COLEGIUL NAŢIONAL “ANDREI MUREŞANU” BISTRIŢA

Ortodoxism vs catolicism

DISCIPLINA: Limba latină

Întocmit de:

Grama Sandra

Clasa: a VII-a C

1
 ORTODOXISM VS. CATOLICISM

Originea religiei e de natură transcendentă, supranaturală, avându-şi punctul de

plecare în Fiinţa Divină, Care datorită bunătăţii şi iubirii Sale a sădit în sufletul omenesc
dispoziţia ca acesta să tindă spre Dumnezeu, să-L cunoască şi să stea în legătură cu El.

Numele de Ortodoxie vine din limba greacă, de la ορθο (ortho - drept, corect) și δοξα
(doxa - slăvire sau, într-un înțeles mai general, opinie), traducându-se, deci, literal „dreapta-
slăvire”, cu înțelesul de „credință, opinie corectă”, sau „dreapta-credință”. Este de menționat
că și unele din celelalte biserici creștine își consideră propriile învățături ca fiind drepte, sau
chiar singurele drepte.

Ortodoxia este păstrătoarea învăţăturii nealterate a primului mileniu creştin, aşa cum
este formulată de Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, formulate în Sinoadele Ecumenice de
Sfinţii Părinţi ai Bisericii.

Ca tradiţie dogmatică, Ortodoxia îşi are rădăcinile în Răsărit şi într-un sens istoric se
identifică cu marea sinteză patristică, adică cu articularea edificiului teologic, liturgic şi
canonic pe baza regulii de credinţă apostolice, în perioada sinoadelor ecumenice. Desigur,
nici teologia patristică, nici Ortodoxia, nu pot fi limitate la această perioadă, deoarece
Tradiţia este într-un continuu proces de interpretare şi actualizare. Această perioadă se ia
numai ca un termen de comparaţie, pentru a fixa câteva din momentele principale în evoluţia
istorică a Ortodoxiei:

 Constituirea ritului bizantin ( sec VI-VIII) în care locul principal îl ocupă

liturghiile bizantine, rit care a jucat un rol essential în menţinerea unităţii
cultice şi spirituale a Ortodoxiei.
 Activitatea misionară în Europa central a fraţilor Chiril şi Metodiu, apostolii
slavilor, trimişi de împăratul bizantin Mihail al III-lea la cererea prinţului
Rastislav al Moraviei. Chiril predică în Moravia, Metodiu în Panonia. Ei
traduc texte din slavonă inventând alfabetul Glagolitic, formă veche a
alfabetului chirilic. După invazia maghiarilor în Moravia, ucenicii lor au fost
izgoniţi de catolici în Bulgaria, unde au introdus cărţile în limba slavonă,

2
  Rezistenţa împotriva sinoadelor unioniste (Lyon-1274, Ferrara-Florenţa-1438-
1439), care aveau un caracter antiortodox. Temele dezbătute la Florenţa au
fost: purcederea Duhului Sfânt şi de la Fiul, folosirea azimelor la Euharistie,
doctrina despre purgatoriu, primatul papei asupra Bisericii.
 Sinoadele locale din sec al XVII-lea au adus o contribuţie importantă la
punerea în valoare a caracterului dinamic al tradiţiei care nu a fost totdeauna şi
pretudindeni înţeles în mod corect. Sinodul de la Moscova condamnă pe
Vechii credincioşi care reduceau Ortodoxia la o religie ritualistă.
 Formarea Bisericilor greco-catolice, se realizează prin presiunea Imperiului
catolic din Polonia şi Austria în regiuni ortodoxe (Brest-1596, Uzhgorod-
1646, Mukacevo- 1664, Transilvania- 1700). Rezistenţa ortodocşilor a arătat
că există o contradicţie de fond între sistemul Bisericilor locale de Răsărit şi
sistemul papal în Apus.
De altfel, în secolele XVIII-XIX, teologia ortodoxă suferă o puternică
influenţă latină, care s-a ivit nu numai la Kiev, sub influenţa şcolilor catolice
din Polonia, ci şi în alte centre ortodoxe din ţările balcanice.

Catolicism (romano-catolicism) sau creştinismul din partea occidentală a imperiului

roman este un sistem doctrinar în care se exprimă teologia latină şi tradiţia Bisericii romane,
care s-a cristalizat în forma sa clasică în perioada Contra Reformei.

 Din motive religioase, dar și politice, geografice și culturale, între biserica apuseană
(romano-catolică) și cea răsăriteană (ortodoxă) s-a produs, gradual, o separare oficializată
în 1054 , cunoscută sub numele de Marea Schismă. În urma acestui eveniment, atât Biserica
Ortodoxă, cât și cea Catolică se consideră a fi singura biserică universală (καθολικι - catolică
sau „universală”) și apostolică, ca și deținătoarea dreptei credințe (Ορθόδοξια - ortodoxă).
Spre deosebire de biserica Romei, ce pune accentul pe universalitate (catolicitate), cea
ortodoxă pune accentul pe puritatea credinței, de unde diferența de nume.

Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică mărturisesc împreună că forma de

credinţă şi de viaţă creştină se cuprinde în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Biserica
Ortodoxă şi cea Romano-Catolică susţin că numai autoritatea bisericească (Biserica

3
Învăţătoare) este în drept să tâlcuiască Sfânta Scriptură, şi aceasta numai în spiritul Tradiţiei,
aşadar, ele considerând că norma sau regula de credinţă este învăţătura Bisericii, Sfânta
Scriptură fiind numai un izvor al acesteia.

Dar şi între Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică există deosebiri în privinţa

modului de a concepe Tradiţia. Biserica Ortodoxă susţine că Tradiţia este învăţătura
apostolică nescrisă, păstrată de Biserică în epoca Sinoadelor ecumenice (primele opt veacuri),
care în parte a fost expusă şi formulate oficial în hotărârile acestor sinoade, la care Biserica n-
a adăugat nimic. Biserica Romano-Catolică extinde Tradiţia peste epoca celor şapte Sinoade
ecumenice incluzând în ea hotărârile conciliilor ei aşa-zise ecumenice, până în zilele noastre,
de asemenea multe bule şi alte hotărâri papale. Ca atare, după ea, Tradiţia nu este necesar să
poarte pecete apostolică, nici să fie întărită de Sfinţii Părinţi, ori să fie crezută de toţi, ci e
considerată ca un depozit al credinţei, la care Biserica este îndreptăţită să recurgă atunci când
stabileşte o dogmă nouă, Biserica putând să ridice la rangul de dogme păreri teologice mai
noi sau chiar opinii teologice greşite.

Potrivit unei scheme arbitrare folosită de teologul rus convertit la catolicism, Vladimir
Soloviev (1853-1900), spiritul Ortodoxiei este influenţat de teologia ioanică, în timp ce
catolicismul reproduce influenţa petrină, iar protestantismul poartă caracterul paulin. În
general, Ortodoxia refuză să se considere una din confesiunile creştine şi să identifice
doctrina sa cu vreun text confesional istoric. De la Ignatie al Antiohiei, ea a păstrat ideea că
sobornicitatea sau universalitatea Bisericii este dată de caracterul ortodox al normei de
credinţă. În ceea ce priveşte metoda teologică, Ortodoxia a stabilit că doctrina are numai
criterii sau evidenţe interne, adică experienţa Bisericii, deoarece adevărul este însăşi
comuniunea în Duhul Sfânt. Ortodoxia unei învăţături nu poate fi determinată pe baza unor
criterii exterioare. Desigur, Ortodoxia are un conţinut şi acesta poate fi identificat în Sfânta
Scriptură, în Tradiţie, în texte dogmatice, dar numai Duhul Sfânt care lucrează în conştiinţa
Bisericii, este cel care dă autenticitatea acestor texte. Biserica are evidenţa sa interioară, de
aceea experienţa Bisericii anticipează orice formulare a doctrinei.

4
 Cele mai cunoscute diferențe teologice între Biserica Romano-Catolică și Biserica
Ortodoxă sunt numite punctele florentine.

 Diferenţe referitoare la Biserică şi ierarhia bisericească

Ortodoxia n-a cunoscut drama care a produs Reforma (sec XVI) adică controversa
despre autoritatea în Biserică. Ea nu şi-a pus problema papa sau sinodul, deoarece principiul
conciliar a fost acceptat. Sinodul ecumenic nu este o autoritate magisterială independentă.
Sinodul ecumenic fiind al întregii Biserici, ea avându-L pentru totdeauna ca învăţător pe
Duhul Adevărului (In 4,16;16,13), prin aceea că este stâlp şi temelie a adevărului (1 Tim
3,15), bucurându-se astfel de infailibilitate şi el, ca organ prin care se exprimă Biserica
întreagă, este infailibil. Sinodul ecumenic este autoritatea supremă infailibilă a Bisericii.
Ierarhii care se întrunesc în Sinod au conştiinţa că sunt purtători de Duh Sfânt şi că temeiul
hotărârilor sinodale este Duhul Sfânt. În Sinod, ierarhii se adună sinodic şi discută liber, după
model apostolesc pentru multă cercetare (FA,15,7), nu ca delegaţi ai credincioşilor, ci după
drept divin, aceasta constituind temeiul intern al infailibilităţii hotărârilor sinodale. Prezenţa
şi lucrarea Duhului Sfânt în Sinoadele ecumenice nu înseamnă inspirare şi descoperire de
dogme noi, ci ajutor şi supraveghere, păzindu-i pe membrii sinodali în hotărârile lor.

Deşi toate marile confesiuni creştine consideră Biserica drept o instituţie divină,
întemeiată de Mântuitorul Hristos, între ele există deosebiri în ceea ce priveşte modul de
funcţionare. În concepţia Ortodoxă, Biserica este un organism teandric în care viaţa umană se
uneşte cu cea divină, imitându-o pe aceasta, după modelul arătat de Fiul lui Dumnezeu.
Biserica este întemeiată de Dumnezeu, prin Fiul întrupat, prin Moartea, Învierea şi Înălţarea
Lui, făcute accesibile oamenilor care se deschid sufleteşte şi aderă la ele prin consimţământ
personal şi liber, şi tot astfel, în viaţa Bisericii de după întemeiere există pentru totdeauna o
legătură neîntreruptă, vie, organică între lucrarea harică dumnezeiască şi lucrarea omenească,
prin integrare liberă în atmosfera harului.

În concepţia ortodoxă despre har ca energie dumnezeiască necreată, teandria Bisericii

este reală, viaţa Bisericii şi a omului credincios fiind o împletire a puterilor umane şi a
energiilor divine necreate. Cu toate strădaniile lăudabile ale teologiei romano-catolice actuale
de a ridica Biserica la nivelul dorit, acest fapt nu se realizează, Biserica rămânând închisă
definitiv în sfera ordinii create. Căci oricâtă graţie ar primi, ar avea şi ar împărtăşi Biserica,

5
ea nu poate sălta peste graniţele creatului. Astfel în teologia romano-catolică teandria
Bisericii este dorită, dar nu reală. Concepţia romano-catolică asupra fiinţei Bisericii se
reflectă şi în modul în care sunt înţelese Însuşirile Bisericii. Astfel unitatea Bisericii este
concepută nu ca o unitate simfonică, în spirit a membrilor Bisericii, ci ca o unitate exterioară,
rezultată din autoritatea centralistă, unificatoare, prin legi şi rânduieli pretutindeni obligatorii
şi prin capul ei văzut, papa; sfinţenia e privită tot din exterior ca moralitate şi activism social,
nu ca participare la viaţa divină; catolicitatea este văzută ca universalitate spaţială,
corespunzătoare tendinţei de întindere sub conducarea Pontificelui roman; apostolicitatea
este înţeleasă ca o presupusă, imaginată subordonare a Apostolilor faţă de Apostolul Petru şi
continuată în ascultare şi supunere faţă de episcopal Romei, urmaşul său.

Cât priveşte ierarhia bisericească, deosebirea faţă de învăţătura ortodoxă despre

ierarhie rezidă din dogma despre primatul şi infailibilitatea papală şi celibatul preoţesc,
impus ca obligatoriu.

După doctrina Ortodoxă, Catolicismul a trecut peste faptul că potrivit Scripturii şi

Tradiţiei, episcopii, având acelaşi har, sunt egali între ei după drept divin, fiecare fiind
centrul puterii duhovniceşti în eparhia sa, iar întruniți în Sinod constituie organul infailibil al
Bisericii. În concepţia catolică toată puterea se concentrează în persoana papei, în calitate de
cap văzut al Bisericii şi vicar al lui Hristos. Sinodul episcopilor nu poate face nimic fără papa,
dar papa poate face orice fără sinodul episcopilor. Primatul papal este calitatea de episcop al
Bisericii universale al episcopului Romei pe baza dreptului de urmaş al Sfântului Apostol
Petru şi de vicar, adică delegat al lui Hristos pe pământ, singur în măsură să asigure unitatea
Bisericii. Această dogmă contravine ideii de apostolicitate a Bisericii creştine, iar Biserica
Ortodoxă consideră că toţi Apostolii au mărturisit credinţa în Hristos şi pe temelia credinţei
fiecăruia dintre ei s-a înălţat Biserica apostolică.

Celibatul preoţesc , impus printr-o hotărâre a Sinodului de la Elvira (anul 306,

Spania), în catolicism este obligatoriu pentru toate treptele şi gradele clericale, până la
ipodiacon. Aceasta, fără ca doctrinar să se considere că viaţa conjugală ar fi în sine contrară
preoţiei, ceea ce ar lovi în Taina Nunţii, ci pentru a ridica clerul deasupra mirenilor ca o
armată puternică, pusă la dispoziţia conducerii centrale a Bisericii. În Ortodoxie, celibatul
episcopilor s-a generalizat numai după Sinodul VI ecumenic, iar cel al preoţilor şi diaconilor
este îngăduit, cei în cauză trebuind să se hotărască în mod liber şi personal la aceasta înainte

6
de hirotonie, după care nu se mai pot căsători. Potrivit Sinodului I ecumenic, cei care însă
voiesc să trăiască şi să slujească în stare de căsătoriţi o pot face, dar trebuie să se căsătorească
înainte de hirotonirea în diacon, a doua căsătorie fiind interzisă.

 Adăugarea Filioque în Crez

Crezul sau simbolul credinţei este o sinteză a doctrinei Bisericii creştine care l-a
integrat în cultul ei. Adevărurile de credinţă cuprinse în Crez au fost formulate de Sfinţii
Părinţi ai Bisericii creştine în primele două sinoade ecumenice: la Niceea (325) şi la
Constantinopol (381). Biserica ecumenică din primele opt veacuri a învăţat constant că în
privinţa însuşirilor specific ale Persoanelor Sfintei Treimi, cât şi a relaţiilor dintre ele, Duhul
Sfânt purcede de la Tatăl, deci Tatăl din veşnicie Îl naşte pe Fiul şi Îl purcede pe Duhul Sfânt.
De altfel, încă în al doilea Sinod ecumenic (381 s-a precizat clar că Duhul Sfânt purcede de la
Tatăl. Desigur, această precizare s-a făcut ţinând seama de cuvintele Mântuitorului: “Iar când
va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de
la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine “ (In 15, 26). Spre deosebire de Biserica
Ortodoxă, Biserica Romano-Catolică, pe temeiul unor speculaţii ale Fericitului Augustin, a
început să înveţe, din veacurile V-VI, că Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul, pentru ca mai
târziu să introducă adaosul Filioque şi în Simbolul Credinţei. Pentru prima oară această
învăţătură a apărut în Spania, prin hotărârea unui sinod de la Toledo care afirma: “Paracletus
a Patre Filioque procedens “( Mângâietorul purcezând de la Tatăl şi de la Fiul). De abia în
alt sinod de la Toledo, cel din anul 589, Filioque a fost introdus într-un simbol întocmit şi
aprobat de acelaşi sinod, pentru ca pe urmă să pătrundă în Galia prin învăţatul Alcuin, care la
porunca împăratului Carol cel Mare, a scris o lucrare specială în favoarea acestei doctrine.

 Folosirea azimei la Euharistie

În ceea ce priveşte Sfânta Euharistie, romano-catolicii nu îi împărtăşesc pe credincioşi

decât cu Trupul Domnului -azima, nu şi cu Sângele Domnului, deoarece, spun ei, acolo unde
este Trupul, acolo este şi Sângele-teoria concomitenţei. Hostia se numeşte în Biserica
romano-catolică, bucăţica de azimă care se dă credincioşilor catolici ca împărtăşanie. În
antichitate, în religiile greco-romane, hostia se numea jertfa adusă zeilor. După învăţătura
ortodoxă, Sfânta Euharistie are un întreit caracter de Taină, de jertfă şi de ospăţ comemorativ.
Ca Taină, Euharistia este împărtăşirea cu însuşi Trupul şi Sângele Domnului, prezente în mod

7
real sub forma pâinii şi a vinului, după prefacerea elementelor euharistice ala Sfânta
Liturghie.

 Purgatoriul

Învăţătura Bisericii Ortodoxe afirmă că sufletele celor adormiţi, de la judecata

particulară până la judecata universală se află în rai sau în iad, cei din rai primind numai o
parte de fericire, iar cei din iad numai o parte de nefericire. Prin rugăciunile şi mijlocirile
Bisericii din cer şi a celei de pe pământ, soarta unora dintre cei ce se află în iad poate fi
schimbată în sensul că, până la judecata universală, ei au posibilitatea să fie scoşi din iad.

Biserica Romano-Catolică a creat o dogmă nouă, anume că între rai şi iad mai există
un loc în care merg sufletele celor ce au primit iertare pentru păcatele grele, fiind scăpaţi de
osânda veşnică, dar n-au dat satisfacţie prin împlinirea pedepselor temporare, impuse de
Biserică, sau au murit încărcaţi de păcate uşoare, pentru care însă în viaţă nu au primit iertare.
Acest loc este purgatoriul, unde aceste suflete se curăţă prin pedepse purificatoare pe care le
suferă acolo şi ele vor fi ajutate de Biserică să scape mai curând de aceste pedepse, prin
rugăciuni, milostenie şi alte acte de pietate făcute pentru ei, spre a se duce în locul fericirii
veşnice.

Dogma despre Purgatoriu formulată la Sinoadele din Florenţa şi Trident nu este

admisă în Ortodoxie. Concepţia romano-catolică despre viaţa de dincolo este reflectată în
literatură, în celebra operă a lui Dante Alighieri, Divina comedie, în cele trei cărţi, în care este
împărţită sub titlurile Infernul, Purgatoriul , Paradisul.

 Alte diferențe față de Catolicism considerate importante de Biserica

Ortodoxă sunt:

Starea originară a omului

De la creaţie omul a fost înzestrat de Dumnezeu cu toate puterile fizice şi spirituale

menite să ajungă la menirea sa. Scurt spus, starea originară, primordială a omului a fost o
stare de perfecţiune şi fericire. Deosebirea dintre chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în om se
pot exprima astfel: chipul se referă la natura spirituală, intelectuală şi morală a omului,
raţiune şi libertate şi înclinaţie spre Dumnezeu, iar asemănarea, la scopul către care tinde
omul, dezvoltarea şi perfecţionarea sa morală.

8
 După romano-catolici, starea originară a omului era perfectă în toate privinţele, ca
dreptate originară rezultată dintr-un dar adăugat naturii, supranatural. Doctrina romano-
catolică pleacă de la o împărţire artificială a omului în două, o parte naturală constând în trup
şi suflet, şi una supranaturală, a darului supraadăugat în om. În cea dintâi nefiind armonie de
la creaţie, ci luptă între tendinţe diverse şi contrare, trupeşti şi sufleteşti, şi deci greutate în
săvârşirea binelui, providenţa divină completează lucrarea creaţiei, prin darul supraadăugat.
Prin urmare, ceea ce este superior în omul cel dintâi: comuniunea cu Dumnezeu, curăţia
inimii şi a voinţei, toate sunt daruri supranaturale cu care a fost împodobit primul om, pe
deasupra naturii lui.

Doctrina romano-catolică despre păcatul originar şi urmările lui

Doctrina romano-catolică despre păcatul originar şi urmările lui afirmă că păcatul

constă în pierderea darurilor supranaturale ale dreptăţii originare, iar urmările lui sunt
dizgraţia şi pedeapsa, înrăutăţirea omului şi moartea. În sine, păcatul este călcarea legii, ceea
ce atrage cu sine pedeapsa. Astfel, păcatul originar nu apare ca stricăciune internă, ci doar ca
vină juridică şi osândă pusă asupra oamenilor, datorită înrudirii lor cu protopărinţii neamului
omenesc. În creştinism scopul şi centru creaţiei este omul pe care Dumnezeu L-a creat după
chipul şi asemănarea Sa. Sufletul omului este o substanţă distinctă de lumea materială şi care,
prin virtute şi har divin, se poate ridica până la asemănarea cu Dumnezeu. Păcatul originar a
avut ca urmare căderea omului din starea de har, izolarea de Dumnezeu şi căderea întregii
creaţii în izolare. Creştinismul este religia ridicării omului din această izolare şi a reabilitării
lui.

Doctrina despre răscumpărare- mântuirea subiectivă

Prin Patimile şi Moartea Sa, Hristos ne-a mântuit obiectiv pe toţi, scoţându-ne din rău.
Iar dacă ne unim voluntar cu El, ne mântuieşte şi subiectiv, personal, pe toţi, ducându-ne
acolo unde se duce El prin înălţare. În expunerea doctrinei despre răscumpărare- mântuirea
subiectivă, teologia romano-catolică pleacă de la ideea că fiinţa păcatului strămoşesc constă
doar în pierderea graţiei supranaturale sau a harului, graţie supraadăugată naturii omeneşti
prin creaţie, fără ca păcatul să fi ştirbit însăşi natura umană. Şi atunci prin mântuire nu se
urmăreşte refacerea naturii umane alterate prin păcat, ci recâştigarea graţiei pierdute şi
împăcarea cu Dumnezeu.

9
 Concepţia aceasta despre mântuire este înfăţişată prin aşa-zisa teorie a satisfacţiei
substitutive, teorie caracteristică romano-catolică. Elementele acestei teorii pot fi sintetizate
astfel:

 Fondul păcatului constă în refuzul de a i se da lui Dumnezeu ceea ce I se

datorează, şi anume ascultare şi onoare; Dumnezeu nu putea rămâne
dezonorat, păcatului trebuind să-i urmeze sau satisfacţie, sau pedeapsă.
 Satisfacţia este restituirea onoarei răpite de către păcătos lui Dumnezeu.

Dar omul nu-i putea restitui lui Dumnezeu onoarea răpită din următoarele motive:

*Tot ceea ce are sau posedă omul este de la Dumnezeu şi continuă să-i aparţină
lui Dumnezeu, Căruia I se datorează totul,

*Satisfacţia trebuie să fie după măsura onoarei răpite, deci desăvârşită,

*Dumnezeu neputându-şi nesocoti El Însuşi planul creaţiei de a ferici făptura Sa

raţională, adică omul, hotărăşte mântuirea, dar aceasta nu se putea realiza decât printr-o
satisfacţie corespunzătoare, adică dumnezeiască, cu putinţă numai la Dumnezeu, pe care
numai omul o datora, dar pe care el nu o putea realiza- de aici necesitatea ca Dumnezeu să se
facă om,

*Iisus Hristos fiind fără de păcat, faptele Lui sunt meritorii, adică vrednice de
răsplată, dar totuşi datorate lui Dumnezeu, excepţie făcând numai moartea pe care nu o
datora, deoarece nu avea păcat. Astfel, moartea lui Iisus devine singurul mijloc de a-i da lui
Dumnezeu satisfacţia necesară, perfectă.

Thesaurus meritorum (tezaurul de merite) ale sfinților - din a cărui supra-

abundență, consideră Biserica Catolică, ar putea lua și restul credincioșilor

Teologii romano-catolici au mai îmbogăţit teoria satisfacţiei cu ideea de legătură

mistică a lui Hristos cu toţi oamenii, precum şi cu aceea de satisfacţie supraabundentă, dată
de Iisus Hristos, prima idee accentuând iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni a lui Iisus
Hristos, ca temei al mântuirii, iar a doua afirmând valoarea infinită a morţii Mântuitorului,
meritul infinit al jertfei mântuitoare.

10
 În tradiţia creştină, adevărul este că Fiul lui Dumnezeu nu s-a întrupat numai pentru
îndeplinirea unor formalităţi juridice, ci pentru ca fiind pururea om îndumnezeit, să rămână în
deplină comuniune cu noi.

Învăţătura ortodoxă şi cea romano-catolică, despre îndreptare se deosebesc deoarece

Biserica Romano-catolică a valorificat meritele lui Iisus Hristos ca un tezaur personal de
graţie creată, câştigată de El prin satisfacţia adusă lui Dumnezeu prin jertfa de pe cruce.
Faptele bune ale creştinilor sunt considerate ca un adaos la echivalentul juridic achitat de
Hristos pentru păcatele noastre. Dar Biserica Romano-Catolică consideră ca mântuitoare
pentru creştin nu numai faptele Sale personale, ci şi ale martirilor, mucenicilor, sfinţilor şi ale
celor ce au trăit după sfaturile evanghelice, care au realizat un surplus de fapte bune ce
depăşeşte necesarul lor pentru mântuire. Acestea sunt faptele suprameritorii- erga
supererogatoria ale acestora, care se adaugă la meritul Mântuitorului şi constituie tezaurul
meritelor prisositoare, pe care Biserica le distribuie creştinilor care n-au satisfăcut pe deplin
dreptatea divină, prin indulgenţe.

BIBLIOGRAFIE

Preot. Prof. Dr. Ion Bria (1994). Dicţionar de Teologie Ortodoxă A-Z, Bucureşti,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Ediţia a II-a revizuită
şi completată

Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Prof. Ecaterina Branişte (2001). Dicţionar Enciclopedic de
Cunoştinţe Religioase, Caransebeş, Editura Diecezană

Pr. Prof. Dr Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean (2000). Dogmatica
Ortodoxă. Manual pentru Seminariile Ortodoxe, Cluj-Napoca, Ed. Renaşterea

11