UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ŞI ŞTIINŢE EDUCATIVE

SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALĂ
DISCIPLINA PATROLOGIE

Lucrare de seminar

Credinţa şi unitatea ortodoxă în

lucrările Sinodului de la Iaşi 1642

Coordonator :
Prof. Dr. Univ. Ioan Marian Croitoru
Susţinător :
Udroiu

Târgovişte,
2018
 Introducere

Biserica Ortodoxă are formulate, din veacurile apostolice, propriile ei

principii, pe care le numeşte generic dogme şi mărturisiri ale credinţei. Acestea
sunt nu numai hotărâri ale Sinoadelor Ecumenice şi locale, ci şi invocaţii cultice şi
imne doxologice, rezultate dintr-o experienţă liturgică neîntreruptă şi verificate de
credincioşii ei prin experierea adevărului mântuitor, Domnul nostru Iisus Hristos
ca Persoană divino umană. Acest înţeles se regăseşte, de fapt, în Euharistie,
dup[ cum zice Sfântul Irineu de Lyon, care „confirmă credinţa noastră, iar credinţa
noastră este confirmată de Euharistie”1. În acest context, dogma şi mărturisirea de
credinţă se prezintă ca o structură logică antinomică3, ca o învăţătură divină, în
care contrariile nu se exclud reciproc, ci doar lasă loc experienţei liturgice, aflată
dincolo de logica umană.
Deci Biserica, în dogmele şi mărturisirile ei, se deschide Revelaţiei, fiind
plină de Duhul lui Dumnezeu, Care nu încetează s-o inspire. În acest sens, dogma
este şi va fi în continuare ορος, adică limită, hotar, o stavilă în calea neadevărului;
ca atare, atâta timp cât se respectă întregul în interiorul dogmei, se poate gândi
liber, se poate trăi şi exprima sinodal cunoaşterea mereu profundă a învăţăturilor de
credinţă, dar fără să se aibă vreodată pretenţia unei absolutizări sau a unei
deplinătăţi.
Prin dogme, ca învăţături de suflet folositoare, Biserica a prezentat în faţa
lumii un sistem de viaţă coerent şi la îndemâna tuturor credincioşilor ei. Astfel s-au
recunoscut două feluri de dogme: cele predicate continuu, crezute de masa
credincioşilor, şi cele declarate oficial de sinoade.

1
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Chipul lui Hristos în Biserica Răsăritului: Iisus Hristos, darul şi adevărul
suprem al lui Dumnezeu, în „Ortodoxia”, XXV (1973), nr. 1, p. 10.
 Credinţa şi unitatea ortodoxă în lucrările Sinodului de la
Iaşi 1642

Prin dogmă, Biserica urmăreşte să expună metodic şi sistematic

adevărurile de credinţă şi să le explice în spiritul tradiţiei apostolice, arătând
originea lor biblică şi patristică. Astfel, dogmatica are menirea să protejeze
mărturisirea de credinţă adevărată, aşa cum a fost păstrată şi explicată de Părinţii
Bisericii, reuniţi în Soboare Ecumenice. Această mărturisire, cuprinsă în Simbolul
de Credinţă, constituie crezul pe care fiecare credincios este obligat să-l
mărturisească în mod personal, odată cu intrarea lui în viaţa Bisericii, prin Taina
Sfântului Botez.2
Ideea de „Mărturisire de credinţă” apare pe scena istoriei odată cu
Reforma protestantă, care s-a manifestat atât ca o criză a metodei tradiţionale de a
face teologie, cât şi ca un protest faţă de abandonarea adevărului dintre priorităţile
Bisericii Apusene. Astfel s-a justificat formularea cunoscutelor principii
protestante: singur Hristos este Mântuitorul lumii, singură Scriptura exprimă
adevărul mântuitor, singur harul pune bazele îndreptării şi singură credinţa
mântuieşte, fără aportul faptelor bune.
Deci învăţătura Bisericii, exprimată prin dogme şi mărturisiri de credinţă,
se referă la cuvintele Domnului şi la procesul de comunicare al conţinutului
acestora, adică la doctrina propriu-zisă. Din acest punct de vedere, doctrina şi
Tradiţia sunt sinonime, ele referindu-se la acelaşi proces şi la acelaşi conţinut. Cu
toate bunele intenţii, în multe cazuri,
„Mărturisirile” protestante au dus la fragmentare şi confesionalizare,
întrucât autorii lor au folosit adevărul revelat doar ca instrument de argumentare a

2
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, Editura România Creştină, Bucureşti
1999, p. 11.
propriilor opinii sau convingeri. Mărturisirea credinţei ortodoxe devenea aproape
la fel de riscantă ca în timpul persecuţiilor primelor secole, creştinii ortodocşi
având a lupta pentru a-şi păstra identitatea, din punct de vedere politic, faţă de
islam şi, din punct de vedere dogmatic, faţă de puterile occidentale catolice sau
protestante, bine reprezentate la Poarta Otomană prin diplomaţi şi pastori.3
În Răsăritul secolului al XVII-lea, cea mai sigură modalitate de supravieţuire
a Ortodoxiei a fost aceea de a folosi aceleaşi instrumente de propovăduire şi
apărare a propriului ethos, respectiv Mărturisiri de credinţă ortodoxe, ca reacţie la
„mărturisirile” Reformei. Acestea trebuiau girate de sinoade locale, potrivit
tradiţiei conciliare ortodoxe. Având rol apologetic, de instrument de apărare a
identităţii de credinţă în context ostil, ele au devenit cunoscute prin autorii lor, nu
ca documente oficiale ale Bisericii, de unde şi circulaţia lor restrânsă şi libertatea
teologilor de a le interpreta sau critica, libertatea unor ierarhi sau Biserici de a le
condamna, refuza sau adopta. Mărturisirile lui Mitrofan Critopoulos, Petru Movilă
şi Dositei al Ierusalimului, având valoare limitată din punct de vedere geografic,
istoric şi chiar teologic, nu au devenit documente de referinţă pentru teologia
ortodoxă ulterioară. 4
Mărturisirea Ortodoxă a Mitropolitului Petru Movilă (Iaşi, 1642) al Kievului
(1633-1648), fiu de domn moldovean. Titlul ei complet în limba greacă dat de
sinodul din Constantinopol ţinut sub preşedinţia patriarhului ecumenic Partenie I
(1639-1644), Ia 11 martie 1643, este acesta: Mărturisirea Ortodoxă a Bisericii
universale şi apostolice a Răsăritului.
Denumirea pe care o poartă până în prezent de «Mărturisire Ortodoxă»,
denotă că ea este socotită Mărturisirea prin excelenţă a Bisericii de Răsărit.

3
Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, Ed. Universităţii, Sibiu, 2008, p.113.
4
Earle E. Cairins, Creştinismul de-a lungul secolelor, Ed.Cartea Creştină Oradea 1997 , p. 72
 Mărturisirea a fost compusă în limba latină în 1639-1640 de mitropolitul
Kievului Petru Movilă şi aprobată de sinodul local de Ia Kiev din 9-18 septembrie
1640. Ca formă, Mărturisirea lui Petru Movilă are un vădit caracter catehetic, fiind
împărţită În trei mari părţi corespunzătoare celor trei virtuţi teologice: credinţa,
nădejdea şi dragostea, cu 261 de întrebări şi răspunsuri.
Sinodul local din Kiev din 1640 a aprobat conţinutul ei, cu excepţia a două
chestiuni: 1. Dacă există pentru suflete, după moarte un loc curăţitor între rai şi iad,
numit de romano-catolici purgatoriu şi 2. Momentul prefacerii sau sfinţirii
Darurilor în Trupul şi Sângele Domnului Ia Sfânta Euharistie.
Pentru lămurirea acestor două puncte de credinţă, mitropolitul Petru Movilă
a trimis Mărturisirea sa patriarhului ecumenic Partenie I, cu rugămintea ca ea să fie
discutată într-un sinod5.
S-a convenit că locul cel mai potrivit pentru întrunirea acestui sinod este
laşul Moldovei.
Sinodul de Ia Iaşi din 15 septembrie - 27 octombrie 1642 a aprobat
Mărturisirea lui Petru Movilă, după ce a fost tradusă în limba greacă populară de
Meletie Sirigul, delegatul Patriarhiei Ecumenice şi i s-au făcut îndreptările
necesare. Sinodul a respins învăţătura despre purgatoriu, strecurată în Mărturisirea
lui Petru Movilă, sub influenţa catolică, hotărând că nu există, după credinţa
ortodoxă, pentru sufletele trecute din viaţă, un loc intermediar între rai şi iad,
echivalent cu purgatoriul catolic, chiar lipsit de un foc curăţitor.
În ceea ce priveşte momentul sfinţirii darurilor Ia Sfânta Euharistie, Sinodul
a precizat că aceasta se face în momentul de invocare a Duhului Sfânt sau al
epiclesei euharistice.

5
Bunea Silvana, Moduri diferite de interpretare a operei şi activităţii mitropolitului Petru Movilă ,
Revista teologică, 1997, Nr. 4, p. 171-174.
 Sinodul de Ia Constantinopol din 11 martie 1643, convocat de patriarhul
Partenie I, a aprobat în unanimitate traducerea greacă a Mărturisirii Ortodoxe a lui
Petru Movilă. Aprobarea a fost dată şi semnată de Patriarhul Ecumenic Partenie I,
de membrii Sfântului Sinod patriarhal şi de înalţii demnitari ai Patriarhiei
Ecumenice. Hotărârea a fost semnată în anii următori şi de cei trei patriarhi ai
Scaunelor apostolice ale Răsăritului, Ioanichie al Alexandriei (1645-1657),
Macarie al Antiohiei (1647-1672) şi Paisie al Ierusalimului (1645-1660).6
Având aprobarea a două sinoade, Iaşi, 1642, şi Constantinopol, 1643, ea a
devenit Mărturisirea de credinţă a întregii Ortodoxii, fiind cea mai remarcabilă
operă de învăţătură ortodoxă şi de zidire morală, întrucât este o expunere
dogmatică şi morală completă a învăţăturii Bisericii Ortodoxe.
Mărturisirea nu s-a putut tipări în timpul vieţii mitropolitului Petru Movilă.
Pentru prima dată, ea a fost tipărită În limba greacă populară Ia Amsterdam, în
Olanda, în 1677, de Panaiot Nikussios, marele dragoman al Porţii Otomane. După
1667, s-au publicat alte ediţii şi mai multe traduceri ale textului grec în diferite
limbi europene. În limba română, ea a fost tradusă şi publicată pentru prima oară Ia
Buzău, în 1691, de logofătul Radu Greceanu, ajutat de fratele său, Şerban, şi de
Constantin Cantacuzino stolnicul (1639-1716).7
Mărturisirea Ortodoxă a mitropolitului Petru Movilă este un catehism plin
de viaţă cu putere de cuvânt, iar după cuprins este o expunere completă şi foarte
pătrunzătoare a sistemului dogmatic şi moral al Bisericii Ortodoxe. Prin redactarea
ei, Petru Movilă voia să pună la îndemâna celor interesaţi un ghid în materie de
credinţă, o călăuză şi nicidecum o summa a teologiei ortodoxe, dând o formulare
mai precisă unor puncte ale Tradiţiei de totdeauna a Bisericii Ortodoxe, pe care le

6
Petre Panaitescu, Petru Movilă: studii , ed. îngrijită, postf., note şi coment. de Ştefan S. Gorovei şi
Maria Magdalena Székely. Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1996, p.155.
7
Pr. Scarlat Porcescu, Sinodul de la Iaşi – 1642, în volumul “Hristos în Moldova”, Ed. “Trinitas”,
Iaşi, 2001, p.115.
vedea puse la îndoială ... sau contestate ... de Reformă şi de Catolicismul
scolastic”. Se poate afirma, susţine autorul, că Mărturisirea de credinţă a lui Petru
Movilă, adică Mărturisirea oficială a Bisericii Răsăritului la acea vreme, este „nu
numai o temeinică Învăţătură a Bisericii lui Hristos, ci, în acelaşi timp, un adevărat
cod de conduită morală pentru trăirea creştinilor; în ea găsim nu numai credinţa cea
dreaptă, ci şi posibilele noastre neputinţe (păcate), dar, mai cu seamă, modul în
care putem să învingem păcatul, precum şi căile ce ne duc la izbăvirea veşnică.
Pentru acest motiv, ea rămâne mereu actuală, mereu aducătoare de învăţăminte
duhovniceşti, mereu călăuzitoare către tronul Tatălui Ceresc”. În fine, referitor la
Sinodul de la Iaşi, acelaşi autor afirmă că această întâlnire a înalţilor ierarhi (1642)
merită calitatea de Sinod ortodox şi, de ce nu, panortodox, fiind primul de această
mărime şi importanţă în Biserica Răsăriteană, după cele şapte Sinoade Ecumenice
(dintre anii 325 şi 787).8
Mărturisirile de credinţă, ca expresii ale Teologiei, se încadrează „cu atât
mai sigur în învăţătura Bisericii, cu cât ele s-au hrănit din învăţătura moştenită din
tot trecutul vieţii creştine şi din practicarea ei în rugăciune, în cultul şi în
spiritualitatea autentică a Bisericii, în dialogul viu al Bisericii cu Hristos.

8
Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Discuţii mai noi asupra unor probleme mai vechi în jurul Mărturisirilor de
credinţă, în Logos. Înalt Prea Sfinţitului Arhiepiscop Bartolomeu al Clujului la împlinirea vârstei de 80
de ani, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2001, p. 315.
 Concluzii

Este evident că, în primele trei secole, Biserica n-a declarat oficială nici o
dogmă. În perioada premergătoare însă, Biserica a considerat valide, din punct de
vedere dogmatic, nu numai acele învăţături oficiale, ci toate adevărurile de credinţă
ce ţineau de mântuire şi erau acceptate de toată creştinătatea. Prin urmare, acestea
au fost propovăduite neîncetat şi promovate în domeniul practicii bisericeşti . Pentru
biserica noastră ortodoxă acest sinod are o însemnătate tot atât de mare ca şi cel de
la Niceea, pentru că în mijlocul primejdiilor mari cari ameninţau biserica ortodoxă
la începutul veacului 17, el a salvat nu numai credinţa bisericii, ci însuşi sufletul
românesc ai neamului. Fără acest sinod cine ştie ce - rupturi mari s-ar fi întâmplat
în sânul acestei biserici, a căror urmare sigură ar fi fost desnaţionalizarea celor
răpiţi de ispite. Mărturisirea lui Petru Movilă consacrată de acest sinod a devenit
un far luminos pentru consolidarea neamului Prin credinţa ortodoxă şi mântuirea
lui prin ortodoxie.
Praznicul de la Iaşi a împlinit deci o sfânta datorie din partea acestei Sf.
Biserici când a ţinut să pomenească şi să slăvească şi acest eveniment si pe cei cari
l-au înfăptuit cu puterea credinţei şi curăţirea extraordinară a sufletelor lor. În
ambele cazuri, Biserica, sub conducerea Duhului Sfânt care locuieşte în ea, a
interpretat infailibil şi autentic învăţătura Mântuitorului, definind astfel dogmele
adevărului mărturisit şi trăit în comuniune cu Dumnezeu. Mai mult, pe temeiul
Evangheliei şi a vieţii apostolice, ea a păstrat învăţăturile neschimbate,
transmiţându-le posterităţii aşa cum le-a primit de la întemeietorul ei Mântuitorul
Iisus Hristos, şi le-a formulat sub călăuzirea Sfântului Duh.
 Bibliografie

1. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, Editura
România Creştină, Bucureşti 1999,
2. Cairins, Earle E. Creştinismul de-a lungul secolelor, Ed. Cartea Creştină
Oradea 1997 ,
3. Chifăr, Nicolae Istoria creştinismului, Ed. Universităţii, Sibiu, 2008,
4. Ică, Pr. Prof. Dr. Ioan, Discuţii mai noi asupra unor probleme mai vechi în
jurul Mărturisirilor de credinţă, în Logos. Înalt Prea Sfinţitului Arhiepiscop
Bartolomeu al Clujului la împlinirea vârstei de 80 de ani, Ed. Renaşterea,
Cluj-Napoca, 2001,
5. Panaitescu, Petre, Petru Movilă: studii , ed. îngrijită, postf., note şi coment.
de Ştefan S. Gorovei şi Maria Magdalena Székely. Bucureşti, Ed.
Enciclopedică, 1996, p.155.
6. Porcescu, Pr. Scarlat Sinodul de la Iaşi – 1642, în volumul “Hristos în
Moldova”, Ed. “Trinitas”,
7. Iaşi, 2001,
8. Silvana, Bunea, Moduri diferite de interpretare a operei şi activităţii
mitropolitului Petru Movilă , Revista teologică, 1997, Nr. 4, p. 171-174.
9. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. D., Chipul lui Hristos în Biserica Răsăritului: Iisus
Hristos, darul şi adevărul suprem al lui Dumnezeu, în „Ortodoxia”, XXV
(1973), nr. 1,