-6,10) cuprinde îndemnuri care vin ca niste concluzii
practice ce se desprind din adevărurile dogmatice şi anume:
- Să nu se lase ademeniţi de învăţătorii mincinoşi şi să nu împlinească
prescripţiile Legii mozaice, pentru a nu-şi pierde mântuirea câştigată prin credinţa în Hristos.
- Au fost chemaţi la libertate dar libertatea creştină nu este o libertate
spre păcat.
- Să apere unitatea Bisericii , să arate blândeţe şi iubire faţă de semeni
şi să fie respectuoşi faţă de învăţătorii lor.
Epilogul (6, 11-18 ) este scris chiar de Apostol.
Recapitulează ideea dezvoltată în partea dogmatică şi îndeamnă încă o dată pe
Galateni să nu se supună iudaizanţilor, şi-i roagă să nu-l mai supere încheind cu formula
consacrată.

12. INTERPRETAREA EPISTOLEI CĂTRE GALATENI

13.1. Introducerea: “Pavel, apostol nu de la oameni, nici de la vreun om , ci
prin Iisus Hristos şi prin Dumnezeu Tatăl...şi toţi fraţii care sunt împreună cu mine:
Bisericilor Galatiei...”(1,1-2)
Epistola este alcătuită după rânduiala obişnuită. Ca de obicei, Sf.Apostol Pavel
îşi spune numele la începutul epistolei şi calitatea de apostol.
Titlul de “apostol “ apare alături de numele Sf. Pavel în aproape toate
Epistolele pauline ( excepţie făcând Epistolele I şi II Tesaloniceni, Filipeni şi Filimon). Acest
titlu însă, în această epistolă, are o semnificaţie aparte. Aşa cum rezultă din epistolă,
adversarii Sfântului Pavel îi contestau calitatea de apostol întrucât nu făcea parte din grupul
celor 12 ucenici şi nu fusese martor al activităţii Mântuitorului. După aceştia, Pavel nu era
decât “un apostol de la oameni” adică un trimis al celorlalţi apostoli şi ai conducătorilor
Bisericii. De aceea, Apostolul Pavel ţine să precizeze de la începutul scrisorii că este “apostol
nu de la oameni nici prin om”. Prin urmare oamenii, oricare ar fi ei, nu sunt nici sursa, nici
mijlocul de transmitere a apostolatului paulin. Pentru că Apostolul Pavel a primit mandatul
răspândirii Evangheliei nemijlocit de la şi “prin Iisus Hristos şi (prin ) Dumnezeu Tatăl
“aluzie la evenimentul minunat de drumul Damascului.
Termenul “αποστολος.” înseamnă “trimis”. Mântuitorul însuşi s-a prezentat
drept “trimisul “ lui Dumnezeu Tatăl ( Mat. 15, 24; Marcu 9, 37; Luca 4,18). Pavel se
consideră trimisul Mântuitorului şi al lui Dumnezeu Tatăl. El se aşează nu numai pe aceeaşi
treaptă cu cu cei 12 ci chiar deasupra lor, “pentru că pe când aceia au fost chemaţi de
Domnul pe când trăia, el a fost chemat de Domnul (direct ) din cer” (Trembelas).
Epistola este scrisă în numele Apostolului şi al „tuturor fraţilor”. “Toţi fraţii “
erau toţi aceia care se aflau în preajma Apostolului în momentul scrierii unei epistole ( I Cor.
1,11; II Cor.1,1; Filip 1,1; Col.1,1); în cazul de faţă toţi creştinii din Efes. Acest fapt nu este
fără importanţă. El vrea să spună că cele petrecute în Galatia sunt cunoscute de toţi creştinii
din Efes şi că toţi aceştia condamnă pe învăţătorii mincinoşi dar şi slăbiciunea galatenilor.
“În nici o scrisoare n-a făcut aşa. Numai uneori a menţionat numele a două sau trei
(persoane). Aici aminteşte o mulţime…vrând să arate că mulţi sunt de părerea sa…că cele
scrise exprimă şi părerea altora “ ( Sf. Ioan Gură de Aur).
Este adresată “Bisericilor Galatiei“. Din acest mod de adresare, la plural,
rezultă că tulburările din Galatia cuprinseseră mai multe comunităţi şi că epistola era o
enciclică adresată tuturor. La numele Bisericii nu mai adaugă nici una din aprecierile
obişnuite (“biserica lui Dumnezeu“, “fraţilor”, “sfinţilor”, cf.I Cor. 1,2; II Cor. 1,1) şi nici
un cuvânt de laudă la adresa cititorilor.

80
 Nu inserează nici rugăciunea de mulţumire către Dumnezeu pentru credinţa şi râvna
credincioşilor galateni cum va face în alte epistole. Această răceală este explicabilă prin
tulburările ce avuseseră loc în Biserica lor.
Cu toate acestea, Apostolul nu refuză comunităţilor din Galatia denumirea de
“biserici”. Această denumire “trebuia să-i facă să roşească şi să-i restabilească în unitate.
Căci cei ce sunt împărţiţi în mai multe grupuri nu merită de fapt să primească un astfel de
titlu” ( Sf. Ioan Gură de Aur).
Adresei îi urmează obişnuita urare a Apostolului: “Har şi pace de la
Dumnezeu şi de la Domnul Iisus Hristos”(1, 3). Prin “har “ înţelege darul divin care face
începutul vieţii duhovniceşti iar prin “pace” împăcarea omului cu Dumnezeu.
Urarea este lărgită prin arătarea raportului care există între Mântuitorul şi
lume. “El s-a dat pe sine pentru păcatele noastre ca să ne scoată din acest veac rău de
acum , după voia lui Dumnezeu şi Tatăl nostru (1,4).
După unii comentatori mai noi în aceste cuvinte ar fi o mărturisire de credinţă
pre-paulină, o formulă soteriologică a Bisericii primare , care ar fi fost folosită şi în cult.
Construită pe baza textului de la Isaia (53, 6: “Şi Domnul a făcut să cadă asupra lui păcatele
noastre”; 12: “Şi El a purtat fărădelegile multora şi s-a dat pentru păcatele lor”) exprimă
ideea că păcatele lumii şi izbăvirea din ele au făcut scopul morţii Mântuitorului.
S-a dat pe sine “pentru a ne izbăvi din acest veac rău de acum”.“Veacul de
acum” adică viaţa prezentă este socotit un rău pentru că este dominat de ceea ce este rău , de
păcat.( “Lumea întreagă zace sub stăpânirea celui rău” I Ioan 5, 19). Înainte de a-L cunoaşte
pe Hristos , lumea a umblat “potrivit veacului lumii acesteia “(Efes. 2,2). Prin întruparea
Fiului lui Dumnezeu, lumea a intrat în alt veac, veacul harului şi al adevărului (Ioan 1, 17).
Susţinuţi de har, creştinii trăiesc în această lume dar nu mai sunt victimele puterilor lumii.
“Numeşte această viaţă “veac rău”, atât din cauza păcatului care o domină cât şi din cauza
curselor care li se întind oamenilor“(Trembelas). “Numind acest veac , veac rău, a arătat că
răutatea nu este nenăscută(veşnică) ci că este trecătoare , (se află) în oameni ( şi trece odată
cu ei)”. ( Eusebiu de Emesa).
Urarea se încheie printr-o exclamaţie doxologică: “Căruia să fie slava în vecii
vecilor.Amin.”(1,5). Este singura introducere din epistolele pauline care se încheie astfel. Ea
înlocuieşte obişnuita mulţumire apostolică pentru credinţa cititorilor. Din cele ce urmează,
această lipsă este explicabilă. Sfântul Apostol Pavel , trebuind să dojenească pe galateni
pentru căderea lor de la Evanghelie , nu poate fi mulţumit de credinţa lor.
În loc de mulţumire sau de rugăciune în numele credincioşilor faţă de
Dumnezeu, urmează reproşul Apostolului faţă de Galateni pentru necredinţa lor, reproş care
poate fi socotit tema epistolei. “Mă mir că aşa degrabă vă schimbaţi de la Cel ce v-a chemat
în harul lui (Hristos) la altă evanghelie care nu este alta , numai că sunt unii care vă tulbură
şi care voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. (1,6-7).
După epistolele pauline, chemarea lumii la mântuire o face Dumnezeu Tatăl .
Numai o singură dată chemarea este legată de numele Mântuitorului Hristos (Rom. 1, 6).
Această chemare se exprimă însă, prin predica apostolică; astfel, chemarea divină şi predica
apostolică sunt identice. Părăsind Evanghelia propovăduită de Pavel, Galatenii părăsesc pe
Dumnezeu şi pe Hristos.
“(Apostolul ) n-a zis: (mă mir ) că aţi trecut de la Evanghelie ci de la
Dumnezeu care v-a chemat. Deci, pentru a-i impresiona, aminteşte încă de la început, de
lucrul cel mai înfricoşător . Deci, îi arată pe aceştia supărând nu numai pe Hristos ci şi pe
Tatăl. Pentru că, zice, au trecut nu de la Hristos ci de la Tatăl ( Hrisostom): “Tatăl este cel
care face chemarea El le dă Legea, El cheamă”.
Evanghelia este una, pentru că unul este Hristos, eroul ei:”Chiar dacă mulţi au
scris Evanghelia, acelaşi lucru au scris iar cele multe una sunt. Faptul de a face sau nu parte

81
din una şi aceeaşi evanghelie nu se judecă după numărul scriitorilor ci după identificarea
(lor cu adevărul)”( Hrisostom).
“Evanghelia este mai mult decât un mesaj, ea este iconomia cea nouă,
instituţia mântuirii în care lucrează însuşi Hristos prin prezenţa Sa dinamică” cf. I Tes. 2,
13; Rom. 1,16; 15,19 (S. Lyonnet).
Cei care pretind că predică o “altă Evanghelie” falsifică dreapta Evanghelie.
În acest caz, cel care ar îndrăzni un astfel de lucru, “dacă noi înşine sau un
înger din cer v-ar propovădui altfel decât ceea ce noi am binevestit vouă, să fie anatema...”
(1, 8-9).
Prin “anatemă”, aşa cum rezultă şi din I Cor.16, 22, Apostolul înţelege
condamnarea veşnică. Acest cuvânt a devenit mai târziu formula sinodală pentru
condamnarea învăţăturilor false şi a învăţătorilor mincinoşi. Expresia “chiar dacă un înger
din cer “este o hiperbolă retorică asemenea celei din I Cor. 13, 1: “De aş grăi în limbile
oamenilor şi ale îngerilor...”. Incluzându-se pe sine în această anatemă condiţională, Sf.
Apostol Pavel respinge acuzaţia de inconsecvenţă pe care i-o aduceau adversarii săi (Mihoc).
Propoziţia nu trebuie interpretată literal; hiperbola are sensul că oricine ar îndrăzni să falsifice
Evanghelia, indiferent de starea lui, să fie pedepsit.
“Căci acum, eu înduplec pe oameni sau pe Dumnezeu”, sau caut să plac
oamenilor? Dacă aş mai plăcea oamenilor, n-aş mai fi robul lui Hristos” (1,10).
Expresia “a plăcea oamenilor” înseamnă a flata, a linguşi, în vederea obţinerii
“măririi de la oameni” (I Tes. 2, 5-6). Spune că nu caută favoarea oamenilor , probabil pentru
a răspunde unei acuzaţii , al cărei ecou îl aflăm şi în alte epistole (I Tes. 2, 4-6; II Cor. 3, 1;
4,2; 5,11; II Cor. 10, 11) că ar flata pe păgâni , oferindu-le o intrare uşoară în creştinism , cu
scopul de a-şi înmulţi adepţii. Acest gând este departe de Apostol pentru că “dacă aş fi vrut
să plac oamenilor”, completează Sf. Ioan Gură de Aur, “aş fi încă printre iudei, aş prigoni
Biserica”.
13.2 . Partea apologetică (1, 11-2, 21). Prevalându-se de faptul că Sf. Ap. nu
fusese ucenic al Mântuitorului , iudaizanţii susţineau că învăţătura lui este mijlocită de
oameni (dobândită de la oameni) şi, ca atare, prezintă lipsuri. Că atât învăţătura cât şi
persoana sa, nu pot fi comparate cu a celorlalţi Apostoli şi, mai ales, cu a Sf. Apostol Petru.
Sf.Ap. Pavel argumentează cu dovezi istorice şi logice:
a) originea divină a Evangheliei (1, 11-24;
b) identitatea Evangheliei sale cu cea a celorlalţi Apostoli;
c) egalitatea cu Apostolii şi îndeosebi cu Sf. Apostol Petru (dacă nu chiar
superioritatea faţă de acesta), pentru că pe acesta l-a şi certat pentru purtarea sa
contradictorie.
a) Originea divină a Evangheliei pauline.”Căci vă fac cunoscut, fraţilor, că
Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om,Pentru că nici eu nu am primit-o de la
om , nici n-am învăţat-o ci prin descoperirea lui Iisus Hristos”( 1, 11-12).
După faptul minunat de pe drumul Damascului , Sf. Ap. Pavel a avut mai
multe descoperiri, îndeosebi pe când se afla în Arabia. Prin descoperire, el a primit esenţa
Evangheliei şi anume ; că Iisus este Mesia, Fiul lui Dumnezeu, care a înviat, care şade de-a
dreapta Tatălui şi în afară de El nu există mântuire. Această descoperire o va fi amplificat
ulterior prin tradiţie, aşa cum dă mărturie în prima epistolă către Corinteni ( 11,23 şi urm. şi
15, 3 şi urm.)
Aici însă, vrea să sublinieze faptul că nu s-a convertit la creştinism ascultând
predicile oamenilor, nici n-a primit o instrucţie formală cu privire la ceea ce el urma să
predice.
Pentru a demonstra faptul că învăţătura sa este de origine divină, invocă
următoarele argumente:

82
 1) conduita sa duşmănoasă înainte de convertire faţă de Mântuitorul şi faţă de
Biserica Sa. “Căci aţi auzit de purtarea mea de odinioară în iudaism , că peste măsură
prigoneam Biserica lui Dumnezeu şi o pustiam şi spoream în iudaism mai mult decât mulţi
de aceeaşi vârstă cu mine din neamul meu, fiind râvnitor peste măsură datinilor mele
părinteşti” (1, 13-14).
Trecutul Sf. Apostol Pavel era cunoscut de Galateni. L-a istorisit Apostolul
însuşi şi mai ales, l-au relatat duşmanii săi. El ţine însă să spună că acest lucru s-a întâmplat
“odinioară” când plin de râvnă pentru Dumnezeu ( Fapte 22, 3) şi pentru “dreptatea cea din
Lege”(Filip. 3, 6), vedea în creştinism o abatere de la legea strămoşească.El este convins că
ostilitatea lui faţă de Biserică şi dorinţa de a fi un iudeu desăvârşit era o garanţie suficientă
a faptului că întoarcerea operată în viaţa sa se datorează unei intervenţii speciale”(Mihoc).
2) despre o instruire creştină prin intermediul Apostolilor nu poate fi vorba
nici după convertire. Pentru că imediat după convertire nu s-a suit la Ierusalim ci, părăsind
Damascul, a mers în Arabia, unde a zăbovit trei ani. “Când insă, a binevoit Cel ce m-a ales
din pântecele maicii mele şi m-a chemat prin harul Său ca să descopere pe Fiul Său întru
Mine, ca să-L binevestesc pe El între neamuri, îndată n-am luat sfat de la trup şi sânge, nici
nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine, ci am plecat în Arabia şi iarăşi
m-am întors în Damasc”( 1,15-17).
Mai întâi Apostolul mărturiseşte că nu datorită meritelor sale este ceea ce este
ci datorită bunăvoinţei divine care, cunoscând dinainte inima omului, întocmai ca în cazul lui
Samson ( Jud.16,17), Ieremia ( Jer. 1,5) şi alţii , l-a ales dinainte de a se naşte pentru
misiunea evanghelică. Spune apoi că, după convertire, nu s-a consultat cu nimeni din jurul
său şi n-a socotit necesar un contact cu cei 12 care alcătuiau autoritatea pământească supremă
a Bisericii. Prin expresia “Apostolii cei dinainte de mine”, Apostolul arată pe de o parte, că
recunoaşte autoritatea apostolică a celor 12, pe de altă parte, că el se consideră investit cu
autoritate egală cu a lor.
După convertire, Apostolul a rămas “câteva zile” la Damasc (Fapte 9, 16) iar
după aceea – considerând că nimic omenesc nu-i poate lumina calea, în afară de convorbirea
directă cu Dumnezeu – se retrage în Arabia pentru a petrece un timp în rugăciune şi
reculegere.
“Apoi, după trei ani, am mers la Ierusalim ca să-l întîlnesc pe Chefa şi am
mers la el cincisprezece zile, iar pe altul dintre Apostoli nu am văzut, afară de Iacob, fratele
Domnului “(1, 18-19).
Sf. Ap. Petru era cel mai cunoscut Apostol în lumea ideilor. Era deci, firesc ca
şi Sf. Pavel să-l aprecieze în mod deosebit şi să dorească să-l cunoască. Este însă, exclus, să fi
văzut în el pe conducătorul Apostolilor (cf. 2, 7-9, 11-12) şi să-i ceară aprobarea pentru a-şi
exercita mandatul , pentru motivul că chemarea divină nu mai are nevoie de o confirmare
omenească. “Deşi egal cu acesta, merge la el ca la unul mai mare şi mai în vârstă , nu ca să
fie învăţat şi corectat de acesta ci numai să-l vadă şi să-l cinstească cu prezenţa sa.” Făcea
acest lucru din smerenie. “ Pentru că atunci când ( o astfel de atitudine, smerenia) nu
vatămă Evanghelia, el era mai smerit decât toţi; atunci însă, când vedea că tocmai pentru
această atitudine unii îl nedreptăţeau , nu mai arăta această însuşire“ (Hrisostom).
Scurtimea acestei vizite este, pentru Apostol, încă o dovadă a independenţei
apostolatului său.
b)Evanghelia propovăduită de Sf. Pavel este identică cu a celorlalţi apostoli
“După paisprezece ani m-am suit iarăşi la Ierusalim cu Barnaba, luându-l şi
pe Tit împreună cu mine.M-am suit, potrivit unei descoperiri şi le-am înfăţişat Evanghelia pe
care o propovăduiesc la neamuri , dar mai ales celor mai de seamă, ca nu cumva să alerg
sau să fi alergat în zadar (2, 1-2).

83
 Cei 14 ani sunt socotiţi de Apostol de la călătoria pe care o făcuse mai înainte, deci la
17 ani după convertire. Barnaba, însoţitorul său, era un levit din Cipru care devenise un
membru marcant al Bisericii din Ierusalim ( Fapte 4, 36). El a avut un rol deosebit de
important pentru începutul misiunii printre păgâni ( Fapte 11, 12 şi urm). Pentru Sf. Pavel,
Barnaba a fost de la început un prieten şi un colaborator apropiat ( Fapte 9, 27; 11,25; 13, 2;
15, 2).
Tit era un grec, adică un păgân convertit ( cf. II Cor. 2, 13; 7,6; 15-15; 8,6,23;
12,18; II Tim. 4,10; Tit 1,4; 3,12). Prezenţa lui Tit la Sinodul Apostolic nu constituie o
provocare a iudaismului din Ierusalim ci, avea rostul de a da mărturie despre Evanghelia lui
Pavel. Tit ”n-a fost obligat să se circumcidă“(2, 3) deoarece expunerea Sf. Apostol Pavel i-a
convins pe “cei mai de seamă că creştinii proveniţi dintre păgâni n-au nevoie să fie tăiaţi
împrejur.
Apostolul se duce la Ierusalim în urma unei descoperiri. Astfel de intervenţii
sunt frecvente în viaţa Apostolului (Fapte, 11,27; 13,2,4; 14,6,9; 18,9; 19,21; 20,20; 22,17).
Apostolul nu spune în ce mod i s-a făcut această descoperire însă stăruie asupra realităţii ei,
pentru a exclude acuzaţia ridicată de duşmanii săi că ar fi fost chemat de colegiul apostolic
să-şi justifice predica în mijlocul lumii păgâne. În acelaşi fel a procedat şi Sf. Petru după
convertirea sutaşului Corneliu (Fapte 11,1-18), în faţa tuturor fraţilor din Ierusalim.
Parafrazând mobilul acestei călătorii , Origen spune: “(M-am dus înaintea colegiului) nu
pentru ca eu să aflu ...” – pentru că (Pavel ) era conştient de corectitudinea celor predicate de
el, din descoperirea lui Hristos – “ci pentru ca aceia care mă comparau cu Petru să afle că
nu alerg în zadar”.
Rezultatul confruntării este liniştitor şi îmbucurător pentru Pavel. Apostolii nu numai
că n-au adăugat nici o obiecţiune împotriva predicii sale dar nici nu i-au adăugat ceva( 2, 6-
7).
“Ci, dimpotrivă, văzând că mi s-a încredinţat Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur,
precum lui Petru pentru cei tăiaţi împrejur...şi cunoscând harul care mi-a fost dat, Iacob şi
Chefa şi Ioan, cei socotiţi a fi “stâlpi”, ne-au dat mie şi lui Barnaba, dreapta spre unire cu
ei, pentru ca noi să binevestim la păgâni iar ei la cei tăiaţi împrejur.”(2, 8-9).
Această distincţie – faptul de a fi trimis către neamuri precum Petru către iudei
– nu înseamnă că Sf. Pavel nu putea predica şi iudeilor, iar Sf. Petru nu putea predica
păgânilor. Mântuitorul şi-a trimis Apostolii să predice “la toate neamurile” ( Mat. 28, 19) dar
Pavel se simte responsabil de mântuirea iudeilor ( Rom. 9, 1 şi urm). Probabil că distincţia
dintre cele două apostolate s-a menţinut datorită semnificaţiei eshatologice pe care o are
apostolatul în Noul Testament , unde numărul de 12 apostoli este pus în legătură cu numărul
seminţiilor lui Israel ( Mat.19, 29-30; Apoc.21,14). Apostolatul celor 12 trebuia să asigure
continuitatea legământului pe care Dumnezeu l-a încheiat cu poporul Său ( cf.Mat. 10, 1-6).
Atunci când Sf. Pavel a fost chemat la apostolat, numărul de Doisprezece era complet. Care
era , deci, locul său? La această întrebare a dat răspuns Însuşi Mântuitorul care l-a chemat
pe Sf. Pavel ca Apostol al neamurilor” ( Fapte 9, 15; 22, 21-26; 17-18) ( Mihoc).
Cei trei reprezentanţi ai Bisericii au recunoscut corectitudinea Evangheliei
predicată de Pavel şi Barnaba şi le-au dat mâna dreaptă. Prin urmare, prin gestul lor, ei
recunosc că Apostolul neamurilor n-a ieşit din comuniunea frăţească a Bisericii.
O singură rugăminte formulează Conducătorii Bisericii din Ierusalim:
Apostolul să nu uite de săracii din Palestina iar Sf. Pavel adaugă imediat că şi această
rugăminte le-a fost satisfăcută (2, 10). Probabil că aceste cuvinte erau o invitaţie indirectă
adresată galatenilor pentru a-şi aduce şi ei contribuţia la marea colectă organizată de el în
timpul celei de-a treia călătorii misionare (Fapte 24, 27; Rom. 15, 27-31; I Cor. 16, 1-3; II
Cor. 8, 1).

84
 De un lucru nu este mulţumit Apostolul: la sinod ”( s-au ivit discuţii ) din
pricina fraţilor mincinoşi strecuraţi (printre noi) ca să iscodească libertatea noastră...” (2,
4).
Aceştia erau iudei din secta fariseilor care, şi după intrarea lor în Biserică
rămăseseră , ca mai înainte, zeloşi împlinitori ai legii mozaice şi doreau să impună o decizie
în favoarea obligaţiilor Legii pentru creştini.
c) Egalitatea lui Pavel cu Petru. Dacă nu chiar superioritatea lui faţă de acesta ,
o lasă să se înţeleagă din cele întâmplate în Antiohia, când Petru n-a fost consecvent faţă de
hotărârile sinodului Apostolic.“Iar când Chefa a venit la Antiohia, i-am stat împotrivă pe
faţă pentru că era vrednic de înfruntat. Pentru că înainte de a veni unii de la Iacob, el mânca
cu cei dintre neamuri dar când au venit ei se ferea şi se osebea temându-se de cei din tăierea
împrejur…şi i-am zis înaintea tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca neamurile şi nu
ca iudeii, de ce sileşti neamurile să trăiască ca iudeii? (2,11-14).
La sinodul apostolic se stabilise să nu se impună creştinilor respectarea Legii ,
nici modul de viaţă iudaic.
Este adevărat că Legea lui Moise interzicea iudeilor să stea la masă cu păgânii.
Mâncarea acestora era socotită spurcată (Ezechiel 4, 13; Osea 9,3-4), fie pentru că provenea
din alimente jertfite idolilor (Ieşire 34,15. I Cor 10,28 ) ,fie pentru că erau preparate din
cărnuri de animale necurate (Lev.11,1-30;Deut.14,3-21)fie pentru că erau preparate fără
respectarea prescriptiilor Legii (Ieşire 23,18-19). “Desparte-te de neamuri şi nu sta la masă
cu ele “, se spune în Cartea Jubileelor (22,16; cf. Tobet 1, 10-11; Daniel 1,8; Estir 4, 17).
Tot aşa de adevărat este că iudeii care îmbrăţişaseră creştinismul stăteau la
mese împreună cu confraţii lor creştini proveniţi dintre păgâni. Tonul în această problemă îl
dăduse Petru care, după convertirea lui Corneliu, a stat la masă cu el (Fapte 11, 3).
Iată că la Antiohia el se separă de neamuri. Face acest lucru la venirea “unora
dintre ai lui Iacob “, probabil nişte iudeo-creştini care făceau parte din Biserica din Ierusalim,
al cărei episcop era Iacob, fratele Domnului, şi care doreau cu orice preţ să impună
“neamurilor” Legea mozaică.
Petru s-a separat de neamuri nu din convingere ci de frică, de a nu răni
orgoliile iudeilor încreștinați. De aceea, separarea lui este calificată drept “ făţărnicie” (2,
13).
“Făţărnicia “ lui Petru a fost urmată de Barnaba şi putea să aibă consecinţe
dezastruoase pentru Biserică. De aceea Pavel i se împotriveşte pe faţă, justificându-şi
atitudinea astfel: “Noi suntem din fire iudei şi nu dintre păgânii păcătoşi. Ştiind însă că omul
nu se îndreptează din poruncile Legii ci numai din credinţa în Iisus Hristos , am crezut şi noi
în Iisus Hristos.. Dacă zidesc iarăşi cele ce am dărâmat , mă dovedesc eu însămi călcător de
poruncă. Pentru că eu prin lege am murit legii ca să trăiesc lui Dumnezeu . M-am răstignit
împreună cu Hristos şi nu mai trăiesc eu , ci Hristos trăieşte în mine, …” (2, 15-21).
Separarea de neamuri echivala cu un îndemn tacit la împlinirea Legii. În acest
caz, după logica paulină, revenirea la respectarea Legii echivalează cu recunoaşterea faptului
că atunci când au abandonat-o, iudeii deveniţi creştini, au greşit, s-au făcut călcători ai Legii.
În acelaşi timp, revenind la împlinirea Legii “refac ceea ce au dărâmat“.
Metafora pare să fie o aluzie la “peretele cel din mijloc al despărţiturii” dintre iudei şi
păgâni, care a fost surpat de Hristos (Efes. 2, 14). A zidi din nou acest perete ,pe care
Apostolul îl identifică cu “legea poruncilor şi învăţăturilor ei “ (Efes. 2, 15) înseamnă a
zădărnici opera de mântuire a lui Hristos , prin care El “a făcut din cele două una”( Efes.2,
4). Iudeul creştin “a murit Legii” pentru că “a murit păcatului“(Rom.6, 2, 10).
Legea a fost necesară pentru a sancţiona păcatul ( Rom. 7, 7-12). Când , însă,
păcatul a fost biruit de Hristos prin moartea Sa pe cruce , Legea a devenit de prisos. De
această biruinţă a păcatului , creştinul se împărtăşeşte prin botez. “Ne-am îngropat împreună

85
cu El, în moarte, prin Botez… “( Rom.6, 4). “Omul cel vechi a fost răstignit împreună cu
Hristos” ( Rom. 6,6). Creştinul trăieşte de acum “în Hristos”. Iar dacă are cineva pe Hristos
întru el , “trupul este mort pentru păcate iar Duhul este viaţă spre îndreptare” ( Rom. 8, 9-
11). “Cu ajutorul Sfintelor taine – care vestesc moartea şi îngroparea Domnului – ne
înălţam la viaţa duhovnicească, cu ajutorul lor creştem în ea şi ajungem să ne unim în chip
strălucit cu însuşi Mântuitorul nostru… Cand ieşim din apa Botezului , noi avem în suflete pe
însuşi Mântuitorul nostru …Domnul devine suflarea noastră şi hrana noastră şi astfel ,
împreunându-se cu noi şi amestecându-se pentru totdeauna în unitatea fiinţei noastre, El se
face trupul nostru mistic şi în acest trup cu vremea să ne fie ceea ce este capul pentru
mădulare” ( Nicolae Cabasila).
13.3.Partea dogmatică (3, 1-4, 31). Legea mozaică şi iconomia mântuirii în Hristos
După ce a demostrat că omul nu se îndreptează prin faptele Legii ci prin credinţa în
Hristos, “pentru că Legea cuprinzând multe porunci iar omul neputând a le împlini, este
pedepsit prin ea” (Hrisostom), Sfântul Apostol Pavel demonstrează cu temeiuri istorice şi
biblice că mântuirea, ca şi celelalte bunuri, au fost obţinute şi în trecut prin credinţă şi nu ca
urmare a împlinirii prescripţiilor Legii mozaice. Astfel demonstrează:
a)prin credinţă au primit galatenii darurile Sfântului Duh;
b)prin credinţă Avraam s-a arătat drept înaintea lui Dumnezeu;
c)Legea este pedagog către Hristos.
A) Iudaizanţii pretindeau că galatenii nu sunt creştini desăvârşiţi pentru că nu
respectă Legea lui Moise, că respectarea Legii este absolut necesară pentru a dobândi harul
mântuitor, deşi învăţătura despre mântuire fusese înfăţişată galatenilor în modul cel mai clar
cu putinţă.
Referindu-se însă, la însăşi starea galatenilor care primiseră îndată după îmbrăţişarea
Evangheliei, darurile cele nepreţuite, Apostolul demonstrează că respectarea Legii nu îşi are
rostul în procesul mântuirii. “O, galateni fără de minte …din faptele Legii aţi primit voi
Duhul sau din ascultarea credinţei? …Cel ce vă dă Duhul şi lucrează puteri între voi, ( face
aceasta) din faptele Legii sau din ascultarea credinţei?” (3, 1-8).
„Duhul” pe care îl primiseră galatenii era harul Duhului Sfânt care se revărsase
asupra lor prin taina Sfântului Botez şi a punerii mâinilor (Mirungerii) (cf. Fapte 8, 14; 19,1-
6); Evr. 6,2 ş.a.) care aducea izbăvirea de păcat şi “arvuna” bunurilor viitoare (II Cor. 1, 22;
5,5).
Puterile erau manifestările minunate ale harului Duhului Sfânt în sânul
Bisericilor din Galatia. Prin “puteri” înţelegem în Noul Testament îndeosebi faptele
minunate, vindecările şi alungările de demoni (Marcu 6, 2- 5; Fapte 19,11).
b) În discuţiile lor cu galatenii, iudaizanţii făceau caz de faptul că sunt urmaşii
lui Avraam, moştenitori ai promisiunilor făcute acestuia de Dumnezeu . Legau, în acelaşi
timp, calitatea de fiu al poporului Israel de aceea de împlinitor al Legii. Apostolul Pavel însă,
demonstrează că Avraam a fost socotit drept din credinţa pe care a arătat-o în cuvântul lui
Dumnezeu înainte de a se da Legea, şi de aceea fiii săi spirituali sunt aceia care au arătat
credinţa lui şi care fac faptele lui Avraam (Ioan 8, 39), tăiaţi împrejur sau netăiaţi împrejur.
“Pentru că (s-a scris): Avraam a crezut în Dumnezeu şi (acesta) i s-a socotit lui spre
îndreptare…Prin urmare , cei din credinţă sunt fiii lui Avraam (3, 6-7). Zicând că aceia care
au credinţă sunt binecuvântaţi , nu trebuie să uităm ce fel de credinţă a arătat Avraam ca să
se împărtăşească de binecuvântări , credinţa lui n-a fost numai teoretică , o consimţire a
minţii ci a fost o credinţă vie, sub imperiul căreia Avraam şi-a părăsit patria, casa, avutul şi
rudele şi a mers de a trăit ca un străin în pământul făgăduinţei “(Trembelas).
Credinţa mântuieşte, nu Legea. Legea mozaică este pricină de blestem, “căci
cei care sunt din faptele Legii , sunt sub blestem “(3, 10). Desigur, Apostolul nu vrea să
spună că Legea dată de Dumnezeu poporului Său este un blestem. În alt loc spune că legea

86
este sfântă şi porunca este sfântă şi bună (Rom. 7, 12). Blestemul este condiţionat de
neîmplinirea poruncilor Legii. Faptul însă, că nimeni nu poate împlini Legea în toate
amănuntele ei şi, prin urmare, de a evita blestemul, este pentru Apostol o evidenţă. “Nimeni
din cei vii nu este drept înaintea Ta”, spune psalmistul (Ps.142, 2).
Singura şansă de mântuire este credinţa. Credinţa care l-a făcut pe Avraam
drept înaintea lui Dumnezeu a fost încrederea în cuvântul Dumnezeiesc, credinţa care
mântuieşte pe fiii lui Avraam este “credinţa în Fiul lui Dumnezeu “ (2, 20), credinţa că Fiul
lui Dumnezeu a realizat răscumpărarea omului prin jertfa Sa de pe cruce.
“Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-se pentru noi blestem
căci este scris: “Blestemat să fie oricine este spânzurat pe lemn”, pentru ca să vină la
neamuri binecuvântarea lui Avraam în Iisus Hristos şi să primim făgăduinţa Duhului prin
credinţă „(3, 13-14).
Spunând că Hristos s-a făcut pentru noi “blestem”, Apostolul Pavel foloseşte
substantivul abstract “blestem” în sens metonimic. Astfel de metonimii apar frecvent în
epistolele pauline. Hristos s-a făcut pentru noi “înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şi
sfinţire şi răscumpărare” (I Cor. 1, 30). Pe El, care n-a cunoscut păcatul ,(Dumnezeu) L-a
făcut pentru noi păcat “ (II Cor. 5, 21). Iudeii sunt “tăierea împrejur”, iar neamurile sunt
“netăierea împrejur” (Rom. 3,30; Gal. 2,7,9).
Hristos s-a făcut blestem în sensul că a căzut sub blestemul Legii, nu pentru
păcatele Sale ci pentru păcatele omenirii. Luând asupra Sa blestemul care apăsa asupra
omenirii, El a împlinit profeţia lui Isaia: “Noi îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de
Dumnezeu . Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile
noastre”(53, 4-5).
Avraam fusese binecuvântat de Domnul pentru credinţa sa. Prin răscumpărarea
adusă de Hristos, de binecuvântarea lui Avraam are parte întreaga omenire, care se
împărtăşeşte de harul Duhului Sfânt prin credinţă.
c) Legea mozaică nu aduce mântuirea; ea este doar o călăuză către Hristos. Se
întreabă, deci, Apostolul: ce este Legea, când şi cum s-a dat şi care este scopul ei? Tâlcuind
cuvântul paulin , scriitorii bisericeşti (ca Sf. Irineu, Teodor de Mopsuestia, Teodoret de Cyr)
spun că Legea are două aspecte: Legea morală (Decalogul) şi Legea ceremonială a Vechiului
Testament. Dumnezeu Însuşi a promulgat Decalogul şi a autorizat pe Moise să dea restul
Legii după ce poporul Israel a căzut în idolatrie.
Prin urmare, prin Lege se înţeleg prescripţiile formulate de Moise după 430 ani de la
rostirea făgăduinţelor făcute de Dumnezeu lui Avraam (3, 17).
Legea a fost “rânduită prin îngeri în mâna unui mijlocitor ” (3, 19). Acelaşi lucru îl
va spune Apostolului în Epistola către Evrei (2, 2) şi Sf.Arhid. Stefan în cuvântarea de
dinainte de uciderea sa (Fapte 7, 38, 53). Acelaşi lucru îl va susţine literatura iudaică
apocrifă şi scrierile rabinice.
Dacă însă, pentru evrei, prezenţa îngerilor la promulgarea Legii era un semn al
eminenţei acesteia, pentru Sf. Pavel, faptul că a fost dată prin îngeri îi dovedeşte
inferioritatea. Pentru că, zice el, Legea n-a fost dată direct de Dumnezeu, aşa cum a fost dată
făgăduinţa.
“Mijlocitorul” legii faţă de oameni a fost Moise; “El prefigura în slujirea legii pe
Mijlocitorul dintre Dumnezeu şi oameni”, adică pe Mântuitorul Iisus (Sf. Ioan Gură de Aur,
Ambroziaster, Fer.Ieronim, Sf. Vasile cel Mare).
Rostul legii a fost de a preveni şi pedepsi păcatul iar durata ei a fost de la
Moise la Hristos (3, 16). Legea a fost dată ca păcatul săvârşit în mod inconştient să fie
cunoscut de săvârşitorul său care, conştient fiind de neputinţa sa de a se mântui prin
propriile puteri, să dorească mântuirea adusă de Mesia”(Hrisostom). “Înainte de a da
Legea, mintea şi trupul oamenilor slujeau păcatului, însă dându-se Legea...mintea, care

87
până atunci confundase binele cu răul, împietatea cu pietatea, cunoscând răul, un lucru
câştigă: devine conştientă că încalcă voia divină şi doreşte să asculte de Dumnezeu”
(Severian de Gabala).
“Legea s-a făcut pentru noi pedagog spre Hristos, ca să ne îndreptăm din
credinţă. Iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză.”(3, 24-25).
Pedagogul era în antichitate de cele mai multe ori un sclav care păzea,
supraveghea şi conducea la şcoală pe copilul minor. Pedagogul era deci diferit de dascăl.
Comparând Legea cu un pedagog, Sf.Apostol Pavel vrea să spună că aceasta a
avut rol de supraveghetor însă nu de dascăl –şi cu atât mai puţin , n-a putut aduce mântuirea
pentru că nu mijlocea harul – până la maturizarea lumii , adică până la venirea lui Hristos.
“Iar când a venit plinirea lumii , a trimis Dumnezeu pe Fiul Său , născut din femeie, născut
sub Lege ca să-i răscumpere pe cei de sub lege (4, 4-5).
În Vechiul Testament , profetul Daniel situează venirea lui Mesia la plinirea
vremii (7, 22; 11, 35). Mântuitorul însuşi îşi începe propovăduirea cu cuvintele: “S-a împlinit
vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu”(Mc1, 15). Spunând că Fiul lui Dumnezeu
“s-a născut din femeie “, “scopul Apostolului nu a fost de a indica prerogativele lui Iisus din
Nazaret ci de a arăta coborârea Fiului lui Dumnezeu până la firea noastră , până la
supunerea faţă de Lege” (Lagrange). S-a făcut om deplin pentru ca pe oameni să-i facă fii ai
lui Dumnezeu.
Urmarea întrupării Fiului lui Dumnezeu este răscumpărarea omenirii de sub
blestemul legii (cf. 3, 13), înfierea şi aducerea oamenilor în starea de moştenitori ai împărăţiei
lui Dumnezeu (4, 5-7).
Credinţa în Hristos şi îndeosebi botezul transformă ontologic pe om, îl
eliberează de povara păcatului şi îl “îmbracă” sau uneşte cu Hristos. “Câţi în Hristos v-aţi
botezat , în Hristos v-aţi îmbrăcat”(3, 26-27). Când spunem că cineva se îmbracă cu Hristos
şi cu Duhul Sfânt nu înţelegem îmbrăcarea lui ca un lucru exterior persoanei respective , aşa
cum este cu haina, ci o înţelegem ca pe o umplere şi o îmbrăcare lăuntrică a minţii şi a
inimii cu lumină şi har” (Fotie).
Creştinul, fiinţă renăscută, îmbrăcat pe Hristos, aparţine unei lumi noi, în care
dispar deosebirile sociale şi de orice fel dintre oameni. “Nu mai este iudeu , nici elin, nu mai
este rob şi slobod, nu mai este parte bărbătească şi femeiască pentru că toţi sunt una în
Hristos” (3, 28).
Acceptarea împlinirii prescripţiilor Legii echivalează cu acceptarea de bună
voie a jugului robiei. “Odinioară, necunoscând pe Dumnezeu , aţi fost robiţi celor ce nu sunt
dumnezei după fire dar acum, cunoscând pe Dumnezeu sau, mai degrabă, fiind cunoscuţi de
Dumnezeu , cum vă întoarceţi iarăşi la stihiile cele slabe şi sărace , cărora iarăşi voiţi să le
slujiţi ca mai înainte? Ţineţi zile şi luni şi timpuri şi ani. Mă tem pentru voi să nu mă fi
ostenit în zadar ”(4, 8-11).
Este deci explicabil faptul că odinioară galatenii, necunoscând pe Dumnezeu,
erau sclavii “stihiilor lumii” (4, 3), superstiţiilor păgâne care se caracterizau prin adorarea
elementelor naturii. Acum, când au cunoscut predica apostolică, ei nu mai au nici o scuză. Pe
acelaşi plan cu idolatria punând-o între “stihiile slabe şi sărace” Apostolul aşază şi Legea,
întrucât şi Legea cuprinde elemente religioase rudimentare, fără puterea de a îndrepta pe
cineva.
Galatenii făcuseră deja un pas spre înrobirea faţă de Lege prin adoptarea
calendarului mozaic. Îi învinuieşte că “ţin zile şi luni şi timpuri şi ani “. Prin zile înţelege zile
de sabat; prin luni înţelege ceremoniile legate de sărbătorirea lunii noi şi a anului nou
(Lev.23,24; Num. 10,10; 28, 11-15); prin ani înţelege anii sabatici (Lev. 25).
Pentru a-i abate de la drumul greşit pe care apucaseră, Apostolul rememorează
perioada fericită de la începutul activităţii sale în Galatia,când galatenii erau dornici să

88
asculte Evanghelia cea adevărată şi îi arătau acultare: “Ştiţi că prima dată când v-am
binevestit din cauza unei slăbiciuni a trupului şi n-aţi dispreţuit , nici n-aţi respins
încercarea noastră , ce era în trupul meu, ci m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu , ca
pe Hristos Iisus…Că dacă ar fi fost cu putinţă , ochii vi i-aţi fi scos şi mi i-aţi fi dat mie…
Copiii mei, pe care vă nasc din nou în durere , până ce Hristos va lua chip în voi…”(4, 12-
20).
Apostolul Pavel a fost bolnav în Galatia. Întrucât nu spune de ce suferea , s-au
emis mai multe păreri , unele dintre ele chiar fanteziste. S-a zis, între altele, că ar fi fost
bolnav de ochi pe motivul că el afirmă că galatenii şi-ar fi dat şi ochii pentru el şi pentru că îi
atenţionează pe cititori în legătură cu dimensiunea literelor scrise de el (6, 11).
Adevărul este că expresia “v-aţi fi dat ochii pentru mine” este folosită şi azi,
sub diferite forme, pentru a exprima afecţiunea pentru cineva.
Galatenii n-au fost scandalizaţi de slăbiciunea Apostolului ci, din contră, l-au
primit ca pe „un înger al lui Dumnezeu “, adică au văzut în el o adevărată apariţie
supranaturală, atât datorită noutăţii Evangheliei , cât şi minunilor pe care le va fi săvârşit în
mijlocul lor.
Galatenii au avut mulţi dascăli însă părinţi numai unul, pe Apostolul Pavel.
Apostolul compară de multe ori rolul său faţă de cei pe care i-a convertit la Hristos cu rolul
unei mame (I Tes. 2, 7) sau cu al unui tată (I Tes. 2, 11).
Metafora maternităţii , îndeosebi, preluată din Vechiul Testament (Num.11,
12) presupune iubirea şi grija deosebită pentru maturizarea pruncilor , iar maturizarea în
cazul de faţă înseamnă asemănarea cu Hristos.
După această paranteză, Apostolul revine la problema Legii mozaice (4, 21-23).
Interpretând alegoric locul scripturistic unde se vorbeşte despre cele două femei ale lui
Avraam, afirmă că creştinii sunt fiii nu numai ai lui Avraamm ci şi ai femeii sale libere Sara.
Cei care se supun Legii , care este un legământ al robiei, se fac singuri robi.
13.4. Partea parenetică (V, 1 – VI, 10) cuprinde îndemnuri care nu sunt altceva
decât concluziile care se desprind din argumentarea părţii dogmatice, şi anume:
a) Galatenii sunt îndemnaţi să se ferească a se supune Legii ca nu cumva să piardă
mântuirea câştigată prin credinţa în Hristos. Pentru că acela care primeşte circumciziunea,
creştin fiind, pierde toate drepturile şi darurile câştigate prin botez şi în mod automat se
exclude din comunitatea lui Hristos ( V, 1-12).
b) Creştinii sunt liberi faţă de lege. Nu mai sunt obligaţi să respecte legile
organizatorice şi ceremoniale care priveau doar pe iudei, legi care aveau rostul să-i facă
conştienţi în perioada vremii vechi a idolatriei şi păcatului, că ei au de îndeplinit o misiune
nobilă, aceea de a duce peste veacuri monoteismul şi ideea mesianică. Dar creştinii sunt
obligaţi să respecte pe mai departe prescripţiile morale în care este exprimată voia lui
Dumnezeu. “De aceea”, spune Apostolul , “voi, fraţilor , chemaţi fiind la libertate, să nu
folosiţi libertatea ca prilej pentru a sluji trupului ci pentru a vă sluji unul altuia cu iubire.
Pentru că toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt: să iubeşti pe aproapele tău ca pe
tine însuţi” (V, 13-15).
c) Creştinii sunt datori să înfrâneze poftele nesăbuite ale trupului: desfrânarea, mânia,
certurile şi celelalte (V, 19-21).
d) Sunt datori să cultive înfrânarea, iubirea, bucuria, pacea, îndelungă răbdarea,
bunătatea, facerea de bine,credinţa şi blândeţea (V, 22-23).
e) Să îndrepte cu blândeţe pe cel ce cade în greşeală (VI, 1). Sf. Ioan Gură de Aur face
precizarea că Apostolul “nu a zis: condamnaţi sau pedepsiţi ci îndreptaţi”.
f) Să-şi poarte sarcinile unii altora (VI, 2). Pentru că, zice acelaşi Părinte, „întrucât nu
există om fără lipsuri, îndeamnă (pe oameni) să suporte lipsurile altora pentru ca şi lipsurile
lor să fie suportate de alţii”.

89
 g) Într-un cuvânt, ştiind că Dumnezeu nu se lasă batjocorit (VI, 7), să săvârşească
numai binele (VI, 10).
13. 5. Încheierea (VI, 11-18) pe care Apostolul o scrie cu propria-i mână (11),
recapitulează ideile centrale din epistolă:
a) tăierea împrejur nu ajută la mântuire; ea este impusă de iudaizanţi care vor să se
laude faţă de conaţionalii lor cu noi prozeliţi ;
b) În ceea ce-l priveşte, Pavel se laudă “doar în crucea Domnului…prin care lumea
este răstignită pentru el şi el pentru lume”. Îi imploră ca omul ce poartă „stigmatele
Domnului pe trupul său” adică semnele suferinţelor pentru Domnul, să nu-l mai supere şi să
încheie cu doxologie adresată Mântuitorului Hristos.

Epistola către Efeseni

Cuprinsul epistolei. — După obişnuita adresă şi salutare (I, 1—2), în epistolă urmează
un imn de preamărire a milostivirii lui Dumnezeu, Căruia îi datorăm înfierea noastră în
Hristos şi belşugul darurilor Duhului Sfînt, revărsate asupra credincioşilor.
Partea dogmatică (I, 15 — III, 21) are cuprins eclesiologic. Prin jertfa Mîntuitorului,
peretele despărţitor care exista între iudei şi păgîni a fost surpat. Aceştia sunt acum una, prin
Hristos şi în Hristos, formînd cu El un singur Trup tainic: Biserica.
Hristos e Capul Bisericii, iar credincioşii, mădulare în parte. Nu prin vrednicia lor s-au
împărtăşit credincioşii de comuniunea cu Hristos, ci prin harul lui Dumnezeu. Ei au însă
datoria să fructifice acest har, prin credinţă şi fapte bune (vezi II, 8—10, unde sunt amintite
cele trei trepte sau condiţii ale mîntuirii).
Partea morală (parenetică sau îndemnătoare, IV,1-VI, 20), reglementează conduita
membrilor Bisericii, indicîndu-le căile pe care comuniunea lor cu Hristos trebuie adîncită,
pentru ca mădularele «Trupului» tainic să crească şi să se dezvolte pînă la statura «Capului»
lor.
Încheierea (VI, 21—24) cuprinde comunicări privitoare la misiunea lui Tihic în Asia
Mică, precum şi binecuvîntări şi urări finale.
1. Autorul şi autenticitatea epistolei. —
a) Mărturii interne. — Cercetînd cu atenţie cuprinsul Epistolei către Efeseni, observăm că,
atît ca fond cît şi ca formă, el este specific paulin. Numele Sf. Apostol Pavel apare de două
ori în epistolă (I, 1 şi III, 1). Cum bine observă H. Rovenţa, în special capitolul III vădeşte
paulinitatea textului acestei epistole : «Nimeni altul, afară de Sf. Apostol Pavel, n-ar fi putut
scrie fraza din III, 8: «Mie, celui mai mic între toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta ca să
binevestesc neamurilor...» etc., şi numai lui i se potrivesc toate împrejurările la care se face
aluzie in acest capitol».
b) Mărturii externe. — Se constată apoi că: a) Epistola către Efeseni prezintă mari
asemănări de fond şi formă cu Epistola către Coloseni. Asemănările acestea presupun
raporturi de dependenţă între cele două epistole. Amândouă au fost scrise în aceleaşi
împrejurări (comp. de exemplu Efes. IV, 1 cu Col. IV, 18 ş.a.) şi pe amîndouă le duce la
destinaţie Tihic (Efes. VI, 21 şi Col. IV, 7). Autorul uneia trebuie să fie deci şi autorul
celeilalte.
b) Epistola către Efeseni a fost cunoscută de Sf. Apostol Petru. În a doua Epistolă a sa, Sf.
Petru se referă la epistolele Sf. Pavel, distingînd între cele două categorii: unele pe care «le-a
scris vouă», adică Bisericilor din Asia Mică, şi altele adresate unor Biserici din afara Asiei
Mici, subînţelese în expresia «precum şi în toate epistolele» lui (II Petru III, 15—16). Primei
categorii îi aparţin, neîndoios. Epistolele către Efeseni şi Coloseni.
c) Mărturia Tradiţiei. — Mărturia Tradiţiei este unanim favorabilă autenticităţii Epistolei
către Efeseni. Antichitatea creştină n-a manifestat nici o rezervă faţă de originea ei paulină.
1. Epistola către Efeseni a fost recunoscută şi utilizată ca scrieri inspirată, de provenienţă
paulină, de către Părinţii Apostolici, Apologeţi, Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti şi chiar de
către numeroşi ereziarhi.
90
 b) După mărturia Sf. Ipolit, ereticii gnostici din sec. II — Vasilide, Valentin, cu învăţăceii
lor Ptolomeu şi Teodot, precum şi naasenii - au utilizat Epistola către Efeseni pentru a-şi
acoperi învăţăturile lor eronate cu autoritate apostolică. Marcion nu s-a îndoit cîtuşi de puţin
de paternitatea ei paulină şi a introdus-o ca atare în canonul său. El o socotea destinată iniţial
«către Laodiceni», identificînd-o cu epistola menţionată în Col. IV, 16.
c) Sf. Justin Martirul şi Filozoful (Dialogul cu iudeul Triton, XXXIV), citează Ps. 57,
19, ca şi Sf. Pavel în Efes. IV, 8. Sf. Irineu al Lugdunului (Adversus Haereses V, 2—3) îşi
întăreşte unele învăţături cu menţiunea : «După cum Apostolul le spune Efesenilor».
Canonul Muratori, Tertullian, Clement Alexandrinul şi Origen, urmaţi de unanimitatea
Sfinţilor Părinţi şi scriitori bisericeşti ai veacurilor următoare, afirmă fără ezitare originea
paulină a Epistolei către Efeseni.
d) Cele mai vechi traduceri ale Sfintei Scripturi (în frunte cu Vetus Syra şi Itala, ambele
din sec. II), ca şi codicii biblici de indiscutabilă valoare documentară, o înşiră între scrierile
pauline. Rezumînd tradiţia bisericească pînă la el, Eusebiu al Cezareii (t 340) orînduieşte
Epistola către Efeseni în categoria scrierilor nou-testamentare, a căror autenticitate n-a fost
contestată de nimeni (OMOLOGUMENA).
a) Obiecţiuni împotriva autenticităţii epistolei. Obiecţiunile ridicate împotriva
autenticităţii Epistolei către Efeseni de către critica negativă privesc fondul şi forma ei.
Înainte de a trece la semnalarea şi examinarea lor, ne socotim îndatoraţi să subliniem cu
satisfacţie inventarierea lor atentă şi combaterea lor — pe cît de documentată pe atît de
energică — de către isagogii ortodocşi români N. Colan (Sfântul Pavel către Efeseni, Sibiu,
1930, p. 27—36), V. Gheorghiu (Introducere în Noul Testament, p. 486—489) şi H. Rovenţa
(Epistola către Efeseni..., p. 11—14). Atenţia si extensiunea pe care aceştia o dau discuţiei
acestei probleme, este justificată: autenticitatea nici unei alte epistole n-a fost atît de vehe-
ment contestată ca a aceleia către efeseni. Adversarii autenticităţii ei au făcut cele mai mari
sforţări ca s-o scoată din circuitul cronologiei — şi, deci, din repertoriul epistolografiei
pauline. În acest scop, din partea unora sau altora au fost ridicate următoarele obiecţiuni de
fond:
a) Epistola către Efeseni are un cuprins prea abstract ca să fi putut emana de la Sf.
Apostol Pavel. Amănuntele concrete referitoare la situaţia credincioşilor cărora le este
adresată, ca şi însemnările personale, lipsesc aproape cu desăvîrşire, deşi este destinată unei
Biserici pe care Sf. Pavel a întemeiat-o şi în sînul căreia Apostolul neamurilor trebuie să fi
avut numeroşi cunoscuţi.
Împărtăşind ca absolut valabilă observaţia lui H. Rovenţa (op. cit., p. 10): «Sf. Apostol
"Pavel întrebuinţează cu atît mai multe salutări personale, cu cît cunoaştem mai puţin pe cei
cărora le scrie» — Rom. 16, 3—23 e mărturie —, mai adăugăm că obiecţia aceasta poate fi
anulată de caracterul de epistolă circulară (enciclică) al Epistolei către Efeseni.
b) Epistola către Efeseni ar cuprinde idei străine de gîndirea Sf. Pavel, idei gnostice şi
montaniste. Apostolul neamurilor era adversar neînduplecat al oricărei «înţelepciuni
omeneşti», al oricărei filosofii. Ca atare, el nu poate fi autorul acestei epistole. E. Renan
(Saint Paul, p. XIX), călcînd pe urmele lui F. Chr, Baur, socoteşte că «ideea de Biserică,
concepută ca un organism viu, este dezvoltată de aşa manieră, încît te face să te transpui în
anii 75—80», — aşadar după moartea Sf, Pavel.
Este destul să spunem — pentru a nărui prima parte a acestei obiecţii — că cei mai mulţi
critici văd în Epistola către Efeseni tocmai contrariul: o campanie acerbă împotriva ereziilor
gnostice, ceea ce este posibil, căci gnosticismul, ajuns la înflorire în sec. II, nu este
necunoscut veacului apostolic. Cît despre «montanismul» Epistolei către Efeseni, acesta e
iluzoriu: preocupările ei eshatologice disparate, ca şi frecvenţa redusă a expresiei «duh» —
căreia i-o preferă pe aceea de «în Domnul» — o dovedesc cu prisosinţă.
Cît priveşte învăţătura despre Biserică, aceasta se află, în germene, în epistolele
anterioare, întrebuinţată aici în înţeles abstract, pentru a desemna ansamblul Bisericilor
locale, ca formînd un tot, o unitate (I, 22 , III, 20, 21; V, 23), apăruse cu acelaşi înţeles

91
colectiv şi abstract în I Cor. X, 32 ; XV, 9 şi Gal. I, 12. Hristologia, tot aşa (vezi I Cor. VIII,
6 şi XV, 45—49).
c) Epistola către Efeseni a fost decretată de unii drept o prelucrare tardivă a Epistolei I
Petru, iar de alţii o amplificare nepaulină a aceleia către Coloseni. .
Epistola I Petru şi Epistola către Efeseni au oarecare idei comune; dar tema lor diferă.
Cea dintâi pregăteşte Bisericile Asiei pentru suferinţele ce le aşteaptă; cealaltă e străină de
această problemă, îndeosebi în partea dogmatică. După cum rezultă din II Petru III, 16, Sf.
Petru a cunoscut o bună parte din epistolele pauline, aşa că dependenţa e mai verosimilă în
sens invers. Asemănările dintre aceste epistole sînt explicabile mai ales prin identitatea
preocupărilor autorilor lor şi a izvorului comun — învăţătura Mîntuitorului — din care se
inspiră amîndoi.
Asemănările dintre Epistola către Efeseni şi Epistola către Coloseni sînt şi mai vizibile.
Fondul — mai ales partea parenetică — şi forma sunt acelea ale unor epistole surori.
Constatarea aceasta nu anulează; însă originalitatea nici uneia din ele.
Epistola către Coloseni, mai vioaie şi mai personală în expunere, urmăreşte un scop
precis şi vizează o anumită abatere de la dreapta credinţă. Epistola către Efeseni, mai plină,
mai matură, mai studiată, face abstracţie de orice controversă şi respectă mersul liniar al
unui tratat dogmatic.
Cît priveşte cuprinsul, ambele epistole afirmă întîietatea lui Hristos faţă de toate cele
create, în cer şi pe pămînt (Col. I, 15—18; li, 10; Ef. I, 21), poziţia Sa de Cap faţă de trupul
Său, care este Biserica (Col. I, 18; II, 10, 19, Ef. I, 22—23; IV, 15—16, V, 23), doctrina
despre mediaţia universală a lui Hristos Mîntuitorul şi despre restaurarea tuturor întru El
(Col. I, 14, 20 ; II, 13—15; Ef. I, 7, 10; II, 13, 16). Asemănarea este, cum am amintit, şi mai
vădită în partea parenetică. «în afară de două-trei versete, întreg capitolul I al Epistolei
către Coloseni s-ar putea reconstitui cu ajutorul unor fragmente luate de ici-colo din
Epistola către Efeseni, însă plasate într-un context diferit» (F. Prat, Theologie de Saint
Paul, I, ed. 15, Paris, 1927, p. 335).
Cum originea paulină a Epistolei către Coloseni este îndeobşte admisă, Epistola către
Efeseni trebuie să beneficieze de acelaşi tratament favorabil. Una este continuarea şi
dezvoltarea celeilalte. Care anume, aceasta e o problemă de prioritate cronologică,
soluţionată diferit de cercetători. Fiecare dintre aceste epistole surori îşi are originalitatea ei,
şi anume chiar în ce priveşte subiectul principal. Acesta, pentru Epistola către Coloseni, e
însăşi persoana lui Hristos, iar pentru Epistola către Efeseni, Biserica, prelungirea lui Hristos
în timp şi spaţiu, complementul sau pliroma lui Hristos. Asemănările de netăgăduit dintre
aceste două epistole dovedesc că între ele există relaţii de dependenţă. Ele nu infirmă, ci
confirmă autenticitatea Epistolei către Efeseni. Le-a scris acelaşi autor, în acelaşi timp.
Stilul Epistolei către Efeseni, în partea dogmatică, nu are sprinteneala şi conciziunea care
defineşte îndeobşte scrisul Sf. Apostol Pavel. Fraza este domoală, evoluând deseori în
perioade lungi (ca în I, 3—14 ş.a.), cu digresiuni ample (ca în III, 1—12 ş.a.), cu acumulări
de genitive, participii şi sinonime (ca în I, 11, 13, 20 ; III, 7 ş.a.). «Cititorul nu regăseşte în
ea ardoarea polemică a Epistolei către Galateni, nici vigoarea dialectică a Epistolei către
Romani, nici accentul personal şi patetic al Epistolei I către Corinteni. Aceasta este o
expunere majestuoasă, un rîu cu ape liniştite, mai mult decît un torent năvalnic. Insă nimic
nu dovedeşte că geniul suplu al Sf. Apostol Pavel n-aţ fi fost capabil să se exprime sub forma
unei instrucţiuni, calmă aproape ca o meditaţie» (Huby, op. cit., p. 142).
Fraze lungi se întîlnesc şi în epistolele pauline anterioare (comp. Rom. V, 17; I Cor. X,
16), şi în cele contemporane cu Epistola către Efeseni (comp. Col. I, 9—12, 28; III, 9—11,
16), şi în cele posterioare ei (comp. Filip. III, 14, în ipoteza că Epistola către Filipeni a fost
scrisă în prima captivitate, la Roma).
Particularităţile de stil ale Epistolei către Efeseni sînt de netăgăduit. Ele dovedesc însă că
«Apostolul nu era un om cu stil stereotip. El mlădiază stilul după natura subiectului şi după
cititorii cărora le scrie, precum stilul Fer. Augustin nu-i tot acelaşi în Confesiuni şi în
Contra lut Pelagiu» (Rovenţa, p. 14). «Argumentul scos din vocabular şi stil trebuie mînuit
92
cu prudenţă: autenticitatea operelor celor mai solid testate nu-i va putea rezista, dacă acest
argument este utilizat fără luare aminte» S-ar ajunge acolo încît să fie lepădate ca
neautentice chiar opere recente: e suficient ca un autor să fi scris mult, pentru ca să poţi
constata la el variaţii bătătoare la ochi, în vocabular şi în stil» (Fr. Amiot, L'Enseignement
de S. Paul, t. I, Paris, 1938, p. 2, nota 2).
Eventualele «imperfecţiuni» de stil ale Epistolei către Efeseni — dacă pot fi calificate
astfel — se explică satisfăcător prin caracterul ei de scrisoare ocazională, «prin dificultatea
inerentă subiectului pe care îl tratează, prin rapiditatea redactării şi prin dispoziţia
personală a autorului. Fiecare ştie că dispoziţiile psihice înrîuresc considerabil asupra
stilului şi pricinuiesc inegalităţi de exprimare» (Brassac, op. cit., p. 397).
Exact la fel se prezintă lucrurile şi în ce priveşte vocabularul. Epistola către Efeseni
cuprinde «cuvinte străine de limba obişnuită a Sf. Pavel». Unele dintre ele se mai întâlnesc
în Epistolele către Timotei, Tit şi Evrei, a căror autenticitate este de asemenea contestată. —
spune Renan (Saint Paul, p, XIX).
Perfect adevărat! Epistola către Efeseni conţine 39 (după alţii, 40), cuvinte care îi sunt
proprii (apaxlegomena) şi pe care le utilizează în exclusivitate. Alte 30 (respectiv 36 sau 43
pentru criticii care contestă autenticitatea epistolelor pastorale), se întîlnesc în celelalte cărţi
ale Noului Testament, dar nu apar în nici o altă epistolă paulină.
Amănuntul acesta nu constituie un element de surpriză, capabil să dea loc la îndoieli în
privinţa paulinităţii vocabularului Epistolei către Efeseni. Şi Epistola către Galateni, care are
aproximativ aceeaşi întindere, numără 31 apaxlegomena; II Corinteni are numai în patru
capitole (X—XIII) 32 apaxlegomena; Filipeni, 37; Coloseni, 33. Autenticitatea acestor
epistole este aproape unanim admisă.
De notat că Filipeni şi Coloseni sunt simţitor mai scurte decît Efeseni. Pe diagrama apax-
legomenelor pauline Epistola către Efeseni se situează cam la mijloc faţă de Romani cu 4
apaxlegomena pe fiecare pagină, I Corinteni, cu 4-6, Coloseni 5, II Corinteni cu 5-6 şi
Filipeni cu 6, (după statistica lui Harrison, The problem of the pastoral Epistles, diagrama I-
a, p. 21; citat la Rovenţa, op. cit., p. 14, n. 1).
3. Destinatarii epistolei. — Problema destinatarilor, adică a primilor cititori ai Epistolei
către Efeseni, mai puţin spinoasă decît aceea a autenticităţii, nu a fost mai puţin discutată decît
aceasta.
Unii isagogi susţin că Epistola către Efeseni a fost destinată numai Bisericii din Efes. Alţii,
şi aceştia sînt mai numeroşi, văd în ea o epistolă circulară (enciclică), adresată tuturor
Bisericilor creştine din Asia Minor, în sfîrşit, a treia categorie o identifică cu Epistola către
Laodiceeni, amintită în Col. IV, 16. Totuși, realitatea trebuie considerată astfel:
Titlul epistolei nu emană de la Sf. Pavel. El i-a fost dat de cei care au întocmit colecţia de
epistole înmănunchiate în «Corpus Paulinum», constituit spre sfîrşitul sec. I, sau cel mai tîrziu
în primul pătrar al sec. II dHr. Dovezile în această privinţă sînt numeroase şi autoritare.
Menţiunea ”în Efes” lipseşte din cei mai vechi şi mai valoroşi codici biblici: B (Vaticanus) şi
N (Sinaiticus) și din alți codici minusculi. Ereticul Marcion (sec. II), fără să se îndoiască de
originea ei paulină, după cum ne informează Tertullian şi Epifaniu, o numeşte «către
Laodiceeni». Origen şi Sf. Vasile cel Mare mărturisesc că în manuscrisele vechi, versetul 1 al
acestei epistole apare fără cuvintele «în Efes», fapt de care are cunoştinţă şi Fer. Ieronim.
Cuprinsul ei lasă loc presupunerii că această epistolă n-ar fi fost destinată iniţial Bisericii
din metropola Asiei Mici. Theodor de Mopsuestia a relevat caracterul ei impersonal, fapt care-
1 făcea să creadă că Sf. Pavel ar fi scris-o creştinilor din Efes înainte de a-i fi văzut (cf. Huby,
op. cit., p. 127).
Presupunerea aceasta este lipsită de temei, cîtă vreme se ştie că Biserica din Efes este
ctitorie paulină. Cui ar fi putut s-o scrie, de vreme ce înainte de a descinde Sf. Pavel acolo, în
Efes nu existau creştini? H. Rovenţa a reuşit să înlăture, ca neconcludente, argumentele interne
în numele cărora este respinsă destinaţia efeseană a acestei epistole. Probă este faptul că lui
Filimon din Colose îi scrie în acelaşi fel: «Auzind de dragostea şi de credinţa pe care o ai...»
(v. 5), deşi Sf. Pavel 1-a convertit la creştinism şi îl cunoaşte atît de bine, încît îl numără
printre prietenii săi (cf. v. 19).

93
 Rămîn însă mai valabile argumentele externe, cei mai mulţi exegeţi subscriu ipoteza
epistolei circulare. Profitînd de faptul că Tihic mergea în Asia, cu Onisim, sclavul fugar al
lui Filimon din Colose, Sf. Pavel i-a încredinţat o epistolă de cuprins general, destinată
Bisericilor creştine din amintita regiune. Că între ele, la loc de frunte, se vor fi aflat cele
şapte Biserici cărora le vor fi adresate mai tîrziu scrisorile respective din Apocalipsă: Efes
(II, 1 ş.u.), Smirna (II, 8 ş. u.), Pergam (II, 12 ş. u.), Tiatira (II, 18 ş. u.), Sardes (III, 1 ş. u.),
Filadelfia (III, 7, ş. u.) şi Laodiceea (III, 14 ş.u.) — cum sugerează unii exegeţi — este
posibil. Tihic va fi avut instrucţiuni în sensul că odată ajuns la Efes, care-i era în cale, să
multiplice textul epistolei originale şi să se îngrijească de difuzarea ei, completînd cu adresa
respectivei Biserici locale locul lăsat liber de Sf. Pavel la începutul epistolei.
Ipoteza circularei, abstracţie făcînd de diversele forme în care a fost concepută,
rămîne desigur seducătoare. Formula adresei Epistolei către Efeseni (I, 1), se potriveşte însă
unei scrisori adresate unei Biserici particulare şi nu unei circulare sau enciclici.

Presupunerea că Epistola către Efeseni ar fi Epistola către Laodiceeni are avantaje

considerabile asupra celorlalte două şi de aceea prezintă cele mai multe şanse de a fi unanim
acceptată, cu vremea, ca soluţia cea mai rezonabilă a problemei în chestiune.
Într-adevăr, însăşi spusele Sf. Pavel (Col. IV, 16) stau mărturie că el a scris şi Bisericii
din Laodiceea o epistolă, deodată cu cea către Coloseni. Tihic are cunoştinţă de ea pentru că
el trebuie s-o fi dus la destinaţie. Îndemnul dat colosenilor de a face schimb de epistole cu
laodiceenii, dovedeşte cu prisosinţă acest lucru.
Dar Epistola către Laodiceeni nu figurează în «Corpus Paulinum». Dacă apărea acolo, cu
siguranţă că intra şi ea în canonul Noului Testament.
Teza destinaţiei laodiceene a Epistolei zise către Efeseni corespunde întru totul
caracterului ei de scriere adresată unei Biserici locale. Lipsa amănuntelor personale n-o
punem la socoteală în favoarea acestei afirmaţii, presupunînd că Tihic fusese însărcinat s-o
suplinească şi în Laodiceea prin viu grai, ca şi la Colose (comp. Col. IV, 7 cu Efes. VI, 21—
22), Admitem, apoi, că tema generală a epistolei acesteia se potrivea oricărei Biserici locale a
vremii. În schimb, lipsa salutărilor de la sfîrşit se explică perfect de bine în ipoteza că
epistola a fost destinată iniţial unei Biserici pe care nu Sf. Pavel a întemeiat-o (după cum
rezultă din Col. II, 1: «Voiesc să şitiţi ce luptă duc pentru voi şi pentru cei din Laodiceea şi
pentru cîţi n-au văzut faţa mea în trup»).
În sfîrşit, mărturia lui Marcion nu poate fi nici ignorată, nici minimalizată. Nu ştim exact
pe ce argumente şi-o întemeia, însă e greu de crezut că a inventat-o din senin, fără să aibă
vreun temei în tradiţia anterioară. În orice caz, motive de ordin doctrinar, care să-i dicteze
schimbarea destinaţiei iniţiale din «Efeseni» în «Laodiceeni», n-a putut avea.
Adolf von Harnack (în 1910), a dat o explicaţie pe cît de ingenioasă, pe atît de verosimilă.
Epistola a fost adresată, iniţial, Bisericii din Laodiceea. Aceasta, către sfirşitul sec. I, a
decăzut însă atît de mult, încît n-avea pereche între toate comunităţile creştine ale Asiei Mici.
Dovadă, reproşurile grele pe care i le aduce Domnul în Apocalipsă (III, 14 ş.u.). Cum
posesiunea unei epistole apostoleşti era o vrednicie prea mare pentru nevrednicia ei dovedită,
Biserica din Laodiceea a fost despuiată de privilegiul de a-i figura numele în adresa ei,
epistola fiind atribuită celei mai de seamă dintre ctitoriile pauline ale Asiei Mici, - Efesului.
Explicaţia aceasta pare satisfăcătoare, din următoarele motive:
a) în antichitate era larg răspîndit obiceiul de a şterge din documentele oficiale şi de pe
monumente numele celor care s-au dovedit nedemni de stima obştească. Procedeul acesta se
numea «damnatio memoriae», sau «erasio nominis».
b) Biserica din Laodiceea a putut cădea sub această aspră osîndă cu atît mai vîrtos, cu cît
o putem socoti indicată fără echivoc în însăşi sentinţa ce-o rosteşte Domnul: «...Fiindcă eşti
căldicel, nici fierbinte, nici rece, am să te vărs din gura mea» (Apoc. III, 16), ceea ce nu
poate însemna altceva decît că devenise atît de mediocră, încît Mîntuitorul nici nu mai voia
să facă pomenire de ea, ca şi cînd n-ar mai exista.

94
 c) E drept că nu ni s-a păstrat în Tradiţia bisericească nici cea mai slabă aluzie cum că o
astfel de osîndă ar fi fost aplicată Bisericii vinovate a Laodiceii. Faptul este explicabil.
Condamnarea trebuie să se fi făcut cu discreţia în care sunt învăluite de obicei operaţiile
dureroase. Reproşurile Apocalipsei au fost, desigur, resimţite cu consternare de Bisericile
surori din Asia Mică, iar procedura izolării formale a Laodiceii creştine, urgisită ca un păgîn
şi vameş, echivala în ochii lor cu o dramă sfîşietoare. Discreţia era de preferat, deci, unei
condamnări solemne, împreunată cu publicitatea de rigoare. Aceasta, cu atît mai mult cu cît
sentinţa în chestiune nu mai avea nevoie de nici o confirmare sinodală, de vreme ce însuşi
Domnul o rostise.
«Corespondenţa» Sf. Apostol Pavel cu creştinii efeseni este remarcabilă. A făcut
cunoştinţă cu ei pe la anul 53, spre sfîrşitul celei de a doua călătorii misionare, după ce luase
cu asalt întîia oară, pentru Evanghelia lui Hristos, primele tărîmuri europene. Zăbava a fost
fructuoasă, dar de scurtă durată. Le-a promis că va reveni (cf. Fapte XVIII, 19—21), ceea ce
a şi făcut nu peste mult.
Al doilea popas al Sf. Apostol Pavel, prin durata de aproape trei ani, succesele şi
peripeţiile sale dramatice (despre care raportează Sf. Luca în Fapte XIX, 1—20), reprezintă
culminaţia ostenelilor pe care le-a desfăşurat în a treia călătorie misionară. A ţinut mult la
Biserica din Efes. Întîlnirea de la Milet cu întîistătătorii ei, cînd se îndrepta pentru ultima
oară spre Ierusalimul ucigător de prooroci (Fapte XX, 16—38), ca şi faptul că îndată ce a
scăpat din prima captivitate romană s-a dus să-i viziteze, rînduindu-le întîistătător şi locţiitor
permanent al său pe cel mai drag dintre destoinicii săi colaboratori (cf. I Tim. I, 2—3),
reprezintă tot atâtea mărturii elocvente ale interesului ce-1 purta, cu părintească dragoste,
Bisericii din cetatea cea mai de frunte a Asiei Mici. Nu i-a dat uitării nici cînd rîvna lui
pentru Hristos 1-a dus pentru a doua oară în temniţele Romei. Cele două Epistole către
Timotei se înscriu în repertoriul vistieriilor acestei Biserici înfloritoare.
În vremea aceea, Efesul merita pe deplin calificativul de «lumen Asiae». Aşezarea lui la
confluenţa fluviului Caystros cu Marea Egee era cum nu se poate mai favorabilă unei
înfloriri rapide şi sigure nu numai sub raport economic, ci pe toate tărîmurile. Strabon a
caracterizat bine Efesul, cînd a spus că-i un hotel comun pentru toţi cei ce veneau din Italia
şi Grecia. Prin portul Panormus, Efesul absorbea bogăţiile spaţiului mediteranean, iar
dinspre uscat, belşugul regiunilor fertile de dincoace de munţii Taurus se scurgea spre
pieţele lui de desfacere ca într-un pîntece nesăţios. Romanii l-au făcut capitală a provinciei
proconsulare Asia, acordîndu-i o autonomie destul de largă.
Faima Efesului nu era mai mică nici pe tărîm cultural şi religios. Poeţii Anacreon şi
Hipponax, stoicul Zenon, filosofii Heraclit, Democrit, părintele atomismului, Parmenide şi
Pitagora, geograful Artemidor, pictorii Appeles şi Parrhasius au fost cetăţeni ai săi.
Adevărată patrie a ştiinţelor oculte, biletele cu formule magice, care se comercializau acolo
în cantităţi colosale, alimentînd cele mai bizare superstiţii, erau renumite şi căutate în toată
lumea veche.
Dar supremul titlu de mîndrie al Efesului era calitatea sa de cetate protectoare a templului
şi statui Dianei, sau «Arthemis Ephesia» («Dea Ephesia» pe care localnicii o credeau picată
din cer). Diana efeseană după toate probabilităţile — nu era altceva decît o variantă a zeiţei
egiptene Isis. În schimb, templul care o adăpostea era una din minunile lumii antice. De patru
ori mai mare decît Pantheonul din Atena, templul acesta măsura 456 picioare în lungime şi
220 m lăţime, iar 127 de coloane înalte de 60 picioare fiecare îi sprijineau bolţile încărcate de
bogăţii. Construirea lui, începută în sec. VII î. d. Hr., a durat 200 ani. Un smintit,
Herostratus, vrînd să devină celebru, i-a dat foc în noaptea în care s-a născut Alexandru cel
Mare (21 iulie 356 î. d. Hr.). Refăcut de meşterul Dinocrates din contribuţia întregii populaţii
a Asiei Mici, templul atrăgea mulţimile nu numai prin splendoarea sa şi prin dreptul de azil
pe care-1 oferea pe o rază de 600 picioare, ci şi prin strălucitoarele serbări organizate în
onoarea zeiţei (numite Artemisia), care ţineau două luni în fiecare primavăra.
Destrăbălarea, motivată religios şi încurajată făţiş prin scandaloasele practici ale
vestalelor, săvîrşite chiar în incinta templului, luase proporţii de plagă. Comerţul de

95
reproduceri portative ale templului şi de statuete ale zeiţei — confecţionate din materiale
accesibile tuturor pungilor, de la aur pînă la lemn şi pămînt ars — aducea beneficii fabuloase
breslei argintarilor. Înverşunarea conducătorului lor, Dimitrie, împotriva Sf. Apostol Pavel
— care prin pătrunderea lui pe această «poartă mare şi puternică» (cf. I Cor. XVI, 9) a Asiei
Mici rărise simţitor rîndurile clienţilor acestor meşteri — este explicabilă: fusese atinsă
coarda cea mai sensibilă a oamenilor de afaceri, interesul pecuniar (cf. Fapte, XIX, 24 ş.u.).
E de presupus că şi rugul în care s-au mistuit faimoasele cărţi magice ale efesenilor, distruse
de bunăvoie de către cei convertiţi, a alimentat în oarecare măsură dramatica răscoală, de pe
urma căreia Sf. Pavel a avut atât de suferit (cf. Fapte XIX, 19).
În ultimii ani ai vieţii sale, Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan, activ în Asia Mică, alesese
Efesul ca sediu al spaţiului său misionar. După datele Tradiţiei bisericeşti, acolo s-ar fi şi
săvîrşit din viaţă, la adânci bătrâneți.
Biserica efeseană a ajuns la o stare înfloritoare în primele veacuri ale erei noastre. Două
Sinoade celebre — al treilea ecumenic (431) şi cel «tîlhăresc» (449) -— au avut loc aici.
Arhiepiscopii săi urmau în rang îndată după Patriarhii din Constantinopol, Roma, Ierusalim,
Alexandria şi Antiohia. Cu vremea, Biserica efeseană şi-a pierdut însemnătatea,
nemairămânând din ea decât amintirea glorioasă a unuia din stîlpii creştinătăţii primare.
Oraşul a avut mult de suferit (în 262 sau 263) de pe urma năvălirii goţilor, care l-au jefuit
fără cruţare şi i-au ars templul. Iureşul otoman i-a pecetluit definitiv declinul. Astăzi, numai
ruinele templului Artemidei mai amintesc splendoarea ei apusă. In preajma acestor ruine, pe
o culme, există un sătuleţ sărac, Aia Soluk, al cărui nume unii îl derivă din «Aghios
Theologos», punîndu-1 în legătură cu prezenţa Sf. Evanghelist Ioan la Efes.
4. Motivul şi scopul scrierii epistolei. — Despre un motiv sau mai multe, care l-ar fi
determinat pe Sf. Apostol Pavel să scrie această Epistolă «către Efeseni», nu se poate vorbi
cu precizie. Se pare că alcătuirea ei se datorează aceleiași împrejurări care a dus la
întocmirea Epistolei către Coloseni. Epafras, întâistătătorul Bisericii din Colose, sosit în
preajma Sf. Pavel (cf. Col. IV, 12), 1-a informat despre stările din Asia Mică. El trebuie să
se fi referit mai ales la primejdiile de ordin doctrinar, care ameninţau unitatea Bisericii şi
conduita morală a credincioşilor ei, atât din partea mediului corupt păgânesc şi a infiltraţiilor
gnostice (de netăgăduit, de vreme ce le combate făţiş în Epistola către Coloseni), cât şi din
partea iudaizanţilor.
Ca să reînvigoreze conştiinţa apartenenţei lor la Biserica lui Hristos şi să le aprindă râvna
de a se purta cu vrednicia corespunzătoare înaltei chemări de care s-au făcut părtaşi, Sf.
Pavel scrie această epistolă şi i-o înmînează lui Tihic, care şi aşa avea drum într-acolo.
Interesul didactic covârșește, prin urmare, orice altă tendinţă apologetică, polemică sau
moralizatoare, care ar putea fi descifrată din textul acestei epistole pauline.
5. Locul şi timpul scrierii epistolei. — înrudirea Epistolei către Efeseni ca cea către
Coloseni — înrudire ce se face simţită atît în conţinut cît şi în stil şi vocabular — starea de
prizonierat în care se afla Sf. Pavel când le-a scris (cf. Efes. III, 1, 13; IV, 1 ; VI, 20 ; Col. I,
24 ; IV, 3, 18) şi faptul că acelaşi împuternicit al său, Tihic (cf. Efes. VI, 21—22 ; Col. IV,
7), le duce la destinaţie, au determinat convingerea unanimă că Epistola către Efeseni a fost
scrisă în cursul primei captivităţi romane şi anume spre sfîrşitul ei (anul 63). Într-adevăr, din
Epistola către Filimon rezultă că eliberarea Sf. Apostol Pavel e nu numai aproape sigură
(«Am nădejde că vă voi fi dăruit prin rugăciunile voastre», vers. 22 b), ci şi iminentă
(«Totodată, pregăteşte-mi şi loc de găzduit», vers. 22 a).
Unii isagogi opinează însă că ar fi fost alcătuită la Cezareea Palestinei, între 58—60.
Părerea aceasta se izbeşte de dificultăţi cu neputinţă de înlăturat. La Roma, Sf. Pavel avea
regim de domiciliu forţat, nu de arest preventiv, ca la Cezareea Palestinei. Acolo, în
aşteptarea punerii pe rol a procesului, locuia, sub supraveghere militară, în casă cu chirie
plătită de el, având libertatea de a primi «pe toţi care-1 vizitau, de a propovădui împărăţia
lui Dumnezeu şi de a învăţa cele despre Domnul Iisus Hristos, cu toată îndrăzneala şi fără
nici o piedică» (Fapte XXVIII, 30--31). Sf. Luca nu pomeneşte nimic similar despre
activitatea din Cezareea Palestinei, ceea ce înseamnă că Sf. Pavel nu s-a bucurat în cursul ei
de aceeaşi libertate de mişcare. In sfîrşit, la Cezareea Palestinei era în aşteptarea expedierii
96
sale la Roma, spre a fi judecat de tribunalul imperial, după cum ceruse (cf. Fapte XXV, 10—
11). Deplasarea la Roma, ca şi îndeplinirea procedurii judiciare reclamau timp, cum au
dovedit-o cei doi ani de aşteptare (cf. Fapte XXVIII, 30). Şi atunci, se ridică întrebarea: putea
să-i ceară lui Filimon (v. 22) să-i pregătească loc de găzduit, eliberarea sa socotind-o
îndepărtată? Este de neînchipuit!
Chiar în ipoteza că ar fi scris-o înainte de a cere să fie judecat de tribunalul imperial, o
dificultate serioasă continuă să subziste: Sf. Pavel îşi propusese de mult să meargă la Roma
(cf. Fapte XIX, 21). Creştinilor din capitala imperiului le făcuse o promisiune concretă în
acest sens (cf. Rom. I, 11 ş. u., şi mai ales XV, 22—28). Să fi părăsit pe neaşteptate acest
proiect, amânându-1 de la sine ? Nu există nici cel mai slab indiciu care ar putea să
încurajeze o astfel de presupunere.

Epistola către Filipeni

1. Preliminarii. — Epistola către Filipeni (patru capitole) face parte dintre epistolele
captivităţii. Prin caracterul ei, ea ocupă însă un loc aparte între scrierile pauline. Studiul ei ne
arată cum a pătruns creştinismul pentru înîia oară în Europa şi cu cîtă dragoste a îmbrăţişat
Sf. Pavel pe cei dinţii creştini din continentul nostru.
Filipi îşi trage numele de la Filip II, regele Macedoniei, tatăl lui Alexandru cel Mare. În
vechime, oraşul se numise mai întîi Datos şi apoi Crenides (= izvoare). La anul 358 î. d. Hr.,
Filip II îl cucereşte, îi schimbă numele, îl reorganizează şi îl transformă în fortăreaţă
împotriva Traciei. Oraşul este aşezat pe via Egnatia, drumul care leagă Roma cu Babilonul,
într-o regiune presărată cu mine de aur şi argint şi udată de numeroase izvoare. La anul 168
î.d.Hr., Filipi cade sub stăpînire romană, cu întreaga Macedonie, a cărei capitală se stabileşte
la Tesalonic. La anul 42 î.d.Hr., el devine teatrul unei celebre bătălii, căci pe cîmpia Filipilor
se ciocnesc legiunile lui Octavian şi Antoniu cu acelea ale lui Brutus şi Cassius. Filipi
primeşte acum pe veteranii din cohortele pretoriene ale triumviratului. Mai tîrziu, după
înfrîngerea lui Antoniu şi a Cleopatrei la Actium (31 î.d.Hr.), Octavian demobilizează
resturile armatei antoniene şi colonizează cu ele oraşul Filipi, care capătă astfel o nouă viaţă.
În curând, Filipi devine municipiu sau colonie şi dobîndeşte din partea noului împărat
Octavian Caesar August «dreptul italic», adică egalitate de drepturi şi de privilegii cu însăşi
capitala Imperiului roman: scutire de impozite, autonomie administrativă, cetăţenie romană
locuitorilor. Prin aceasta, oraşul devine, ca organizare internă, o mică republică. El are deci
un senat municipal, duumviri sau pretori aleşi de cetăţeni, lictori, teatru, legi romane, latina
ca limbă oficială. De acum, locuitorii săi se pot numi cu mîndrie «romani» (Fapte XVI, 19—
21, 35—36), deşi nu toţi sînt de origine latină.
Cu vremea, oraşul a început însă să decadă. În evul mediu, jugul turcesc 1-a transformat
în ruine şi 1-a înmormîntat pentru totdeauna. Arheologii au stabilit că vatra oraşului Filipi
era situată pe un dîmb din apropierea satului actual Filibedjic, la 12 km spre nord de orăşelul
Cavalla, port la Marea Egee, în Macedonia grecească.
Populaţia oraşului Filipi, în veacul apostolic, era în mare parte cosmopolită. Inscripţiile
arată că majoritatea locuitorilor cunoşteau limba latină. Coloniştii romani şi urmaşii lor îşi
păstraseră cu statornicie graiul, obiceiurile şi unitatea administrativă (Fapte XVI, 20—21).
Alături de ei, îşi duceau viaţa urmaşii vechilor locuitori ai cetăţii, de origine thraco-ilirică.
Aceştia vorbeau limba greacă, în dialectul comun, care cucerise, de la Alexandru cel Mare,
aproape toate ţinuturile din vecinătatea Mării Mediterane. Cei mai mulţi locuitori îşi cîştigau
existenţa prin muncă manuală în ateliere, la cîmp, sau făcînd negoţ. Filipi era deservit, la
Marea Egee, de portul Neapolis (azi Cavalla) şi constituia, pe via Egnatia, poarta dintre
Europa şi Asia. Ca în orice oraş comercial, s-au stabilit aci numeroşi străini veniţi din toate
părţile imperiului, precum şi cîţiva iudei. Aceştia locuiau într-un cartier aşezat lângă forum,
unde staţiona de obicei şi populaţia flotantă, atrasă de înflorirea comerţului.
Iudeii stabiliţi în Filipi nu erau prea numeroşi; ei nu izbutiseră încă să-şi construiască o
sinagogă, după exemplul fraţilor lor din Tesalonic, din Corint şi din alte oraşe şi aceasta fie
pentru că erau prea săraci şi prea puţini, fie că erau lipsiţi de influenţă şi nu reuşiseră să
97
obţină aprobarea conducerii oraşului pentru o astfel de întreprindere. Ei îşi păstrau însă cu
străşnicie limba, credinţa şi obiceiurile şi izbutiseră să recruteze şi cîţiva prozeliţi dintre
locuitorii păgîni ai oraşului. Pentru practica cultului mozaic, ei se adunau sub cerul liber, în
afară de oraş, într-un loc numit (oratio), pe malul rîului Gangites, afluent al Strymonului
(Fapte XVI, 13—16). Veneau aici atît bărbaţii cît mai ales femeile. Între ele, multe prozelite.
Femeile păgîne treceau mai uşor decât bărbaţii la mozaism, deoarece ele nu erau supuse
circumciziunii, care provoca totdeauna durere şi repulsie firească şi care era privită cu
dispreţ în lumea romană.
Din punct de vedere religios, ceilalţi locuitori ai oraşului, care constituiau majoritatea
populaţiei, erau politeişti. Ca şi Pantheonul din Roma, credinţa lor îmbrăţişa un amestec de
zeităţi romane, greceşti şi orientale. Din punct de vedere moral, obiceiurile erau însă mai
sobre decit în alte oraşe ale imperiului, deşi nu lipseau nici la Filipi adepţii antinomismului
lui Epicur, care făceau o funestă concurenţa filosofici stoice. De la misteriile lui Bachus din
Tracia şi de la cultul lui Sabasius, mulţi se ridicaseră la o idee mai înaltă despre divinitate,
cunoscînd moiioteismul şi nemurirea sufletului. Predica creştină găseşte deci, în Filipi,
condiţiuni mai prielnice decit în Corint, Atena, Efes, Colose şi în atâtea alte localităţi.
Misiunea apostolică întîmpină totuşi un greu obstacol in acest oraş: superstiţia şi răutatea
unui cetăţean bogat, care agită gloata împotriva Sf. Pavel şi a însoţitorului său, Sila, şi care
determină autorităţile locale să-i maltrateze, să-i aresteze şi să-i alunge. In Filipi s-a născut
astfel cel dintîi conflict politic între misionarii Evangheliei şi autorităţile romane, preludiu al
conflictelor de mai tîrziu, care vor începe cu persecuţia lui Nero şi se vor continua, în
diferite forme, pînă în sec. IV, ducind, în cele din urmă, la triumful creştinismului în sînul
imperiului şi la desfiinţarea păgînismului din viaţa celor mai multe popoare.
Întemeierea Bisericii din Filipi. — Sf. Pavel venise la Filipi în cursul călătoriei a II-a
misionare, chemat de minunata vedenie din Troa (Fapte XVI, 9—10) şi mânat de dorinţa
arzătoare de a cuceri neamurile pentru credinţa în Hristos. Era în anul 50 sau 51. El era
însoţit de trei ucenici: Sila, Timotei şi Luca. De la Troa s-a oprit pentru o vreme la
Samotraki şi apoi a debarcat în portul Neapolis, unde pune pentru prima dată piciorul pe
pămîntul bătrînului nostru continent. De aici, după trei ore de mers pe jos, ajunge în Filipi,
pe care Sf. Luca îl numeşte «cetatea cea dintîi a părţii acesteia a Macedoniei şi colonie»
(Fapte XVI, 12). După ce-şi găseşte o gazdă şi îşi asigură existenţa, angajându-se să lucreze
undeva, cum avea obiceiul (Fapte XVIII, 3; 1 Tes. II, 9 etc.), el se informează asupra
obiceiurilor şi credinţelor religioase din oraş şi află că iudeii se întrunesc săptămînal într-un
loc anumit din afara oraşului. In prima sîmbătă, el vine în mijlocul lor şi predică cu atîta
căldură şi iscusinţă, încît convinge pe mulţi că Iisus este Mesia cel prezis de prooroci şi-i
hotărăşte să se boteze (comp. Fapte XIII, 14 ş. u.). Între aceştia se află şi o femeie numită
Lidia, de fel din Tiatira — colonie macedonică în provincia Lidia din Asia proconsulară —
care mai înainte se afiliase iudaismului ca prozelită. Lidia era bogată şi se îndeletnicea cu
negoţul de purpură. Ea conducea o casă, adică o familie alcătuită din copii, părinţi, rude,
servitori şi sclavi. După ce se converteşte şi primeşte botezul împreună cu toţi ai casei, Lidia
hotărăşte pe cei patru misionari să locuiască la ea şi-şi pune casa la dispoziţia celorlalţi
creştini din oraş (Fapte XVI, 14—15). Lidia este astfel prima creştină, iar casa ei cea dintâi
biserică în Europa.
Sf. Luca nu ne spune cât a rămas Apostolul în Filipi. El ne informează însă că Apostolul a
trebuit să părăsească oraşul înainte de vreme, datorită incidentului provocat de următorul
fapt: «Şi a fost cînd mergeam noi (Pavel şi Luca) la rugăciune, ne-a întîmpinat o slujnică
avînd duh pitonicesc, care aducea cîştig mult stăpînilor ei, ghicind. Aceasta, mergînd după
Pavel şi după noi, striga zicînd: «Aceşti oameni sînt robii lui Dumnezeu Celui preaînait şi vă
vestesc calea mîntuirii». Şi a făcut acestea mai multe zile de-a rîndul. Iar Pavel, supărîndu-
se, a zis duhului: «In numele lui Iisus Hristos îţi poruncesc ţie să ieşi din- tr-însa». Şi a ieşit
din acel ceas. Şi văzînd stăpînii ei că s-a dus nădejdea cîştigului lor, prinzînd pe Pavel şi
Sila, i-au dus în piaţă, la cei mai mari. Şi ducîndu-i la pretori, au zis: «Aceşti oameni
tulbură cetatea noastră, iudei fiind, şi vestesc obiceiurile pe care nouă, romani fiind, nu ne
este îngăduit nici a le primi, nici a le face». Şi s-a ridicat gloata asupra lor, iar pretorii,
98
rupîndu-le hainele, au poruncit să-i bată cu toiege şi dîndu-le multe lovituri, i-au băgat în
temniţă şi au poruncit temnicerului să-i păzească bine. Acesta, luînd o asemenea poruncă, i-a
aruncat (chiar) în fundul temniţei şi le-a prins picioarele în butuci» (Fapte XVI, 16—24).
Slujnica întîlnită de Apostol în Filipi era de bună seamă o femeie posedată de un duh
pitonicesc sau de ghicitorie. Ea simte puterea harului care însoţeşte pe Sf. Pavel şi-i face o
reclamă zgomotoasă pe străzile oraşului. Apostolul refuză o astfel de predică şi, ca să nu-i
mărească renumele şi să facă şi pe alţii să se lase amăgiţi de uneltirile diavolului (cf.
Oecumenius), alungă duhul necurat dintr-însa şi o vindecă. Tradiţia ne spune că, după aceea,
Lidia a instruit-o, a convertit-o şi a determinat-o să primească Taina Botezului. Minunea
supără însă pe stăpînii ei, care agită gloata şi tîrăsc pe Pavel şi pe Sila în faţa pretorilor, unde-
i acuză că strică obiceiurile şi tulbură cetatea cu propaganda lor iudaică. In Italia şi în colonii,
propaganda iudaică era interzisă. Nu-i exclus să-i fi învinuit şi de acţiuni împotriva
rînduielilor Cezarului sau a securităţii statului, cum vor învinui pe Sf. Pavel iudeii din
Tesalonic, după cîteva săptămîni (Fapte XVII, 7) şi cum învinuiseră iudeii pe Domnul
înaintea procuratorului Ponţiu Pilat. Pretorii erau datori să facă mai întîi o cercetare a faptelor
şi apoi să judece pe învinuiţi, în conformitate cu legea. Ei procedează însă cu mînă forte,
maltratînd pe misionari şi aruncîndu-i în temniţă, ca pe nişte răufăcători de rînd, deşi amîndoi
erau cetăţeni romani.
Faptul nu rămîne însă fără urmări, căci «la miezul nopţii, pe cînd Pavel şi Sila lăudau pe
Dumnezeu şi-i auzeau pe ei cei închişi, fără de veste s-a făcut cutremur mare, încît s-au
clătinat temeliile temniţei şi numaidecît s-au deschis toate uşile şi legăturile tuturor s-au
dezlegat. Şi deşteptîndu-se temnicerul şi văzînd deschise uşile temniţei, scoţînd sabia voia să
se omoare, socotind că cei legaţi au fugit. Dar Pavel a strigat cu glas, mare, zicînd : «Nimic
rău să nu-ţi faci, căci toţi sîntem aici». Şi cerînd o luminare, temnicerul a sărit şi tremurînd
a căzut înaintea lui Pavel şi a lui Sila. Şi scoţîndu-i afară a zis : «Domnilor, ce trebuie să fac
ca să mă mîntuiesc ?» Iar ei au zis : «Crede în Domnul Iisus Hristos şi te vei mîntui tu şi
casa ta». Şi i-au grăit lui cuvîntul Domnului şi tuturor celor din casa lui. Şi luîndu-i în acel
ceas al nopţii, i-a şpălat de răni şi s-a botezat el şi toţi ai lui îndată şi ducîndu-i în casa sa,
le-a pus masă şi s-a bucurat cu toată casa sa, crezînd în Dumnezeu» (Fapte XVI, 25—34).
Aşadar, predica Evangheliei n-a încetat nici in temniţă. Aici, ea Îmbracă forma unei
rugăciuni. Cutremurul are caracter supranatural, căci desface legăturile arestaţilor şi deschide
deodată toate uşile temniţei. După părerea Sf. Ioan Gură de Aur, temnicerul şi familia lui,
părinţi, soţie, copii s-au botezat chiar în vasul în care fuseseră spălate rănile celor doi
misionari. În Filipi, creştinismul se arată de la început ca o religie de familie, căci botezul se
administrează tuturor, inclusiv copiilor mici.
A doua zi, pretorii trimit lictorii să elibereze pe Sf. Pavel şi pe însoţitorul său. Peste
noapte, ei înţeleseseră ce greşeală săvîrşiseră pedepsind ilegal nişte cetăţeni romani, iar
cutremurul trezise într-înşii sentimentul de răspundere morală şi civică. La ziuă, ei aflaseră şi
de minunea petrecută în temniţă. Apostolii nu acceptă însă o astfel de eliberare, ci pretind
scuze, adică o reparare morală a nedreptăţii. Pretorii vin atunci în persoană la închisoare şi-i
roagă stăruitor să ierte cele întîmplate şi să plece cu bine din oraş. «Iar ei, ieşind din închi-
soare, au intrat în casa Lidiei şi, văzînd pe fraţi, i-au mîngîiat şi au plecat» (Fapte XVI, 35
—40).
După plecarea Sf. Pavel şi a lui Sila din Filipi, rămîn aci Luca şi Timotei, care continuă
predica Evangheliei şi completează catehizarea filipenilor. Numărul membrilor tinerei
comunităţi creşte astfel din ca în ce şi se grupează mai întîi în jurul colaboratorilor Sf. Pavel,
întemeietorul Bisericii locale, şi apoi în jurul ierarhiei bisericeşti. Între creştinii din Filipi, un
loc de frunte ocupă Lidia. Despre temnicerul botezat de Sf. Pavel în noaptea cutremurului,
Sf. Ioan Gură de Aur ne spune că se numea Stefanas şi că, fiind originar din sudul Greciei (I
Cor. I, 16 ; XVI, 15), a renunţat la slujba pe care o avea în Filipi, s-a înapoiat în Achaia şi
acolo şi-a pus casa la dispoziţia adunărilor creştine. Din cuprinsul epistolei aflăm că ierarhia
bisericească era alcătuită din două trepte: preoţi — numiţi încă episcopi — şi diaconi (I, 1) şi
că trei bărbaţi: Epafrodit (II, 25—30), Clement şi Sizigos (IV, 3) şi două femei: Evodia şi
99
Suntihi (IV, 2), făceau parte dintre fruntaşii comunităţii. Poate că Evodia şi Suntihi
îndeplineau slujba de diaconiţe, servind la mesele de obşte, adică la agape. Despre Clement,
tradiţia ne spune că a devenit episcop, iar Origen, Eusebiu de Cezareea şi Epifaniu îl
identifică cu Clement Romanul. După părerea lui Teodoret de Cir, Epafrodit a devenit, mai
tîrziu, primul episcop al Bisericii creştine din Filipi.
Filipenii iubeau foarte mult pe Sf. Pavel. Ei i-au trimis în două rînduri ajutoare în
Tesalonic (Filip. VI, 16), o dată în Corint (II Cor. XI, 9) şi altă dată în captivitatea în care le-
a scris epistola (Filip. IV, 18). La rîndul său, Sf. Pavel a păstrat toată viaţa, pentru filipeni, o
adevărată şi caldă dragoste de părinte, adresîndu-le cele mai frumoase cuvinte şi interesându-
se îndeaproape de toate nevoile lor duhovniceşti. Intre epistolele sale, cea către Filipeni este,
din această cauză, cea mai intimă, cea mai personală şi cea mai duioasă.
2. Motivele şi scopul scrierii epistolei. — Motivul trimiterii epistolei este constatarea
Apostolului că, după plecarea sa din Filipi, Biserica îndură:
a) Dorul după părintele ei duhovnicesc (IV, 10) ;
b) Persecuţia din partea păgânilor (I, 28—29) ;
c) Propaganda libertiniştilor influenţaţi de epicureism (III, 18—19);
d) Insinuările doctrinare ale iudaizanţilor (III, 2 ş.u.) ;
e) Invidia anumitor predicatori faţă de Sf. Pavel (I, 15—18);
f) Cearta între Evodia şi Sintihi (IV, 2—3) ; şi
g) Grija pentru sănătatea lui Epafrodit, pe care-1 trimiseseră să slujească lui Pavel în
temniţă şi despre care aflaseră că acolo se îmbolnăvise extrem de grav (II, 25 ş.u.).
Scopul urmărit de Apostol este, din această cauză, următorul :
a) Să-şi arate dorul şi grija părintească faţă de filipeni (I, 7—8) ;
b) Să-i încurajeze în suferinţele pentru Hristos (I, 28—30) ;
c) Să stăvilească propaganda iudaizanţilor, a libertiniştilor şi a adversarilor săi personali
din Filipi (III, 2—19) ;
d) Să mulţumească pentru darurile trimise (IV, 10—20) ;
e) Să informeze pe filipeni despre însănătoşirea şi devotamentul lui Epafrodit (II, 25—
30)
f) Să trimită filipenilor ştiri despre sine, despre predica şi despre procesul său (I, 12—
15);
g) Să îndemne pe filipeni la unitate de gând, de vorbă şi de acţiune, la smerenie, la pace
şi la deplină bucurie în Duhul Sfânt (II, 1 ş.u.).
Cuprinsul epistolei se rezumă, aşadar, la următoarele trei idei generale: mulţumiri
pentru ajutoarele primite şi pentru dragostea filipenilor faţă de Evanghelie, faţă de Sf. Pavel
şi faţă de toţi bunii predicatori ai lui Hristos ; informaţii despre persoana Sf. Pavel, despre
colaboratorii lui şi despre progresul misiunii creştine în lume ; îndemnuri la propăşire pe
căile desăvârşirii morale şi religioase, potrivit predicii orale a Sf. Pavel şi întregii cateheze
apostolice.
3. Locul şi timpul scrierii epistolei. — Epistola către Filipeni a fost scrisă dintr-o
localitate în care Sf. Pavel a stat în lanţuri (I, 7, 13, 14, 17, 20), şi în care se aflau «un
pretoriu şi oameni din casa Cezarului» (IV, 22). După părerea câtorva comentatori, acea
localitate ar fi Cezareea Palestinei, în care Apostolul neamurilor a stat închis timp de doi ani
(Fapte XXIII, 23 — XXVII, 1). Condiţiile în care s-au scurs aceşti doi ani pentru Sf. Pavel nu
concordă însă cu descrierea captivităţii din care s-a scris epistola, aşa încât această opinie a
fost părăsită.
Cei mai mulţi socotesc că Epistola către Filipeni a fost scrisă în prima captivitate
îndurată de Apostol la Roma şi anume spre sfârşitul ei. în Roma se aflau, de bună seamă, şi
un «pretoriu», şi «oameni din casa împăratului».
In ultima vreme, tinde să se răspândească însă părerea că Epistola către Filipeni a fost
scrisă mult mai devreme şi anume dintr-o scurtă, dar grea captivitate suportată de Sf. Pavel
în Efes, în iarna anului 55—56. Argumentele invocate în sprijinul acestei susţineri sunt de
ordin intern şi de ordin extern. Între argumentele interne, se constată mai întâi că cele opt
100
călătorii menţionate în epistolă ca proiectate (II, 25, 28—29; II, 19 -23; II, 19 şi II, 22), sau ca
săvârşite (IV, 10, 14 , II, 25, 30 şi IV, 10, 14, 18 ; II, 26—27 şi II, 26—28), necesită un timp
care exclude ipoteza datării romane şi care indică o localitate mult mai apropiată, unde
Apostolul a suportat lanţurile (I Cor. XV, 32; II Cor. I, 8—10 , VI, 11 şi XI, 23; II Tim. I, 15
ş. u; IV, 16—17 , Rom. XVI, 7) şi unde se aflau, ca şi în alte oraşe mai mari din imperiu, atît
oameni din «casa», adică din slujba împăratului, cât şi un pretoriu (comp. Mc. XVI, 16 ; In.
XVIII, 28, 33 ; XIX, 9; Fapte XXIII, 35 etc.). La acestea se adaugă apoi constatarea că stilul,
tonul şi caracterul Epistolei către Filipeni se deosebesc de Epistolele către Efeseni, Coloseni
şi Filimon, care s-au scris într-adevăr din prima captivitate romană, şi se apropie foarte mult
de epistolele scrise în cursul celei de a doua şi a treia călătorii misionare (1 şi II
Tesaloniceni, Galateni, I Corinteni, II Corinteni şi Romani). între argumentele externe, se
invocă, între altele, toate mărturiile vechi despre istoricitatea captivităţii pauline în Efes (Sf.
Ipolit, Nichifor Callist, apocrifele, un prolog marcionit, o tradiţie locală din Efes etc.) şi toate
opiniile acelora care au subliniat înrudirea de fond şi de formă dintre Epistola către Filipeni
şi epistolele scrise de Apostol înainte de anul 58. Problema datării epistolei rămâne astfel
deschisă, critica noutestamentară neputându-şi spune încă ultimul cuvânt în privinţa
condiţiilor istorice în care a văzut lumina zilei.
Pînă la rezolvarea ei definitivă, se poate accepta fie vechea părere că a fost scrisă de către
Sf. Pavel din Roma, în timpul primei sale captivităţi în capitala imperiului şi anume spre
sfîrşitul ei (anul 63), fie teza mai nouă că a fost scrisă în anul 56 din Efes.
La Filipi, epistola a fost dusă chiar de către Epafrodit (II, 25—30), care se însănătoşise şi
era dornic să se reîntoarcă acasă. Cînd a scris-o, Apostolul nădăjduia că situaţia se va
clarifica, fie printr-o eliberare, fie printr-o condamnare la moarte (I, 19 ş.u.).
4. Autenticitatea epistolei. — Autenticitatea Epistolei către Filipeni fiind garantată de la
început de menţiunea numelui Sf. Pavel în adresă şi salutare (I, 1) şi de primirea ei în colecţia
scrierilor pauline, înainte de anul 67 (cf. II Pt. III, 15—16), se întemeiază pe mărturia directă
a Noului Testament, pe istoria manuscriselor biblice şi pe întreaga tradiţie bisericească
veche. Asemănarea ei în stil, vocabular şi idei cu celelalte epistole pauline şi îndeosebi cu
cele către Galateni, Corin- teni şi Romani, este mai presus de orice îndoială. Textul ei se află
in majoritatea manuscriselor greceşti şi latine, precum şi în toate traducerile vechi. Epistola e
bine cunoscută în literatura creştină din primele veacuri. Numeroase aluzii şi citaţii dintr-însa
se află în scrierile lui Clement Romanul, Ignatie de Antiohia, Policarp, în Epistola lui
Varnava, Epistola către Diognet, Martiriul Sf. Policarp, la Irineu, Tertullian, în Epistola
Bisericilor din Lugdun şi Vienne de la anul 177, la Clement Alexandrinul etc., iar Sf. Efrem
Şirul, Sf. Ioan Gură de Aur, Teodor de Mopsuestia, Teodoret de Cir, Gaius Marius
Victorinus, Pelagiu, Ambrosiaster ş.a. o comentează. Ea este amintită în canonul Muratori,
iar ereticul Marcion, în sec. II, o primeşte, cu mari retuşuri, între cele 10 epistole pauline
admise de el în Apostolicon. O cunoşteau de asemenea gnosticii valentinieni, reprezentaţi
prin Teodot şi prin Cassian din şcoala italiană, precum şi setienii şi ofiţii, încrederea tuturor
în originea ei apostolic-paulină avînd totdeauna caracter de dogmă. Din această cauză toate
obiecţiunile şi îndoielile formulate în vremea din urmă împotriva ei au fost respinse cu
indignare de către întreaga critică sănătoasă, aşa încît chiar critica liberală a renunţat la
combaterea autenticităţii ei.
5. Integritatea şi unitatea epistolei. — Integritatea epistolei a fost atacată pentru prima
oară de către ereticul Marcion, în sec. II, care scosese din ea tot ce i se părea în dezacord cu
antisemitismul său biblic, precum şi de către ereticii şi gnosticii Vasilide, Valentin, Bardesan,
Sa- belie, Pavel de Samosata, Arie, Apolinarie, Eutihie ş.a., care-i alterau textul şi-1
schimbau potrivit prejudecăţilor lor. În vremea mai nouă, critici ca F. Chr. Baur, Pfleiderer,
Weisse, Bruckner, Ewald, Clemen, Volter, Delafosse şi alţi cîţiva socotesc că epistola ar fi
fost interpolată în decursul veacurilor cu anumite glose, adaosuri şi corecturi. Asemenea
aberaţii sînt astăzi părăsite de critica noutestamentară, aşa încît nu mai merită efortul unei
respingeri sau controverse. Noi constatăm că toate manuscrisele, traducerile şi citatele vechi
din Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti, precum şi toate lecţionariile liturgice ne-au transmis
101
epistola fără variante substanţiale şi că în ea nu există nici o urmă de remaniere, interpolare
sau compilare.
Unitatea epistolei a fost atacată de criticii liberali Krause, Heinrichs, Paulus, Credner,
Grotius, Shott, Reinwald, Weisse, Michaelis, Schwei- tzer, Couchoud, Delafosse şi alţii, care
pretind că epistola ar trebui despărţită în două scrieri aparte, căci aşa ar fi fost scrisă la
început. Prin această operaţie, s-ar obţine două epistole şi s-ar împăca opinia tradiţiei care
vorbeşte despre mai multe epistole către filipeni. Părerea lor cauită a se întemeia, între altele,
pe pretinsa lipsă de legătură între Filip. III, 1 şi Filip. III, 2, pe informaţia că Policarp,
episcopul Smirnei, afirmă că Sf. Pavel a scris mai multe epistole către această comunitate, pe
o listă siriacă a canonului Noului Testament, care menţionează două epistole către Filipeni şi
pe istoricul G. Sincellus, care vorbeşte despre «Epistola I-a către Filipeni». Nici unul din
argumentele invocate în sprijinul scindării epistolei nu rezistă însă unui examen serios, aşa
încît ipoteza existenţei mai multor epistole către Filipeni trebuie abandonată pentru
totdeauna. De aceea unitatea ei este apărată, între alţii, de Neu- decker Llinemann, Bruckner,
Hilgenfeld, Reuss, Schenkel, Weizsacker, Kramer, Mangold, Weiffenbach, Harnack, P.
Schmidt, Zahn, Jiilicher, Haupt, Dibelius, Feine etc., fără a mai vorbi despre unanimitatea
cercetătorilor şi comentatorilor romano-catolici şi ortodocşi.
Textul epistolei este unul dintre cele mai sigure. El ne-a fost transmis, între altele, de
principalele manuscrise unciale și minuscule, precum şi de toate traducerile vechi mai
însemnate.
Limba în care a scris-o Sf. Pavel este cea greacă, în dialectul alexandrin. Epistola se
aseamănă cu celelalte scrieri pauline nu numai prin londul ei doctrinar, ci şi ca limbă, stil şi
vocabular. Stilul e viu, curgător, plin de viaţă. Epistola oglindeşte mai bine decît oricare alta
fondul intim al cugetării şi simţirii marelui Apostol, care crede, speră şi iubeşte ca nimeni
altul şi pe care nici un misionar nu-1 poate egala în lucrul Evangheliei. Ea ni-1 arată ca om,
ca creştin, ca apostol, gata ori- cînd să trăiască numai pentru Hristos, sau să moară pentru El,
supremul său ideal de viaţă. Ca formă, epistola corespunde întru totul fondului ei dogmatic,
moral şi pastoral, prezentîndu-ni-se ca o predică scrisă aşa cum ar fi rostit-o Apostolul însuşi
dacă ar fi putut-o grăi direct către destinatari.

Epistola către Coloseni

1. Preliminarii. — Epistola către Coloseni (4 capitole) se aseamănă foarte mult cu cea
către Efeseni. Conţinutul ei are un caracter didactic, polemic şi parenetic, constituind un
scurt tratat apostolic despre Dumnezeirea Mîntuitorului, unicul nostru mijlocitor la Tatăl,
despre combaterea devierilor iudeo-gnostice de la dogmele Bisericii şi despre virtuţile
creştine.
Oraşul Colose era aşezat în vecinătatea rîului Lycus, afluent al Meandrului, pe şoseaua
cenitrală care lega Efesul şi Troa cu ţinutul Eufratului şi cu regiunile de la graniţa de răsărit a
Imperiului roman. El se afla în ţinutul Frigiei din provincia proconsulară Asia, la 16 km
depărtare de oraşul mai nou Laodiceea şi la 25 km depărtare de oraşul Ierapole.
In antichitate, Colose cunoscuse o deosebită înflorire economică şi culturală. In sec. V
î.d.Hr., Herodot îl numea «cetate importantă» (Istoria VII, 30), iar Xenofon îl considera,
ceva mai tîrziu, «oraş mondial, plăcut şi mare» (Anabasis I, 2, 6). La începutul erei creştine,
importanţa sa nu mai depăşea însă ţinutul Frigiei (Pliniu, Istoria Naturală, V, 32). Din
această cauză, geograful Strabo îl aşază între oraşele mici şi neînsemnate (Geograph. XII, 8,
13).
În timpul domniei lui Nero, Colose a fost dărîmat de un violent cutremur. El a izbutit să
se refacă destul de repede şi a cunoscut din nou înflorirea în veacurile următoare. In epoca
bizantină, oraşul adăpostea reşedinţa unei episcopii. Jugul turcesc — flagelul evului mediu
— i-a adus însă pieirea definitivă. Din oraşul de altădată, au mai rămas doar cîteva
neînsemnate ruine, la cîţiva kilometri depărtare de satul Chonas, din actuala Republică
Turcă.
În veacul apostolic, majoritatea locuitorilor oraşului Colose erau politeişti. Credinţa lor
îmbrăţişa, ca şi aceea a efesenilor, mai toate zeităţile imperiului. Un cult deosebit era oferit
102
zeiţei Cybela, pe care mitologia o considera soţia lui Saturn şi mama lui Jupiter, a lui Neptun
şi a lui Pluton. Cultul Cybelei era deservit de un cler numeros, arogant, înstărit şi bine
organizat. Superstiţiile religioase ale frigienilor îşi aveau centrul în Ierapole, unde se afla
caverna lui Pluton, zeul infernului, deschizătură subterană, care exala gaze vătămătoare şi în
care se credea că numai preoţii Cybelei puteau intra fără primejdie de intoxicare şi moarte.
Pe lingă populaţia de origine frigiană, Colose adăpostea şi numeroşi iudei. Aceştia
descindeau din cele 2000 familii dislocate din Palestina de către armatele biruitoare ale
regelui sirian Antioh cel Mare (223—187 î.d.Hr.) şi aduse în Frigia pentru colonizarea
ţinuturilor lipsite de braţe de muncă. Ca pretutindeni, ei îşi păstrau cu statornicie credinţa,
obiceiurile şi limba şi nu uitau să trimită regulat la Ierusalim contribuţia lor anuală pentru
Templu: o jumătate de siclu (= 1,10 gr aur) de fiecare bărbat major. Cicero ne informează că
în anul 61—62 î. d. Hr., procuratorul Flaccus, care interzisese iudeilor acest export de
capital, i-a prins cu o contrabandă de aproape 10 kg aur — contribuţia a peste 11.000 capi de
familie —, ceea ce arată că numărul lor era considerabil în ţinuturile Asiei Mici. În veacul
apostolic, toţi locuitorii oraşului Colose vorbeau limba greacă, în dialectul comun.
Întemeierea Bisericii din Colose este atribuită, în general, lui Epafras, unul dintre ucenicii
şi colaboratorii Sf. Apostol Pavel (Col. I, 7; IV, 12—13 ; Filimon, 23). Despre Sf. Pavel,
majoritatea comentatorilor afirmă că n-a fost niciodată în Colose pînă la trimiterea epistolei
şi că nu cunoştea personal pe destinatorii scrierii sale. În sprijinul acestei păreri, ei invocă
tăcerea cărţii Faptele Apostolilor cu privire la originea acestei Biserici şi cuvintele Sf. Pavel
din Col. II, 1: «Voiesc să ştiţi ce luptă duc pentru voi şi pentru cei din Laodiceea şi pentru
cei ce nu mi-au văzut faţa în trup», şi I, 4 : «Auzind de credinţa voastră în Hristos şi de
dragostea ce aveţi faţă de toţi sfinţii...». Din aceste versete, se trage concluzia că cititorii
epistolei făceau parte dintre creştinii care nu cunoscuseră încă predica orală a Sf. Pavel şi că
Apostolul neamurilor aflase de la alţii despre întemeierea primei comunităţi creştine la
Colose.
Părerea aceasta trebuie însă părăsită. Adevărul este că Sf. Luca, în cartea Faptele
Apostolilor, menţionează de trei ori prezenta Sf. Pavel în Frigia, în cursul călătoriilor a doua
şi a treia misionare (XVI, 6; XVIII, 23 şi XIX, 10) şi că el ne spune că marele Apostol a
predicat Evanghelia aproape tuturor locuitorilor, iudei şi elini, din provincia proconsulară
Asia (XIX, 10, 22). Convertirea primilor creştini din Colose, din Laodiceea şi din Ierapole —
oraşe care puteau fi vizitate într-o zingură zi — s-a făcut deci chiar de către Sf. Pavel între
anii 50—56 şi s-a desa- vîrşit mai ales în timpul celor aproape trei ani petrecuţi de el în Efes,
capitala provinciei, şi în împrejurimi (Fapte XIX, 10, 22 ; XX, 2). Numai aşa ne explicăm
pentru ce Apostolul, cînd scrie corintenilor, în anul 56, vorbeşte despre mai multe Biserici
din Asia (I Cor. XVI, 19) şi pentru ce Sf. Luca, vorbind despre calea străbătută de Apostol în
călătoria a treia misionară, precizează că el a trecut «pe rînd» prin ţinutul Galatiei şi prin
Frigia şi că acolo a întărit pe toţi ucenicii (Fapte XVIII, 23). Numai aşa ne explicăm, în
sfîrşit, dragostea arătată de Sf. Pavel colosenilor, cărora le scrie : «Căci deşi cu trupul sunt
(acum) departe, cu duhul însă sînt împreună cu voi, bucurându-mă şi văzînd buna voastră
rînduială şi tăria credinţei voastre în Hristos» (II, 5) şi numai aşa putem înţelege prietenia sa
cu Filimon, care era colosean şi căruia îi trimite în acelaşi timp caldă scrisoare, rugîndu-1 să-
i pregătească găzduire (Filim. 22).
Din această cauză, trebuie să observăm că textul din Col. I, 4 nu se deosebeşte de felul de
adresare din II Tes. III, 11; I Cor. XI, 18; Efes. I, 15 şi Filip. I, 27 şi că in Col. II, 1,
Apostolul enumeră de fapt trei categorii deosebite de credincioşi : cei din Colose, cei din
Laodiceea şi cei ce nu-1 cunoscuseră încă la faţă. Cei din Colose, cei din Laodiceea, ca
dealtfel şi cei din Ierapole, cunoşteau bine pe Sf. Pavel, dar ei se adresează şi creştinilor din
împrejurimi, care n-avuseseră încă prilejul să-1 vadă şi să-i asculte predica orală.
De aceea socotim că Biserica din Colose are origine direct paulină. La Colose, Sf. Pavel a
convertit mai întîi pe Epafras, care i-a devenit ucenic devotat şi i-a desăvîrşit lucrarea după
plecarea sa din oraş, pe Filimon, care-şi pune casa la dispoziţia întrunirilor primei comunităţi
locale (Filim. 2) şi pe mulţi alţii, ale căror nume nu le mai cunoaştem. Apostolul locuise la
Filimon şi fusese primit cu dragoste creştină nu numai de el, ci şi de soţia (Apfia) şi de fiul
103
(Arhip) acestuia, pe care 1-a hirotonit diacon şi care i-a devenit apoi tovarăş de misiune. Aci,
el fusese servit de sclavul Onisim, pe care-1 va converti mai tîrziu în capitala imperiului şi-1
va trimite acasă nu ca pe un rob, ci ca pe un frate al său şi al lui Filimon (Filim. 10, 16). La
Colose, Sf. Pavel are, aşadar, prieteni devotaţi şi în mijlocul lor doreşte să vină cînd va fi eli-
berat din prima captivitate romană (Filim. 22).
Iar înaintea colosenilor, el are toată autoritatea de apostol şi de părinte, putînd da nu
numai porunci şi sfaturi generale, ci şi recomandări personale, ca cele din IV, 7—17.
Socotim deci că, dintre epistolele pauline, numai cea către Romani se adresează unei Biserici
pe care Sf. Pavel n-o întemeiase personal (cf. H. Rovenţa, Epistola către Coloseni, Bucureşti
1964, p. 9—19).
2. Motivele şi scopul scrierii epistolei. — Se ştie că Sf. Apostol Pavel află de la Epafras,
care vine la Roma, că Bisericile din Colose, din Laodiceea, şi din Ierapole sînt ameninţate de
ivirea unei primejdioase erezii iudeo-gnostice. Această erezie împrumuta din iudaism unele
restricţii alimentare, unele prescripţiuni rituale cu privire la sărbători şi unele practici ascetice
de nuanţă eseniană (Col. II, 16, 18, 21, 23) şi aducea din păgînism un amestec de filosofie, de
misticism şi de practici oculte, care se caracterizau prin adorarea îngerilor, prin subestimarea
întrupării şi jertfei lui lisus Hristos, prin cultivarea anumitor superstiţii şi prin încrederea
exagerată în filosofia şi predaniile oamenilor (Col. II, 4, 8, 18, 22—23 ; III, 2). Frigia era
patria cultului zeului Dionysos, care practica extazul şi delirul, a cultului Cybelei şi al zeului
Attis, care constau în jertfe sîngeroase şi a filosofiei lui Thales, care populase universul cu tot
felul de demoni. Pămîntul ei era zguduit adesea de cutremure şi era înzestrat cu numeroase
izvoare termale şi medicinale, a căror provenienţă era atribuită unor forţe supranaturale. În
regiunea din vecinătatea oraşelor Colose, Laodiceea şi Ierapole, rîul I.ycus dispare pe o
distanţă de peste un km, iar cursul său subteran era atribuit unor puteri demonice. Din această
cauză, Sf. Pavel este silit să intervină şi să pună lucrurile la punct, spre a preîntîmpina
întinderea superstiţiilor şi pătrunderea lor în sînul Bisericii.
Scopul urmărit de Sf. Pavel este deci următorul: să combată începuturile ereziei iudeo-
gnostice, să întărească credinţa, nădejdea şi dragostea cititorilor pentru Hristos, să amintească
pe scurt colosenilor anumite învăţături din cateheza sa morală, să recomande pe Tihic, pe
Epafras şi pe Marcu şi să arate destinatarilor toată grija şi toată dragostea sa de părinte.
3. Destinatarii epistolei. — Epistola către Coloseni este adresată tuturor credincioşilor
din oraşul Colose, precum şi celor din oraşul vecin Laodiceea (IV, 16) şi din împrejurimi. Ea
este destinată deci unei largi folosiri în Biserică. Citirea ei avea să se facă de la început îna-
intea tuturor credincioşilor, în cadrul adunărilor săptămînale pentru cateheză şi pentru
serviciul liturgic. În acest scop, fiecare comunitate avea să-şi procure copii de pe cuprinsul ei
şi să-şi îmbogăţească astfel colecţia cărţilor Sfintei Scripturi. Porunca Sf. Pavel este
categorică : «Şi după ce epistola aceasta va fi citită de voi, faceţi ca să fie citită şi în Biserica
din Laodiceea, iar pe cea din Laodiceea să o citiţi şi voi». Iar Epistola către Laodiceeni pare
să fie identică cu cea către efeseni, care s-a trimis de apostol şi altor comunităţi din Asia.
4. Timpul şi locul scrierii epistolei. — Epistola către Coloseni este scrisă din Roma,
unde Sf. Pavel îndură o lungă captivitate, pe la sfîrşitul anului 62 sau la începutul anului 63.
Apostolul aminteşte colosenilor că este prizonier (IV, 3, 18; Filim. 1, 9, 10, 13) şi-i
informează că speră să fie eliberat în curând (Filim. 22). Pînă atunci, el trimite spre Asia pe
Tihic, curierul Epistolelor către Efeseni, către Laodiceeni şi către Coloseni, şi pe Onisim,
curierul Epistolei către Filimon (Col. IV, 7—9; Efes. VI, 21, 22 şi Filim. 12). Cînd scrie
epistola, se află lingă el Aristarh, Mar cu, Onisim, Juatus, Epafras, Luca, Dimas şi Timotei.
5. Autenticitatea epistolei. — Autenticitatea epistolei este recunoscută de către
unanimitatea comentatorilor romano-catolici şi ortodocşi şi de către majoritatea cercetătorilor
protestanţi şi raţionalişti. Noi constatăm într-însa tonul pauiin al stilului, limbii şi ideilor şi
subliniem înrudirea ei dogmatică şi morală cu Epistola către Efeseni şi cu Epistola cătie
Romani, îndeosebi cu privire la tratarea temelor privind universalitatea mîntuirii prin Iisus
Hriatos, la rolul credinţei şi al botezului în actul renaşterii şi la datoriile creştinilor în viaţa de
familie.
Autenticitatea epistolei se sprijină însă pe argumentele externe, căci textul ei este
cunoscut şi folosit, sub numele Sf. Pavel, din cele mai vechi timpuri. Epistola este citată
104
adesea de Clement Romanul, Ignatie de Antiohia, Varnava, Policarp de Smirna, Irineu,
Ipolit, Clement Alexandrinul, Tertullian, Origen ş.a. Ea este comentată de mai mulţi Sfinţi
Părinţi şi scriitori bisericeşti. Ea este recunoscută de ereticul Valentin şi de docheţi, iar
Marcion o primeşte în Apostoliconul său. Canonul Muratori o înşiră între Epistolele Sf.
Pavel, iar Eusebiu de Cezareea ne informează că originea ei paulină n-a fost niciodată pusă la
îndoială în primele veacuri.
Numai şcoala din Tiibingen şi cîţiva teologi raţionalişti din vremea mai nouă s-au silit să-
i conteste originea apostolică şi să susţină că a fost scrisă de un compozitor din sec. II. În
acest scop, sra pretins că erezia iudeo-gnostică combătută în epistolă ar fi apărut după
moartea Sf. Pavel şi s-a susţinut că stilul şi vocabularul epistolei s-ar deosebi radical de
celelalte scrieri pauline. Astăzi, întreaga critică biblică recunoaşte netemeinicia acestor
susţineri şi subliniază autenticitatea epistolei. Noi constatăm, într-adevăr, că erezia iudeo-
gnostică şi-a făcut apariţia între creştinii din Bisericile Asiei Mici chiar în veacul apostolic şi
că Epistola către Coloseni constituie cea dintîi ciocnire între Evanghelie şi gnosticism. Iar
dacă Epistola către Coloseni cuprinde numeroase cuvinte şi expresii proprii (34 apax
legomena), toate acestea sînt cerute de însăşi natura deosebită a subiectelor tratate şi
constituie mai degrabă un argument în favoarea autenticităţii epistolei.
6. Integritatea epistolei. - Critica raţionalistă a formulat la început mai multe îndoieli şi
rezerve cu privire la integritatea acestei scrieri. Ea a încercat să considere interpolate cîteva
versete, dar cercetările au dovedit curând că toată epistola aparţine unuia şi aceluiaşi autor,
Sf. Ap. Pavel. Versetele cele mai discutate se află în pericopele hristo- logice. Astăzi toată
critica recunoaşte înrudirea lor cu textele paralele din Epistolele către Filipeni, Galateni, I şi
II Corinteni, Romani şi Efe- seni şi consideră paulină întreaga epistolă.
Limba. Epistola a fost scrisă în dialectul comun al limbii greceşti, care era în uz în toate
oraşele şi în toate localităţile mai însemnate din Asia Proconsulară. Apostolul foloseşte multe
cuvinte şi expresii din vocabularul ereticilor pe care-i combate, dar el dă acestor cuvinte şi
expresii un nou conţinut, spre a preciza dogma hristologică pe înţelesul colosenilor. Epistola
nu are preocupări literare şi oglindeşte însăşi vorbirea autorului şi a destinatarilor. Tonul ei
este viu, ca al unei predici orale şi ca al oricărei scrieri polemice.
Textul epistolei ne-a fost păstrat de majoritatea manuscriselor unciale de cele mai bune
manuscrise minuscule şi de toate traducerile vechi, precum şi de numeroase lecţionarii
biblice destinate citirilor la cult şi de scrierile Sf. Părinţi şi ale scriitorilor bisericeşti. El nu
prezintă variante substanţiale.

Epistola către Filimon

1.Autorul şi autenticitatea epistolei.
Autorul este Sfântul Apostol Pavel aşa cum rezultă din versetele 1 şi 19, unde îşi
înscrie numele şi aşa cum rezultă din stilul şi ideile pe care le prezintă. Informaţiile de ordin
autobiografic concordă ceea ce ştim despre Apostol din vremea când scria epistola, se
recomandă “înaintat în vârstă” (9) “în lanţuri pentru Hristos”(1,10) şi speră că în curând va
fi eliberat din această captivitate (22).
Drept pauliană o reprezintă vechile manuscrise neotestamentare, vechile traduceri şi
lecţionariile biblice, fragmentul Muratori, etc.
2.Destinatarii sunt: Filimon, familia acestuia: Apfia şi Arhip şi Biserica din casa lor.
Filimon locuia în Colose.
Rezultă acest lucru din faptul că Arhip (cf. Col. 4,17) şi Onisim (CF. Col. 4,9) erau
din Colose. Filimon era un om înstărit. El găzduise pe Apostol, pe când acesta străbătea
Frigia şi se pare că tot atunci s-a încreştinat. Părăsind oraşul, Sfântul Pavel a hirotonit preot
pentru această comunitate pe Epafras şi i-a dat poruncă să-şi continuie opera. I-a dat în ajutor,
hirotonindu-l, pe Arhip.
3.Motivul scrierii epistolei. Filimon avusese mai înainte în serviciul său un sclav
numit Onisim. Acesta se împăca greu cu situaţia sa socială şi tânjea după libertate. Într-o zi,
Onisim îşi părăseşte stăpânul şi fuge, furând din casă o sumă de bani sau alte obiecte,cu care
105
să-şi poată achita costul călătoriei şi întreţinerea, până când îşi va putea face rost să
muncească undeva.
Ajunge la Roma, capitala imperiului. Nu găseşte însă norocul pe care-l căuta. Pentru
sclavi, lanţurile robiei erau grele şi după eliberare, iar mizeria săracilor era atât de mare încât
abia îşi ţineau zilele. Neavând dovada de eliberare asupra sa, Onisim nu putea fi angajat
nicăieri la lucru. În plus, risca în orice moment să fie arestat de autorităţi şi condamnat la
muncă silnică pe viaţă, undeva pe o galeră sau în vreo ocnă din domeniile imperiale. După
lege, aceasta era soarta sclavilor fugiţi. Când erau prinşi, ei erau însemnaţi pe frunte cu fierul
roşu, ca să poarte toată viaţa pecetea încercării de eliberare prin fugă, orice tentetivă de
evadare având a fi pedepsită cu moartea. Aşa era menţinută instituţia sclaviei în lumea veche.
Iar sclavii puteau fi uşor recunoscuţi oriunde, impunându-li-se indată după naştere stigmatul
clasei robilor: lobul urechii sfâşiat.
La Roma, Onisim îndură mari lipsuri şi se teme de urmările faptei sale. Într-o zi află
că Apostolul Pavel, pe care-l cunoscuse în casa fostului său stăpân, se găseşte în localitate. Îl
găseşte în închisoare, îi mărturiseşte greşeala săvârşită faţă de Filimon, şi-i descrie tot
zbuciumul pe care-l trăieşte de când a plecat din Colose. Sfântul Apostol Pavel îl opreşte
lângă sine, îl converteşte, îl botează şi face din el un fiu al său iubit, un om nou în Hristos.
Apoi îl sfătuieşte să se înapoieze acasă şi să-şi reia munca. Pentru aceasta, îi dă o scrisoare de
recomandare către Filimon şi-l porneşte la drum în tovărăşia lui Tihic, curierul Epistolelor
către Efeseni şi Coloseni (Efes.6,21;Col. 4,7-9).
În scrisoarea pe care o adresează lui Filimon, Sfântul Pavel urmăreşte un scop precis:
să obţină iertarea şi reprimirea lui Onisim şi să-i asigure din partea stăpânului său un
tratament potrivit cu noua sa situaţie religioasă. În acelaşi timp, Apostolul roagă pe Filimon
să-i pregătească găzduire, căci nădăjduieşte a fi eliberat din captivitate şi doreşte să vină
pentru câtva timp în Colose.
4 Timpul şi locul scrierii Epistolei
Când scrie această Epistolă, Sfântul Apostol Pavel se află “în lanţuri”, adică arestat
(1,9,10,13,23). Într-o astfel de situaţie, el s-a aflat pentru o vreme la Efes, în iarna anului 55-
56, pentru doi ani în Cezareea Palestinei (58-60) şi peste doi ani (61-63) în Roma, capitala
imperiului.
Epistola n-a fost scrisă din Efes, pentru că Onisim nu s-ar fi putut opri aici, dat fiind
că Efesul fiind aproape de Colose, putea să fie repede recunoscut şi arestat. Nu putea fi scrisă
din Cezareea Palestinei, pentru că acolo lui Pavel nu i se permitea să vină cu nimeni în
contact. Prin urmare, epistola putea fi scrisă doar din Roma. Numai aici putea să predice
Evanghelia şi să convertească pe Onisim (F. Ap.28,30). “Bătrân” (9) se poate socoti abia
acum. Onisim putea să creadă că numai în capitala imperiului ar putea să treacă neobservat şi
să găsească de lucru. Că epistola este scrisă din Roma, în primăvara anului 63, rezultă şi din
legătura strânsă dintre epistola către Filimon şi epistolele adresate Colosenilor (1,7; 4,9;
12,14) şi Laodicenilor (Efesenilor 6,21 ş.a.), epistole socotite de majoritatea exegeţilor a fi
scrise din prima captivitate romană.
5 Cuprinsul.
Deşi foarte scurtă, are un singur capitol, este făcută după calapodul epistolelor. Are o
introducere, o tratare şi un epilog.
În introducere (vers 1-3) aflăm ca de obicei, numele autorului, al adresanţilor şi
salutul.
Epistola este scrisă în numele lui Pavel, care îşi asociază şi pe Timotei însoţitorul lui
Pavel la Roma, cunoscut în părţile Asiei Mici. Fără a face caz de demnitatea sa sau de
drepturile pe care I le asigură această demnitate, se recomandă simplu “înlănţuit pentru
Hristos”. Aceste cuvinte aveau să producă o impresie deosebită asupra lui Filimon.
Comentând acest verset, Sfântul Ioan Hrisostom spunea: “Nimic nu poate fi mai mare decât

106
această laudă; cine n-ar cinsti pe cel legat pentru Hristos?” (Cine n-ar asculta pe cel
înlănţuit pentru Domnul?)
Destinatar este “Filimon cel iubit (pentru virtuţi) şi <colaborator> (în munca de
propovăduire a evangheliei lui Hristos)”. Epistola este adresată în acelaşi timp Apfiei, soţia
lui Filimon, lui Arhip, fiul acestora şi tuturor creştinilor care se adunau în fiecare duminică în
casa lui Filimon pentru catehizare şi rugăciune, toţi aceştia putând să mijlocească pentru
iertarea lui Onisim. Dacă pe Filimon îl calificase “iubit” pentru viaţa virtuoasă pe care o
vădise, acelaşi calificativ, pentru acelaşi motiv atribuie şi Apfiei. Arhip este calificat
“împreună luptător”, având în vedere angajarea acestuia în lupta pentru biruinţa Evangheliei.
Salutarea apostolică este identică cu aceea din celelalte epistole pauline (Romani; I
Cor.;Galateni, etc.). Ea combină aşa cum mai spuneam, urarea grecească (har, de la p
= a se bucura) cu cea ebraică (pace=şalom), într-o formă specifică Sfântului Apostol Pavel.
Doreşte prin aceasta creştinilor nu numai bucuria de la oameni, ci şi pacea care vine de la
Dumnezeu.
Versetele 4-7, –de notat că din v.4 se adresează numai lui Filimon- ţin loc de
“captatio benevolentiae” (predispunere spre ascultare). Amintind meritele pe care Filimon le
are: ceredinţă şi dragoste faţă de Hristos, şi iubire de sfinţi (semeni), îl asigură de rugăciunile
sale către Dumnezeu.
Desigur, spune în v.8-9, având în vedere raportul lor cu Hristos, Apostolul ar fi avut
dreptul să poruncească lui Filimon şi, de bună seamă Filimon ar fi ascultat. Dar, Apostolul nu
porunceşte, ci preferă să-l roage. În sprijinul intervenţiei sale, Sfântul Pavel invocă patru
motive: datoria creştină de a ierta; autoritatea sa apostolică; vârsta sa înaintată; calitatea de
captiv pentru Hristos.
Versetele 10-20 conţin obiectul cererii. Filimon este rugat să primească pe robul său
fugar, în virtutea prieteniei pe care o nutreşte faţă de Sfântul Pavel. Să-l primească nu ca pe
un rob nesupus ci ca pe un frate prea iubit în Domnul. Onisim, care “altă dată fusese
nefolositor” –cuvintele se referă la faptul că acesta nu reuşise să-şi mulţumească stăpânul-
este caracterizat drept “fiu” al Apostolului, născut de către acesta în lanţuri. Cuvintele se
referă convertirea la creştinism a lui Onisim, care avusese loc între timp şi la sentimentele de
iubire şi grijă părintească pe care Apostolul i le purta.
În versetele 13-15, Sfântul Pavel motivează cu rară delicateţe greşeala lui Onisim,
prezentând-o ca pe un providenţial prilej în favoarea lui Filimon.
a)Fugind, servul împlineşte lipsurile slujbei stăpânului său faţă de Apostol;
b) Devenind creştin, Onisim este câştigat pe veci de stăpânul său, ca frate în Hristos.
Bănuind că în sufletul lui Filimon puteau stărui sentimente de firească dezaprobare
faţă de sclavul nemulţumitor – care, probabil, îl şi păgubise, Apostolul aduce un ultim
argument pentru primirea omenească a acestuia, faptul că dacă l-a păgubit cu ceva, el,
Apostolul se obligă să-l despăgubească (18-19).
Dar, Apostolul este sigur că Filimon va face chiar şi mai mult decât îi cere (21).
Aceste cuvinte erau, desigur, o invitaţie indirectă la eliberarea lui Onisim.
Sfânta Tradiţie ne spune că aşteptarea Apostolului n-a fost înşelată. Onisim, eliberat, a
fost hirotonit ulterior episcop şi a primit moarte de martir în timpul persecuţiei lui Nero.
În continuare, (V. 22) Sfântul Pavel roagă pe Filimon să-i pregătească loc de găzduire,
deoarece speră să scape din captivitate, datorită rugăciunilor făcute zilnic de credincioşi.
Transmite apoi salutul…..
Cititorii îl cunosc personal: ca şi ei, el a pătimit mult pentru Hristos (13,3) ; de aceea
îl imploră să se roage pentru el (13,18). Deşi unii îl bănuiesc că are intenţii rele, el are
“conştiinţa curată” (13,18).
Cititorii cunosc bine şi pe Timotei, care îi este colaborator; care şi-a dobândit de
curând libertatea şi cu care intenţionează să-i viziteze (13,24).

107
 În plus, în epistolă găsim expresii şi idei specifice pauline, ca acestea: creştinii n-au pe
pământ cetate veşnică, ci numai în ceruri şi în viitor (13,14; cf. Filip 3,20). Între veacul de
acum şi cel viitor este mare deosebire (6,5; cf. Efes. 1,24), după cum este deosebire între
umbră şi realitate (8, 5;10, 1; cf. Col. 2, 17) şi între lucrările cereşti şi cele pământeşti (6, 4;8,
5;9, 1; cf. Efes. 1, 10).
Vechiul Testament este nedesăvârşit şi a avut o valoare trecătoare, pe când Noul
Testament este desăvârşit şi veşnic (7, 12-22; 8,6; cf.Gal. 3,18-24; 4, 1). Creştinii începători
au nevoie de învăţătura duhovnicească elementară, ca şi copiii mici de lapte, pe când cei
avansaţi pot reflecta asupra învăţăturilor adânci ale Evangheliei, aşa cum oamenii maturi se
pot hrăni cu bucate tari (5,12;Gal.1,3; I Cor.3,2 ).
Pauliană este hristologia epistolei: raportul dintre Mântuitorul Hristos faţă de
Dumnezeu-Tatăl şi faţă de lume (1,2; cf. Rom.11,36; I Cor.7,6; Col.1,16): rostul întrupării
(2,9; 5,7; cf. Fil.2,7; Gal.4,4) şi al morţii pe cruce (2,14; cf. Col.2,15; I Cor.15,54-57; II
Tim.1,10). Care sunt binefacerile jertfei Mântuitorului pentru omenire (2,9; 5,9; 9,26-28; cf.
Efes.2,11-13; Gal. 3,28).
Paulin este îndemnul făcut credincioşilor de a se întări prin împărtăşirea cu Sfânta
Euharistie (13,9;cf.ICor.11,22). În sfârşit, pauline sunt ideile referitoare la Parusia Domnului
şi la judecata din urmă (10,25 şi 37; cf. I Tes. 5,7); despre preoţia Mântuitorului Hristos şi
despre caracterul de jertfă al morţii Sale pe cruce (10,20; cf. Efes.5,2; I Cor. 5,7; Gal. 2, 20).

108