IBU An II, Sem I

Încercările de unire după schismă.

Relația între Roma și Constantinopol în sec. XI-
XV
Percepția momentului 1054 nu are aceeași încărcătură ca cea pe care o
avem azi, autorii bizantini și latini nu se referă timp de 150 de ani la momentul
Cerularie/Humbert așa cum îl percepem noi astăzi. Humbert și-a scris propria
descriere a evenimentelor, la fel și Cerularie și Sinodul de la Constantinopol.
Istoricii au avut tendința de a favoriza una dintre cele două părți.
În sec. XII sunt prezente mai multe probleme care frământau imperiul:
criză morală internă, care duce la perioade scurte de pontificare a papilor, apariția
longobarzilor și a lombarzilor, precum și raporturile dintre Biserică și stat în
Occident.
În Răsărit, patriarhul era considerat a fi de același rang cu împăratul, pe
când în Occident, papa era lider politic, deținător al puterii supreme, putea să
schimbe împărații oricând dorea. De aceea, atât împăratul Carol cel Mare, cât și
cei din Dinastia Ottonilor credeau în divinitatea papei.
În sec. XI-XV observăm o evoluție doctrinară (încărcături sociale) văzute
în relațiile dintre Biserici și bătăliile intercreștine ce depășesc Europa și se
îndreaptă spre Asia (bătălie pe plan teologic pentru a câștiga niște mase).
Sublinierea unui singur eveniment care a rupt relațiile este greșit, există o evoluție
a relațiilor pornind de la Fotie și terminându-se cu Sinodul de la Ferrara-Florența
(fiecare etapă aduce ceva nou la nivelul relațiilor religioase). Petru al Antiohiei
este cel care demonstrează că azima nu este un impediment împotriva unității
politice. Discuțiile din 1054 nu trebuie percepute extremist.
Totodată, în sec. XIII apare problema purgatoriului (problemă teologică) și
problema islamică (problema politică), care, deși cere o unire între creștini pentru
a alunga pericolul, acest sentiment nu se poate împlini.
În Europa Occidentală (sec. XI-XII), cearta pentru investitură îl plasa pe
papă în inferioritate față de puterea lumească, împărații opunându-se acțiunilor
papei. În sec. XII avem o papalitate în aceleași condiții ca ale lui Leon IX în 1054
(Leon era destabilizat în Italia, controlul fiind pierdut acolo, la fel întâmplându-
se și cu papa în sec. XII).
 Corespondența dintre Papa Adrian al IV-lea și
Vasile Ohrineanul
Papa Adrian al IV-lea (4 decembrie 1154 – 1 septembrie 1159) se afla
într-o situație complicată politic:
• Teritoriul Patrimonium Sancti Petri era redus; Sudul Italiei nu mai
aparținea bizantinilor, ci nomazilor; zona Italiei Centrale încearcă o
independență; Nordul Italiei era sub stăpânire romano-germană -
Friederich de Hochenstaufen.
Papa, având nevoie de ajutor bizantin, vorbește despre schismă, însă nu
amintește de probleme teologice (el fiind promotorul unității, nu consideră că ele
aveau valoare maximă).
Partenerul de dialog al papei nu este patriarhul, ci arhiepiscopul de
Tesalonic, Vasile, originar din Ahrida (Ohrida), unul dintre cei mai buni teologi
ai Bizanțului, om cu influență la curtea bizantină. Pentru prima oară, luăm în
discuție o unire care vine de la Vest la Est (toate încercările clasice vin invers, de
la Constantinopol la Papă).
Discuția unirii teologice este depășită de discuția politică, astfel se poate
explica de ce bizantinii oferă unirea Bisericilor numai în situații nefavorabile și
sunt în poziția de inferioritate (“pentru ajutorul de care avem nevoie, vă vom da
unitatea Bisericii”). Bizantinii însă se aflau în perioada Comnenilor, o dinastie de
100 de ani extrem de productivă.
Corespondența a avut loc în primăvara-iarna anului 1155. Dialogul este
interesant, papa se remarcă prin retorică, evitând evidențierea raporturilor dintre
Biserici. Nemaigăsind “inovații” (vină) în atitudinea Bisericii Orientale, papa
spune că diavolul este cel vinovat pentru ruptură. Recunoaște schisma, dar nu mai
condamnă practicile orientalilor. Prin această camuflare a vinovăției Bisericii
Răsăritene, Adrian al IV-lea urmărește supremația Primatului Papal. El se
recomandă a fi “Mântuitorul care se adresează morților”, având un discurs biblic
superior.
Vasile îi dă un răspuns ferm: recunoaște autoritatea papei, dar răspunde cu
ironie și scoate în evidență problema azimei, totodată amintind subtil de Filioque,
mustrând tradiția petrină.
Unitatea însă nu se mai putea face la nivel formal, în urma unei hârtii
semnate de patriarh sau papă, această problemă trebuia discutată într-un sinod. În
sec. XII nu există astfel de inițiative de unire din partea grecilor, care să ia în
discuție dialogul teologic. Manuel I are o încercare interesantă prin care oferea
unirea Bisericilor dacă papa îl încorona ca împărat al Occidentului, refăcându-se
astfel unitatea inițială a imperiului.
 Secolul XIII – Momentul 1204. Consecințe
Cucerirea orașului Constantinopol – 13 aprilie 1204. Cavalerii francezi și
gondolierii venețieni propun capturarea orașului. Cucerirea a dus la instaurarea
Imperiului Latin și la o exacerbare a relațiilor dintre cele două Biserici.
Locuirea aici a latinilor timp de 60 de ani (1204-1261) a condus la o răcire
a relațiilor (nu mai sunt acele scrisori pline de ironie, latinii vor fi percepuți de
patriarhi ca cei care au cucerit orașul).
Cucerirea a survenit în urma unui deficit financiar, pe care bizantinii
refuzau să-l reglementeze. Cavalerii s-au ocupat de o misiune mai lumească,
uitând de datoria sfântă cu care porniseră inițial la apelul papei (eliberarea
Locurilor Sfinte și a creștinilor asupriți). Șochează suma pe care cruciații o doreau
și raportul de forțe: în oraș erau 400 000 de locuitori în fața unei armate de 20
000 de oameni. Atenția atrasă de Fotie și Cerularie cade așadar pe planul II, față
de ce se întâmplase în preajma postului mare din aprilie 1204.
Odată cu capturarea orașului, regalitatea bizantină s-a mutat pe țărmul
asiatic (Niceea). În anul 1206 are loc alegerea primului patriarh în exil. Între
1204-1261 avem împărat latin și patriarh venețian. După 1204, unirea era
neasumată fără un gir.

Sinodul de la Lyon (6 iulie 1274)

Mihail al VIII-lea Paleologul a fost perceput ca “noul Constantin”, primind
osanale în 1261 când s-a întors în Constantinopol (este reinstauratorul Imperiului
Bizantin cu capitala la Constantinopol și cel care a stabilit o nouă dinastie în
ultimii 200 de ani de existență a imperiului).
Cele mai importante au fost problemele externe: erau presiuni din Franța
(Ludovic XI), din partea papei (își dorea patriarh venețian), din Italia de Sud
(Carol Robert de Anjou). Mihail VIII a fost un om providențial din punct de
vedere politic: a aruncat în luptă toate armele de care dispunea, dar presiunea fiind
atât de puternică a scos ultima carte: unirea bisericii este aruncată pe piață în
ultimă instanță. După moartea lui Ludovic IX putem observa succesiuni rapide
de episcopi (hiatus de 3 ani – 1368-1371), în care Carol al Siciliei a blocat
alegerea unui episcop la Roma.
Sinodul de la Lyon este important nu doar din perspectiva încercărilor de
unire. Avem un papă extrem de bine definit în cererile lui (Grigorie X), care îi
trasează lui Mihail VIII linia politică pentru realizarea unirii. Grigorie realizează
că bizantinii sunt într-o situație în care nu pot avea pretenții și le cere orice.
Cererile latinilor au fost foarte agresive, dar diminuate de Mihail VIII. Dezbaterea
teologică nu se produce (se realizează doar la Ferrara-Florența), avem doar
discuții diplomatice. Faptul că este o discuție exclusiv politică se poate observa
și din cauza lipsei de dialog între papă și patriarh.
Grigorie X cere drepturi: recunoașterea primatului papal, dreptul ultim de
apel la judecata Romei, numirea papei în formulele liturgice. Deși Mihail VIII ar
fi putut explica patriarhului necesitatea diplomatică a semnării actului, avem
probleme generate de momentul 1274 din cauza negăsirii dialogului.
După se obțin semnăturile mai mult sau mai puțin false ale unui sinod de
la Constantinopol (realizat din dorința împăratului), unde semnează 26
mitropoliți. Mihail VIII nu și-a permis să aibă un discurs distrugător în care să
impună unirea eclesiologică, deși avea ca patriarh pe propriul duhovnic (pentru a
fi aproape ca gândire).
Patriarhul a refuzat să semneze documentul și nu a mers la sinod în Apus,
dându-și demisia (motiv pentru care patriarhul Iosif I este considerat sfânt în
biserica noastră). Sinodul de la Lyon este considerat mare de către occidentali.
Istoricii latini spun că atunci s-a hotărât procedura de alegere a papei, s-a stabilit
un proiect de cruciadă și abia apoi s-au discutat probleme de unire.
Delegația ortodoxă este mai degrabă laică (3/5 laici: Gregorios Sarcopentes
și Ghermanos III).
Pe 6 iulie este semnat documentul, iar Gregorios citește în numele
împăratului mărturisirea de credință (care conține Filioque, vorbește despre cele
7 Taine în concept oriental și despre purgatoriu). Mihail VIII încearcă o
echilibrare: recunoaște primatul papal, dar roagă ca în Biserica Răsăriteană să nu
se schimbe nimic din practica ei.
Grigorie X își trimite apocrisiarii la Constantinopol pentru a vedea cum se
materializează unirea. Mihail VIII proclamă oficial unirea bisericească în capela
palatului, în fața a 5 persoane. Diplomația l-a făcut să supraviețuiască acestui
moment, dar s-a putut observa opoziția la adresa unității. Cei care se împotriveau
unirii au fost supuși la chinuri (Ioan Vechos, Umbretos de Romanis). Începe o
discuție la nivelul societății bizantine – tot ce se discutase la Lyon este demascat.
Începe un calvar: papii doresc aducerea unui cardinal în Constantinopol și
includerea missei latine în ritualul ortodox.
În aprilie 1282, francezii se ridică împotriva stăpânirii siciliene (revolta
vecerniilor siciliene).
În sec. XIV există o situație care ar fi trebuit să fie un avantaj pentru Bizanț:
captivitatea papală de la Avignon, iar Varlaam de Calabria este unul dintre cei
mai importanți reprezentanți ai Constantinopolului în Occident (stăpânea multe
limbi). În sec. XV avem sinodul de la Ferrara-Florența, care reprezintă o discuție
între cele două teologii cu 16 ani înainte de căderea Constantinopolului.

Varlaam de Calabria și Avignon

Atitudinea lui Mihail VIII a fost îndreptată spre Occident și nu s-a interesat
de Asia Mică. Liderul turcilor, Osman, a cucerit Asia Mică, a stabilit capitala la
Bursa și a reușit să sufoce posesiunile bizantine care se limitau la capitală
(sfârșitul sec. XIII).
În 1337-1338 se manifestă perioada problemei isihaste în jurul Sf. Grigorie
Palama. Viața duhovnicească s-a ridicat substanțial în sec. XIV prin această
dezbatere, care i-a avut în centru pe părinții atoniți.
Are loc o încercare de unire în jurul lui Varlaam de Calabria (unul dintre
cei mai duri contestatari ai lui Grigorie Palama). Varlaam este unul dintre
susținătorii poziției Bisericii Bizantine față de Biserica Latină în Calabria, dar din
1341 devine cardinal al Bisericii Latine și vrea să distrugă argumentele și
mărturiile Bisericii Răsăritene legate de problema energiilor necreate.
Interesul bizantin este cel legat de un posibil ajutor militar din Occident
pentru oprirea ofensivei turcești (conduși de Osman), era o luptă la nivel religios
împotriva altei religii: “ne luptăm pentru Cruce” era miza noului discurs bizantin
în sec. XIV.
1339 – o delegație bizantină merge la curtea de la Avignon (situația
papalității în această perioadă este subjugată unor interese politice și exilată într-
o mică cetate din Franța). Componența delegației: oameni capabili să înțeleagă
ambele limbi, oameni care veneau din Italia de Sud; nu erau greci, ci oameni cu
confesiune răsăriteană, dar mult mai apropiați de spiritul occidental (Ștefan
Dandro și Varlaam de Calabria). Aceștia sunt reprezentanții Bizanțului în
Occident la Avignon, care au luat legătura cu Italia, reprezentând interesele
bizantine.
Bizantinii doreau ajutor militar și aveau nevoie de papalitate, de aceea
puneau în discuție unirea. Ordinea era: ajutor militar, ulterior discutăm despre
unire. Latinii însă aveau experiența din 1274 și, pentru că o simplă semnătură
(chiar a împăratului) nu însemna nimic, și-au luat măsuri de precauție (Latinii:
“nu ne putem permite să întărim poziția unor dușmani, nu putem să ajutăm
militar pentru că veți fi suficient de întăriți încât nu veți mai face unirea sub
condițiile noastre”).
Din 1339 încep adevăratele războaie: este demascată poziția patriarhului
de la Constantinopol, care nu e recunoscut de reprezentanții papalității, ci trecut
ca un simplu episcop.
 Înainte de a ajunge la papă, reprezentanții bizantini au trecut pe la Filip VI
și Robert al Siciliei, care erau dispuși să ajute dacă și papa era de acord. Astfel,
reprezentanții trebuiau să ajungă la papa Benedict XII la Avignon. Pentru că
aceștia nu aveau o scrisoare oficială, papa nu a vrut să discute cu ei. Pentru efortul
de a fi ajuns acolo, a considerat că merită să îi asculte. În fața papei, discursul
ajutorului militar vine în partea a doua. Varlaam explică situația concretă din sec.
XIV: în prima parte situația bisericească, apoi cea politică. Varlaam spune că nu
este bine pentru creștini să stea despărțiți în fața islamului.
Avem 2 tipologii in interiorul societății bizantine: una prolatină și una
înverșunată împotriva lor. Partea deschisă e reprezentată de intelectualii
bizantini. Poporul nu putea fi mulțumit cu o decizie semnată doar de intelectualii
pro latini. Pentru ei, trebuie făcut un gest care să șteargă cu buretele 1274 și 1204.
Soluția este convocarea unui Sinod Ecumenic (adunare care să implice și
patriarhiile orientale).
Se pune problema locului desfășurării sinodului: probabil în Orient, dar era
nevoie de liniște în zonă, iar pentru liniște aveau nevoie de ajutorul militar al
latinilor. Împăratul bizantin trebuia să îl convoace și să se ocupe de deplasarea
episcopilor. Un sinod ecumenic în sec. XIV ar fi putut rezolva și criza isihastă.
În discursul lui Varlaam găsim două idei interesante:
• Aduce aminte de Adrian IV și Vasile, pentru că are decența ca în discursul
său să nu îi acuze de problema Filioque sau a azimelor, discută doar
momentele politice pentru a explica ura bizantinilor pentru latini (folosește
argumentul lui Adrian IV: “diavolul ne-a separat”);
• Legată de ideea de cruciadă, care era bine definită în mintea papei: deși nu
a mai avut loc o cruciadă serioasă din 1274, acum e momentul să meargă
mai departe de Ierusalim și să elibereze Asia Mică. Ștergerea de care aveam
nevoie se putea realiza cu o acțiune împotriva islamicilor (abia peste 60 de
ani la Nicopole și peste încă 50 de ani la Barna, amândouă fiind dezastre).
Fără a face referire la ideile lansate de Varlaam, Benedict XII spune de la
început că Filioque este o învățătură corectă.
Benedict XII explică cum vede posibilă unirea: să se aleagă cei mai buni
învățați bizantini și să fie trimiși în Apus pentru a fi catehizați. Ultima problemă
din discursul lui Benedict este faptul că un sinod ar costa prea mult. Cere
împlinirea cerinței lor (Filioque) și trimiterea învățaților în Apus și abia atunci se
poate discuta unirea.
Varlaam este constrâns de poziția pe care o are și susține discursul despre
dialog. Tenta discursului lui Varlaam este ajutorul lui Benedict și nu o unire
religioasă. În virtutea mandatului primit de la împărat, era ultima carte pe care
putea să o joace. Nu putea accepta nici propunerile lui Benedict și propune o
soluție extremă: fiecare să rămână așa cum era înainte de unire.
 O frază care vorbește despre tratativele de la Avignon (1339): “Papa
credea că grecii nu voiau unirea, ci ajutorul militar și nu urmărea ajutorarea
grecilor, ci mai ales supunerea acestora”.

Sinodul de la Ferrara-Florența (1438-1439)

Lucrurile se modifică din perspectiva bizantin-otomană: dacă acum 100 de
ani era vorba despre o alianță anti-otomană care i-ar fi îndepărtat, acum ei
cuceriseră aproape toată Europa, iar Imperiul Bizantin nu mai poate fi numit
imperiu.
Într-o astfel de situație este evident că ajutorul militar trebuia obținut sub
orice condiții: trebuia să se lase garda jos în privința unirii pentru a obține ajutor
militar.
La Ferrara-Florența fiecare vedea lucrurile diferit:
• Bizantinii – ajutor militar și apoi discutăm unirea;
• Latinii – unire cu anumite condiții și apoi ajutor militar.
Există și o problemă în interiorul papalității: după captivitatea babilonică
de la Avignon, există schisma papală (nu se știe care era papa legitim și ilegitim).
Episcopii se ridică împotriva papei și puterea acestuia este discutată în sinoade
conciliariste, care consideră că papa ar trebui să fie supus conciliului episcopilor.
Despre locație: conciliariștii voiau ca întâlnirea să fie la Basel, dar papa
reușește să atragă întâlnirea în alt loc, astfel le demonstrează cine are adevărata
putere și punea meritul unirii religioase pe seama lui.
Bizantinii au fost luați cu corăbiile din Constantinopol, ei au ieșit foarte
bine în primă fază, obținând foloase materiale. Delegația bizantină este formată
din 20 de mitropoliți (Marcu al Efesului, Visarion al Niceei, Isidor al Kievului,
Damian al Moldovei + patriarhul Iosif al II-lea).
Reprezentanți din toate centrele ortodoxe vin, mai puțin din Serbia.
Laici: Gheorghios Scholarios, Silvestrus Xitropoulos.
Din partea romanilor: cardinalul Iulius Cezarini, Ioan de Torquemada,
Andrei din Rodos.
Merg întâi la Ferrara, apoi la Veneția, iar în final la Florența.
Prima întâlnire este dedicată tematicii (intrate în istorie ca cele 4 puncte
florentine): 1. Filioque; 2. Azimele; 3. Primatul papal; 4. Purgatoriul. Se
discută întâi despre purgatoriu, apoi despre Filioque, apoi despre azime și la
sfârșit despre primatul papal.
• La purgatoriu, problema principală era că accentul pus de teologia
catolică era pe un rol fizic, focul fiind perceput ca o stație fizică în curățirea
 sufletului. Realizează că nu are sens să se insiste prea mult asupra acestei
probleme. Se face amendamentul că este mai mult o stare, decât o realitate
fizică a transformării sufletului între judecata particulară și judecata
universală.
• Filioque macină sinodul timp de 6 luni. S-a discutat pe 2 prepoziții (dia și
ek), sensul lor fiind multiplu, iar latinii neștiind bine greaca fac confuzii
între purcederea Duhului din veșnicie și vorbeau de trimiterea Duhului de
către Fiul după Înălțare. Văzând înverșunarea bizantinilor, latinilor le era
frică că aceștia vor lua corăbiile și vor pleca. Astfel se mută conciliul în
interiorul continentului, la Florența, unde puteau fi mai bine controlați.
După ce Marcu al Efesului este rugat să tacă, nimeni dintre bizantini nu
mai îndrăznea să ridice cuvântul. În mai 1439 încă se stagna la Filioque și
mai erau încă două puncte de discutat. Patriarhul Iosif II moare și este
îngropat la Florența. Până la urmă, Filioque este acceptat (soluție politică).
Este evident că următoarele două puncte nu mai constituiau o miză.
• În privința azimelor, se ajunge la soluția ca fiecare să folosească ceea ce
folosise până atunci.
• La primatul papal s-a încercat o soluție difuză: “Acordăm cinstea
episcopului Romei, dar în același timp acordăm cinste și patriarhului din
Constantinopol”.
Unirea se semnează la 6 iulie 1439 (aceeași dată cu sinodul de la Lyon),
însă lipsesc semnături din delegația bizantină (Marcu al Efesului fuge și își
păstrează ortodoxia).
Proiectul lui Ioan VIII nu reușește și este creată o crevasă în interiorul
Ortodoxiei (rușii se rup, devin autocefali fără a se semna vreun act). Din punctul
lor de vedere, Constantinopolul reprezenta erezia, Isidor al Kievului este expulzat
și devine cardinal în Biserica Romană.
Un sinod care reunea patriarhii orientali demasca mascarada unirii. La 6
iulie avusese loc o abdicare în privința unui punct important (Filioque) și celelalte
probleme se terminau în fraze indecise (primatul, azima): nici practic, nici
teoretic, unirea nu putea mulțumi pe nimeni și nu a făcut altceva decât să
pregătească căderea Constantinopolului.
 Căderea Constantinopolului (29.05.1453)
Otomanii nu lăsau să se întrevadă nimic din ce urma să se întâmple peste
50 de ani. După 1400 putem vorbi despre organizarea unei structuri statale
(Imperiul Otoman). Aceștia își vor fixa capitala în raport cu puterea bizantină
(până în 1450 în punctul cel mai Vestic posibil). Acolo unde cuceresc o cetate
bizantină, fixează rezidența conducătorului (ex. orașul Bursa).
Dacă Baiazid n-ar fi fost înfrânt în 1402 de către mongoli, căderea
Constantinopolului ar fi fost mai rapidă. Avem o explozie între 1300-1400, apoi
o stagnare (privitor la cuceriri) apoi este ocupată capitala, urmează încă 50 de ani
de expansiune ajungând până aproape de Viena și de abia după Soliman
Magnificul putem vorbi despre regresul imperiului Otoman.
În sec. XVIII este un regres în relațiile cu imperiul Țarist, iar în sec. XIX
se distruge Imperiul Otoman prin mișcările de emancipare națională (țările
ortodoxe – România, Serbia, Bulgaria – care aveau un statut special, nefiind
ocupate ci plătind doar tribut – ceea ce ne-a salvat de la posibile islamizări, ca în
cazul Bosniei și al Albaniei). Din 1923, Ataturk devine primul președinte al
Republicii Turcia și relațiile lor cu puterile europene se schimbă total.
Momentul căderii Constantinopolului este legat de două nume:
1. Constantin IX Dragases - de el se legau speranțele bizantinilor (obținuse
victorii spectaculoase în Grecia). Imperiul Bizantin în timpul său însemna
100 de kilometri pătrați în regiuni, fără legături cu Trebizonda);
2. Mahomed II Cuceritorul – în 1451, când preia Imperiul Otoman, avea 21
de ani. Este văzut ca un lider religios al otomanilor. A reușit să descopere
ce este bun în creștinism și iudaism, astfel încât odată ajuns la conducerea
imperiului să poată avea un discurs corect față de populațiile imperiului.
Avea acces la 7 limbi, nu era un ultraconservator islamic, foarte bine
antrenat militar în privința folosirii uneltelor în luptă și a tacticii, având la
dispoziție armata sultanilor pe care nu a știut să o folosească.

Două viziuni în tabăra otomană:

• Ce se transmitea pe filiera creștin-otomană în care Constantinopolul era
văzut ca cetatea apărată de Dumnezeu și faptul că nimeni nu reușise să
pună în pericol cetatea confirma acestea. Tăria zidurilor și poziționarea
geografică era descurajantă pentru orice sultan. La mijlocul sec. XV,
Constantinopolul era perceput ca ceva intangibil, irealizabil, era un vis.
Mahomed nu a ținut cont de vorbele din jurul lui, și-a fixat ținta pe acest
oraș, fără să țină cont de vreo informație venită din exterior;
 • Când se observă că otomanii nu dau crezare informațiilor venite pe filiera
creștină, intervin banii, vizirii primeau sume de bani pentru a face lobby și
spuneau sultanului că nu este momentul să cucerească.

Pași pentru cucerirea Constantinopolului:

• Mahomed a introdus blocada asupra orașului, blocând căile de acces. A
construit două fortărețe: Rumelik Isar și Isar + trecătoarea Bosforului
între Marea Neagră și Marea Marmara.
• Al doilea pas a fost adunarea tuturor forțelor militare în fața cetății.
Bizantinii îl amenință pe Mahomed, spunându-i că forțele occidentale vor
veni în ajutorul lor (după unirea de la Ferrara-Florența), dar Mahomed nu
ține cont de asta. Au încercat și cu bani, dar toți sfetnicii bătrâni sunt
îndepărtați de Mahomed, sultanul observând apropierea acestora față de
Bizanț. Astfel coalizează toată forța de atac în fața Constantinopolului,
bazându-se în proporție de 90% pe atacul pe uscat.

A investit în armată, beneficiind de suportul unui bun constructor militar

(Orban/Urban - unii susțin că era transilvănean, cert este că era creștin). Este un
atac clasic medieval, unde era nevoie de o forță care să vină nu numai cu numărul
atacatorilor, ci și cu o forță de foc asigurată de producția lui Orban. Blocajul pe
uscat a durat 6 luni. Otomanii au controlat orașul Pera și au mutat corăbiile pe
uscat.
În interiorul cetății se fragmentează și mai dur societatea bizantină. După
1439, bizantinii nu au putut da dovezi că unirea fusese instaurată în Bizanț și în
1452, cardinalul Isidor a fost trimis la Constantinopol pentru a face proclamarea
oficială a unirii (7 decembrie 1452), ceea ce a dus la creșterea animozităților în
zona bizantină. Facțiunea ultraconservatoare din interiorul Bisericii Ortodoxe nu
era îndrăgostită de ideea de a lupta în slujba unui împărat unionist.
Locuitori în Constantinopol: 40 000 – 50 000 (doar 5000 luptători). Mihail
VIII cere ajutorul genovezilor, renunțând la venețieni. Astfel se explică de ce
exista o puternică facțiune genoveză în apărarea Constantinopolului (700 de
oameni care își apărau interesele economice). Armata lui Mahomed era alcătuită
din 120 000 – 200 000 de oameni.

Aprilie-Mai: Otomanii au atacat, reieșind în evidență calitățile tactice ale

lui Mahomed, care ținea discursuri moralizatoare, oferind și 3 zile de jaf în
interiorul cetății. El realizează că trebuie să se concentreze asupra unei singure
zone - asediază poarta Sfântului Roman. După 6 luni de asediu, speranța lor
începuse să se năruiască.
 29 mai 1453 - după un atac ostenitor, a cedat zidul care fusese întărit de
mai toți împărații bizantini. Există legende cu privire la poarta deschisă de un
demnitar bizantin, făcându-se conexiuni cu ce spusese Lukas Notaras (decembrie
1452: “este mai bine să vedem turbanul turcesc decât tiara papală”).
Probleme interne care au dus la cădere: lupta între partide “pro” și “anti”
latine, concesii la nivelul Crezului, toți împărații de la Mihail al VIII-lea la Ioan
al VIII-lea au făcut presiuni asupra Bisericii Ortodoxe.
Mahomed II, știind ce înseamnă religia creștină și iudaică, putând face
conexiuni cu islamul, realizează după ce observa Constantinopolul în toată
splendoarea lui decăzută că trebuie să refacă orașul. Cartierul Fanar este dat
creștinilor. Observând că a ocupat un oraș fără resurse, înțelege că trebuie să
reînvie economia bazată pe comerț, lucru pe care nu-l putea face cu otomanii care
nu erau comercianți. A dezvoltat o politică demografică, adoptând o politică de
înțelegere și îngăduință față de greci.
S-a interesat asupra celei mai notabile figuri a conservatorilor din
Constantinopol (nu voia un unionist), Gheorghe Scolarios (participant la Ferrara-
Florența și antiunionist convins). Este o strategie politică care ține de revigorarea
orașului, care nu se putea obține decât prin grecii care trebuiau chemați de către
patriarh. Sediul patriarhiei este dat în catedrala Sf. Apostoli. Între 1460-1580,
sediul patriarhiei a fost la o biserică dedicată Maicii Domnului (Theotokos
Panakaristos). Actualul sediu: biserica Sf. Gheorghe din Fanar (1597).
Mahomed s-a asigurat că există un patriarh (Ghenadius a fost ales de el)
și a scutit de taxe și impozite pe înalții clerului creștin. După 1453, situația
patriarhului s-a îmbunătățit în raport cu puterea politică (primește titlul de Etnarh
– primea putere politico-juridică, acest titlu este schimbat în Miles în secolele
XVIII-XIX), jurisdicția lui crește în viziunea în care este conducătorul creștinilor
ortodocși din Imperiul Otoman, este reprezentantul creștinilor în raport cu
sultanul.
Totuși, după 1480 – alegerea patriarhului devine dependentă de armata
otomană, alegerea era vizată de un pașă (care primea dijma pentru asta).
Din sec. XV, turcii îi numesc pe creștini nasrani (nazirei), iar în sec. XVI
sunt numiți kehere (infideli, necredincioși). În timp, jurisdicția Ohridei și cea a
patriarhiei de la Pec sunt preluate de Constantinopol.
Se instaurează în Biserică politica peschesului (simoniei) în virtutea
relației dintre patriarh și împăratul bizantin. Sultanul era cel care putea să
semneze ocuparea scaunului de patriarh și de aceea, înainte de numire era mituit.
Dacă mai devreme vorbeam de scutiri de impozite, acestea au fost brutal
tăiate după moartea lui Mahomed II (+1481). Creștinii vor fi concentrați într-o
singură zonă a capitalei pentru a putea fi controlați.
 Există un text apocrif din sec. XVI, trimis lui Mahomed, pus pe seama
papei Pius al II-lea (1458-1464), care afirmă că dacă se va creștina și se va alătura
catolicilor, autoritatea lui va fi recunoscută asupra Europei.

Renovarea spirituală în secolul XIV

Sf. Grigorie Palama și Isihasmul
Pornind de la Evagrie Ponticul, avem în fiecare secol câte un autor care
ilustrează dorința depășirii cunoașterii simple a lui Dumnezeu prin Euharistie:
Nechifor din singurătate (XIV), Sf. Simeon Noul Teolog (X). Aceștia vin să
vorbească despre cum ar trebui să fie aplicate metodele de apropiere de
Dumnezeu.
1. Nichifor din Singurătate face legătura între inimă și minte, inima trebuind
să fie coordonată prin inspirare și expirare. Nu este cu totul propriu minții
să coboare în inimă, doar unii se pot învrednici de acest tipar. Totul se face
prin inspirație-expirație, important fiind rostirea rugăciunii inimii.
Nichifor, la începutul sec. XIV, ne pune în temă cu ceea ce noi punem pe
seama Sf. Palama.
2. Sf. Simeon Noul Teolog prezintă o variantă mai tehnicizată – indică o
anumită poziție când încercăm să coborâm mintea în inimă. Amintește de
coborârea bărbii înspre stern și îndreptarea privirii spre centrul corpului,
identificat prin buric și astfel poziția ușurează coborârea minții spre inimă
(adepții acestei metode erau numiți “buricari”).
Rugăciunea inimii a fost practicată încă din sec. IV (lavrele din Sf. Munte)
- sec. XIV, părinții de mai sus fiind doar două exemple. Sf. Grigorie Palama nu
face altceva decât să se înscrie pe linia tradiției monastice.
Societatea bizantină în sec. XIV este profund împărțită (sinodul de la Lyon
nu a rezolvat problema unirii celor două biserici, ci a agravat relația dintre ele,
bizantinii adăugând resentimente față de latini). Foarte mulți din cei ce se opun
Sf. Grigorie au legătură cu partida prolatină din start.
1340 - ruptură socială în Bizanț, care a dus la criza iconoclastă.
Legat de viața internă din Bizanț, avem un război civil între un împărat
legitim și unul uzurpator: Ioan V Paleologul (legitim) și Ioan VI Cantacuzino
(uzurpator, care avea drepturi doar pentru că în 1341 Ioan era încă minor).
Sf. Grigorie Palama își dezvoltă învățătura pe baza următoarei dispute:
“Ce pornește conflictul este posibilitatea sau imposibilitatea cunoașterii lui
Dumnezeu (Este suficientă cunoașterea în euharistie sau cei din monahism pot
obține mai mult decât ceea ce obțin cei din lume? Este Dumnezeu în cer fără
legătură cu oamenii sau lucrează El și în lume?)”. El spune că putem să-L
cunoaștem pe Dumnezeu și dincolo de Euharistie, prin rugăciune.
El vorbește despre experiența rugăciunii, care vine să se alinieze la tiparul
coborârii minții în inimă și se înscrie pe linia tradiționalistă (de la Evagrie până
la Sf. Nichifor).
El vrea să meargă pe cunoașterea clară, spunând că aceasta se face în
rugăciune, observându-se așa numita Lumină Taborică. Conceptul care
provoacă dezbateri mari este conflictul dintre creat și necreat: “Lumina Taborică
este creată sau necreată?” Putem spune că este creată, pentru că altfel nu am putea
s-o vedem, dar este ceva necreat pentru că ne face legătura cu Dumnezeu. Lumina
Taborică însă nu este Dumnezeu în sine (prezența energiilor divine duce la
îndumnezeirea omului).
Greșeala pe care o retractează ulterior este că vorbește despre o divinitate
superioară și una inferioară. Sf. Grigorie renunță la a mai folosi acest dualism și
folosește transcendența (divinitate superioară) și imanența (inferioară) - calea
cunoașterii lui Dumnezeu prin teologia energiilor divine necreate. De la Evagrie
la Nichifor, toți sunt interesați de metodă. Sf. Grigorie depășește nivelul metodei
și vorbește despre teorie. El explică cum este posibil să pui laolaltă ce este
necunoscut cu ce este cunoscut. Are mici scăpări ale discursului pe care le
corectează însă imediat.
Sf. Grigorie este născut la Constantinopol la sfârșitul sec. XIII, destul de
bine educat în zona filosofiei artistotelice. Datorită unor condiții familiale ajunge
să se retragă în monahism (Muntele Athos). După 1316, Sf. Grigorie lucrează
lângă mănăstirea Vatoped (după 1320 îl găsim aproape de mănăstirea Marea
Lavră). Invaziile otomate îl fac să plece la Tesalonic, unde intră în contact cu Sf.
Grigorie Sinaitul.
Totul ajunge să explodeze când îl descoperă pe Varlaam, originar din
Calabria, bilingvist, reprezentând interesele bizantine la Avignon, profesor la
Universitatea din Constantinopol. Acesta, când vrea să vorbească despre
transcendența lui Dumnezeu, folosește teologia extremă, prin care nu se pot pune
laolaltă transcendența cu imanența, oferind ca exemplu (în derâdere) întregul
concept despre posibilitatea cunoașterii lui Dumnezeu prin intermediul luminii
taborice. Dacă Dumnezeu nu este cunoscut, nu putem cunoaște nici relațiile
intratrinitare – astfel rezolvă și Filioque (după 1330).
Varlaam acuză monahii din Athos de diteism. Asociază metodele isihaste
cu metoda mesarienilor (grupare schismatică din Asia Mică, datează din sec. III,
cunoscută de Epifanie de Salamina, aceștia puneau accent radical pe rugăciune,
având un tipar extremist: prin voința lor totală de a lucra, se expuneau în societate
și ajungeau să trăiască din mila altora, cerșind și dormind sub cerul liber).
 1338-1340 – din 1338, Sf. Grigorie devine un simbol al Muntelui Athos și
se naște conflictul cu profesorul Varlaam. Până în 1340 sunt schimbate scrisori
între cei doi. Varlaam încearcă să clarifice problema în sinodul din
Constantinopol (iunie 1340), prezidat de Ioan XIV Kalekas, dă câștig de cauză
monahilor isihaști.
Din 1341, Varlaam pleacă în Occident și va deveni antibizantin total și
antipalamist. Probabil dacă discuția ar fi avut loc la Constantinopol între cei doi,
ambii față în față, ar fi avut loc o înțelegere.
Intră în scenă Gregorios Akindynos – totul devine erezie când aude
discursul Sf. Grigorie despre divinitatea superioară și inferioară, în momentul în
care Biserica Răsăriteană se pronunțase pentru Sf. Grigorie. Akindinos este
condamnat de un sinod (iulie 1341). Partidul lui Akindinos era format din elite
care înțelegeau filosofic cunoașterea lui Dumnezeu și nu puteau accepta
cunoașterea printr-o simplă rugăciune - se opun partidei atoniților.
Patriarhul Ioan XIV Kalekas, care susținea palamismul până în 1341, își
schimbă poziția din cauza lui Ioan VI, care luase partea lui Palama.
Noiembrie 1344 – sinod la Constantinopol. Akindinos este reabilitat, iar
Sf. Grigorie Palama este arestat prin condamnarea învățăturii.
Ianuarie 1347 – Ioan VI devine împărat legitim, căsătorind pe fiica sa cu
împăratul legitim. Are loc un nou sinod la Constantinopol, unde lucrurile se
reglementează în sens ortodox (“nu este normal să se folosească dualismul și v-
am vorbit despre un singur Dumnezeu, care nu poate fi cunoscut în ființa Lui, dar
poate fi cunoscut prin energiile divine necreate”). Se folosește lucrarea doctrinară
Tomosul aghioritic (1340) semnat de mai mulți monahi ai Muntelui Athos.
1347 – Sf. Grigorie este numit arhiepiscop de Tesalonic, dar nu poate să-și
ocupe scaunul. Intervine un conflict cu Nechifor Gregoras (cunoscut ca fiind un
mare cronicar). Conflictul dintre Sf. Grigorie – Akindinos – Gregoras poate fi
văzut din scrierile sale.
1351 – sinod la Constantinopol, prin care Gregoras este condamnat și
închis la mănăstirea Cora timp de 3 ani. Ioan VI declară că doctrina oficială în
Ortodoxie este învățătura Sf. Grigorie.
Tot în 1351 apare Tomosul, care pornește de la teologia Sinodului IV
Ecumenic, folosind formula “distincție în nedespărțire” a energiilor.
1354-1355 – captivitatea Sf. Grigorie din Asia Mică.
1357/1359 - Sf. Grigorie trece la Domnul.
1354 – Gregoras este eliberat și aruncă atacuri împotriva palamismului,
fiind continuat de Prohor și Demetrios Kidones.
1368 – disputa este încheiată prin canonizarea Sf. Grigorie Palama. Se intră
rapid și în iconografie (în 1370 avem o icoană a sa la Mănăstirea Vatoped). Sf.
Grigorie este un continuator, un dezvoltator al teologiei, deși până la el
posibilitatea cunoașterii lui Dumnezeu exista ca practică, ca metodă, nimeni nu
pusese în cuvinte această problemă complicată.
Criterii de canonizare: trupul să fie întreg și izvorâtor de mir. Alt exemplu
de sfânt canonizat rapid: Arsenios (moare în 1273), canonizat în 1285, numele lui
dispare după 1453.
Influența isihasmului asupra monahismului românesc: de la Matei Basarab
până la domniile fanariote, relațiile dintre Țara Românească și Athos sunt destul
de profunde (lavra Țării Românești Cutlumus, Ștefan cel Mare a donat spre
Zografu și Vatoped mulți bani, monahii români care se scolesc la Athos revin în
țară).

Istoria Bisericii Latine (secolele XI-XV)

Între factorii care vor domina veacurile XI-XV, trebuie să socotim, în
primul rând, relațiile feudale cu tot ceea ce decurge din ele (inclusiv cruciadele
cu urmările lor), care vor contribui la crearea unei noi orientări, mai seculariste,
iar ca evenimente epocale, ultimele incursiuni ale popoarelor asiatice: pecenegii,
cumanii, turcii și tătarii. Feudalitatea va domina mai cu putere în Apus, unde va
influența într-un anumit fel și dezvoltarea papalității.
Feudalismul a însemnat, pe de o parte, cotropirea, iar pe de alta, fărâmițarea
de bunuri materiale. Se dăruiau feude sau demnități vasalilor, pentru că aceștia
erau socotiți oamenii suveranului.
Au existat și în Bizanț relații feudale. Dăruirile de moșii deveniseră
supărătoare încă din vremea Comnenilor (1081-1185), iar sub Paleologi (1261-
1453), ele vor genera mișcări revoluționare (cea a zeloților din Tesalonic, sec.
XIV). Pentru întreținerea armatei de mercenari, poporul se plângea pe la 1180 că
“se ia și cămașa de pe om”.
Biserica Apuseană a intrat și ea în ierarhia feudală. Abațiile sau marile
mănăstiri au ajuns, împreună cu episcopiile, să se comporte ca adevărați seniori
feudali. În Franța, Germania, mai târziu în Spania, Ungaria și Polonia, unii din
prelați aveau calitate de duci, de prinți electori, de mari latifundiari.
În 1074, negustorii din Koln înfruntă pe arhiepiscop, refuzând să-i pună la
dispoziție o barcă pentru un prieten, episcop de Munster. Episcopul Gaudry din
Laon (Franța) a fost omorât de orășeni pentru că le-a încălcat drepturile
municipale. În 1381, țăranii englezi vor exclama: “suntem făcuți după chipul lui
Dumnezeu și totuși suntem tratați ca niște fiare sălbatice”.
 Există o diferență majoră între felul în care este organizat Orientul, în
comparație cu Occidentul. Patriarhul, având de fiecare dată un împărat lângă el,
în genere, n-a avut niciodată o tentație să devină jucătorul principal al politicii.
Au fost și excepții, însă, în mod obișnuit, legate de bunăstarea materială și de
apărarea drepturilor credincioșilor din jurisdicția patriarhului de Constantinopol.
În Occident – legându-ne de sec. IV-IX, descoperim un papă care a fost
părăsit în timp de brațul secular. Toată Europa Occidentală a fost lăsată la
dispoziția popoarelor barbare. Roma însăși a fost cucerită în sec. V. Papa a fost
împins să-și asume un rol politic. În momentul în care a putut fi în măsură să
selecteze un candidat pentru poziția imperială (relația cu Pepin cel Scurt / relația
cu Carol cel Mare în sec. IX), papalitatea a înțeles raportul dintre Biserică și
stat determinat în mod diferit față de Orient.
Spre deosebire de patriarh, papa este un vector fundamental în alegerea și
încoronarea unui împărat. Papa era determinant în a conecta forța materială din
lume cu voința divină. Evul Mediu era o societate profund religioasă, care era în
stare să asculte și de un credincios oarecare.
Papalitatea ca instituție se confrunta cu dificultăți morale în sec. X-XI. Pe
cât de mult se acționa în planul politizat al relației între Biserică și stat, pe atât de
puțin mai era impactul pe care papalitatea îl avea în societate, date fiind excesele
de factură diversă, care au culminat în sec. XV, ducând la o reformă (Papii
ajunseseră să se îmbrace în armuri și să participe la vânătoare).

Papa Grigorie al VII-lea (1073-1085) intră în conflict cu împăratul

german Henric al IV-lea. A fost primul papă care a emis o serie de dictoane, în
care el sintetizează poziția pe care papa o are în societate, în interiorul și exteriorul
Bisericii. Dictoanele au fost pronunțate în anul 1075. Dictonul este un document
care vizează doar relația internă a Bisericii Latine.
În a doua jumătate a sec. XI (pe lângă celibat și simonie) se mai discuta
despre chestiunea raporturilor dintre Biserică și stat, în sensul în care statul
trebuie să fie exclus cu totul de la actul decizional de numire și instalare a unui
membru al Bisericii (membru din clerul superior). Statul trebuie să fie spectator.
Papa este cel care își trimite un reprezentant, Henric al IV-lea este doar un garant
al poziției nobiliare pe care cel ales de papă o primește odată cu numirea
episcopală.
Societatea din sec. XI era profund religioasă. Totodată, cuvântul unui papă
era destul de puternic în raport cu poziția împăratului.
În ianuarie 1076 - alegerea de către Henric al unui nou arhiepiscop la
Milano. Papa a ripostat, spunând că nu este dreptul lui să facă asta și-l excomunică
(asta se întâmpla în primăvară). Henric și-a asigurat sprijinul a peste 20 de
episcopi și arhiepiscopi.
 Henric al IV-lea, din punct de vedere militar, era intangibil. Cuvântul
spiritual (între 1076-1077) este mai puternic decât poziția militară și politică a
împăratului. Toți principii de sub el l-au avertizat că are un an pentru a rezolva
problema excomunicării. Dacă nu reușește, este amenințat cu înlăturarea.
Grigorie al VII-lea se retrage într-o cetate (Canossa) în Toscana (în Alpi)
și îi cere lui Henric să vină să îi ceară iertare (ianuarie 1077). Cel care săvârșea
penitența trebuia să-și pună cenușă în cap, să meargă desculț, să se îmbrace în
sac, etc. Henric a făcut penitență trei zile și trei nopți.

Sec. XII – conflict între Adrian al IV-lea și Frederic I Barbarossa. Împăratul

evita întâlnirea cu papa pentru a nu fi pus într-o situație de inferioritate.
Sec. XVI la reformă– Martin Luther aruncă bula de excomunicare în foc.

Din sec. XIV până la mijlocul sec. XV observăm o deteriorare a autorității

în Biserică (raportul dintre papalitate și conciliu). Apare o destabilizare graduală
a instituției pontificale în baza unor criterii etnice.
În 1305 – este ales un nou papă de origine franceză, care nu a dorit să aibă
reședința la Roma, ci s-a mutat de la Lyon-Bordeaux-Poitiers-Avignon (în primii
3-4 ani de pontificat). Reședința papală a rămas la Avignon în perioada 1309-
1377. Papa nu mai stătea la Roma, delegația bizantină din 1338-1339 fiind
nevoită să se ducă spre sudul Franței, nu spre centrul Italiei.
1378 – revenirea reședinței papale la Roma. Apare schisma papală cu
două linii papale: un papă în Sudul Franței (la Avignon) și un papă în Italia (la
Roma), care se excomunicau unul pe celălalt. Această problemă a durat din 1378,
până în 1417.
1417 – Conciliul de la Konstanz (Elveția). Se rezolvă schisma papală (este
ales un papă unic - papa Martin al V-lea). A doua problemă discutată era legată
de discursul reformator al lui Jan Hus din Cehia, care a sfârșit fiind ars pe rug
pentru ideile sale anti-papale (în timpul inchiziției).
1431-1449 – Sesiuni sinodale la Basel. Mai mulți episcopi, fără
participarea papei, au decis să țină un sinod separat, încercând să obțină sprijin
politic, discutând problema supremației în Biserică, susținând că papa trebuie să
se opună conciliului episcopilor. În cele din urmă, papa a recâștigat supremația
în Biserică.
 Cruciadele (1096-1270)
Descriind sosirea la Constantinopol a cruciaților, începând cu vara anului
1096, Ana Comnena (1083-1148) relata că tatăl său, Alexios (1081-1118) nici nu
avusese destul răgaz să se odihnească după luptele împotriva pecenegilor și
cumanilor, când a auzit vestea neliniștitoare că se apropie sosirea unor
contingente numeroase de armate france și până să sosească ele, mulțimi
nesfârșite de oameni neînarmați (“mai numeroși decât grăuntele de nisip și decât
stelele”) curg ca niște fluvii peste Balcani.
Cruciadele sunt un fenomen tipic epocii feudale a Evului Mediu. Pe de o
parte, papalitatea care va iniția și organiza toate aceste acțiuni a urmărit realizarea
dominației sale spirituale peste întreaga creștinătate. Din ideea de dreptate și de
ordine creștină, de care se simțeau responsabili papii și toți ierarhii Bisericii
Romano-Catolice, așa cum înțelegeau lucrurile în primul mileniu scriitori ca
Augustin (+430) sau Salvian de Marsilia (+480), papii vor propovădui idei
extremiste, ca acelea de “vicarius Christi”, “arbiter mundi”, în loc să asculte de
obiecțiunea abatelui Bernard de Clairvaux (+1153), care recomanda un primat al
slujirii, în locul celui al dominării: “ministerium, non dominium”.
Cu excepția primei cruciade (1096-1099), s-a dovedit că celelalte expediții
urmăreau mai mult scopuri pământești și materialiste, iar cruciada a IV-a (1202-
1204) a deviat în mod regretabil, ajungând să ocupe capitala Imperiului bizantin.
Orașele italiene (Veneția, Genova, Amalfi, Milano) au văzut în cruciade
mijloace optime pentru întărirea puterii lor economice. Statul normanzilor din
sudul Italiei, sub conducerea lui Robert Guiscard de Sicilia (1015-1083),
Bohemond de Tarent (+1111), Tancred (+1112) sau Roger I, duce de Sicilia
(1089-1101), au luptat cu patimă, tenacitate și îndrăzneală de pirați pentru a avea
baze în Orient.
Țărănimea a participat numai la prima cruciadă și a plecat mai ales să scape
de sarcinile feudale, sperând că va găsi pământ liber.
După devastarea și distrugerea Bisericii Sf. Mormânt și a Golgotei (28
septembrie 1009) de către sultanul Egiptului Al Hakim, a urmat un timp în care
pelerinajele au putut continua. Totuși, atacurile beduinilor (cum ar fi cel comis
asupra a 10 000 de pelerini în 1065, conduși de episcopul Gunther din Bambery)
au creat o puternică impresie în conștiința Europei. Situația s-a înrăutățit odată cu
distrugerea armatei bizantine de către selgiucizi în bătălia de la Mantzikert (19
august 1071). Cu trei ani înainte, turcii cuceriseră Cezareea Capadociei, unde
profanară mormântul Sf. Vasile. În 1078, turcii cuceriră Ierusalimul de la dinastia
Fatimizilor din Egipt (969-1171).
 Alexios Comnenul primi făgăduința din partea contelui Robert de Flandra
(în 1090), când acesta a trecut prin Bizanț (cu ocazia unui pelerinaj la Ierusalim)
și i-a făcut jurământ de vasalitate că îi va trimite un detașament de 500 de cavaleri.

Cruciada I (1096-1099). Alexios I Comnenul se adresează papei Urban al

II-lea (1088-1099) în 1095, cerându-i ajutor. În conciliul de la Clermont din 27
noiembrie 1095 (Franța), papa a cerut eliberarea Locurilor Sfinte, iar mulțimile
au strigat: “Dumnezeu o vrea, Dumnezeu o vrea”. Data plecării a fost fixată la 15
august 1096. Cei ce plecau și-au pus pe hainele lor semnul crucii.
Înainte de marea cruciadă a nobililor și baronilor, au pornit două cruciade
populare. Walter cel Sărac și Petru Eremitul (monah din Picardia) au condus în
1096 o armată nedisciplinată de 50 000 de persoane, care, trecând prin Ungaria,
Serbia și Bulgaria, au ajuns la 1 august 1096 la Constantinopol. Alexios i-a trecut
la Kivotos, pe coasta golfului Nicomidiei, unde majoritatea au fost uciși de turci.
O altă grupă de cruciați, condusă de preoții germani Volkmar și Gottschalk,
precum și de contele Enrico de Leiningen, s-a destrămat în Ungaria (din pricina
resurselor limitate).
La adevărata cruciadă au participat patru grupe, trei din Franța, Anglia și
Germania și una a normanzilor din sudul Italiei.
Grupa I - alcătuită de cavalerii lotaringieni flamanzi și germani sub
conducerea ducelui Godefroy de Bouillon (1058-1100) al Lotharingiei Inferioare
(Belgia), a lui Eustache și Balduin de Boulogne și a contelui Robert de Flandra
(fiul fostului cuceritor al Angliei în 1066), Wilhelm Cuceritorul (1066-1087). Au
traversat Ungaria, Serbia și Bulgaria și ajung primii la Constantinopol la 23
decembrie 1096.
Grupa a II-a – cavalerii din Franța centrală împreună cu cavalerii bretoni
și englezi, sub conducerea lui Robert de Courtheuse, ducele Normandiei (1087-
1105), fiul cel mare al lui Wilhelm Cuceritorul. Au petrecut iarna 1096 în Apulia,
în Italia, apoi trec Marea Adriatică și pe Via Egnatia, ajungând la Constantinopol
în 1097.
Grupa a III-a – cavalerii provensali din sudul Franței, condusă de
Raymond IV, conte de Toulouse (1088-1105), între care se afla și delegatul papei
Urban al II-lea, Adhemar du Puy, trec prin Italia de Nord și Dalmația.
Grupa a IV-a – cavalerii normanzi din sudul Italiei, sub conducerea
ducelui Bohemond de Tarent, fiul ducelui normanzilor Robert Guiscard de Sicilia
(1015-1083), și a lui Tancred, nepot de soră al lui Bohemond. Ei trec de la
Brindisi Marea Adriatică în Epir și pe Via Egnatia.
În mai 1097 – 200 000 de luptători.
 Alexios I Comnen obligă cruciații să-i depună jurământ de vasalitate, iar
teritoriile cucerite de la turci și arabi să fie cedate bizantinilor. Toți, mai puțin
Raymond IV și Tancred depun jurământul.
În 1097, cruciații cuceresc Niceea.
La 1 iulie 1097 îi înving pe turci la Dorylaeum, apoi trec în Cilicia, unde
armenii refugiați înființaseră din anul 1064 “regatul Armeniei Mici”. În
octombrie 1097 ajung în Antiohia, cucerind-o la 3 iunie 1098 după un asediu de
7 luni. Kerboga a venit fără succes în ajutorul musulmanilor.
Balduin de Boulougne înființează în 1097 primul stat latin în Orient,
Edessa (până în 1144). Al doilea stat latin a fost Antiohia (1098-1268).
Conducerea Antiohiei a fost dată lui Bohemond de Tarent, iar patriarhul grec a
fost înlocuit cu unul latin.
Asediul Ierusalimului a durat de la 7 la 15 iulie 1099. Cruciații erau 1200
de cavaleri și 12 000 de soldați. Locuitorii Orașului Sfânt erau 20 000. Cruciații,
în data de 15 iulie 1099, vineri, la trei ore după amiază, au făcut un masacru fără
exemplu în istorie, ucigând iudeii și musulmanii din oraș.
Godefroy de Bouillon (22 iulie 1099 – 18 iulie 1110) a refuzat coroana de
rege a Ierusalimului, acolo unde Iisus Hristos primise coroana de spini,
considerându-se doar “advocatus Ecclesiae Sancti Sepulcri”. Titlul de rege s-a
dat la 25 decembrie 1110 fratelui său, Balduin I de Boulogne (1110-1118).
Cruciații au înființat apoi comitatul de Tripolis, în Siria (1102-1289).
Balduin I de Boulogne a cucerit Cezareea Palestinei, Akkon (Acra), Sidon,
Beirut și Tir.

Cruciada a II-a (1147-1149). Emirii arabi de Mosul (Irak), Zengi și

Nureddin au atacat Edessa, cucerind-o la 23 decembrie 1144, apoi definitv în mai
1146. Ducele Raymond de Edessa s-a adresat papei Eugeniu al III-lea (1143-
1153) pentru organizarea unei noi cruciade.
La 1 decembrie 1145 – Eugeniu al III-lea a promulgat o bulă, îndemnând
conducătorii statelor occidentale să elibereze Edessa.
Papa a fost ocupat cu răscoala lui Arnold de Brescia (1100-1155) în
Lombardia. Sarcina cruciadei a revenit regelui Franței, Ludovic al VII-lea (1137-
1180) și călugărului cistercian Bernard de Clairvaux (1091-1153). Bernard le
spunea credincioșilor că această cruciadă este destinată mântuirii sufletului.
Participanți: Ludovic al VII-lea și Conrad al III-lea (1138-1152), împăratul
Germaniei, de unde a rezultat numele de “cruciada franco-germană”.
Armata germană (70 000) a plecat în aprilie 1147 de la Regensburg,
parcurgând Ungaria, Serbia (pe la Niș), Bulgaria (prin Sofia), ajungând la
Constantinopol.
 Armata franceză a plecat de la Metz în iunie 1147, folosind același drum
ca armata germană.
Prin Manuil I Comnen (1143-1180), având ca soție pe Bertha de Sultzbach
(Irina, cumnata lui Conrad al III-lea), Constantinopolul a fost salvat.
Cruciații germani au trecut în Asia Mică și, pe uscat, prin Niceea,
Dorylaeum, Smirna și Efes, apoi pe mare, au ajuns la Attalia, iar de acolo, în
aprilie 1148 au ajuns la Acra (Akkon), vechea Ptolemaida, în Siria.
Cruciații francezi au trecut Bosforul, ajungând la Niceea, apoi au fost
ajutați de bizantini, ajungând în martie 1148 la Antiohia.
Între 24-28 iulie 1148, Damascul nu a putut fi cucerit.
Între 1140-1149, cruciații au ridicat la Ierusalim o biserică dublă, Golgota
și Sf. Mormânt.
8 octombrie 1148 – Conrad al III-lea părăsește Acra, pleacă spre Germania
prin Tesalonic și Constantinopol, încheie o alianță militară și politică cu Manuil
I Comnen.
De Paștile anului 1149 – Ludovic al VII-lea pleacă spre Franța. Flota
franceză a fost atacată de corăbiile bizantine pe Marea Mediterană, capricioasa
regină Eleonora fiind capturată, dar a fost eliberată de flota normandă.
Ludovic încheie o alianță cu ducele normand Roger II de Sicilia (1101-
1154), la care s-au asociat și cetățile italiene favorabile papei (Guelfi), Serbia și
Ungaria.

Cruciada a III-a (1189-1192). Între 1182-1184, sultanul Saladin al

Egiptului (1171-1193) atacă Transiordania, Palestina și Siria. Latinii pierd în
bătălia de la Hattin (4 iulie 1187). Din 15 000 de cavaleri, 1000 au scăpat cu viață.
Saladin intră biruitor în Ierusalim la 2 octombrie 1187, transformând toate
bisericile în moschei. Sultanii Egiptului au stăpânit Ierusalimul din 1187 până la
17 februarie 1229, când a fost cedat creștinilor de sultanul Malik al Kamil (1218-
1238).
Participanți: împăratul german Frederic I Barbarossa (1152-1190), regele
Angliei Richard Lionheart (1189-1199) și regele Franței, Filip al II-lea August
(1180-1223).
Frederic a condus trupele germane în 1189 prin Ungaria, Serbia, Bulgaria,
petrecând iarna în Tracia la Adrianopol. La Constantinopol domnea Isaac al II-
lea Anghelos (1185-1195).
În primăvara anului 1190, germanii au trecut în Asia Mică, cucerind
Iconium la 18 mai, capitala turcilor selgiucizi. Frederic s-a înecat în râul Selef la
10 iunie 1190 (Cilicia). Armata germană a fost apoi condusă de Friederich de
Șvabia (Schwaben) până la Acra, unde moare în ianuarie 1191.
 Filip al II-lea August se îmbarcă la Genova, iar Richard Lionheart la
Marsilia, amândoi ajungând în Sicilia (la Messina). Richard se îndreaptă spre
insula Cipru, reușind să o cucerească la 6 mai 1191. Cei doi regi cuceresc Acra la
12 iulie 1191.
În urma unui armistițiu cu Saladin, Richard acordă cavalerilor occidentali
litoralul Mediteranei între Iaffa (Joppe) și Acra, iar Saladin le permite creștinilor
să viziteze Ierusalimul. În 1197, fâșia de teritoriu dintre Iaffa și Acra a fost mărită
prin cucerirea Beirutului în Liban.
În octombrie 1192 – Richard pleacă din Palestina spre Anglia.
Insula Cipru a fost vândută regelui Ierusalimului, Guy de Lusignen, francez
de origine, în anul 1192, fiind stăpânită între 1192-1489, când a fost recucerită de
venețieni (1489-1571), apoi de turci sub Selim al II-lea (1566-1574).

Cruciada a IV-a (1202-1204). A fost predicată în Apus de Inocențiu al III-

lea (1198-1216). Cruciații trebuiau să meargă în Egipt, apoi la Ierusalim.
Veneția s-a angajat să transporte cruciații în schimbul unei sume
importante. La Bizanț s-au produs mari tulburări din cauza certurilor pentru
ocuparea tronului imperial. Isaac al II-lea Anghelos (1185-1195) a fost înlăturat
și orbit de fratele său, Alexios al III-lea Anghelos (1195-1205). Fiul lui Isaac,
Alexios al IV-lea, fuge în 1201 în Apus și cere ajutorul cruciaților, în schimbul
unei recompense. El a promis totodată supunerea Bisericii grecești autorității
scaunului papal.
Șeful cruciadei era italianul Bonifaciu de Montferrat din Lombardia, dar
adevărații conducătorii erau Inocențiu al III-lea și bătrânul Enrico Dandolo,
dogele Veneției, care manevrau din umbră, fiecare după interesele lui: papa
pentru unirea cu grecii și recunoașterea primatului papal, iar Enrico pentru
ambițiile economice ale Veneției. Enrico este responsabil pentru devierea
cruciadei.
Alți conducători ai cruciadei: Balduin de Flandra (1171-1205), Thibaud de
Champagne și istoriograful Geofroy de Villehardouin.
Cruciații au cucerit cetatea Zara de pe coasta Dalmației, aflată sub
stăpânirea Ungariei, pe care o dădură Veneției. Zara era un oraș creștin.
Flota ajunsese la Constantinopol în iunie 1203. Isaac al II-lea este instalat
pe tron la 18 iulie 1203, dar nu a reușit să plătească suma de 200 000 de mărci de
argint cerută de cruciați.
La 25 ianuarie 1204, o revoluție internă îl așează pe tron pe Alexios V
Dukkas Murtzaflos. În martie 1204, într-o consfătuire a căpeteniilor cruciadei s-
a hotărât “partajul Romaniei”, adică al Imperiului bizantin.
 13 aprilie 1204, Vinerea Patimilor – Constantinopolul e jefuit trei zile și
trei nopți. Membrii clerului latin luară partea lor alături de așa-zișii soldați ai lui
Hristos. Operele de artă au fost distruse sau furate de cruciați.
Imperiul Latin de Constantinopol (1204-1261). Rege a fost Balduin de
Flandra (1204-1205). Imperiul cuprindea în Europa teritoriul Constantinopolului,
iar în Asia Mică o fâșie largă de-a lungul Mării de Marmara și a Dardanelelor.
Veneția a primit Dyrrachium (Durazzo), insulele ioniene, insulele Mării
Egee, Eubeca, Rodos, Creta, Tracia. Patriarhul grec a fost alungat și a fost ales ca
patriarh latin venețianul Toma Morosini. Bonifaciu de Montferrat a primit regatul
de Tesalonic cu Macedonia și Tesalia.
Cruciații înființaseră alte ducate și principate (ducatul Atenei revine
francezului Othon de la Roche), despotatul de Ahaia sau Moreea cu capitala la
Mistra, cucerit de francezii Guillaume de Champlitte și Geofroy de Villehardouin
(1245-1278).
Aristocrația bizantină s-a retras în Asia Mică, înființând Imperiul grec de
Niceea (1204-1261). Sediul Patriarhiei Ecumenice s-a instalat aici în 1208.
Grecii au înființat Imperiul grec de Trebizonda (1204-1461), iar în
Europa, despotatul de Epir.

Cruciada copiilor (1212). Un tânăr cioban din Franța, Ștefan (Etienne), s-

a crezut ales de Dumnezeu să conducă pe copiii francezi în Palestina. Filip II
August (1180-1223) îi ordonă întoarcerea copiilor la părinți, dar doi negustori i-
au îmbarcat în corăbii la Marsilia în număr de 1500. Două corăbii au naufragiat,
iar celelalte au dus copiii la Alexandria și Egipt, unde au fost vânduți ca sclavi.
Un copil german, Nicolae, care nu avea nici 10 ani, a pornit din Colonia
(Koln) în fruntea a mii de copii și a trecut Alpii spre porturile italiene. Mulți copii
au murit pe drum de foame și oboseală.

Cruciada a V-a (1228-1229). Prima expediție a regelui Andrei al II-lea

al Ungariei (1205-1235), care a plecat în Palestina în 1218-1219, împreună cu
ducele Austriei, Leopold VII și alți nobili din Bavaria. Între ostași se găseau și
români din Transilvania.
O altă expediție, condusă de conții Wilhelm de Olanda și George de Wied,
alcătuită din olandezi, vestfali și germani din orașul Breme, la care s-a asociat în
1218 și francezul Jean de Brienne (regent al Imperiului latin din Constantinopol,
1229-1237), s-a îndreptat împotriva Egiptului, reușind să cucerească portul
Damietta la 5 noiembrie 1219. În 1221, Damietta a fost recucerită de sultanul
Malik al Kamil.
În 1219, Francisc din Assisi (+1226) a mers la curtea sultanului Malik al
Kamil, încercând să-l convertească la creștinism, dar nu a reușit.
 Friederich al II-lea (1215-1250) este principalul conducător al cruciadei. În
1227, el pleacă spre Orient, dar se îmbolnăvește și se oprește în portul Otranto
din Italia. Papa Grigorie al IX-lea (1228-1241) îl excomunică în 1228, socotindu-
l un păgân și musulman. Friederich pleacă în 1228 spre Orient.
Prin tratatul de la Iaffa cu sultanul Malik al Kamil din 11 februarie 1229,
Friederich obține, timp de 10 ani, Ierusalimul (fără moscheea lui Omar),
Betleemul, Nazaretul, ducatul Toron din Galileea de Nord și teritoriul Sinodului
din Fenicia.
17 martie 1229 – intrarea solemnă a lui Friederich în Ierusalim,
încoronându-se singur.
23 august 1244 - Ierusalimul a fost ocupat de o hoardă de turci corasmieni,
distrugând biserica Sf. Mormânt.

Cruciada a VI-a (1248-1254). În conciliul de la Lyon din 1245, papa

Inocențiu al IV-lea îndeamnă creștinătatea apuseană la o nouă cruciadă.
Ludovic al IX-lea cel Sfânt (1226-1270) pleacă în 1248 în cruciadă. Se
oprește în insula Cipru, petrecând iarna anului 1248, apoi în primăvara anului
1249 se îndreaptă spre Egipt, unde, între 5-6 iunie 1249, cucerește portul
Damietta. Totuși, până să sosească la Damietta, musulmanii masacrară pe toți
creștinii din oraș.
Înaintând spre Cairo, Ludovic este capturat la Mansura în aprilie 1250. A
cedat Damietta pentru a fi eliberat, apoi s-a îndreptat spre Siria, sperând să
primească ajutor din Apus.
A petrecut patru ani în Răsărit (13 mai 1250 – 24 aprilie 1254), fortificând
orașele maritime stăpânite de occidentali.
După un pelerinaj la Betleem în 1254, la 24 aprilie s-a întors în Franța.
În 1268, principatul Antiohiei cade în mâinile musulmanilor.

Cruciada a VII-a (1270). Ludovic al IX-lea pleacă din nou în cruciadă în

1270, de data asta în Tunis, sperând să convertească la creștinism pe emirul
Tunisului și să atace apoi Egiptul, care stăpânea Palestina. Ludovic și o parte
dintre luptători mor de dizenterie și ciumă.
Fiul lui Ludovic, Filip al III-lea (1270-1285) s-a întors în Franța după ce a
încheiat un armistițiu cu saracinii (arabii).
Așa au luat sfârșit cruciadele zise clasice. Numărul de 7 este pur
convențional. În realitate, au fost mai mult de 12 expediții între țările Europei
Occidentale și Palestina pentru eliberarea Locurilor Sfinte.
 În 1289, mamelucii din Egipt (1254-1517 – dinastia mamelucilor) au
cucerit orașul Tripolis la 18 mai 1291, cavalerii franci pierzând definitiv Acra.
Orașele maritime Tir, Sidon și Beirut au fost predate sultanului Egiptului.
Cruciadele următoare de la Nicopole (25 septembrie 1396) și Varna (10
noiembrie 1444), organizate pentru alungarea turcilor din Europa, s-au terminat
prin înfrângerea creștinilor de către otomani.

Consecințe pozitive ale cruciadelor: datorită comerțului maritim dintre

Europa, Orientul Apropiat și Africa, s-au dezvoltat orașele, au înflorit burghezia
și primele întreprinderi capitale, care au sprijinit înflorirea literaturii, a artei și a
științelor. Cultura bizantină a contribuit în cea mai mare măsură la civilizația și
dezvoltarea culturii apusene. Constantinopolul a fost în Evul Mediu centrul
civilizației și al culturii universale, așa cum va deveni Parisul mai târziu.
Consecințe negative: scăderea moralității și a disciplinei bisericești,
slăbirea conștiinței unității Bisericii (mai ales după cruciada a IV-a); Pretenția de
dominare a cavalerilor occidentali sub numele Bisericii Catolice, totdeauna
doritoare să obțină conducerea supremă în Biserica lui Hristos, în detrimentul
Bisericii Răsăritului.

În concluzie, alunecând prea mult spre interese lumești (secularism)

conducătorii apuseni ai vieții bisericești au contribuit la nașterea spiritului libertin
și protestatar, care se va amplifica cu putere în secolele următoare, proliferând
sub forma schismelor, ereziilor și a încercărilor de reformă in capitis el membris
a Bisericii.
 Inchiziția
Cât timp a durat regatul Sf. Mormânt (1099-1187) s-au înființat în diferite
orașe italiene o serie de filiale ale Ioaniților, cu case și spitale, dar începând de
pe la 1137, misiunea lor principală a rămas cea militară. Aceștia purtau în mod
curent mantale negre cu cruce albă, iar în război, manta roșie cu cruce albă. Ei
intenționau să se așeze în Țările Române, cum dovedește “diploma cavalerilor
ioaniți” din 1247. După 1310, și-au stabilit cartierul general în insula Rodos, unde
au rămas până în 1522, când au fost alungați de turci, mutându-se în insula Malta,
unde primiră numele de cavaleri maltezi.
Templierii sau cavalerii templului, cel mai vechi ordin militar propriu-zis,
a fost întemeiat în 1119 la Ierusalim de 8 cavaleri francezi, în frunte cu Hugues
de Payens, având întâiul loc de reședință o aripă din palatul dăruit de Balduin al
II-lea (1118-1131), regele Ierusalimului, așezat pe vechiul templu mozaic.
Scopul era protejarea, prin arme, a pelerinilor. Bernard de Clairvaux
(+1153) i-a susținut în sinodul de la Troyes (1139). Uniforma lor era o manta
neagră cu cruce roșie. După 1291, ordinul a fost nevoit să părăsească Palestina și
s-a stabilit în Franța. Regele Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) a folosit
spionajul pentru urmărirea averilor și tranzacțiilor.
În 1307, generalul ordinului, Jacques de Molay, a fost arestat și maltratat.
Sub tortură, cavalerii au scuipat Sf. Cruce, au recunoscut că duc o viață imorală
și că practică idolatria. Dosarul a fost trimis papei Clement al V-lea (1305-1314)
la Avignon, unde-și mutase reședința, care a decis arestarea tuturor vinovaților.
Cercetările s-au suspendat peste un an: zece cardinali au restituit papei pălăria de
cardinal, crezându-l că este mai mare decât toți regii, câtă vreme el este doar robul
regelui francez. Comisiile publice din 1310 au dovedit vina templierilor.
Într-o zi au fost arși pe rug 54 de templieri. Templierii din Cipru și-au
dovedit nevinovăția. La sinodul din Vienne (1311-1312), socotit al XV-lea
conciliu general în Biserica Romano-Catolică, papa Clement al V-lea a hotărât
desființarea ordinului. Bunurile templierilor au căzut în mâna regelui Filip al IV-
lea cel Frumos.

Ordinul cavalerilor teutoni a fost înființat la Locurile Sfinte în 1190, în

timpul Cruciadei a III-a, de câțiva nobili germani din părțile Balticii. Purtau
mantale albe și cruce neagră. Nevoit să se refugieze în Europa, ordinul a primit
de la Andrei al II-lea al Ungariei (1205-1235) posesiuni în Țara Bârsei (1211-
1226), Transilvania, cu condiția de a lupta împotriva cumanilor.
În 1226 a început activitatea de convertire în Prusia, unde indigenii păgâni
au fost exterminați.
 Din 1309, și-au mutat sediul la Marienburg, iar după înfrângerea din 1410
puterea lor a scăzut, în 1466 intrând sub suzeranitatea Poloniei.
Alexandru cel Bun (1400-1432) a dat ajutor Poloniei contra cavalerilor
teutoni în lupta de la Grunwald (15 iulie 1410), lupta de la Marienburg (1422). În
1525, restul teritoriului a fost transformat de către marele maestru al ordinului în
țară ereditară și s-a luteranizat.

În ținuturile Balticii și în Peninsula Iberică au activat alte patru ordine

militare: ordinul cavalerilor spadei (Estonia), ordinele de Calatrava și Alcantra
(Spania) și ordinul lui Hristos (Portugalia).

Dacă activitatea celor mai multe ordine monahale aveau caracter

moralizator, respectiv caritativ sau de apărare față de dușmanul extern, Evul
Mediu a mai produs în Biserica Apuseană un alt soi de activitate, cea a inchiziției,
legată de cercetarea și nimicirea dușmanului intern, mai ales a ereziilor.
Etimologic: inquisitio (anchetă, cercetare). La început, inchiziția a fost
folosită ca procedură penală.
Inchiziția a fost înființată în 1184 de papa Lucius al III-lea (1181-1185),
ca tribunal eclesiastic al papalității, purtând numele de Sfântul Oficiu, în
conciliul de la Verona, pentru a combate erezia catarilor sau patarenilor din
Lombardia.
Papa Inocențiu al III-lea (1198-1216) a stabilit în Conciliul al IV-lea de la
Lateran din 1215, prin canonul 3, modul de procedură al acestui tribunal. Noua
procedură consta dintr-o anchetă pornită chiar de judecător, care discuta în
contradictoriu cu inculpatul, care devenea acum și acuzator și judecător.
Începutul activității s-a făcut prin reprimarea dură a albigenzilor din sudul
Franței, a valdenzilor și catarilor. Sinoadele din sudul Franței obligau pe episcopi
să denunțe pe ereticii din parohiile lor, iar în decurs de un an, seniorul laic, care
nu-și îndeplinea mandatul, era depus și-și pierdea domeniul.
Operațiile inchizitoriale erau conduse de dominicani, cărora din 1252 papa
Inocențiu al IV-lea (1243-1254) le-a pus la dispoziție tortura. Sub erezie se
înțelegea: sacrilegiu, blasfemie, sodomie, magie, vrăjitorie, alchimie.
Procedura inchizitorială cuprindea: vizita sau inspecția inchizitorului,
predicarea și timpul de grație, ancheta sau denunțarea și citarea celor suspecți,
interogatoriul acuzaților, audierea martorilor, apărarea avocatului, vexarea,
tortura, auto-dafe-ul și examinarea apelului la papă.
Ajungând în localitate, inchizitorul ținea o predică, invitând pe cei vinovați
să se prezinte în timp de 15-30 de zile, asigurându-i că pedeapsa le va fi mai
ușoară. Neprezentarea era urmată de arestare.
 Înainte de a răspunde, acuzatul era pus să jure pe Sf. Evanghelie. Între
acuzatori era admis oricine, fie eretici, criminali, excomunicați, hoți, etc. Martorii
acuzării erau secreți. La început, acuzații aveau drept să-și ia avocat, dar mai
târziu nu li s-a mai permis acest lucru. Vexarea sau constrângerea era menită să
stoarcă mărturisirea.
La judecată, tribunalul era compus din preoți, călugări, jurisconsulți,
oameni discreți, demni de încrederea inchizitorului. După sentință se convoca o
ședință (auto da fe = act de credință) la care trebuia să participe cât mai multă
lume. Era ținută duminica sau de sărbători și începea dimineața. Tribunalele
inchizitoriale recunoșteau acuzatului, teoretic, dreptul de apel la papă.
Pedepse aplicate: exhumarea morților (prescrisă de canoane pentru cei
excomunicați ca să nu profaneze cu rămășitele lor pământul), însoțită de strigătele
“care va face așa, așa va păți”; distrugerea caselor ereticilor, ca și a celor în care
s-au refugiat (pedeapsă simbolică și infamantă); confiscarea averii (exceptați de
la confiscare erau numai copiii care și-au denunțat părinții și ereticii care s-au
predat singuri în timpul de grație); trimiterea în pelerinaje; flagelarea (se făcea în
biserică în timpul Liturghiei).
Închisoarea nu era considerată pedeapsă, ci mijloc prin care ereticul putea
să obțină iertare și să fie supravegheat.
Pedeapsa cu moartea: unii considerau că erezia nu este crimă, iar ea trebuie
combătută prin rațiune (argumentis, non armis capiantur). Prin sinodul de la
Verona (1184), la care a participat și Friederich I Barbarossa (1152-1190), s-a
stabilit ca ereticii să fie predați brațului secular, care să le aplice pedeapsa.
Numărul victimelor inchiziției a fost exagerat de adversarii Bisericii.
Răspunderea pentru aceste omoruri, săvârșite cu prilejul cruciadelor împotriva
ereticilor, dintre care una din cele mai sângeroase a fost cea din 1209 împotriva
albigenzilor (masacrul din Beziers) de sub pontificatul papei Inocențiu al III-lea,
revine în întregime Bisericii Romano-Catolice și mai puțin nobilimii interesate.
Prerogativele tribunalelor inchizitoriale erau atât de mari, încât depășeau
uneori și puterea episcopală sau civilă. Putea fi citat și arestat oricine și se putea
folosi tortura împotriva oricui, păstrând secretul martorilor. Aceste metode îi vor
apăsa pe conștiință și pe unii dintre reformatorii protestanți (Calvin; Beza).
În sec. XV, o tristă celebritate a cunoscut, printre dominicanii spanioli
(Domini canes), Thomas de Torquemada (1420-1498), inchizitorul general al
Spaniei).
În 1483 – a luat ființă în Spania Consiliul Suprem sau general al Inchiziției,
numit “Suprema”, care a făcut mii de victime.
Sec. XVIII - iezuiții din Spania s-au aliat cu inchiziția.
Abia la 22 februarie 1813, parlamentul spaniol a abolit inchiziția spaniolă.