Curs

Istorie Bisericeasca Universala

an II sem II

Prof. Dr. Ionut Tudorie

Relatiile dintre Roma si Constantinopol (sec. XI-XV).

Felul in care a fost perceput mimentul iulie 1054 este diferit. Din perspectiva Apuseana, Cerularie este
vinovat iar din perspectiva Rasariteana, evident, lucrurile stau total invers. Ambele parti insa nu au
inteles consecintele unui astfel de gest si acest tip de abordare defectuasa a dus la aruncarea unor
excomunicari. Totusi in sec IX intre Fotie si Nicolae I, aceasta problema a putut fi rezolvata. Probabil
nu a mai existat nici vointa pentru a se discuta problemele in maniera in care se facea anterior.
Conditiile istorice ale celor doua probleme au dus la ruperea comuniunii ecleziale. Incetul cu incetul,
din sec IX se adauga alte aspecte, se brazdeaza si mai mult i suprafata plana care ar fi trebuit sa existe
intre cele doua biserici. Pe langa toate diferentele apare problema legata de aspectele politice:
ocuparea latina a Constantinopolului. Daca adaugam profunzimea unei atitudini anti-latine vom putea
intelege si celelalte chestiuni. Daca unul dintre cei trei pioni ar fi reactionat diferit, unirea s-ar fi putut
realiza pana in 1204, trecandu-se peste problemele dogmatice. Excomunicarile de la 1054 nu erau
menite sa rezolve problema, aceasta ar fi putut fi facuta doar in cazul discutarii diferentelor constatate.
Aceste discutii fie nu s-au realizat fie au avut loc sub presiuni. Instabilitatea relatiilor Roma-Europa
(lupta pentru investitura) va genera si starea relatiilor cu Biserica Orientala fiind un moment singular
in care se va apela la dorinta de unire. In contextul in care papalitatea e in degringolada, aceasta e
dispusa sa lasa un urmas al Sfantului Petru sa adopte un discurs impaciuitor. Papa Adrian IV va
dialoga cu Vasile Ahridanul, arhiepiscopul Tesalonicului (1155- schimb epistolar). Papa este cel care
lanseaza invitatia de revenire la scaunul romei in mod placut dar si viclean. Este unul dintre cei care se
inscriu in linia papilor Grigorie VII Hildebrand avand o disputa cu Frederic de Hochenstaufen,
imparatul romano-german care a pus papalitatea in situatia de a pierde acel Patrimonium Sancti Petri.
Rezultatul este usor de intuit atunci cand in sec XII normanzii ocupa S Italiei, nordul este sub
presiunea Hochenstaufenilor iar centrul se afla sub revolta poporului care doreste sa se elibereze de
cond papala. Se apeleaza la Copol deoarece avea toate instrumentele pentru a realiza un echilibru,
pentru a sustine pe papa in fata imparatului romano-german. Mesajul lui Adrian IV nu indica asa cum
au facut majoritatea papilor anteriori, problema. Pozitia sa este una neutra care tradeaza dezechilibrul
institutiei pontificale ne putand sa-si clameze drepturile prezentate uzual, problema in intregime fiind
pusa pe seama diavolului. Cu toate acestea se subliniaza anumite aspecte facandu-se referire la drahma
cea pierduta, la oaia cea pierduta si la invierea lui Lazar adica la o intoarcere a Bisericii Copolitane
spre Roma. Raspunsul lui Vasile este foarte interesant. El este in primul rand preocupat de propria
eparhie dar este accesat deoarece avea acces la imparatul Manuel si putea influenta si deciziile
Sinodului. Raspunsul e unul extrem de echilibrat in tot acest context. Vasile are doua nuante, una este
legata de adaugarea unei cirte pe langa hotararile sinodului si a doua e referinta camuflata la azime
prin sintagma painea bucuriei. In continuarea scrisorii, Vasile isi declina responsabilitatea si o arunca
pe umerii papei care ar fi dator sa arunce piatra din drum, sa refaca drumul dintre cele doua Biserici
deoarece tot eo, cei de la crm sunt responsabili de ruptura. Exista perceptia ca lucrurile isi pot fasi
rezolvarea prin simplul schimb de scrisori. Este un tip generalist de a observa diferentele dar
presupune a nu le acorda atentia meritata.
2

Totul se rastoarna in momentul deturnarii drumului cruciadei IV. Cert este ca vina este imparatita, nu
numai francezilor si venentienilor dar si bizaninilor care le-au oferit o serie de primisiuni care nu au
putut fi implinite si nu in cele din urma a cruciatilor care au decis ca trebuie sa ia pentru sine cele
promise pentru expeditie. Orasu cade in aprilie 1204, in perioada Saptamanii Patimilor. Se poate
observa la nivelul poporului fie un dezinteres fie inconstienta fata de urmarile caderii. Daca intregul
oras de ~400000 locuitori ar fi sprijinit orice forma de aparare, nu ar fi cazut in fata minusculului
efectiv de 20000 de cavaleri. Ideea de faramitare feudala este astfel transportata in spatiul bizantin,
prin acete familii curciate. Revenirea in 1261 la un singur imperiu nu a putut re-coaliza teritoriile. De
acum in colo, acest evenimet politic va marca discutiile despre orice unire bisericeasca. Nu se va mai
discuta prin scrisori iar nici unul din cei trei pioni nu vor mai avea o abordare blajina. Imparatul si
patriarhul erau tortusi supusi populatiei si dogmelor iar papa se simtea mai comod sa aibe la Copol un
patriarh latin. Toti imparatii din perioada exilului, in special cei de la Niceea care aveau cea mai mare
forti, care a deschis ambasade la Roma, au incercat deschiderea discutiei despre unire in schimbul
predarii Constantinopolului. In 1234 a existat o discutie pe aceasta tema a predarii si recunoasterii
suprematiei papale (cel mai important si real aspect). In mod normal, evenimentele din 1261 ar fi
trebuit sa fi fost privite pozitiv de greci insa revenirea la normalitate nu era atat de simpla intre aceste
impedimente incadrandu-se si incercarile latinilor de recucerire a Copolului. Au existat evident cativa
pioni care au presat pentru un cuvant binevoitor in aceasta directe al papei. El avea puterea de a
predica pentru o cruciada impotriva Constantinopolului deoarece putea sustine ca sunt schismatici sau
invers, putea sa o respinga pentru ca sunt frati crestini. Acest discurs putea fi realizat in chip dualist de
acelasi papa, motiv pentru care Mihail VIII Paleologul a intrat in legatura cu Roma, anume pentru a
face raspunsul ei favorabil lui care era excomunicat de Patriarhie si rasturnase de caurand dinastia
Laskarizilor. Cautand sa isi consolideze puterea, intra in legatura cu papalitatea dar pentru a putea
primi un raspuns favorabil trebuia sa cedeze ceva. Din 1261, doisprezece ani a incercat si a reusit sa
puna stavila dorintelor de a reocupa Copolul pana cand a trebuit sa ofere unirea in sens strict politic,
diplomatic fara a intra in discutii dogmatice si cultice. Singurul punct discutat era primatia romana in
raport cu Copolul, fapt care se reflecta in actul semnat in 1274. Pentru a se realiza unirea trebuia sa fie
folosita o formula care incepand cu sec XI-XII era folosita pentru convertiri. Acest tip de formula a
fost impusa si bazileului care trebuia sa accepte invataturi detaliate ale B R-C : filioque, azime,
cununia diferit interpretata, purgatoriu. Formula este trimisa in capitala unde imparatul trebuia sa o
semneze si sa o trimita la Lyon. Pe de-o parte avem Copolul recucerit unde unirea ar fi trebuit
recunoscuta formal si in particular si pe de alta parte avem papalitatea care dorea sa ii fie recunoscuta
suprematia. In ceea ce priveste intalnirea, este vorba strict de un sinod occidental care a avut in vedere
reglementarea altor probleme (cum ar fi modalitatea alegerii papei deoarece intre 1268-71 avem cea
mai lunga vacanta episcopala la Roma unde curia nu a putut alege un papa din cauza diferitelor partide
care doreau propriul reprezentant) intre care si cea a unirii. Facand un clasament ar fi fost modalitatea
alegerii papei, proiectul lui Grigorie X pentru o cruciada anti-islamica si apoi unirea. In 1273 trimite
formula de convertire si anunta sinodul de a carui adeziune Mihail VIII avea nevoie. Patriarhul si
duhovnicul sau (Iosif I) a refuzat unirea dar a lasat libertate Sinodului sa aleaga sa semneze. Dintre
sinodali, 26 au fost de acord cu unirea care trebuia sa se desfasoare sub ideile prezentate de imparat
3

care nu ar fi avut cum sa spuna ca ar fi fost o predare totala, ci el s-a rezumat la pomenirea la Liturghie
a papei, judecata ultima si primatia romana. El prezinta problema spunand ca Roma este departe si ca
nimeni nu va face apel la ea. Intreaga intelegere pare sa fie doar una de forma iar discutia una politica
din moment ce a fost instrumentata de imparat. La finalul adeziunii imparatul si-a permis sa adauge un
paragraf in care spune ca, totusi, pentru ca avem un popor numeros care tine la ritul sau, sa nu se
schimbe nimic in mod real desi e de acord cu invataturile latine. Grigorie X a acceptat in mod
interesant. La Lyon imparatul trimite apropiati in doua vase intre care unul a naufragiat. Din cei cinci
delegati trimis (dintre care doar 3 laici) trei se vor prezenta : Georgios Akropolites (prim ministru),
Teofan al Niceii si Ghermanos III (fost patriarh). Acestia trei au avut un rol teatral, foarte simplist.
Ajung un 23 iunie si pe 6 iulie se semneaza acordul. Ei sunt implicati doar formal, sa rosteasca
Simbolul Credintei, sa citreasca documentul semnat de imparat si sa faca un juramant solemn in
numele imparatului. Reactiile Copolului sunt bazate pe zvonurile semnarii unei uniri, demisia lui Iosif
I si cele spuse de mitropoliti. Exista prin demisia lui Iosif o disociere clara a celor doua puncte de
vedere. Dupa 1274 incepe un fel de razboi deoarece reactia este foarte dura, nu neaparat cu privire la
bazileu ci la ideea de unire cu cei care au cucerit si care au o alta invatatura. Au fost realizate cel putin
zece tratate/opuscule din zone diferite care au declarat direct respingerea fata de unirea de la Lyon.
Pozitia lui Mihail VIII era complicata deoarece ceea ce a cerut in ultimul paragraf a inceput sa devina
un element subsidiar, papii urmatori punand presiuni pentru o declaratie in extenso a acestei uniri,
neputand sa mai ascunda adevarul in momentul trimiterii in 1276 a unei delegatii care sa vada aplicata
unirea. La sosirea legatilor a spus ca Sf. Sofia e in reparatii si i-a dus in capela imperiala unde adunase
anume oameni.
Cele doua interese ale sale de a pastra controlul asupra capitalei si de a intemeia o monarhie au
fost realizate cu pretul unirii religioase declarate in maniera destul de ascunsa si are a dus la o mare
adversitate. Mihail VIII va ajunge sa fie respins de ambele parti, atat de patriarh cat si excomunicat in
1282 de B R-C dar si acuzat in Sinodul de la Arta ( ?) din 1276. El a devenit paradigma perfecta
pentru Chiril Lukaris care nu este atent la unde pot duce tintele propuse. Pretul celor realizate l-a platit
el singur, deoarece nu a avut parte de inmormantare fastuasa desi urmasul a fost fiul sau. Mihail a fost
ingropat in afara orasului dar trupul a fost dezgropat si dat cainilor. In 1282 a reust sa dea lovitura
finala unei dorinte de cruciada antibizantine a lui Robert de Anjou prin alianta cu Petru I de Aragon.
Relatiile intre Roma si Constantinopol (II)
Siuatia este diferita, in special pentru ca, spre deosebire de Lyon, presiunea in sec XIII-XV vine de la
un dusman care reprezinta un pericol militar iminent si religios. Ocupa in 30 de ani Asia Mica si isi
stabileste centrul in Brusa reusind in 70 de ani sa acceseze Europa si dupa inca 50 sa impresoare
Copolul. Din punct de vedere bizantin, aceasta situatei presupune o predare aproape completa in
relatiile cu apusenii al caror suport militar era vital. Cele trei momente importante sunt :
1) Varlaam de Calabria conduce o delegatie bizantina in perioada 1337-1339
2) Semnarea in 1369 a unui document la Roma interpretat ca o marturisire de credinta personala
3) Conciliul de la Ferrara Florenta (1438-1439)
4

O delegatie bizantina merge la Avignon, la papa Bonifaciu XII. Aceasta este formata din Stefan
Dandolo si Varlaam de Calabria, bilingvi de origine non-greceasca. Dincolo de misiunea reigioase
aveau una politica cautand sa obtina acord pentru coalizarea fortelor europene si primirea in primul
rand a unui ajutor naval din partea apusenilor care poate constitui un real pericol pentru otomani.
Discursul nu e centrat pe interesul propriu ci pe a prezenta pe otomani ca un pericol pentru intreaga
europ. Problema centrala este aceea ca la momentul respectiv nu au putut fi perceputi la realul nivel
de pericol pe care il reprezentau. Discursul in fata papei nu putea pune in lumina altceva decat
propunerea unirii dar in sec XIV este dificil pentru latini sa mai discute despre o unire la fel cum este
dificil pentru greci sa treaca peste momentul 1204, ei simtindu-se tradati de Mihail VIII Paleologul.
Relatiile sunt astfel marcate de sentimente anti-bizantine si anti-latine ambele bazate pe evenimente
istorice intemeiate. Mandatul lui Andronic III este unul maximal, de incredere maxima dar si unul
oral, imprecis. Discursul lui Varlaam poate fi simplificat in trei (?) etape:
I)

II)

Imaginea ajutorului militar acordat nu exclusiv bizantinilor ci intregii Europe fiind

momentul prielnic pentru a distruce acest stat puternic care are reala posibilitate de a trece
mai departe de granitele imperiului bizantin.
Realizand ca trebuie sa plateasca un pret pentru acest ajutor, ofera unirea insa o vede
desfasurandu-se in cadrul unui Sinod Ecumenic coordonat de patriarhii orientali si de
imparatul bizantin. El sustine ca eliberarea Asiei Mici si a Orientului Apropiat este
necesara pentru a putea intra in legatura cu aceste scaune istorice. Varlaam imprumuta
foarte mult din discursul lui Adrian IV vorbind de cel necurat care a inserat ruptura si acum
este momentul prielnic pentru a se ajunge la un consens.

Discursul lui Varlaam, fara sa promita nimic, exprima exact situatia concreta a imperiului si a
bisericii, este un discurs perfect. Bonifaciu XII nici nu este dispus sa discute de un ajutor militar
fara a rezolva problema religioasa, astfel vedem ca prioritatile papalitatile sunt exact inverse.
Cerinteke sunt dure in ideea experientei de la Lyon. Bonifaciu explica faptul ca trebuiesc trimisi
teologi la Avignon nu pentru a discuta ci pentru a fi catehizati, sa accepte dogma latina si sa se
intoarca la Copol unde urmeaza sa primeasca semnaturile imparatului si celorlalti patriarhi. Nu mai
poate fi loc de o disimulare a grecilor. Discursul papei este parca prea dur insa cu siguranta, daca
ajutorul militar ar fi fost oferit in primul rand, nici discutiile nu s-ar mai firealizat. La un astfel de
discurs al papei vedem ce libertate de actiune a avut Varlaam la indemana si modul in care da
dovada de geniu. El explica papei ca in imperiu nu sunt atat de simple lucrurile, unirea fiind
conditionata de ajutorul militar. Numai asa putea fi rezolvata criza. Spune ca dorinta papei este
dificila, bazileul neindraznind sa dea pe fata dorinta de unire deoarece ar putea fi ucis iar adunarea
patriarhilor este iarasi dificila din cauza razboiului si distantei atat de mari intre ei iar ei nu pot sa
se adune ca sa accepte un set de conditii latine care trebuiesc acceptate imediat. Prin libertatea
acordata lui Varlaam putem vorbi de un caracter neoficial al dialogului putand observa o oarecare
detasare a problemelor dogmatice. Urmarind ajutorul militar si posibilatatea uniri sunt trecute in
subsidiar problemele religioase, lasand loc ideea ca unirea se poate obtine fara o unitate de credinta
perfecta. Este o idee foarte periculoasa pe care nu a clarificat-o, periculoasa deoarece nu
5

mentioneaza ca pentru revenire avem nevoie de unitate de credinta. Este o mica scapare ce ii poate
fi reprosata lui Varlaam.
De la acest moment, imediat avem etapa din 1369 cand un imparat bizantin vine la Roma si
semneaza o adeziune la credinta latina, intocmita aproape identic cu cea de acu 100 de ani si o
adeziune in primul rand personala a Ioan V Paleologul, fiul lui Andronic 3. Este evident ca
adeziunea este personala dar in acelasi timp un imparat nu se reprezinta doar pe sine ci intreg
imperiul care este indisolubil legat de biserica bizantina. La nivelul bisericii, grammata nu are nici
o valoare, dar acest fapt tradeaza o disperare a bizantinilor care prin imparat semneaza orice le este
pus in fata. Singurul punct pozitiv ar fi faptul ca textul grecesc este pus in partea stanga a
documentului indicand o oarecare superioritate a imparatului in raport cu papalitatea.
Prin infrangerea lui Baiazid la Ankara de catre Timur Lenk se ofera un ragaz de 50 de ani folosit
pentru a se gasi o solutie ecleziastica pentru o unire care sa conduca la ajutorul militar dorit. Insa
Incercarile de cruciada (1293, 1396, 1444, 1448) arata lipsa de coeziune a europenilor in fata
acestui imperiu nou.
La Ferrara-Florenta nu se mai pune problema ordinii punctelor ci se discuta de unire secondata de
ajutor militar desi logica ar fi impus ordinea inversa. Se ia act si se preia avantajul pe care latini il
au (impresurarea imperiului) si se ajunge la o obligatorie discutie despre punctele divergente. Ceea
ce intereseaza e faptul ca intalnirea poate fi teologica deoarece nu mai avem o delegate poltica
formata din doi oameni ci una foarte solida condisa de un patriarh insotit de mitropoltii din toata
lumea crestina. Prezenta este una foarte apropiata de ceea ce noi intelegem azi prin pan-ortodoxie.
Numele participantilor sunt sonore cum ar fi Marcu al Efesului, un parinte extraordinar cu o logica
si pregatire teologica deosebita, fiind pe acelasi calapod cu Maxim Marturisitorul si reusin pana la
un punct sa ofere o marturisire ortodoxa. Apoi sunt Silvestru Siropoulos si Ghenadie Scholarios
(care devine unul dintre cei mai agresivi anti-unionisti). Avem pe de-o parte acesti teologi si pe de
alta cardinali foarte abili pentru a-si sustine punctul de vedere : Visarion, Iulius, Cezarini.
Problema de la Ferrara-Florenta este legata de conditiile in care se desfasoara aceasta intalnire
asteptata de foarte mult timp. Dar in 1438-9 avem un alt aspect de luat in considerare, lupta intre
papalitate si conciliu, avem de-a face cu o conjunctura dificila care se reflecta si la organizarea
acestei intalniri. Batalia pe care Eugeniu IV o avea cu proprii episcopi a fost castigata prin
aducerea la Ferrara a delegatiei bizantine. Ioan VIII Paleologul putea sa acorde oricat timp
discutiilor teologice dar stia ca finalitatea trebuia sa fie unirea pentru a putea beneficia de partea a
doua a dialogurilor- ajutorul militar. Dialogul teologic astfel nu se va desfasura in cel mai liber
mod posibil, deoarece se stia ca, chiar daca argumentul bizantinilor ar fi fost mai puternic, trebuia
ca in final, latinii sa catige. Este asadar o intalnire in care sunt indentificate posibile cauze si
rezolvari insa cuvantul final apartine Bisericii Latine. Mutarea intempestiva a bizantinilor a avut ca
efect o plecarea intempestiva a fundamentalistilor patriarhul Iosif II si Marcu al Efesului. Eugeniu
IV dorea sa faca lucrurile in asa fel incat sa castige lupta cu sinodul de la Basel dar si sa realizeze
unirea. Biserica latina nu cauta doar proclamarea primatului ci o unire care insa nu a fost discutata
6

de pe pozitii egale. In prima sedinta sunt identificate punctele majore cunoscute sub numele de
florentine.
Purgatoriul
Filioque
Este ultima problema Este discutata 6 luni
din punct de vedere dupa care Ioan VIII
istoric- sec XIII.
realizeaza ca se pierde
vremea si impune
ajungerea la un acord

Azima

Primatul
Prima problema din
punct
de
vedere
istoric expediata intr-o
jumatate de sesiune.

Avem aceasta disproportie in care au fost organizate temele, de asemenea felul in care au fsot
discutate ar fi trebuit sa duca la un rezultat. Multi care au impartasi punctele de vedere ale lui
Marcu in cele din urma au semnat crezand ca unirea nu va fi definitiva sau ca va mai fi discutata
intr-un Sinod Ecumenic. Ceea este cert e faptul ca problemele nu au fost discutate in mod real, ci
vedem spre exemplu, ca in problematica azimelor se mentin atat artosele cat si azimele, alegand
temporizarea lucrurilor. Se accepta si primatul papal dar se vorbeste de un primat al scaunului
oriental. Totul s-a trecut destul de rapid considerandu-se ca intaietatea Romei nu are relevanta fiind
doar o chestiune politica ce nu isi avea locul intr-o intalnire teologica. Bizantinii spuneau ca pot fi
de acord cu ideea de purgatoriu dar nu vorbesc despre un loc fizic ci de o stare, un fel de rai
atenuat. Discursul in sine este lacunar. Partea buna este observarea acestor argumente puternic
impregnate de discurs patristic in sec XV. Tot discursul se desfasoara insa sub presiunea
conditiilor externe. In 6 iulie 1439 are loc semnarea actului care ar fi trebuit sa descatuseze lumea
europeana si sa o porneasca impotriva turcilor. In afara de Varna si Belgrad (1444,1448) nu s-a
intamplat nimic intreaga actiune reprezentand oarecum o vinzare pe nimic. Pentru bizantini,
semnarea nu a avut nici un rezultat iar dintre cei care au semnat fie au devenit antiunionisti fie au
fost expluzati din scaune. A fost o goana din partea latina ca sa se innoiasca in Rasarit unirea,
astfel ca in dec 1452 cand Isidor al Kievului a venit la Copol ca si cardinal latin sa o proclame
oficial dar acest lucru s-a realizat cu multe zbateri deoarece cand delegatia latina iesea din Sf.
Sofia, Lucas Notaras a proclamat aproape profetic ca ar fi fost mai bine sa vada turbanul turcesc
decat tiara papala, ceea ce se va intampla in cateva luni. Biserica a facut in asa fel incat sa
demonstreze ca Lyonul si Ferrara Florenta nu au putut fi receptate desi au fost semnate anumite
acorduri de catre mitropoliti, patriarhi si imparat. Daca discutiile ar fi fost realizate in mod corect,
nu s-ar fi ajuns la o unire ci doar la o subliniere a punctelor convergente, o intelegere diferentiata.
Filioque si primatul trecut in subsidiar nu ar fi avut cum sa duca la unitate, in fond, nici daca s-ar fi
discutat corect problema, cu atat mai putin s-ar fi realizat comuniunea.
Problema isihasmului/palamismul.
Isihasmul nu este neaparat legat de numele lui Grigorie Palama ci reflecta o problema majora cu care
monahismul a operat din sec IV fiind o tema a modului in care omul se poate apropia de Dumnezeu.
Mohanii au cautat sa adauge peste Euharistie lucrand o metoda specifica de rugaciune pentru a se
apropia mai mult de Dumnezeu. Practica rugaciunii in care monahul se apropie cat mai mult nu poate
7

fi legata exclusiv de un mentor spiritual, existand o evolutie a acesteia. In cadrul istoriei acestei
practice apar nume ca : Evagrie Ponticul (care a incercat sa explrime aceasta a doua cale care sa
adauge ceva peste legatura pe care o putem realiza pec alea Euharistiei). Evident, nu e vorba de
dihotomie ci este o imbinare a rugaciunii si Euharistiei. Problema consta in gasirea solutiei :
rugaciunea efectiva si teoria modului in care trebuie sa ne rugam aica modul in care il percepem pe
Dumnezeu care este sau nu totalmente transcendent si modul practic, gestual in care ne rugam. Un
aspect dificil al acestei chestiuni il reprezinta Imanenta si Transcendenta. Batalia dintre cele doua a
fost greu de rezolvat, trebuind sa se gaseasca o modalitate prin care Dumnezeu sa fie imanent in timp
ce ramane transcendent. Al doilea aspect dificil este modul in care omul poate reusi sa se indeparteze
de tentatiile materiale si sa se aseze in comuniune cu Dumnezeu, aspect greu de asezat in cuvinte si cu
care omul se lupta de la inceputurile crestinismului. In acest context privind capacitatea, incapacitatea
omului, modul de abordare a rugaciunii si apropiere fata de Dumnezeul cel transcendent a existat
aceasta evolutie amintita anterior :
1) Nichifor din Singuratate. El vorbeste despre relatia dintre minte si inima ; mintea este cea care
ne leaga de cele materiale iar inima este cea care ne poate ridica din punct de vedere spiritual.
Astfel relatia aceasta trebuie rezolvata pentru a ne putea apropia de Dumnezeu trup si suflet.
Considera ca un progres se poate obtine daca noi coboram mintea in inima avand ca reper
expiratia si inspiratia. Concomitent, adauga o rugaciune mica deja cunoscuta in acel timp :
Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma avand in general mai multe variatiuni de-a lungul
vremii. Este o mini-tehnica ce ajuta mintea sa coboara in inima, locul unde sunte depozitate
sentimentele.
2) Anterior lui este Sfantul Simeon Noul Teolog (inceputul sec XI) care se ocupa si de pozitia
corpului. Atunci cand vorbeste de rugaciune are in vedere si o pozitie a corpului care trebuie
observata. Ar trebui sa ne concentram spre centrul trupului- zona buricului- avand barbia
impinsa in stern. Deja putem vorbi de o pozitie, o rugaciune si o metoda a inspiratiei si
expiratiei care ar trebui sa ne ajute.

Prin acestia, in sec V-XIV se adauga incet chestiuni de tehnica si metodica, insa mai ramane
aspectul teoretizarii, posibilitatea intrarii intr-o comuniune superioara cu Dumnezeu. Aici intervine
noutatea lui Grigorie Palama. Problema isihasta este astlfe una continua, intreaga continuare poate
fi numita palamism, Grigorie fiind un continuator al isihasmului si nu un innovator al metodicii, ci
vine si explica ceea ce putem face pentru a ne putea apropia pe Dumnezeu in afara de a ne
impartasi. Asadar, isihasmul este o chestiune continua pe cand palamismul (1340-1368) este o
problematica punctuala in istorie.
Societatea bizantina este inca divizata in legatura cu evenimentele anterioare : unirea cu Roma.
Fata de acest aspect sunt doua partide, partida celor liberali care se aflau si aproape de cercurile de
putere si cei care nu doreau sa discute acest aspect. Astfel subiectul palamismuli are legatura si cu
relatiile dintre Roma si Copol iar modul in care vor avea loc discutiile va fi conturat de discutiile
dintre cei doi poli de putere.
8

Grigorie a fost unul dintre monahii care au actionat in doua dintre cele mai importante manastiri
atonite (Vatoped, Marea Lavra) unde a realizat aceasta problema a isihasmului si unde s-a format.
El vorbeste despre un concept relativ nou al luminii taborice care ne transpune intr-o noua relatie
cu Dumnezeu dar chiar de aici incep sa apara problemele deoarece notiunea trebuia explicata.
Daca este o lumine creata, Dumnezeu ramane transcendent si creeaza ceva pentru a da o reflexie a
puterii Sale dar acel ceva creat nu ne transpune intr-o noua zona si nu creeaza o comuniune intre
om si Dumnezeu deoarece este creata. Daca este necreata, atunci vorbim despre o comuniune reala
cu Dumnezeu dar exista riscul de a se vorbi de partasie la fiinta lui Dumnezeu si de a spune ca
putem deveni noi insine dumnezei. Palama a avut initial un concept gresit dezavuat rapid in sensul
in care imparte divinitatea intr-una superioara, transcendenta si una inferioara, imanenta astfel se
ridica problema unui diteism. Dupa cum am specificat, aceasta invatatura a reprezentat punctul de
pornire si a fost imediat taxata. Varlaam, calugar atonit si profesor de teolgie in capitala unde
trebuia sa vorbeasca de problemele contemporane. El observa punctul acesta gresit, diteist si se
plaseaza in pozitia adversa in totalitate fata de aceasta chestiune. Aceasta este prima faza a
conflictului dintre cei doi catalizatori dar Varlaam nu ramane mult pe aceasta tema. De la primul
schimb de scrisori (1338-1340), Varlaam face urmatorul pas asociind tehnica de rugaciune si
legandu-o cu mesalienii care se concentrau exclusiv pe rugaciune, refuzand de exemplu sa lucreze.
Monahii din jurul Copolului nu erau deloc mesalieni, ci doar intersati de o comuniune superioara.
Din 1341 cand locul lui este preluat de Grigorios Achindin, se organizeaza un sinod in Copol care
considera ca invatatura athonita este una corecta. In 1344 incepe etapa anti-palamista urmand ca
intre 1348-1351 sa vina cea a pro-palamismului si in cele din urma in 1368 sa aibe loc canonizarea
lui Grigorie. Inceputul invataturii teoretizate a fost unul care a plecat de la o exprimare potential
gresita dar apoi a punctat ca lumina taborica este ncreata iar Dumnezeu este transcendent si
imanent. Pe linia adversarilor e mai mult decat cunoscut Varlaam care a incercat sa scoata din
circuit aceasta invatatura athonita intorcand discursul spre Euharistie iar dupa el au mai fost :
-

Achindin
Nichifor Gregoras
Fratii Demetrios si Kidones.

Aceste legaturi cu rom ape care le-au avut cei doi frati (traducerea in greaca a Summei lui Toma
DAquino) i-a facut sa nu mai fie substantial legati de ideile rasaritene, rationand totul si
respingand doua aspecte aparent antagonice. Palama a avut de partea lui un patriarh (Filotei
Kochinos) si un imparat (Ioan VI Cantacuzino) ca uzurpator in dinastia paleologilor, motiv pentru
care discutia teologica a mers in tandem cu cea politica.
Ioan XIV Kalekas in 1344 respinge tot ceea ce fusese acceptat din cauza problemelor dintre Ioan V
si VI, astfel vedem cum polticul isi pune amprenta in mod agresiv. Ulterior, dupa 1347, Ioan VI
ajuge pe tron si totul se schimba. Dorinta lui de a reaseza lucrurile este foarte umana, el il pune pe
Palama nu pentru ca ar fi crezut funtamental in el ci pentru a da un mesaj partidei poltitice
adversare.
9

COMPLETAT CU MATERIALELE DE LA SEMINAR

Cderea Constantinopolului (1453)1

Nu trebuie privita doar din perspectiva rasariteana ca o chestiune religioasa ci trebuie urmarita si
perspectiva personajelor. Cu 1453, biserica bizantina intra intr-o situatie cu care nu a fost obisnuita,
anume initierea unei perioade de asuprire. Otomanii aveau de lucrat cu un oras aproape depopulat si nu
stuau cum sa se descurce cu economia pentru a-l pune in valoare asa ca au apelat la greci pentru ca ei
sa se acomodeze cu modul de a face economie si sa intelega relatia cu Republicile Venetia si
Genova.r5rffr5
Puterea otomana s-a reorientat in secolul XIII dinspre Asia Mica spre Europa. Din cauza faptului ca
nu au fost bagati in seama, s-a dezvoltat zona acestor triburi nomade care vor constitui Imperiul
otoman. In ultimii 20-30 de ani ai secolului XIII acestea se vor coagula reprezentand o oarecare for.
Dupa 1300 se constituiesc intr-o formul politic si reusesc in 50 de ani sa ocupe Asia Mica. Dupa
acest moment circumscris primei jumatati a sec. XIV au nceput sa faca pasul spre Europa din ce in ce
mai evident, reusind in cele din urma in 1354 sa ndeplineasc acest plan in proximitatea capitalei,
Galipoli. Au impresurat orasul reusind sa il sufoce incetul cu incetul. Au avut un anumit tip de
abordare a lucrurilor extrem de agresiv. Fara sa isi tina deoparte epicentrul puterii lor politice, au avut
tendinta de a-si fixa capitala in zona cea mai vestica posibila indicand in mod clar intentiile lor.
Imediat ce au cucerit Brusa, un oras destul de nesemnificativ pentru noi, pe coasta Marii Egee, care la
momentul respectiv era cel mai vestic punct al posesiunilor si-au mutat capitala acolo. Dupa ce au
cucerit Adrianopolul, si-au mutat capitala acolo. Ei vor practica aceasta politica in continuare pana la
cucerirea Constantinopolului a carui glorie si elemente de ideologie politica imperiale le vor prelua.
Dupa ce au iesit sa faca la mijlocul secolului XIV pasul in Europa, in a doua jumatate s-au concetrat
pe scaderea fortei de raspuns armat a bizantinilor sufocand in cele din urma posesiunile bizantine care
se vor margini in 1400 la zona limitrofa Copolului si Peloponezul (cu care nu putea fi facut contactul
decat pe mare), Ahaia, Mistra si o serie de insule. Astfel nu au putut sa creeze un perimetru care sa
permita mutarea unor forte armate si ajutorarea capitalei. Apoi in intreaga Peninsula Balcanica au
reusit prin trei batalii succesive -din 3 in 3 ani- sa distruga forta bulgara si forta sarba. Prin luptele din
1389- Kossovopolje, 1393-1396 Vidin si Trnovo, au reusit sa rad tot ceea ce reprezenta o opozitie
din partea celor doua popoare. Foarte multi au considerat ca prin intermediul unui efort minim,
intreaga putere bizantina ar fi putut sa cada in jurul anului 1400 insa suferinta infrangerii lui Baiazid in
Dukas, Chalcocondil,Critobul din Indos, Georgios Sfrantes sunt sursele primare cu privire la caderea
Constantinopolului. Vasile Grecu pe de alta parte este o importanta sursa datorita editiei critice a unor
documente din acea perioada. Mahomed II Cuceritorul- Andre Clot. Constantin XI- Donald McNicol.
Ghenadie Scholarios-Marius Tepelea.
1

10

batalia cu mongolii la Ankara in 1402 a lasat urme adanci asupra imaginii si impactului lor la nivel
european. Cu toate acestea, entuziasmului lor cu privire la victorie s-a refacut repede. In plus si
bizantinii stiau faca in asa fel incat anumite informatii favorabile lor sa ajunga pe diverse ci la
urechile sultanului. In perioada 1400-1450 bizantinii au avut cativa oameni in anturajul sultanului care
sa ii sugerau orasul nu a mai fost cucerit de 1100 de ani, zidurile sunt dificil de drmt si c e pazit de
o for cereasca. Toat aceasta zvonstic i incapacitatea de a trece peste eecul de la Ankara au oferit
un ragaz de 50 de ani care insa nu a fost folosit in mod util, deoarece nu au reusit sa gaseasca
resorturile pentru coalizarea fortelor europene.
Cderea a venit in mod firesc pentru ca resursele Copolului la jumatatea sec. XV erau deja foarte
limitate iar in schimb, pentru otomani a fost o epoca foarte prospera avand in vedere c vor ajunge
pn n centrul Europei, la Viena. Regresul pentru otomani a inceput sa fie vizibil dupa sec. XVII,
realitate explicata de foarte multi prin faptul ca o constructie de tip imperial era cu totul desuet, la
nivel european existand tendinta de frmiare, nu centralizare asa cum presupunea existena unui
imperiu. Peste copolul bizantin a venit puterea acasta otomana care a reusit in 150 de ani sa aiba o
exlozie teritoriala in sens imperialist dar deusetudinea bizantinilor, lipsa de corelare cu frmarea de
tip national si aparitia dupa criteriul etnic a unor state, incetul cu incetul turcii au intampinat dificultati
in a-si controla aceste teritorii rapid cucerite. Asadar inceputul perioadei de decadere poate fi
circumscris sec. XVII pentru ca sa se sparga din sec XIV (eteria 1821; Serbia, Bulgaria si Principatele
pierdute, aparitia republicii turce in sec XX). Este totusi impresioant cum reuseste sa reziste un
imperiu pana in sec XX. Trebuie facuta mentiunea ca este un tip de imperiu precum cel arist sau
Austro-Ungar care nu mai respira aceeasi poft pentru imperialism, avand deja granite foarte bine
delimitate, in ciuda titulaturii de imperiu. In fond, imperiile din epoca moderna nu mai au de-a face cu
ceea ce nelegem noi ca imperiu al Antichitatii; acestea sunt reflectii cu totul palide fata de ideologia
reala imperiala pe care o mai regasim in imperiul bizantin.
De partea celalalta, diviziunea din societatea bizantina si situatia lui : cu Ferrara-Florena si chiar
inainte de el existau doua grupari bine definite si separate fata de contextul acesta politico-religios, la
momentul sec. XIV-XV nu mai aveau fora de a-si pastra independeta religioasa si a dezvolta in
acelasi timp o actiune armata de sine stttoare ci trebuiau sa coaguleze forte militare europene in
schimbul discutiilor despre unirea bisericii. Nici unii nici altii nu erau multumiti de ceea ce primeau;
bizantinii ar fi vrut mai intai ajutorul militar si apoi discutarea unirii. Avand libertatea si recreandu-se
spatiul vital puteau sa discute de pe pozitii de egalitatecu Biserica Occidentala. In schimb, ceilalti
voiau o supunere initiala si abia apoi puteau oferi ajutorul. Punctele erau atat de rasturnate iar eecul
era clar. Diviziunea intre unii care cautau prin orice mijloc sa obtina ajutor militar din Occident si
ceilalti care se concentrasera spre pastrarea adevarului de credinta. Prin extremele propuse, ambele
parti greseau. S-ar fi putut gasi solutii printr-o concetrare mai clara a elementelor de teologie astfel
incat apropierea ar fi fost cat mai usor de acceptat iar punctele divergente ar fi fost mai clar exprimate
si adoptata o solutie mai usor, evident pe axa Bizan-Roma, nu invers. Lucrul acesta venea in timp, nu
se putea obtine in cativa ani dar nimeni nu a avut o astfel de viziune in acel moment. Crevasa aceasta
din interiorul societii bizantine a facut ca la momentul atacului final nu toti cei care ar fi putut apara
11

orasul sa o faca existand voci care propuneau intoarcere spre partea cealalta a musulmanilor, fara sa
realizeze ca era de preferat discutia cu Roma (Lucas Notaras d. iun 1453) doar ca in cazul otomanilor
lucrurile au fost ireversibile.
Ambele figuri centrale (bazileul si sultanul) sunt niste personaje interesante. Constantin XI (14491453) a avut cateva mici succese impotriva unor ariergrzi otomane in zona greceasca in special din
Peloponez si datorita numelui acestuia glorios pe care il purta si acestor mici victorii, s-a considerat c
prin alegerea lui ca mparat, cu siguranta vor avea din nou un succes militar garantat. A fost o eroare
tactica, de altfel nici nu aveau o alta solutie deoarece nu avea cine altcineva sa preia friele imperiului,
resursele fiind limitate. Ctin XI era in legatura cu cei din Peloponez dar pierduse contactul cu cei din
Trebizonda. La momentul in care a preluat conducerea imperiului, nu avea altceva de facut decat sa
ofere o aprare darza in interiorul zidurilor, nu in afara lor.
Figura lui Mehmed II/Mohamed II (1451-1481) e cat se poate de iesita din comun. Ajunge la
conducerea imperiului pentru a doua oara la 21 de ani. Tatal lui nu a dorit absout deloc sa cucereasca
Copolul in schimb, fiul sau a facut din cucerirea Copolului proiectul vietii lui, reusind in 2 ani sa isi
implineasca planul si apoi sa continue sa domneasca timp de 30 de ani. El a reusit apoi sa realizeze
contextul etnic si religios al populatiei pe care o domina, fiind un bun cunoscator al mai multor limbi,
ne fiind cantonat exclusiv in araba si persana ci si greaca si latina, dispozitia lui de a-i intelege pe toti
cei pe care ii domina a fost mult mai mare decat a predecesorilor. Atitudinile lui post-cucerire fiind
destul de interesante pentru tiparul unui sultan inchistat in punctele lui de vedere si transmitand un
imperativ religios. El era destul de deschis fata de tot ceea ce inseamna filosofie, intelegerea puntilor
de legatura intre religiile monoteiste, totusi nu era atat de apropiat pe cat s-ar crede.
Atacul efectiv asupra capitalei este clasic pentru perioada medievala tarzie deoarece in acest moment
aveau si puterea armelor de foc anume artileria grea, fiind una dintre primele batalii mari in care se
observa ce inseamna sa ai de partea ta o artilerie serioasa. Apoi terenul in care se desfasoara lupta nu e
unul deschisa in plan plat, ci este o batalie in jurul unor ziduri. Copolul pe apa era destul de sigur
deoarece otomanii nu dispuneau de o reala forta navala in plus bizantinii dispuneau de focul grecesc.
Fiind doua treimi inconjurat de apa, mai ramanea o treime care putea fi atacata, treime care insa era
aparata de doua randuri de ziduri foarte late. In cele din urma mai exista bucata dinspre Cornul de Aur
care nu avea ziduri, existand un mic intrand de apa pe o latura a orasului, o mica limba de apa care era
protejata printr-un lant si lantul putea fi ridicat sau lasat la nivelul apei. In primul rand, Mehmed si-a
dat seama ca o astfel de batalie nu putea fi castigata decat de o forta de foc foarte puternica avand in
vedere ce fel de ziduri avea inaintea sa. Variantele secundare, cum ar fi blocarea orasului ar fi dus la
caderea orasului in aproximativ 1-2 ani, insa aceasta solutie nu era pe tiparul lui Mehmed sa aiba un
astfel de succes, el vrand un succes militar cu tot ecoul pe care il putea avea in epoca. A reusit sa
induca ideea unei blocade prin ridicarea a doua turnuri de aparare pe malul asiatic si european al
Bosforului. La locul unde si-a ales cele doua turnuri, stramtoarea nu avea mai mult de 1 km, putand
controla circulatia. La Ferrara-Florena s-a discutat despre aceasta blocare si prin toti comerciatnii
genovezi trimisi in Italia, bizantinii au incercat sa faca rost de ajutor, fara succes. Dupa 1452, al doilea
semnal este coagularea in apropiera Adrianopolului a tuturor fortelor otomane. Numarul acesta e
12

prezentat cu cifre care variaza de la 120000 pana la 200000 de luptatori cifre impresionante puse in
legatura cu cifrele bizantinilor care erau si segregati. Orasul era relativ pustiu si pustiit, gasindu-se
40000-50000 in interiorul zidurilor, intre care 1700 -1800 de genovezi cei care au avut de castigat
in ultimii 200 de ani ai imperiului (la 1204 Copolul fusese cucerit de veneieni si francezi, Mihail VIII
i-a avut alaturi pe genovezi care l-au ajutat sa ii indeparteze pe veneieni si sa ocupe pozitia
primordiala in ceea ce priveste interesele economice, pastrand de la 1261 drepturile economice ;
ramanerea la Copol pentru aceasta ultima batalie era ca un fel de datorie de onoare) si 4000 de soldati
bizantini. Totul a inceput in aprilie si s-a sfarsit in 29 mai dupa un discurs moralizator al lui Mehmed
II. In noaptea dintre 28-29 mai si-a imbrbtat pentru ultima oar ienicerii din ariergard spunandu-le
ca au timp de 3 zile sa ia tot ceea ce doresc. Poarta despre care se vorbeste ca ar fi fost lasta deschisa, e
cea de la limita Cornului de Aur (Kerkoporta). Ipoteza deschderii portii dinspre Vlaherne (viitorul
Fanar) e una plauzibil in sensul in care deschiderea spre centrul puterii bizantine ar fi oferit
oportunitatea otomanilor sa ajunga direct la int, pentru ei ne fiind important sa ajunga in capatul
celalalt al Peninsulei, la Sfanta Sofia. Sunt foarte multi care estompeaza aceasta legenda explicand
foarte limpede ca zidurile si tipurile de abordare ale lui Mehmed nu puteau conduce spre o alta
finalitate adica dupa ce doua saptamani si-a dispus toata forta de atac pe cei 7 km de zid si-a
concentrat apoi toata forta in 2 pucte, bizantinii ne mai putand sa repare noaptea ce se strica ziua,
gaurile au devenit din ce in ce mai mari si posibilitatea de rezistenta bizantina a scazut. Imparatul a
murit pe zidurile orasului, genovezii au fugit cu ultima corabie pe care o mai aveau in posesie si totul a
fost pierdut.
Dupa 1453 au inteles destul de rapid cum sa ai turban turcesc. Mehmed nu putea iesi mult din tiparul
clasic al unui conducator islamic. In cei 28 de ani de conducere de dupa caderea orasului, pana in 1470
cand se stabilizeaza lucrurile cu privirea la aceasta noua capitala a avut un raport destul de bun cu
crestinii, lucrurile modificandu-se destul de radical si brutal ulterior. El stia ca grecii si genovezii sunt
experti in a propulsa orasul la starea lui anterioara, de la ei trebuind ca proprii lui negutatori sa invete,
asadar avea nevoie sa reorganizeze si reaseze comunitatea greceasca. Mehmed a reorganizat biserica
pentru a-i atrage, nu mai exista patriarhul (ultimul Gregorios III Mammas fiind expluzat de pe scaun
tocmai pe fondul disputelor unioniste) si a realizat ca trebuie sa existe un lider care sa transmita faptul
c lucrurile sunt in regula. In acest caz a ales un patriarh din tabara anti-unionista ne putand alege un
om care sa creeze punti cu Europa si astfel l-a ales pe Ghenadie II Scholarios (1454-1464), un laic
prezent la Ferrara-Florena si cu o viziune pro-unionista dar stand in apropiere de Marcu Eugenicul
(1438-1444/5), si-a intors cu totul viziunea preluand dupa 1444 stindardul Marcu a murit. El fusese
luat sclav de otomani, asa ca sultanul l-a cautat si descoperit in Adrianopole si dupa sase luni l-a ales si
inscaunat urmand tiparul de la inscaunarea patriarhilor ecumenici de catre imparatii bizantini. A facut
rost de cal alb, l-a purtat priun oras samd. Revenirea grecilor si cantonarea lor in Fanar, a adus un plus
extraordinar orasului, atat din punct de vedere economic cat si din cel al repopularii. Tiparul
musulman era acela de a coabita cu cei de alta religie si alta natie prin organizarea lor in mileturi adica
alegerea unui sef cu demnitate religoasa si politica. Deci patriarhul trebuia nu numai sa raspunda
spiritual si duhovniceste de grecii din jurisdictia sultanului ci trebuia sa raspunda si jurudic, de
exemplu daca un grec din Asia Mica facea un act anti-otoman, patriarhul trebuia sa raspunda in fata
13

sultanului. E un model latin care a fost dorit de cativa patriarhi inainte de 1453. Aceasta putere politica
este primita dar nu in aceeasi a libertatoo exprmate in occident. Totusi ideea de a organiza
comunitatile armeana, evreiasca si crestina in forma unor mileturi se pare ca a suferit in perioada sec.
XV-XIX o oarecare evolutie. S-ar parea ca initial se tinea seama chiar de dreptul jurisdictional din
biserica ortodoxa, ca patriarh Copol nu putea avea control asupra Alexandriei si Antiohiei insa acest
sistem era distrus prin mileturi dar unii cercetatori afirma ca ar fi fost un fel e organizare de tipul
breslelor mestesugaresti prin care sub patriarh sunt pusi toti crestinii din imperiul otoman. Acum ca
imbratisam inca din sec. XV ideea de milet sau ca facem aceasta nota cu privire la evolutia acestei
strucuturi prin bresle si adunari locale la cea centralista, tine de evolutie si stiinta a evolutie a lucrurilor
in cadrul imp otoman. Dupa aceasta, el a dat scutiri de impozite celor care imbracau haina clericala,
toti cei care erau dati pe list de catre patriarh ca fiind clerici erau scutiti de impozite, scutiri care nu
exstau la nivelul acesta in perioada bizantina si care au devenit atractive- subversivitatea actiunilor
sultanului cu simplul scop de a inflori orasul si apoi ca situatia sa se schimbe la implinirea
obiectivului. El a actionat in sensul unei productivitati imediate a actiunilor. Destul de rapid, chiar in
perimetrul celei de-a doua jumatati a sec. XV avem deja institutia pechesului care a aparut in relatiile
otomano-bizantine chiar de la finele sec. XV fiind initial o suma suportabila, o mica forma de respect
care cu timpul s-a transformat intr-o lupta interna la nivelul patrharilor. Ideea transmite si faptul ca
existau oameni care in cadrul Bisericii erau dispusi sa plateasca aceasta suma nu neaparat ca existau
oameni care o cereau. Acest aspect a ajuns sa devina o chestiune fiintiala, organismul electoral sinodal
nu mai functiona cum trebuie nu neaparat din cauza sinodalilor ci din cauza acestui flagel care a
devenit din ce in ce mai cunoscut. Daca unul ajungea patriarh la Copol oferind o anumita suma de bani
si in spatele lui nu ar mai fi fost alti 4 candidati, acest tip de licitatii ar fi disparut dar problema este ca
ea nu se incheia atunci cand unul era ales, ci continua dupa alegerea patriarhului astfel incat putea sa
apara un altul care ar fi avut anumite influente sau bani mai multi si care sa ii ia locul patriarhului.
Relaiile Bisericii Ortodoxe cu Bisericile Protestante.
Prima jumatate a sec. XVI a introdus aa numitele idei reformatoare care luaser natere n urm cu
200 de ani odata cu pre-reformatorii. Astfel de idei au existat in orice comunitate din Europa dar ideile
Hus, Witcliff si Savonarola sunt cele folosite ca exemplu central, oferind exemple din toate
paradigmele posibile. Ele nu vor mai fi doar paradigme ci vor deveni un adevarat mod de via. Lumea
europeana era rupta in doua in sensul in care centrul si nordul Europei sunt acaparate de Reform si
sudul Europei ramne sub jurisdictia papalitii. n realitate ruperea este una mptrita iar polarizarea
aceasta pe linie confesionala a Occidentului va face pe cei care au avut senzaia c au pierdut din punct
de vedere confesional si ca numar de credinciosi (pierderea controlului asupra Islandei, Angliei,
Scandinaviei) s reacioneze. Avem pe de-o parte o biserica ce ar vrea sa recupereze influen prin
castigarea credinciosilor de sub otomani si de cealalta parte avem miscarea lutherana, calvina i
anglicana care cauta sa se legitimeze prin contactul cu un centru eccleziastic din primul mileniu
(Copol) si pe de alta parte incearca sa racoleze credinciosi. La scurt timp dupa implementarea ideilor
reformatoare, in Copol incepe sa devina evident acest lucru si s se fac cunoscute ideile Reformei. Se
va accentua unilateral pozitia Romei in raport cu credinciosii pe care i indrum. Mai exact se vor
14

concentra pe problema indulgentelor si a felului n care se poate obine mntuirea sufletului. Aceasta
era o problem fundamentala la fel cum in Evul Mediu, mntuirea era un lucru fundamental. n Evul
Mediu, lucrurile erau foarte importante pentru oricine indiferent de gradul de cultura sau de pregatire
intelectuala, ins aceasta idee de baza era filtrata de ideile care veneau de la autoritate (Roma) care
avea monopol asupra felului n care era prezentata linia ce conducea la mantuirea. De aici ncepe
problema, monopolul asupra Scripturii i fcea s se considere invincibili, fara posibiltatea de a fi
contracarati dar incet, lucrurile au capatat amploare fiind coroborate cu idelie de baza ale umanismului
care au mers spre revigoarearea limbilor clasice si a cunoasterii limbilor grecesti si latine
descoperindu-se c unele dintre pasajele importante legate de ideea de baza a Evangheliilor erau
distorsionate, interpretate eronat. Din acest punct s-a distorsionat imaginea transmisa de Roma si s-a
ajuns in cele din urma la Reforma Protestanta. Pentru toate cele trei biserici protestante istorice pe
care le gasim in Europa, exista paradigma aceasta fata de Roma, intotdeauna trebuiesc judecati in
raport cu ce se intampla in centrul Romano-Catolic. Aceasta este o prima faz dupa care vorbim de o o
evolutie din sec. XVI pana n sec. XXI a dogmelor. Intotdeauna ei s-au dus uneori spre extrem pentru
ca paradigma (Biseric Romano-Catolica) era dusa la alt extrem. Din aceasta dihotomie, din lupta cu
Roma au ajuns s alunece mai departe dect se cuvenea. Altfel ar fi stat lucrurile dac Biserica
Rsritean ar fi fost aproape i nu s-ar fi gasit sub umbrela rosie a semilunei sau verde a islamului
care nu lasa loc niciunei idei care s transpara dinspre Copol spre Europa Occidentala. Reformatorii nu
aveau de unde s tie c exista si o Biseric Rsritean. Abia mai tarziu cnd se stabilesc rapoarte
diplomatice la Istanbul cu Poarta Otomana se ajunge la contactul cu patriarhii orientali si vor realiza c
exist i alte rspunsuri la probleme Romei. Ei au ales ntotdeauna n funcie de ceea ce oferea Roma,
uneori nu reuesc s fac pasul spre adevr i merg spre extreme.
Abordri istorice asupra relatiilor dintre Bisericile eruropene si cea Rsariteana. Dac este s luam
relatiile dintre Lutherani si Ortodoci din sec. XVI, luthernaii au fost in general foate aproape de un
discurs centrat pe dogma, ei au exprimat nvatura de credinta la Constantinopol (Confesiunea
Augustana), i au ateptat un rspuns dar centrul discuiilor a fost mai de graba dogmatic dorind s
afle ce e bun si ce este rau in cadrul confesiunii lor. Aceasta tentatie de a discuta teologie este valabila
din sec XVI pana in prezent, nu inseamna c discutiile teologice duc si undeva. Dac mergem spre
raporturile Romano-Catolice cu Biserica Rsritean dupa Reforma, ei nu adopt o discutie teologica
niciodat, ele existand deja in prima parte a mileniului, de la ei, cel putin in aceasta prima parte se vad
numai presiuni foarte evident politice prin divese strategii misionare cu tente evident politice
incercand sa traga de partea lor comunitati cat mai ample de crestini. In acest fel se va dezvolta un
concept numit uniatism, prin care cineva sa fie destelenit din propria credinta, supus Romei prin
recunoasterea primatului si rugaciunea pentru pap. Aceasta idee exprim tentatia lor de a da la o parte
dialogul serios teologic si a axa discutia numai pe spatiul politic. Cum se poate obtine o schem
uniatista, vedem in Transilvania; lucrurile se pot schimba, prin diverse chestiuni si diversi ambasadori,
oferind mici avantaje absolut necesare supravietuirii Biserica R-C reueste s i ndeplineasca
dorinele. Ei castiga teren in Ucraina (Brest-Litovsk), Slovacia si Ungaria (Munhaci) si Transilvania.
Se vede c abordarea aceasta politica a adus roade importante ns la nivelul sentimental al lucrurilor,
situaia a devenit dezastruasa. Dupa aceast serie de acte de tip uniatist, dupa 1700 oricat de simplu ar
15

fi putut rezovate problemele dintre O si R-C, o soluie nu va mai transpare cu uurinta deoarece
lucrurile erau privite in prisma celor trecute. Acest tip de a face dialog prin strategii politice a fost
imprumutat si de Biserica Calvina, tot prin strategii politice fr a pune mare pret pe idei teologice, pe
ceea ce ar fi fost normal s constituie punctul de plecare intre doua traditii confesionale. Calvinii au
avut ambasadori foarte influeni pe langa Inalta Poarta si principi foarte puternici de exemplu n
Transilvania. Ca tipologie de abordare a relaiei cu Biserica Rsritean au fost pe aceeasi linie cu
ideeea ultrapolitizat a captrii unor credinciosi prin diverse mijloace economice si materiale, ns nu
au avut aceeasi influenta si putere ca si R-C. Ultima soltuie vine din zona anglicana, ei nu au avut o
idee de baza precum au avut ceilalti reformatori, nu au plecat pe o problema teologica ca sa ii
diferenteze de Roma ci au avut o situatie de conjuctura a divortului de unde incet a inceput distantarea.
Revenind la ideile lui Wicliff, se poate observa ca al doilea mare motiv al ruperii relatiilor cu Roma
este de factura economica. Ei au pstrat n bun msura aceeasi structura, evident, mai putin dependea
de Roma. Aceasta poate constitui un avantaj in relatiile cu BO deoarece au eliminat primatul papal dar
problema mare pentru anglicani este ca au intrat in contact cu reformatii, adoptand o serie de
invataturi. n jurul anilor 1540-60 cand s-au stabilit contacte ntre anglicani i reformatori au aparut si
primele idei. Iniial cand era plamadita Confesiunea Augustana de cealalta parte nu aparuser cele 39
de articole. Luteranii au inceput sa investigheze pe ce baza anglicanii s-au rupt de Roma si atunci si-au
dat seama ca nu au idei diferite de R-C si s-au facut astfel primii pasi de protestantizare, cantarind idei
venite dinspre centrul Europei au acceptat unele dintre ele. De la acest tipar de a gandi Reforma,
specific anglican care accepta unele idei in functie de cat de argumentate sunt fara a exista o
continuitate logica in alegerea lor si in sensul BO ei au fost destul de deschisi si interesati pentru
discutiile teologice. Au ajuns la Istanbul prin capelanii de pe vasele comerciale. Toate discutiile au fost
in aceeasi nota decenta si teologica ca si in cazul lutheranilor, nu a existat o presiune asupra
credinciosilor ca acestia sa se converteasca. Avem patru tipuri de relatii, doua centrate pe teologie,
doua centrate pe politica. Se va vedea pe masura ce experientele cu diversele Biserici europene c si la
noi se creeaza un anumit timp de discurs. Pana pe la 1550, Biserica Rasariteana nu era obisnuita sa
discute in sens scurt asupra unei probleme teologice, noi, intotdeauna cand aveam o astfel de problema
de rezolvat, expediam pe oricine sa citeasca tratate vaste ale Sfintilor Partinti, insa din sec. XVI,
lucrurile incep sa se simplifice, sa apara fraze scurte si foarte bine gandite, in baza Confesiunii
Augustane care devin un model. Tipul acesta de abordare schematica devine absolut necesar atunci
cand cineva iti pune o confesiune de maximum 40 de pagini in care ai raspunsuri la intrebarile
crestine, tu nu poti pune ca raspuns o intreaga bibilioteca, astfel lucrurile se aseaza dupa fagasul
bisericilor noi. Ele aeaza dialogul teologic intr-o noua forma, nu se mai petrece ca inainte cand zeci
de teologi pierdeau ani de zile si nu rezolvau nici cea mai simpla problema. Acum lucruile intra intr-o
faza mult mai schematizata.
Relatiile cu Lutheranii.
Ei sunt primii care si-au dat seama ca dincolo de Roma exista o alternativa. Evident, aceasta realizare
nu are loc imediat dupa Luther sau Melanchton ci la finele secolului XVI. Ei infiinteaza in Tubingen o
facultate de teologie cu specific lutheran, teologii si profesorii de aici avand intentia de a incerca sa
16

obtina un raspuns teologic de la patriarhul de Constantinopol. Pe parcursul anilor 1572-1581 s-au

schimbat o serie de scrisori. Ce este interesant pe marginea aceast (Martin Crusius [1526-1607], Jakob
Andreae [1528-90], Ieremia II si patriarhii scaunelor istorice) este ca dupa un prim contact in care cei
doi teologi exprima noua situatie din Europa, la care patr nu raspunde nimic, ei iau o decizie majoria si
importanta pentru fixarea noului drum de a traduce din latina in greaca, Confesiunea Augustana si a o
trimite patriarhului pentru un raspuns foarte clar. Daca prima oara patriarhul primeste o scrisoare de la
doi teologi despre care nu stia mare lucru,nu s-a simtit obligat sa raspunda insa atunci cand primeste
un document tradus in greaca reprezinta un soc deoarece nu era acomodat nici cu ceea ce se
intamplase in Europa nici cu aceasta redeschidere a problemelor majore cu care se confruntase B R-C
anterior. Citeste ca tainele sunt mai importante iar altele mai putin, ca unii suntem predestinati pentru
mantuire etc. acestea sunt idei neobisnuite. In acest context le ofera un raspuns critic in care le
puncteaza ce considera ca nu este ortodox, le sublinaza punctele corecte si punctele gresite. In buna
masura tabloul prezentat de ieremia II, s-a pastrat, putine lucruri fiind modificare deoarece lutheranii,
desi si-au schimbat stilul, totusi au pastrat o linie foarte aproape de primele ganduri filtrate de
Melanchton dar avand baza in inavaturile lui Luther. Deci ceea ce s-a cristalizat in mijlocul sec XVI a
ramas in cadrul Bisericilor Evanghelice Lutherane valabil pana in prezent. Ei au produs modificari la
nivelul cultului, unii au inceput sa fie dechisi spre un cult bazat pe modelul rasaritean altele s-au dus
spre cealalta extrema. In lutheranism, lucrurile au o doza foarte mare de libertate, gasind biserici care
valorizeaza treptele ierarhice cam in acelasi mod ca si ortodocsii dar vedem deasemenea ca acest
context in care s-a nascut Biserica Lutherana a facut ca o doza de reticenta sa existe fata de alegerea pe
viata a episcopului si preotului. Pentru ei papa care era ales si inamovibil era un pericol deci trebuiau
sa gaseasca o modalitate prin care episcopul putea sa fie scos din scaun, adica sa se prezinte la un
raport din 5 in 5 ani. In rest, dpv al incarcaturii cultice a celui care opcupa o pozitie de episcop intr-o
pate din bisericile lutherane (Scandinavia) nu exista extrem de multe diferente dar la ei este prezenta o
autonomie destul de larga incat putem gasi luthernai extrem de protestantizati, indepartati de orice idee
comuna cu ortodoxia si gasim lutherani mai acomodati, care au o anumita atractie spre ortodoxie.
Puncte de acord : autoritatea Sfintei Scripturi, traducerea in limba nationala si inspiratia ei (exact prin
acest lucru au spart monopolul B R-C); Dumnezeu si Sf Treime in general ; Pacatul stramosesc si
transmiterea lui tuturor, cauza raului e omul, cele doua firi ale lui Hristos ; capul Bisericii este numai
Hristos; a doua venire, judecata, viata viitoare ; Impartasirea sub ambele forme, respingerea
indulgentelor, celibatului, purgatoriul.
Puncte divergente : Sf Traditie (era greu de acceptat ideea ca mantuirea sa stea sub influenta fluctuatiei
care poate veni dinspre mintea umana) ; filioque ; liberul arbitru ; predestinatia ; indreptatirea ;
numarul Sf Taine ; Botezul prin stropire sau turnare ; Mirungerea- cand anume se face ; sensul
Prefacerii euharistice si savarsirea cu azima ; lipsa infailibilitatii bisericii si a Sinoadelor ; cultul,
sarbatorile, posturile, convocarea sfintilor, venerearea icoanelor si a moastelor (provine tot din situatia
existanta in occident incepand cu sec XIII degrandandu-se pana in sec XV, e legata foarte strans de
indulgente si de ideea mantuirii sufletului, ne mantuim luand indulgente care provin din meritele
prisositoare ale sfintilor deci a fost astfel respuns cultul sfintilor, pentru mentalitatea lor a fost extrem
17

de greu de inteles si apoi au mers la respingerea in corppore a respingerea moastelor dupa 1204 dupa
ce moastele celor mai importanti sfinti din primul mileniu pastrate integral au inceput sa circule in
occident, s-a ajuns la o anumita demascara a situatilor in care pentru a intra in oposesia unui arsenal de
sfinti cat mai renumiti, a inceput sa se imparta trupurile respective, si de aici se va sparge un monopol
existent pana in sec XII si sa nu mai existe un certificat de garantie, incetul cu incetul cu o evlavie
exagerata produsa in sec XIII in privinta moastelor, au aparut si micii traficanti si apoi ideea a facut in
asa fel incat in metalitatea occidentala daca sunt autentice sau nu, aceasta venind si din spiritul lor
mult mai practic, pragmatic, interogativ care i-a condus spre progres dar nu neaparat si in intelegerea
mai corecta a elementelor care compun sistemul crestin). Lucrurile vor ramane in aceleasi norme, mai
ales ca nu se vor strica, punandu-se accentul pe dezbaterea teologica fara sa aduca unitatea bisericii,
lucrurile desfasurandu-se in limitele argumentelor teologice. primul raspuns din 1576 al lui Ieremia II,
dupa ce are primul contact cu Confesiunea Augustana si tipul nou de a se face marturisilre de credinta,
ne prezinta un patr care isi pastreaza inca argumentele rasp pana in ziua de astazi, esteun raspuns
clasic care inca nu a fost cu nimic distrus de vreo presiune politica. Din acest moment ortodocsii incep
sa isi dea seama ca ceva s-a schimbat in europa si ca trebuie sa isi modifice optica. La 30 de ani
distanta, ortodocsii isi dau seama ca au nevoie de informatii, scopul principal al lui mitrofan
critopuoulos nu a fost de a aduna o serie de informatii ci de a aduna carti, toate cartile de teologie
infiferent de limba reusind sa stranga foarte multe carti trimise la venetia unde au fost depozitate si
apoi trimis ela alexandria unde probabil in jurul anului 1620-30 exista cea mai bun abilbioteca in
spatiul ortodox de teoolgie occidentala protestanta. El nu a mers la R-C ci numai la protestanti fiind un
indiciu ca patriarhul Chiril Lukars a fost foarte interesat de reformati.

Biserica Calvina si R-C in raport cu ortodoxia

La mijlocul sec XVI in lumea R-C s-a produs un mare cataclism, o mica goana de atragere a unor
comunitati asemanatoare. a fost mult mai vizibila in orient (Armenia, Siria) si sa ii rupa pe putinii
crestini ramasi acolo facandu-le un colegiu la Roma in care sa studieze teolgia, sa studieze si apoi sa se
intoarca acasa sa devina agenti R-C si sa fie condcatori la varf in bisericile lor. Aceasta a fost politica
subversiva care nu poate da roade imediate dar care schimba fara o presiune evidenta, abuziva si
crescuta, fata bisericii in ansablulei, este o politica pe care o adopta chiar si astazi colegiile.
Chiril Lukaris este cunoscut sub numele de patriarhul calvin deoarece sub numele lui intre 1629 1633
au aparut la Geneva o marturisire calvina in latina si apoi greaca. Este numit calvin si marturisirea este
periculoasa deoarece ea cuprinde 18 paragrafe si 4 intrebari si raspunsuri ne avand aproape nimic
ortodox afara de invataturile comune. Socul, la inceputul sec XVII cand au aparut aceste variante a
fost unul enorm, efectul variantei latine a fost aproape insesisabil in rasarit deoarece nu se prea citea
in latina dar cand a aparut marturisirea greceasca au explodat lucrurile. Cum insa este posibil ca
autorul sa fie pe scaunul de la Copol. Inevitabil trebuie privit contextul Copolului de la inceputul sec
18

XVII, dupa tipoligia relatiilor cu protestantii care comunica prin scrisori, decent si la departare. Acum,
cand vorbim de relatiile ortodoxiei cu lumea calvina si R-C discutiile se desfasoara la Copol prin
ambasdori, oamenii importanti care exprima lumea crestina dar care se afla pe langa Inalta Poarta si
care pot schimba lucrurile. Regasindu-se in aceste functii pot schimba orice patriarh ortodox astfel
inevitabil trebuie sa iti faci o mica retea de cunostinte daca vrei sa rezisti. Deja in sec XVII exista
ideea schimbarii destul de rapide a patriarhilor pe baza peschesurilor. Omul care facea schimbarile era
un mare pa, vizir sau chiar sultanul fiind foarte greu de ajuns la ei dincolo de strategiile financiare.
Astfel ca la ei se putea ajunge prin ambasadorii occidentali care nu neaparat reprezentau un stat ci o
traditie anume. Presiunea exercitata in mod special de ambasadorii statelor care au imbratisat
calvinismul si care au pastrat independeta de Roma (Franta, Germania, Olanda) la Copol devenise una
foarte evidenta. In plus, asociind cu miscarile din zona Europei Rasaritene (presiunea exercitata prin
zona polona, Brest-Litovsk), Lukaris impreuna cu mentorul Meletios Pigalle s-au luptat impotriva
catolicilor, au predicat apoi la Iasi, Bucuresti, Targoviste si s-au intors in Alexandria. Lukaris a fost
colit la Ventia de R-C deveind insa cel mai puternic dusman al lor, a luptat impotriva in Polonia, a
scris impotriva lor. Ca sa poata rezista la Copol in acest climat atat de complicat a trebuit sa apeleze la
diplomatii statelor protestante dintre care cei mai influenti erau cei olandezi si englezi. A avut relatii
de prietenie cu englezii dar cel mai mult s-a pastrat cu olandezii si elvetienii fiind de fiecare data
reasezat in baza prieteniilor cu ei. Pe de-o parte a fost bine deoarece a putut reveni dar problema este
ca intervine si o plata pentru aceste servicii. El nu s-a vandut usor. Trebuie inteles cat de defazata era
ortodoxia dpv al mijoaceolor de proclamare a marturisilor de credinta fata de lumea aceea. Patrarhia
pana in 1627 nu a avut acces la tipar. Ca sa poata avea acces la el evident, nu le-a spus ca pretul
scaunului este transformarea sa in instrument de propaganda ci ci a inceput sa faca presiuni spunand
ca are nevoie de tipar ca sa lupte cu R-C si a obtinut aprobarea de la otomani pentru a scoate carti
ortodoxe, insa trocul nu a putut merge pana la capat deoarece i s-a impus de la inceput si ce fel de carti
sa scrie, avea nevoie sa publice predicile sale pentru a fi marturie dar cei care au adus tiparnita la
Copol, au spus ca vor sa publice si un catehism dar au reactionat imediat R-C care aveau si ei influenta
la Istanbul, care au reusit sa transmita un semnal la sultan ca urmeaza sa se publice o carte antiislamica. In acest fel tiparnita a fost inchisa in mai putin de un an de la aducerea ei. In discutarea
acestui caz, istoricii pun laolalta punctele ortodoxe din cadrul intregii vieti insa trebuie luata in
considerare o evolutie. Ceea ce ne lipseste noua e faptul ca desi il putem arata drept ortodox pana la
marturisire, totusi din 1633 si pana in 1638 nu avem in fata nici o retractare oficiala a lui cu privire la
aceasta marturisire desi traia la Copol unde reactiile au fost puternice. Am putea sa facem tot felul de
ipoteze insa cert este ca avem in fata un om perfect ortodox, foarte inversunat impotriva R-C, apropiat
de calvini care probabil l-au si fortat sa semneze si sa fie de acord cu publicarea acestei
marturisiri. Marele dezavantaj pentru noi este aspectul institutiei, adica singura cale care parea sa fie o
solutie buna, calea dipliomatica nu mai functiona cum trebuie, ei cerandu-si pretul intr-un anumit
moment. Dezastrul este ca mijloacele de transmitere invataturilor corecte lipseau si chiar la varf avem
un om care marturisea lucruri straine de ortodoxie. Din fericire, reactiile post 1633 sunt foarte bune,
vom vedea marturisiri de credinta din sec XVII, personale si oficiale, si mai multe dintre ele sunt
directionate pentru a rezolva aceasta problema adusa de marturusirea lui Lukaris una care clarifica
19

totul (Petru Movila care devine marturisire oficiala 40,42,43-cea in greaca acceptata in Copol, deci in
10 ani biserica ortdoxa a fost in stare sa clarifice problemele) . Problema este ca a ramas o umbra
asupra acesui personaj care a stat 18 ani pe tron, un personaj cheie care a luptat impotriva catolicilor.
Este dificil de recunoscut ca a putut sa faca o serie de erori.

Addenda
Relatiile cu Roma : Aceasta a cautat sa aduca inapoi BO folosindu-se de iezuiti, Colegiul Sf.
Athanasie (1581), Congregatia pentru propaganda (1622) cu o ramura pentru Orientali (1917) si
Schema Uniata. Intre 1756-sec XX s-a practicat acceptarea latinilor prin rebotezare, in 1870 Pius 9 il
invitia pe PE la Vatican I dar refuza, in 1958 are loc un schimb de scrisori intre Athenagoras I si Ioan
23, intre 1962-3 PE nu a trimis observatori la primele doua sesiune ale II Vatican, in 1964 are loc
intalnirea lui Paul 6 cu Atenagoras la Ierusalim.
Relatiile cu anglicanii : In sec XVII au loc schimb de scrisori iar in cel urmator au loc relatii
importante cu non-jurorii. In 1899 se reiau relatiile in urma unei perioade de prozelitism caracterizate
prin miscarea de la Oxford, conferintele din Bonn si Lambeth, comunitati anglicane pe teritoriu
ortodox si invers. Din 1907 Ioachim III trimite un apocrisiarh in Canterbury iar primul student
anglican vine la Halki. In 1925 are loc la Londra comemorarea a 1600 de ani de la primul Sinod
Ecumenic si este recunoscuta hirotonia anglicana. In 1960 si 62 arhiepiscopii Fisher si Ramsey
viziteaza Fanarul.
Relatiile cu Protestantii : In 1558/9 Patriarhul Ioasaf II (1555-65) il trimite pe diac. Demetrios Mysos
la Wittenberg sa adune informatii de prima-mana in legatura cu obiceiurile, credinta si cultul
reformatilor. Aici Mysos si Melancthon au lucrat impreuna la o versiune greceasca a Confesiunii de la
Augsburg. Traducerea s-ar parea ca a fost trimisa PE in jurul anului 1558 dar s-ar parea ca sarbul
Demetrios a fost ucis intr-o rebeliune in Walahia iar prima copie a confesiunii nu a ajuns la
Constantinopol. Contactul initial a inceput in 1573. Noul ambasador imperial al Turciei, baronul
David Ungnad von Sonnegk care studiase dreptul in Tubingen se indrepta spre Constantinopol alaturi
de capelanul sau, Stephan Gerlach care purta cu sine scrisori de recomandare din partea lui Martin
Crusius si Jakob Andreae. In jurnalul sau, Gerlach scrie ca este impresionat de eruditia si statura fizica
a lui Ieremia. El este un om prietenos si incantator, cu o fata plina si par lung rosu si castaniu, cu o
barba plina dar nu foarte lunga, si poarta o carja patriarhala neagra. Perioada schimbului de scrisor
teologice intre Constantinopol si Tubingen a avut loc intre 1574-1582. Pe 24 mai 1575, Gerlach a
prezentat patriarhului Augustana Graeca (pe care lutheranii au intitulat-o o Confesiune a Credintei
Ortodoxe) impreuna cu scrisorile lui Andreae si Crusius. Desi patriarhul raspunse celor doua scrisori
anterioare si altor doua omilii cu bunatate si dragoste parinteasca, le-a spus sa urmeze cu atentie
credinta adevarata si s-a aratat rezervat. Cu toate acestea, de la bun inceput, germanii s-au exprimat
optimist, entuziast si cu respect folosind termeni ca Preavenerebile Domn, Preasfintia voastra,
Preaiubite doamne si Sfintenia Voastra. Aceasta este cu atat mai mult important daca luam in
20

considerare modul in care ei se adresau episcopilor catolici. In ciuda faptului ca patriarhul ramane
rigid din punct de vedere doctrinar si nu s-a compromis pe toata durata dialogului, germanii si-au
mentinut respectul. Din prima scrisoare a teologilor (16 sep 1575) se poate vedea ca nu aveau impresia
ca sunt inovativi, ci ca se intorceau la radacinile credintei crestine. Dupa ce a multumit patriarhului
pentru bunatatea paterna, Andreae a scris : Va trimit o carte care contine partile principale ale intregii
noastre credinte, astfel incat Sfintenia Voastra sa poata vedea ce este religia noastra si daca suntem
in acord cu invataturile bisericilor aflate in jurisdictia Sfinteniei Voastre ; sau daca, probabil, ar fi
ceva care nu este in acord. De asemenea, in ciuda acordului, este destul de evident ca germanii nu
cautau sa se converteasca sau sa se corecteze pentru ca se indepartasera de adevar ci cautau doar
acceptul patern al lui Ieremia vazand bine autoritatea sa ca Patriarh Ecumenic : Sincer rog Sfintenia
Voastra sa o primeasca cu aceeasi bunavointa cu care a acceptat si comunicarile anterioare si, daca
nu este prea mult pentru persoana dumneavoastra inteleapta, sa exprimati cele mai bune judecati cu
privire la aceste articole, aceasta daca Dumnezeu va acorda ca gandim asemenea in Hristos. Cu bine,
Prea Sfintite Parinte, impreuna cu intreaga Biserica ce este impreuna cu dumneavoastra de multi ani.
Si va uitati asupra studiului meu cu o dispozitie paterna. A doua scrisoare din Germania catre
Constantinopol era una ce continea si mai multe complimente. Grmanii multumeau patriarhului pentru
bunavointa deoarece este o onoare ca Sfintenia Voastra, cu un grad atat de mare de demnitate s-a
gandit la noi, a carui situatie este mult mai prejos decat a Sfinteniei Voastre cu un raspuns. Si ce
raspuns a fost ! Un intelept, si intr-adevar foarte pios. O a doua scrisoare datata mai 1575 din partea
patriarhului Ieremia II catre Andreae si Crusius noteaza existenta diferentelor doctrinare si ii indeamna
sa accepte invataturile Bisericii lui Hristos. Lutheranii au lucrat din presupozitia ca erau intr-un acord
general cu doctrina ortodoxa. Raspunzand scrisorii lui Ieremia in care recunoaste primirea unei copii a
Confesiunii din Augsburg, Andreae scrie in 1575 : Daca, poate, ne diferentiem in unele obiceiuri din
cauza marilor distante geografice care ne separa, cu toate acestea, speram ca nu am innovat in nici
un mof principalele articole despre mantuire. In ceea ce ne priveste, amandoi am imbratisat si pastrat
credinta care ne-a fost data de Sfintii Apostoli si Profeti, purtatorii de Dumnezeu parinti si patriarhi si
cele sapte sinoade care au fost construite pe Scripturile dumnezeiesti. In 16 noiembrie 1575, Ieremia
II a scris Germanilor indicandu-le ca pregatea un raspuns bine gandit la simbolul lor de credinta, dar ia informat ca baza pentru raspunsul sau va fi cum au fost interpretate Scripturile de catre Sinoade si
Parinti. In cele din urma, raspunsul asteptat sosi in Tubingen pe data de 18 iunie 1576. In scrisoarea de
deschidere, Ieremia ii sfatuieste pe preainteleptii germani si fiii sai spirituali sa evite inovatiile si sa
accepte adevarul ; extinde invitatia de a se uni cu Biserica lui Hristos astfel incat va fi bucurie in cer si
pe pamant pentru unirea celor doua biserici. Acest raspuns este considerat a fi ultimul exemplu de
teologie bizantina fara nici un fel de influenta vestica. Documentul nu era unul original, ci, mai de
graba o compilatie din surse traditionale cu citari din Nicolae Cabasila, Simeon al Tesalonicului, Iosif
Bryennios, Sfantul Vasile cel Mare si Ioan Chrisostom. Orice noutate era evitata cu strictete. Nu era
atat o analiza a confesiunii cat o expunere paralela a doctrinei ortodoxe. Reformatii erau deja foarte
sensibili la acuza de a fi inovatori mai degraba decat traditionalisti aceasta majoritar din cauza R-C.
Daca au fost incantati de prima scrisoare, in acest caz nu mai poate fi vorba de asa ceva. Viitorul era
deja intunecat, Biserica antica trecand in ochii lor de partea Romei in ceea ce privea respingerea
21

credintei lutherane ca fiind o inovatie. Singurul lor recurs a fost acela de a incerca sa ii convinga pe
ortodocsi de opus, ceea ce a si devenit baza corespondentei ulterioare. Agenda bilaterala s-a redus la
sase subiecte : filioque, liberul arbitru, justificarea prin credinta si fapte bune, taine, invocarea sfintilor
si viata monastica. In raspunsul din iunie 1581, patriarhul se ocupa de clauza filioque dar se pare ca
incepe sa se resemneze cu privire la faptul ca lutheranii vor fi micati in vre-un fel in aceasta problema :
Reiteram problemele din nou, desi am fost foarte bine informati de catre scrisorile voastre ca nu veti fi
niciodata capabili sa fiti de acord cu noi sau mai de graba, am spune, cu adevarul. Cordialitatea nu
dispare dar ruperea dialogului devine evidenta. In acest raspuns, Ieremia ii acuza pe lutherani ca sunt
iudaizanti din cauza refuzului cultului icoanelor si preferinta pentru textul masoretic mai de graba
decat pentru Septuaginta. In cele din urma, la finalul acestui raspuns, Ieremia simte nevoia sa raspunda
conform consensului gandirii patristice dar realizeaza ca lutheranii nu vor considera in mod real
aceasta sursa ca una cu autoritate, o sursa care ar putea sa le dovedeasca doctrinele inovatoare. El
scrie : Asadar, solicitam ca de acum inainte sa nu ne mai cauzati mai multa durere nici sa nu ne mai
scrieti pe acelasi subiect daca doriti sa tratati pe acesti luminatori si teologi ai Bisericii in maniera
asemanatoare. Ii onorati in cuvinte dar ii respingeti in fapte caci incercati sa demonstrati armele
noastre care sunt discursurile lor sfinte si inspirate ca necorespunzatoare. Si cu aceste documente noi
venim ca sa va contrazicem. Asadar, va rugam sa ne scapati de aceste griji. Prin urmare, mergand pe
drumurile voastre, nu ne mai scrieti privitor la dogme, dar daca scrieti, faceti-o numai de dragul
prieteniei. Cu bine. In raspunsul lutheran a fost exprimata suferitna mutuala si confuzia. In continuare
i se adreseaza cu titlul de Sfintenia Voastra si Preasfinte Doamne si includ pentru prima oara in salut
pe secretarii patriarhali. In scrisoare includ scurte clarificari cu privire la pozitiile lor asupra liberului
arbitru, taine, sfinti, spovedanie, viata monastica, si resping acuzele de erezie, schisma si iudaism. Cu
toate acestea, concluzia lor a fost prietenoasa : Chiar daca ne rugati sa nu mai deranjam cu astfel de
treburi (desi am discutat cu dumneavoastra cu multa dragoste si respectul cuvenit) speram ca
aspectele care au fost scrise, in timp sa fie reexaminate si reconsiderate mai precis si mai bine
Asadar, stand impreuna cu Sfintenia Voastra, Patriarh si Prea Cuvioase Doamne, oferim
Dumnezeului tuturor prietenia noastra sincera pe care am aratat-o dumneavoastra si pe care o vom
pastra in continuare.

Primele marturisiri de credinta ortodoxe.

In sec. XVII tiparele precedente vor oferi liniile mari pentru marturisirile de credinta. In general nu a
existat in cadrul bisericii ortodoxe practica de a rezuma, de a restrange dogmele intr-un mic tratat, insa
contactele cu protestantismul au determinat biserica ortodoxa s reactioneze. Din cauza faptului c nu
era acomodat cu acest tipar, multe marturisiri pot s apara ca fiind ne-ortodoxe. Centrul: Patriarhul
Mitrofan Kritopoulos al Alexandriei, Petru Movila, Spatarul Nicolae Milescu, Patriarhul Dositei
22

II Notaras al Ierusalimului (toti au avut legaturi cu spatiul romanesc). Decalajul dintre momentul in
care aceste marturisiri sunt redactate si finalizate si momentul in care au fost tiparite reflecta in cele
mai mutle situatii, interesul sau dezinteresul celor carora erau adresate. Ele reflecta o zbatere si o
necesitate in epoca. De cele mai multe ori, ele nu se restrang doar la o eparhie sau la o persoana anume
ci se adreaseaza intregii lumi. Sunt trei modele de marturisiri tiparite cu intarziere si un model care
atunci cand era necesara intr-o dezbatere intre calvini si romano-catolici s-a publicat instant. Fiecare
dintre cele patru personaje mentionate anterior sunt extrem de pitoresti.
Patriarhul Alexandriei Mitrofan Kritopoulos2 (1636-39) a avut o relatie foarte buna cu patriarhul Kiril
Lukaris (1612-1638 cu pauze), care era foarte deschis catre confesiunile europene si care si-a dorit sa
creeze un uncenic care sa cunoasca mai mult decat el si sa faca mai mult decat ceea ce putea el
deoarece a alternat pentru mai mult de 40 de ani scaune patriarhale si nu si-a permis sa peregrineze.
Timpul era atat de comprimat incat atunci cand l-a descoperit pe Mitrofan ca fiind capabil sa descurce,
imediat l-a trimis peste granitele ortodoxe si l-a destinat unei cariere extraordinare. Mitrofan a inceput
cu Marea Britanie, relatiile cu regina si arhiepiscopul de Canterbury erau destul de stranse pentru o
bursa de studii. A stat la Oxford 5 ani, in Scotia 1 an, 3 ani Germania, Elvetia (Berna, Geneva) si
Venetia 2 ani. Acest om a fost extrem de bine intit, s-a dus sa cunoasca lutheranismul, calvniismul si
anglicanismul, alegandu-si sursele perfecte de informare pentru a intelege cum gandesc si ce i-a
determinat. El fiind o fire cu totul inteligenta, a facut in asa fel incat si-a adunat toate informatiile prin
discutii teologice si morale dar nu a ramas la acest stadiu ci de fiecare data intalnirile lui s-au soldat si
cu cererea si constituirea unei biblioteci fantastice, reusind sa obtina carti care descriau fie problemele
legate de reforma fie de perioada post-reforma incat la sfarsit, dupa ce se intoarce in Alexandria
(1628), putem spune ca avea cea mai buna biblioteca pe problemele noi ale Europei. Atunci cand un
ortodox se duce si se confrunta cu reprezentati ai lumii exteriaore si este gazduit de acestia, tendinta
este aceea de a intelege pana la un anumit punct, felul in care se produce judecata teologica a
persoanei pe care o ai in fata si depinde de la persoana la persoana pana unde se poate intinde
prietenia. Mitrofan a avut acest discernamant ortodox, fiind foarte bine conturat dpv al credintei ns
toate discutiile si raspunsurile pe care trebuia sa le ofere celorlalti- nu doar el absorbea invataturile ci
era i surs de informatie la randul sau- trebuia sa le produc ape loc fara a se putea folosi de o
bibliotec. La momentul in care a simit c are rgazul s atearn n scris raspunsurile pentru cele mai
importante intrebari cu care s-a tot confruntat in aceasta perioada (1617-1628) de pelerinaj redacteaza
in 1625 pe cand era in Germania, la rugamintea unui profesor din Hermstadt/Hermannstadt (?) care in
urma unor discutii i-a deschis aceasta optiune de a asterne in scris o marturisire de credinta ortodoxa.
El nu se putea adresa unei marturisiri de credinta anterioara deoarece nu exista un antecedent astfel ca
isi construieste un plan exclusiv legat de intrebarile generice si punctele de diferenta observate in
acesti ani. Marturisirea sa nu este exact sistematica, nu are o linie logica de la creatie la eshatologie ci
sare de la una la alta si adauga un capitol la final care se dovedeste a fi centrul actiunii sale- situatia
2

Se naste in 1589 in Boreea/Veria, Macedonia. Se calugareste in Mt. Athos si in 1617 sub conducerea lui Chiril Lukaris
incepe sa studieze protestantismul. In 1632, la intoarcerea in Egipt este hirotonit episcop iar anul urmator este ales
patriarh al Alexandriei. A participat in 1638 la sinodul care l-a condamnat pe mentorul sau. Preda greaca in Viena intre
1627-1630 si moare in Valahia in 1639.

23

tragica a Bisericii Ortodoxe in imperiul otoman. Cum era de asteptat, contextul in care scrie, fara
adresabilitatea unei biblioteci si prin prietenia cu oamenii cu care discuta si care ii sustineau financiar
aceste deplasari, l-au facut sa fie putin mai maleabil, mai deschis fata de intelegerea cel putin in
privinta Sfintelor Taine pe care o au indeobte protestantii fcnd o distincie ntre taine
importante/principale- Botez, Euharistie, Pocainta si Taine secundare, problema aceasta a tainelor este
generic pentru toti autorii, chiar daca ei nu au prezentat-o impartita in taine secunare si principale.
Exista aceeasi greseala sub alte forme pe care o putem observa de la 1625 pana la 1782. Poate lui
Kritopulos putem sa ii oferim mai multe circumstante atenuante deoarece nici nu putea gasi o carte
ortodoxa prin care el se putea corecta, probabil nici accesul la lucrari ale parintilor nu ii era garantat.
De la rugamintea profesorului lui neam si pana la scrierea si tiparirea lucrarii exista o perioada de
timp destul de mare 1625- predat, 1661- tiparit, deoarece cei carora le era adresata marturisirea
asteptau cu totul altceva, ei asteptau sa le fie intarite propriile marturisiri de credin, s vin acest
autoritate i sa intareasca o conceptie protestant. O dat ce rspunsul este totalmente diferit si chiar
dpv al unui protestant se apropoiu de cele romano-catolice, momentul tiparirii trebuia amanat astfel ca
au lasat deoparte prietenia. Deja in anul 1661 lucrarea nu mai avea acelasi impact, nu mai era att de
necesar deoarece existau alte canale prin care informatia despre invatatura ortodoxa putea fi
transmisa n lumea occidental.
Petru Movil (Ucriana si Polonia) [catolicism , ortodoxie si mici influente calvinism, dar mai grav este
faptul c deja se dezbatuse in lumea ortodox si in lumea confesiunilor occidentale problema Kiril
Lukaris] ( 1629, 1633). In1640 scrie la Kiev marturisirea in latina, probabil ca pentru ca a fost scrisa in
latina si ca a fost dezbatutta local se poate discuta problema adresabilitatii la momenttul inital. Este
posibil ca ea sa fi fost adresata crestinilor ortodoci de sub jurisdictia Kievului nsa de la acest moment
lucrurile vor lua o alta turnur; ntre1642-43 sunt momentele in care se discuta marturisirea lui. Este o
diferenta notabil intre 1625- Mitrofan si ceea ce a gandit Movil in 1640 la Kiev, este un autor care
scrie la el acasa, are timp sa caute nu intre cartile ortodoxe- un tipar in care sa isi verse nvtura de
credinta ortodoxa. Tiparul l gaseste in catehismele de tip latin ale lui Petru Canisius care si ele erau la
inceput de drum. Lucrarile Sfintilor Parinti nu au fost scrise in chip sistematic, sunt proiectate sa
rezolve o singura problema si nu puteau oferi raspunsurile necesare cerinelor timpului; goana dupa
eficacitate era alta, nu mai era timp sa citesti 500 de pagini despre dumnezeirea Sfantului Duh. Asadar,
intial, se pare ca marturisirea avea un caracter local abia dupa aceea el sau autoritatea sinodala de la
Kiev gandeste ca poate exista o marj mai importanta si interesanta in aceasta chestiune. In ceea ce
priveste identificarea unui catehism catolic in care sa fie pusa invatatura de credinta ortodoxa nu este
gresita in sine, cu toate acestea era dificila ca si in cazul lui Mitrofan ruperea de la model la produsul
final ortodox pentru c inevitabil se fceau nite jonciuni. A scris in latina, s-a orientat dupa un
catehism latin, a fost greu s se fereasc de o terminologie latin care s fie adoptat cu uurin de
lumea greac. Neregulile gsite n mrturisirea sa plesc n comparatie cu lucrurile clarificate si cu
impactul ei. Pe de alt parte, aceasta trdeaza micile nereguli cu privire la purgatoriu si prefacerea
euharistic. Sinodul local din Kiev era format din oameni cu o bun pregatire teologic ce au fost
capabili s gseasc chestiunile exprimate greit de Movil. In afara acestor probleme i-a fost realizat
potenialul i a fost trimis la Copol unde au hotarat s se ntalneasca pe un teren neutru, la Iai unde s24

a facut traducerea n limba greac, o trecere esentiala pentru acceptarea marturisirii in spatiul ortodox.
Aici a cptat dimensiune universala, au fost indreptate cele doua puncte care sunt oarecum
insignifiante in tot ansamblul gndiri si in 1643 Partenie I pune semnatura pe aceast martursire de
credinta care astfel devine oficial. Este pentru prima oara cnd n spatiul ortodox avem tiparul de
ntrebare i rspuns fapt care ne demonstreaz c tiparul lui Petru Canusius poate fi folosit foarte bine
si in spatiul ortodox. A doua chestiune este importanta sinodului din 1642 pentru ntreaga ortodoxie.
Documntele istorice nu ar conduce spre acceptarea formulei de sinod de deoarece un sinod este o
reuniune a mai multor episcopi iar la Iai s-au regasit doar ucrainieni, greci si moldoveni i Meletios,
Porfirie al Niceeii- singurul care se apropia de statura episcopal (Sofronie Pociaci, 3 profesori
ucrainieni). Deja in 1643, ortodoxia are o marturisire buna, functionala dar problema intervine n
mometul publicrii (1666/7 Amsterdam). Se dovedeste nca o data c o publicarea unei carti nu aduce
beneficii celui care detine tiparnia duce la ntarzierea publicarii. Primii care s-au deschis au fost
protestanii din Amsterdam.
Contextul lui Milescu este iarasi extraordinar. Marturisirea sa se numete : Steaua orientului
stralucind occidentului punctand cumva importanta orientului in contextul unor dezbateri
interesante. Incepand cu 1659, in special in Frana unde se bteau deja calvinii (hughenoii) si catolicii
si unde dezbtut problema Euharistiei (daca ne impartasim cu hristos in mod real sau este o
comemorare a momentului Cinei celei de Taina). In acest context al dezbaterii prin scrisori ntre doi
titani ai teologiei occidentale la acel moment (Pierre Nicole-catolic, Jean Claude-calvin) se redacteaza
volume ntregi, se argumenteaz punctul latin i vine imediat raspunsul calvin. Pe fondul acestei
dezbateri care deja a ajunsese la apogeu fiecare cuta s i susin punctul de vedere prin aliai
externi. n acest amalgam cade Nicolae Milescu care chiar era a fost laic, nu a fost total neinstruit n
cele ale credinei ci a fost extrem de bine conturat educational, a studiat la Copol, a fost coleg cu
Dositei al Ierusalimului, apoi a fost sub Grigorie Ghika si Gheorghe Stefan, cancelar si cum
schimbarile de conducatori erau att de dese a plecat in pribegie cu Gheorghe tefan. A fost trimis la
regele Suediei, n Stockholm unde trebuia s intre n discuie cu regele pentru a-l sustine la momentul
oportun pe Gheorghe n faa naltei Pori, nainte a intat n discutie cu ambasatorul francez, apropiat al
lui Nicole, care imediat s-a gandit ca il poate ajuta in dezbaterea cu calvinii. Ambasadorul Simone
Arnaud face o prezentare despre Milescu lui Nicole : acesta a fost trimis aici de cateva luni pentru
interesele lui Gheorghe tefan, a fost secretar de stat si acesta i-a dat o scrisoare pe care mi-a predato mie, am fost surprins s gasesc un om instruit att de bine n tactica militara, tie limbi, tie
diferentele dintre confesiuni, om de lume, el lucreaza la un raspuns i este in general de acord cu noi
i nu se deosebste dect asupra purcederii Duhului, vine mereu la Liturghie si cu exceptia Crezului nu
exista un mai bun catolic. Aadar era un om care isi pastra identitatea confesionala, foarte bine pregatit
si care lsase o foarte bun impresie ncat pe fondul foarte dur al dezbaterilor euharistice a fost
considerat ca fiind persoana ideal pentru a da un raspuns. Din pacate, ca i predecesorii lui ajunge s
fac o prezentare greita. Pe de alta parte i el este un personaj care scrie la comand, rapid, fr a avea
nici o informatie la ndemana. El scrie practic din ceea ce acumulase pana atunci ca laic i se pronun
intr-o chestiune extrem de complicata. Aadar. In contextul su, lucrurile nu erau asa de usoare, nu a
facut multe greseli, avnd o eraore prin care considera c Hirotonia i Mirungerea trebuiesc svrite
25

doar de catre episcop si are celebra greseala prin care spune c momentul Prefacerii Euharistice are loc
la rostirea cuvintelor de instituire. Din alte puncte de vedere, lucrarea sa nu este chiar o marturisire de
credinta in sensul larg ns capat caracterul acesta deoarece nu se rezum doar la ce i s-a cerut, ci va
vorbi despre toate tainele, abordnd chestiuni cum ar fi rigoarea postului sau monahismul nsa nu are
un caracter sistematic n care s nlnuie ideile de la creatie pana la eshatologie. In lucrarea este
terminat iar in 1667 iar in 1669 este publicata, astfel este susinut principiul exprimat anterior.
Ultima marturisire este in relatie directa cu marturisirea lui Lukaris. Pentru c lucrurile inca nu
fusesera clarificate, bine stabilite cu privire la nocivitatea marturisirii lui, Dositei II un nfierbntat
aparator al lui Lukaris a simit nevoia s exprime lucrurile in aceeasi maniera insa in cuvinte ortodxe
n 1672. A urmat aceeasi structur a marturisirii lui Lukaris- 18 capitpe si 4 intrebari si raspunsuri. n
18 capitole el inlocuieste toate paragrafele in care erau influene calvine dar nu pune in circulatie
marturisirea sub numele lui Lukaris ci contrabalansarea vine din faptul c-i asum cele scrise i
ncearc s dea mrturisirii o recunoatere sinodala. El se foloseste de un prilej al resfintirii bisericii
din Betleem (1672), propunand sa dezbata lucrarea i s vad cum poate fi publicat. La randul sau,
patriarh fiind i cu o biblioteca la dispozitie, scriind ntr-un timp destul de scurt are greeli care pot fi
observate ca fiind o combinatie ciudata intre catolicism si protestantism. In celelalte parti, mergand
spre greseala lui Molvila, cu privire la momentului prefacerii putem spune c a fost influentat de
catolicism, la Dositei lucrurile se combina putin deoarece nu a fost in exclusivitate influenat doar de
latini ci i de protestanti. Cele patru puncte discutabile : in canonul Scripturii introduce Apocrifele,
interzice laicilor citirea Scripturii, foloseste un termen cu privire la Euharistie care inca nu era bine
stabilit (cei doi termeni pentru prefacere in sensul in care ar trebui s se distaneze de transubstantiatio
a fost stabilit la 20 de ani dupa el- matavouli cel pe care il foloseste (un fel de transubstantiato) si
metousiosis) si o invatatura ubred cu privire la locul intermediar dintre rai i iad. Au fost puse in
circulaie puse mai de graba cele 18 capitole si nu cele 4 intrebari in care era mai evidenta greseala lui
Dositei.
Ca un corolar al discutiei, descoperim ca am avut de-a face cu primele sistematizari dupa model
occidental ca rspuns la protestantism si am observat dou mrturisiri redacatate de un laic si un cleric
in Occident si de cealalta parte, doua marturisiri cu sanciune sinodal redacatate in Orient. Niciuna nu
este perfect si aceasta trdeaza zbaterea de a reusi s rezolve cumva sistematizarea necesara. Dupa
1672 lucrurile se stabilizeaza. In urma acestor contacte cu Romano-Catolicii si cele trei ramuri
Protestante, din tot acest contact dur prelungit pe tot parcursul sec XVII, Ortodoxia si-a invatat foarte
bine lectia printr-o rigoare cu privire la orice cuvnt pe care un autor ortodox l spune. De fiecare dat
cnd se exprima de exemplu Sinodul de la Copol, exista o tentaie a pstrarii puritii credinei, att ct
era posibil. Nu se mai incearca niciodata o acomodatre destul de larga ca cea incercata de Kritopoulos,
nici cazuri cum ar fi cel al lui Milescu nu se mai regasesc, lucrurile sunt mult mai clar delimitate si
sunt puse in spatele ierarhiei.
Relatia dintre BO si B R-C.

26

Lucrurile sunt influentate de tot bagajul cu care toate aceste discutii au inceput sa aibe loc. Aceasta
perioada s-ar imparti in sec. 17 - 1965 (clar care se circumscrie unui anumit spectru, sfarsitul
conciliului 2 vatican unde s-au ridicat in chip simbolic anathemele pronuntate in iulie 1054) si 1965
pana in prezent. Acest moment 1965 in ansamblul lui, actiunile pentrua preveniactiunile impotriva
umanitatii, este destul de tardiva incercarea daca o punem in balanta cu incercarile de a crea un front
comun crestin dupa 1918, fiind mai evident pentru societatea europeana sa aibe o voce comuna pentru
a preintampina acest fel de cataclisme, incercare esuata deoarece ulterior a izbucnit al doilea razboi
mondial probabil si din cauza fapului ca BC a promovat o politica destul de exclusivista, izolata. Ei au
realizat ca trebuie sa regandeasca raporturile cu noi pentru ca din sec 11 -20 erau multe lucruri de
reviziuit atat din perspectiv alor cat si din perspectiva noatra macar ca atitudine daca nu ca si teologie,
s-au intamplat atat de multe evenimete care au distrus acesti doi mri poli incat era nevoie de
oreviziuire serioadsa a raporturilor. Dincolo de incercarile esuate de unore si de absenta papalitatii,
dincolo de presiunea politica exercitata pe langa inalta poarta, ca substantial pentru epoca noastra este
de adaugat politica uniatista, extrem de agresiva si care are consecine si in situatia noastra in Romania.
Acest lucru efectiv a dat o linie si a dat o turnira explosiva pentru relatiile dintre noi si daca pana
atunci nu ne intelgeam foarte bine, dincolo de multe lucruri pe care le puteam marturisi in comun mai
ales dupa sec 16 cand au aparut bisericile reformei, tipul acesta de abordare ne-a diferentiat foarte mult
ei luptand impotriva noastra dpv confesional incat nu se putea trece foarte usor peste acest tip de
abordare. Peste tot ceea ce s-a acumulat insec 17 vine aceasta politica extrem de agresiva a
congregatiei de propaganda a fidei si a iezuitilor, exista un moment care pare-se ca ne-am intoarce
undeva in sec 11 si am fi in fata unei atitudini foarte pasnice din partea unui pointif roman- Pius 9
(1848). Daca la ferrara florenta era trecut intre cele patru puncte ca punct esential peste care nu se
poate trece fara ca acest lucru sa aive incarcatura dogmatica, se poate vedea importanta lui dupa
afirmatia sa :io sono la chiesa. In scrisoarea ad orientalis in care ne spune ca ei sunt in oaza si noi
suntem chemati din afara acestui staul, ca suntem putin pe dinafara, ca nu am ajuns unde trebuia. Si
Adrian 4 (1154) a avut o atitudine asemanatoarea. Atunci vasile de ohrida raspunse diplomatic, fara a
deranja dar totusi sustinandu-si punctual de vedere, de partea aceasta avand toate antecedente ale
relatiilor dintre ele doua parti, foarte rapid eci patru patriarhi sustin la unison si cu mare vivacitate si
duritate punctul de vedere ortodox, exclusivism imbratisat de noi, nu mai suntem in situatia de a
raspunde diplomatic avand in vedere ca ne gaseam in plin razboi deoarece ei practic furau comunitati.
Ei niciodata de la ferrara florenta nu s-au mai adresat orientului cu gandul deschis de a discuta teologie
poate nici inianinte de 1438-9 nu a existat dorinta dezbaterii argumentelor, insa partial putem spune ca
asa ceva a fost la ferrara florenta. Dupa acest moment, la conc 1 vaticam, infailibilitatea strica si
adauga si mai mult ceea ce a fost la ferrara florenta, practic dogmatizeaza una dintre problemele care
nu erau usor de surmontat. DIn moment ce romatul dupa iul 1870 incepe sa capete valoare dogmatica,
toate legaturile se taie, avem o structura monolit,centrala si dincolo o structura sinodala, ideatic
lucrurile stau diferit unele de altele, aruncarea infailibilitatii pe umerii unui singur om pare a fi iarasi o
greseala si o solutie dubioasa adoptata de episcopii bisericii romano-catolice, o solutie greu de explicat
dar pontificatul lung ar fi una din cauze, el adoptand o politica centralista si dura, una dintre clauzele
alegerii unui episcop era ca acesta sa se prezente la roma dupa inscaunare si in 70 dupa 24 de ani de
27

pontificat o fi avut deja cunostinte extinse. Chiar in interiorul catolicismului a produs o dezbinare,
mica, ea ne fiind un nebun pe tabla de sah a confesiunilor dar aceasta denota ca nu a fost o hitarara
acceptata unanim, au fost voci incat a fost necesar un conciliu 2, unde ioan 23 a vrut sa discute
problema despre sinod si papalitate cu gandul de a discuta mai ales problema infailibilitatii, de a
oreaseza sub spectrul acesta al deciziei unui intreg sinod insa a murit iar cu paul 6 lucrurile s-au
rasturnat si am ajuns la io intarire agresiva a hotararii conc 1 vatican. Partea buna e ca niciunul dintre
papi nu a abuzat de aceasta capacitate numai pius 12 a promulgat o invatatura de credinta noua dar
care nu era atat de noua- ridicarea cu trupul la cer (1950) a maicii domnului care nu a avut o certificare
sinodala adar fiscutia mariologica s-a purtat in sec 19-20 cand s-a promulgat lipsa pacatului
stramosesc si nepatimirea. Din pacate proeiectia acestie biserici a indeapartat-o dogmatic pe de-o parte
si pe de alta ca actiune de duhul nostru, de ceea ce netrebuia noua. Pentru agresivitatea cu care s-a
lucrat in sec 19-20 din partea vaticanului (Care a aparut ca stat aproape concomitent cu promulgarea
infailibilitatii) a adoptat cu noului concept european de la revolutoa franceza o poltiica a concordatelor
in baza ruperii relatiilor dintre stat si biserica a recunoasterii comunitatilor sale de catre anumite state,
oferirea unor beneficii samd. De exemplu in perioad ainterbelica la noi a inceupt sas e discute un
concordat cu vaticanu si statul roman (catolici si greco-catolici din 20 mil de loc-max 2 mil erau
catolici) de la bugtul de stat bor primea cu 17 mil de credinciosi primea biserica ortodoxa si catolici
primeau la fel. AAtunci cand reprezentattivitatea este diferita, cand este a unui stat strain cu care
trebuie sa ai bine relatii, lucrurile stau in asa fel. Lucrurile sunt explicabile in contextul situatiie
politice a romaniei interbelice, partidele care s-au succedat (liberali si taranisti) reprezentau
confesional pe greco si romano-catolici si asa s-a putut derula o actiune cu totul surprinzatoare.
Aceasta inseamna sa ai un intreg aparat care sa pregateasca un asstfel de document care nu a stat mult
in picioare deoarece in 48 lucrurile au luat o alta turnura. Deci lucrurile in sec 20 erau azute altfel,
oarecum mai ecumenic si s-au apropiat spre noi, desi conc 2 vatican ne diferentiaza si mai mult iar la
final se ia hotararea ridicarii anathemelor. A fost o decizie doar de fatada tocmai pentru faptul ca din
65 pana in 80 nu s-a intamplat aproape nimic, venind ioan paul 2 care a dorit sa deschida un dialog
teologic oficial bilateral. Punand in paralel dialogul teologic dintre bo si bisericile reformate, calvine si
anglicane, dialogul incepuse in 78,77,84 cu reformatii dar dialogul a inceput prea tarziu avand in
vedere cat de mult ne pretiuam, prima obtiune de dialog trebuind sa fie cu ei. Este cel mai serios dialog
teologic pe care il avem noi, nu pentru ca vom avea ocazia sa ne intelegem, aproape sigur nu va avea
loc intelegere, dar este serios pentru ca ei ne-au obligat sa fim destul de seriosi, in alte dialoguri
tratam lucrurile mai rapid aici seriozitatea data de modul organizarii comisiei catolice a facut ca si
comisia ortodoxa sa fie serioasa, fiecare biserica sa fie prezenta cu un ierarh sinodal iar al doilea un
cleric sau laic, profesor de teologie. Toate bisericile au incercat sa trimita astfel oameni foarte vaoloris
insa, intr-o prima faza, din nefericire asa cum s-a intamplat in dialogurile teolgice cele mai multe
bilaterale, s-a adoptat metoda pozitiva de abordare de a creiona ceea ce avem in comun in detrimentul
unei metode negative-ferrara florenta, avem patru puncte problematice care trebuiesc discutate dar
lucrurile nu mai pot fi prezentate astfel, intrega societate tindea spre o colaizare, spre o voce comuna a
crestinismului si asa incepand cu 1980 din 2 in 2 ani sa se discute despre creatie, taine, dumnezeu in
treime, chestiuni care nu ne diferentiau ingenere foarte mult daca nu chiar coincideau . Un declic
28

major in aceast chestiune a stat in momentul de finele anilor 80,89,90 cand in fostele tari comuniste s-a
spart blocada siacolo unde au existat biserici greco catolice au fost sustinute de biserica catolica si
toate bisericile respective in speta cea romana si ucraineana au facut un scandal imens, deoarece
lucrurile au degeneral in cazul bisericilor greco-catolice cerand nu doar sa fie reactivate ci au inceput
cu atacuri din ce in ce mai evdidente la biserica ortodoxa si cereri de restituire a bisericilor parohaiel
deci lucrurile au revenit la nivelul sec 17 deoarece am obsercat ca ei sustin o eccleziologie hibrida
incorecta, o politica agresiva,Pe parcurusul anilor 90 nu a fost gasita o solutie si lucrurile au tot stagnat
pana la finele pontificatului lui ioan paul 2 care nu a vizitat tari ortodoxe nu dezinteresat, una din
conditiile pentru veni a fost ca sa nu mearga in Transilvania. Cert este ca pe cat de implicata a fost in
prima faza, ioan paul 2 care in anii 80 a pornit acest dialog, in a doua parte a pontificatului, dialogul a
succombat fara nici o explicatie, noi ceream explicatii de ce au adoptat aceasta pozitie ei sustineau ca
bisericile au fost distruse in perioda anterioara, deci nu s-a ajuns la un acord dar sub benedict 16
(2006) lucrurile s-au revitalizat, el a adoptat metoda negativa proclamand invatatura eccleziologica a
bisericii r-c in timpul sau, prin care afirma ca biserica adevarata este biserica romana iar bisericii
ortodoxe i se poate aplica titulatura de biserica intr-o exprimare datorita istoriei iar restul sunt
comunitati religioase, in afara discutieii, si noi suntem in afara bisericii adevarate dar ne putem
intoarce. Din primul an de pontificat a renuntat la un titlu foarte vechi in titluatura patriarhul
occidentului luat atunci cand in sec 7 a fost luat de noi. Acest titlu ii limita pretentia scaunului roman
de a avea jurisdictie maxima asupra bisericii. El efectiv a dat dispozitie asumata si de partea
ortodoxa- ca sa discutam lucrurile serioase- autoritatea in biserica, primatul papal, a facut o despartire
intre1 si al doilea mileniu deoarece primatul in primul milenu ar trebui sa constituie o voce comuna
dar de la metoldologia initiala de a se desparti aceste chestiuni a venit pozitia moscovei care a dorit sa
discute aspectul in corpore pentur ca neezistand biserica ortodoxa rusa nu aveau cum sa manifeste ceea
ce clameaza. Din acest nou suflu negativ care insa ne clarifica anumite puncte,ce putem face in comun,
ce nu trebuie sa facem in comun, partea proasta este ca din partea noastra nu s-a discutat despre
validitatea tainelor si succesiunea apostolica, insa lucrurile puteau fi aranjate asupra acestor aspecte,
daca stabilesti ca exista succesiune apostolica este un aspect serios dar aceasta succesiune ca termen
tehnic are o componenta vizibila si nu putem nega episcopilor romei ca nu se succed neintrerupt dar
aceasta succesiune st ape o marturisire si cand aceasta nu mai e conforma cu adevarul intervine o
problema, atunci am putea acorda aceasta succesiune poate fi data si bisericii luterane scandinave.
Probabil inconstient, ei nu au putut sa depaseacsa problema autoritatii si primatului nu s-a putut
rezolva intalnindu-se din 2006(belgrad Ravenna, Pafos, Roma, Venetia, Serbia, Cipru) pana in
prezent, extinzand numarul de zile, formuland documente etc. Problema care a survenit a fost ca din
pacate, partea ortodoxa nu piate veni cu o marturisire care poate fi acceptata de toti cei 30 de membri,
existand divergenta intre punctele rusesti si grecesti. Toate incercarile succesive de abordare au aratat
ca nu exista coeziune la nivel ortodox in aceasta prima problema dovedindu-se in doi ani ca nu avem
capacitatea sa raspundem cu o singura voce, cand se sublinia primatul patriarhului de copol rusii de
exemplu ridicau vocea. Ca vot, Rusia include multe biserici satelit, votand fara a judeca lucrurile. Nici
partriarhia ecumenical nu este foarte departe, ea a incercat sa iis impuna oameni proprii in zine care
apartinusera de juridsictia moscovei ca sa contrabananseze lucrurile cum ar fi Estonia unde exista 3
29

jurisdictii ortodoxe paralele pentru 5000 de credinciosi- cea care tinea de moscova anterior, una
infiintata de patriarhia ecumenica si altii estonieni. Lucrurile descopera problem la nivel intern pe care
nu le-am dezvoltat pe parcursul secolului 20. La una dintre intalniri (Ravenna 2007) si vazand fatptul
ca nu se poate ajunge la o concluzie, exstonienii au trebuit sa fie dati afara, ioan izizoulas i-a cerut lui
walter casper sa incerce o mediere intre cele doua tabere deci suntem in aceeasi situatie, fara o baza
dogmatica, ca la sinodul 3 ecumenic. Bataia mare este intre argumentul istoric (copolul) si argumentul
numeric ce da castig de cauza rusilor.
Dialogul inter-ortodox
Generic vorbind avem un primus inter pares la Copol. Lucruriel au functionat cum trebuie pana in sec
15 cand el era secondat de autoritatea imparatului dar dupa, vocile din spatiul ortodox au inceput chiar
sa se dinstanteze de patriarhie nu intr-un sens impropriu neaparat dar de exemplu cand se intampla sa
aibe o eroare in activitatea lui ei raspundeau dar incepand cu sec 19 si din cauza schimbarilor poltitice
(inceputul declinului imp otoman care tinuse oarecul cel putin prin csuzeranitate celor mai mari parti
ale spatiului ortodox) lucrurile au inceput sa explideze in ceea ce priveste acordarea autonomiei si
autocefaliei bisericilor locale. Vedem cat de lunga a fost procedura inceputa in 1861 prin care se
proclama autonomia bisericii recunoscuta insa de Patriarhia Ecumenica in 1885, 24 de ani aflandu-ne
intr-o oarecare ilegitimitate. Este destul de complicat sa patrundem tainele acestei atitudini destul de
reci mai ales ca din sec XIX nu mai eram principalii donatori deci nu se pierdea o jurisdictie care sa
aibe in spate o suma de bani ci incepea sa se sparga un monopol construit in perioada otomana. Cazul
BOR este inca usor in sensul inc are putem da ca exemplu speta bulgara care a fost in schisma cu
atoritatea pentru 70 de ani. In 1870 inaintea obtinerii independentei, tocmai pentru ca totul era in
declin in zona otomana, s-a obtinut din partea autoritatii turce dreptul ca in zonele inc are existau mai
mult de 2 treimi de crestini ortodocsi sa fie ales un episcop bulgar, lucru care nu a deranjat autoritaea
oisamiaca ci patriarhia. de aici s-a pornit o schisma destul de dura care a durat pan adupa al doilea
razboi mondial in toat a aceasta perioada BOB a fost sustinuta de celelalte biserici din zona care au tot
trimis ajutoare adica hirotonii cu prezenta unor episcopi romani sau sarbi, sfantul si marele mir era
transmis cand din Serbia cand din Romania. Aceste cazuri subliniaza cat de grea si cat de dificila a fost
intelegerea acestei situatii noi de catre Patriarhia Ecumenica ce a incercat sa pastreze lucrurile asa cum
au fost. Biserica rusa s-a distantat inca de la Ferrara-Florenta considerand ca actul semnat inclusiv de
Isidor al Kievului lezeaza invatatura de credinta si au considerat ca trebuiesc rupte legaturile si si-au
proclamat autonomia si autocefalia si la 100 de ani (mijl sec XVI) au fost recunoscuti ca patriarhie,
fiind prima recunoscuta in afara celor 4 scaune istorice. Celelalte patriarhii sunt de data recenta sec
XIX sarbi si sec XX noi si bulgarii. Aceasta dificila acceptare a situatiei reale de catre forul superior in
lumea ortodoxa. Ca institutie au tot icnercat ca lucrurile sa ramana ca in perioada medievala sau
moderna, in nici un caz sa nu vina in zona contemporana. Lucrurile au luat-o pe o panta ciudata. Exista
o perioada exterem de probelmatica pentru toate situatiile pe care le gasim astazi, dupa ww1 pana in
1923 s-au intamplat o serie de lucruri foarte bizare care au descis fornturi de discutii neterminate pan
ain prezent. In timpul unei vacante patriarhale si cu DOrotei de Brusa loctiitor in 1920 avem o evideta
schimbare de optica la nivelul declaratiilor indreptate spre alte biserici crestine. In timpul acesta
30

instabil, dintr-o data patriarhia probabil avand destul de recente si intiparite in memorie oroile de pe
urma razboiului a emis o foarte scurta scrisoare intitulata Catre bisericile lui Hristos de pretutindeni in
care se facea o invitatie generala pentru o unitate, insa unitatea despre care vorbeste PE nu este axata
asa cum ar fi trebuit pe o unitate de invatatura si de cult ci este lasata cumva la voia intamplarii fara
niste termeni tehnici bine stabiliti si fixati. Acest moment marcheaza o schimbare destul de evidenta si
radicala in contrast cu enciclica patriarhilor din 1848 si o alta care vede o aura de comuniune ecleziala
intr-un context destul de vag. Realitatea ne-a demonstrat ca cel putin pentru 1000 de ani, discutiile nu
au condus spre ceva palpabil. Motivul scrierii este un prim semn de intrebare care trebuie ridicat.
Acest lucru nu a ramas la nivelul unui fluturas trimis celorlalte biserici ci a fost intarait de patriarhul
ales, o figura controversata, Meletios IV Metarsalchis care este inmormantat Cairo pentru ca dupa a
fost depus a ajuns patriarh la Alexandria ceea ce este putin dubios ca de pe o functie superioara sa
ajungi intr-una inferioara si pepiatra de mormant este mentioanta apartenta la franc-masonerie. El a
stat pe scaun un an si jumatate insa in aceasta perioada a reusit sa schimbe nu neaparat in bine fata
lumii ortodoxe. El a lucrat in trei directii intre care cosfatuirea din 1923 este cea care i-a adus si
depunerea dar directiile pe care a lucrat sunt cele care au zguduit din temelii vechile principii. pRima a
fost mutarea disaporei grecesti de sub autoritatea arhiep atenei sub autoritatea Patriarhului Ecumenic
in 1922, fiind ariheip al atenei putea sa stie ce inseamna aceasta diaspora si in baza can 28 al sin 4 ec
(451) spunand ca patr aecumenic are autoritate asuopra tuturor crestinilir din spatiile ocupate de
barbari. Pe baza unuicanon care nu prea putea fi aplicat dins ec 5 in 20 a ransferat aceste comunitati
ortodoxe de nationalitate greaca dar argumetnarea a lasat loc ca toate comunitatile indiferent de etnie
sa intre sub jurisdicitia patriarieie. Ei si-au facut umbrelein lume sub care nu au intrat doar comunit
ortodoxe de lumba greaca ci dupa ce se intaresc comunitatile ortodoxe de alte etnii- exodul rusilor de
dupa 1917-18 care s-a stabilit initial in franta si apoi Marea britanie si care a rupt legaturiel cu
moscova au vrut sa intre sub jurisdictia patriarhiei ecumenice. Dupa au aparut si dizidente, sunt unele
com unitati care au plecat neaparat intrand cu autoritatea locala ci au ramas in dependenta de aceste
biserici si asa se creaza prima mare pribllema a diasporei ortodoxe. Patriarhia clameaza dreptul de
autoritate tuturor crestiniloir ortodocsi iar unele comunitati i=nu intra in aceasta ordine. Dupa 1990, in
psatiul ortodox, deschiderile spre tinuturile barbare sau migratia spre aceste tinuturi a devenit
incontrolabila si aceasta problema a devenit una reala. Dnu orice ocmunitate isi poate alege autoritatea
si preotii care nu se mai inteleg din diverse cauze cu proproa lor biserica intotdeauna va avea
alternativa de a intra su balta jurisdicite deoarece PE il va accepta intotdeauna. Dar omul acela care
pleaca de la comunitate ridica o serie de intrebari. Existand aceasta alternativa oferita de PE care nu
sta sa judece de ce alege sa vina la ei ci se bucura cand vine cineva din comunitatile extra-grecesti
efectiv se creeaza animozitate si o lupta incorecta in intereseleproprii ale ortodoxiei in general. Deci
aceasta prima problema a fost creata de patriarhatul lui Meletios. A doua problema tot in 1922 a fost
ridicata problema cnd a participat la o slujba in New York la episcopalieni la o slujba comuna si a
ingenunchiat si a considerat altarul lor ca fiind unul valid. DIn 1922 s-a deschis un camp de discutie
care a facut in asa fel incat in 17 mai multe iiserici ortodoxe mai ales din zona greceasca sa accepte
validitatea hirtoniei anglicane in acest caz ne insriem si noi care in 1935 accepta acest lucru.
Acceptarea ridica anumite probleme, in primul rand nu e important ca s-a acordat validitate pentru o
31

anumita taina care da eficacitate altor taine. Deci prin extensie am considerat ca intreaga biserica este
parte a adevarului si consideram implicit ca are continuitate apostolica. In sine nu e o problema ca s-a
acordat ci ca nu s-a luat in discutie ceea ce intelegem despre succesiunea apostolcia si dece nu ma
aboradat cu biserici mai apropiate doctrinar decat sunt cu anglicanii. Exista alte biserici care ar fi
trebuis sa beneficieze de clementa noastra. Deci problema e ca s-a mers unilateral spre o singura
biserica is ca s-a aocrdat destul de subred validitatea si inclusiv succesiunea apostolica. Asupra acestei
succesiuni exista doua puncte de vedere care se bat cap in cap. Cele doua laturi pot fi definite ca una
formala a succesiunii adica acea continuitate de episcopi din timpurile apostlice pana in perioada
contemporana (succesiunea apostolica istorica). Aceasta ar f i o idee neteologica, aceasta perspectiva
este intarita de cea dogmatica caere tine de tezauurl doctrinar pastrat corect de la inceput pana in
prezent. S-a ajuns la aceasta aprobare a validitatii a hirotoniei accentuandu-se numai partea istorica
fara a se lua in considerare dezbaterile teologice si s-a considerat ca in lumea anglicana exista o
continuitate de la Augustin pana in prezent cu un centru mai mult decat milenar-Canterbury avem
succesiunea apostolica formala. Ceea ce intareste aceasta problema e ideea cu apeluldin 1920 catre
bisericile lui Histos de pretutindeni. Aceasta incercare de a privi lucrurile oarecum lax fara a reintra in
probleme de teolgie si istorie si indreptarea spre o privire mai lejera care sa lase loc unui tip special de
unire bisericeasca. Deci in spatele acestei discutii depsre cum trebuie sa se raporteze ortodoxia la
ceilalti a fost ales unilateral un singur caz, nu s-a abbordat o metodologie corecta care ar gi trebuit sa
inceacpa de la definirea problemei in acceptiune ortodoxa si cui am putea sa o aocrdam. Daca am
urma acesti pasi nici o biserica partenera nu ar fi putut beneficia daca am fi ramas la perspectiva
istorica o putem gasi si la vechii orientali, si R-C, vechii ortodocsi si unii lutherani. Astfel vedem ce
inseamna aceasta mentalitate cu o directe probabil prestabilita dar reflectiile nu se regasesc doar acum
si aici ci se regasesc si in anii 30 fara a fi presati de nimeni, gasindu-ne sa acordam aceasta validitate si
cert este ca e surprinzator cum ne-am introdus in aceasta chestiune. Ultima chestiune urata care s-a
intamplat in 1923 si oentru care a pierdut patriarhatu este prima conferinta inter-ortodoxa convicata la
Copol de el la care nu au participat rusii care intrasera de 5 ani intr-o alta epoca istorica libertatea de
exprimare a bisericii fiind ingradita major acesta esteun motiv serios pentru care nu au putut participa.
Ceea ce s0a intamplat este a treia problema a celor 18 luni de patriarhat este cea a calendarului. El, la
fel de occidentalizat ca si relatia cu anglicanii, a vrut sa preia calendarul care deja in cele mai multe
dintre statele ortodoxe fusese preluat la nivel de stat si deja exista o diferenta intre calendarul bisericii
si al statului. In sine nu este o problema de doctrina desi in ultima vreme s-a cam dogmatizat
cjestiunea ci problema este modul in care s-a fdesfasurat problema pentru ca nici atunci nu s-a ajuns la
consens ci s-a lasat o libertate periculoasa ca aceasta cjestiune sa fie analizata si sa fie acceptata
individual. Este periculoasa deoarece acvand atat de multe colturi af acut ca patru dintre formatiuni sa
nu accepte noul calendar (Moscova, Belgrad, Ierusalim, Athos). Nu putem face analogii intre cele
patru deoarece doua partin lumii slave iar altele sunt evident din partea greca decu nu putem considera
ca acest subiect a fost transat pe baza raszboiului ruso-grec ci esteo libertate si care nu a fost acceptata
pe nbaza pripriei judecati. Probelma ne pune pe noi toti in mod special pe cei care au adoptat
calendarul ne pune intr-o situatie clar gresita deoarece avem trei sferturi dupa noua pascalie si un sfert
dupa pascalia veche, acest hibrid descopera o problema majora. Problema mare este ca nu putem fi
32

consecventi. Exista extremele celor patru formatiuni care au ramas in totalitate cu calendarul vechi si
exista biserica ortodoxa finlandeza care functioneaza sub influenta puternica a problematiicii
occidentale care a optat pentru schimbarea calendarului si in ceea ce priveste pascalia (2011). Este mai
mult decat evident ca cele patru formatiuni nu vor face pasul acesta vre-o data, neexistand posibilitatea
ca sa revina asupra acestei chestiuni dupa ce asa au tinut-o aproape 100 de ani. Nu este o chestiune
care sa tina de corectitudine dogmatica ci in mod clar, cel putin din partea calugaruilor de la Athos dar
si din celelalte formatiuni este o reminiscenta a conflictului cu B R-C desi baza este una de calcul
matematic. Si in abordarea valditatii tainelor anglicane, de fapt, si aceasta chestiune nu era altcegva un
atac indirect la B R-C pentru ca era logic ca noi nu putem acorda succesiune apostolica si validitate
fara sa luam in discutie biserica din care s-au rupt, noi le acordam implicit si R-C aceasta autoritate.
Foarte multi ortodocsi au contestat aceasta hotarare a mai multor patriarhii (Cipru, Ierusami, BUlgaria,
Romania) dar suprinzator alaturi de acestia a stat B R-C care a lovit permanent dand oargumente
ortodoxe in favoarea delimitarii si pastrarii unei eccleziologii. Si cu momentul calendarului se incheie
cumva aceasta periaoda de negura cand dintr-o data s-au deschis trei fronturi : problema diasporei,
dialogul si raportul BO cu celelalte biserici si problema calendarului. De la anii 20 si de la
identificarea acestor trei mari probleme, obligatoriu pe orice agenda a unei consfaturii ortodoxe au
inceput sa apara si alte chestiuni de facturi diferite : accentuari diverse puse pe situatii speciale (au
aparut voci din interiorul mai multor biserici cu privire la actualizarea corpusului canonic), discutii cu
privire la situatia preotilor divortati sau ramasi vaduvi, discutii cu privire la intarirea vietii monahale,
cu privire la post etc. toate aceste prolee s-au pus o agenda constitutia la Copol si incet incepand cu
1923 s-au tot adunat probleme care sa constituie agenda sindoului pan-ortodox. Insa, lucrurile nu au
fost chiar atat de simple pentru ca animonizatile au crescut fiind dublate char de problemele politice
traversate de spatiul ortodox in sec XX. Sunt cateva puncte in aceast secol pentru cresterea sau
descresterea relatiilor care trebuies ctrecute inr evista : dupa 1923, urmatoarea intalnire afost la Man
Vatoped in 1930ca nd s-au discutat aspecte culticefixandu-seo parte dintre problemele mentiinate
anteriior. DEja de aici s-a observat ca avem nevoie pentru ca o hotarare sa fie acceptata in intreg
spatiul ortodox avem nevoie de un maresinod unde sa nu partici pe doar o delegatie ci un numar cat
mai mare de episcopi iar hotararea otdat a luata sa fie acceptata. Ca metodologie lucrurile sunt corecte
insa ideea nu este atat de usor depus in practica. Lucrurile au intrat putin intr-o noua zona in special
dpa 1948 dar pana atunci mai exista un moment important care nu face parte din cadrul unei
conferinte, ci este vorba de un congres. In 1936 a exstat initiativa profesorilor de teologie din facultati
care au spus ca pana sa asteptam de la sinod sa se petreaca lucrurile cum reprezentam cel mai inalt for
de gandire teologica, sa discutam ce probleme intampuna bisrica si teolgia deci in 1936 a avut loc
primul congres de teologie la Athena si au fost cateva impusluri benefice insa inca totul era sterp atata
vreme cat nu au participat episcopii iar discutiile nu au fost preluate la nivel episcopal. Una dintre
marile descoperiri a fost obligativitatea intoarcerii la sursele de baza (Scriptura si Sfintii Parinti), teza
descoperita de umanismul lui Erasmus si reforma protestanta, la noi venind destul de tarziu in sec XX.
Impulsul acesta venind din partea pofesorilor de teologie a influentat pozitiv cercetarea teologica ce ar
fi fost mai mult indreptata inspre stiinta mai mult decat practica. Cert este ca perioada interbelica este
una dintre cele mai prolifice din cadril teologiei ortodoxe romanesti cel putin. Dn 1948 se intra intr-o
33

noua faza, situarea unei noi conferinte la Moscova. Ne dam seama ca tendinta de a se tine acolo era
cumva naturala pentru acea vreme. Punctele discutate vizau intoatrcerea din perspectiva rusilor de
aceasta data a problemelor dina ni 20. Primul punct pe ordinea de zi a fost atitudinea vaticanului fata
de BO or ca data generala perioada comunsita vaticanul nu trebuia sa fie demonizat nu numai ca aveau
o marturisire diferitaci si pentru ca reprezenta occidentul imperialist si capitalist. Daca Meletios IV a
dat o directie anti-catolica, de aceasta data lucrurile se aseaza in directia fireasca insa fara o
argumentare teologice creandu-se din nou un sentiment de adversitate fata de occident fara sa
dezbatem pozitia noastra fata de ei. pornind de la faptul ca s-a desfasurat la moscova si au fost
chemati siau raspuns afirmativ toti patriarhii ortodocsi de la acea vreme impunand respect mai de
graba partidul din spatele bisericii. a doua directie impontata este a dialogului cu celelalte biserici, s-a
acordat vaticanului o pozitie speciala celelalte fiind judecate la gramada iar ultima problema este
rediscutarea acestei validitati acordate hirotoniilor si s-a ajuns la concluzia ca au gresit toti cei care au
acordat-o dar reparatia nu era completa daca nu se lua in discutie problema de la inceput pana la
stabilirea relatiilor pe care le-am putea avea cu toate celelalte biserici. ceea ce a fost la moscova a
reprezentat o demostratie de forta a BOR si a Partidului Comunist rus. Dincolo de argumentatia
teologica, totul a fost o teza care trebuia sa fie pusa in evidenta in acest moment si de fapt de aici
putem spune in mod clar ca incepe o batalie surda intre lumea greaca si lumea ortodoxa rusa.
Raspunsul acesta dur fata de ce s-a intamplat in lumea greaca va conduce la tot felul de reactii si
riposte. Nu s-au rezumat lucrurile doar la revenirea in matca prin actele reunirii ci au fost reluate
deoarece problemele nu au fost rezolvate dar in sine nu isi asuma nimeni emiterea unei rezolvari, cine
are dreptul a o faca, daca ar fi facut-o PE impunerea nu ar fi fost atat de usoarad eci trebuia o autoritate
mai mare care nu putea veni decat din partea unui sinod cu reprezentativitate larga. In anii 61, 63,
64,68 Rhodos si Chambesy (langa Geneva) au fost conferinte pan-ortodoxe inc are s-a uincercat
stabilirea clara si logic a a agendei de lucru care urma sa fie dezbatuta la Sfantul si Marele Sinod
Ortodox. Ce gasjim pe lista celor 10 mari probleme, in genere sunt aceleasi dar :
1. Diaspora ortodoxa. a fost chiar amplificata dupa 90c and lucrurie au devenit incontrolabile
2. Autocefalia
3. Autonomia is felul in care pot fi obtinute si de la cine, cine este autoritatea tutelara care poate
spune ca biserica nu mai tine de o anumita jurisdictie. In principiu este cel care are jurisdictia
de facto intr-un moment de exemplu cum a fsot cazul spargerii fostei URSS, in principiu toti ep
ortodocsi tineau de MOscova, insa lucrurile s-au agravat dupa spargerea blogadei in special
pentru faptul ca unele biserici care au clamat autocefalia nu au primit-o si au facut appel la PE
care a acordat acest drept fara a avea dreptul sa il acorde incepand o noua etapa a razboiului
intre Moscova si Istanbul. PE s-a bazat pe interpretarea canonului 28 prin care au dreptul
asupra crestinilor ortodocsi din spatiile barbare (extermitatea vestica a fostului URSS). EI si-au
permis acest drept si desi ca sunt trecute pe locul 2-3 constituie mari probleme deoarece a lasat
loc unor jurisdictii paralele de exemplu in Moldova, Moscova si-a continuat jurisdictia pe care
o avea inainte.
4. Dipticele. Dipticele sunt cele care stabilesc ordinea nu doar la altar ci pornind de la Patriarhul
Ecuenic si pana la ultimul episcop. Este ordinea istoriei combinata cu puterea actuala. Este o
34

viziune care plaseaza in centru PE si o alta foarte contemporana, in duhul biserici ortodoxe
ruse care clameaza ca are credinciosi cat toate celelate biserici ortodoxe la un loc si propun
rediscutarea aceastei pozitii.
DE aici sunt chestiuni mai usor de rezolvat in interiorul unui astfel de sinod
Postul
Calendarul
Imperdinemte la castaorie
Ortodoxia si miscarea ecumenica
Relatiile cu celelalte bisercii
10. Contributia BO locale la promovarea idealului de pace si indepartearea problemelor
interrasiale.
Deci s-a stabiltia ceasta acgenta si din 72 pana in prezent s-au tinut 4 conferinte pan-ortodoxe presinodale care urmau sa ia in discutie nu agenda in sine ci sa propuna deja sinodulu ca sa se castige
timp doua sau trei posibile explicatii, raspunsuri la aceste probleme si sa se continue cumva pe aceasta
linie. Au existat 3 conferinet pre-sinodale in perioada de dinaitne de 1990 : 76, 82, 86 si apoi dupa o
lunga perioada de inactivitate a fost in 2009. Lucrurile nu stau foarte bine, aceasta periaod ade tacere
din 86 pana in 09 nu tradeaza indifernta ci si ascutirea problemelor. Fatpul ca nu s-au intalnit pana in
09 in fond ascunde de fapt nerezolvarea uneor aspecte pan ain 86 si in 09 cea mai mare problema
asupra carui anu se putea gasi o solutie cu privire la cele doua parti au ajuns ca aceasta problema sa fie
concentrata /centrata pe chestiunea dipticelor care acum este sa spunem punctul de dinaintea
convocarii sindoului aceasta stabilind cine are autoritae sa trimita scrisorile de chemarea, limbajul
liturgic, ordinea on care se pot inscrie ierarhii in jurul patriarhului ecumaenic care cu singuranta ca va
primi autoritatea de primat dar probabil va exista o negociere cu privire la ce va primi si ce va trebuie
sa ofere in schimb rusilor. Momentul convocarii este necunoscut dar voci cu autoritate considera ca se
va intampla in maxim 10 ani, sinod care va trebui sa ofere rezolvarea tuturor problemelor. Avand in
vedere cat de puternica este lupta, politica bisericesca nu vor reusi sa ajunga la un consens. Nu sitm cat
de functiknal va fi un astfe de sino dar sunt constientic a trebuie sa participe intrega lume ortodoxe dar
ar trebui ca fiecare sa cedeze fiecare in dreptul sau. problema e ca fiecare reprezenttant se inscrie intr-o
tabara : alexandria este de partea grecilor, ierusalimul de asemenea, georgienii se inscriu cu rusii,
bulgarii la fel, noi uneori cu rusii uneori cu grecii, etc. SI la acest sfant si mare sinod care ar functiona
de la sine daca vor participa toti ierarhii, dar receptrea a dovedit uneori ca si unele hotarari luate intrun sinod canonic cu participare larga poate fi respuns intr-o perioada de timp. Sindoul de la Hieria
(754) era perfect organizat dar desi initial a fost acceptat a fost repudiat de biserica in ansambului, ei
sinodul din 449 prin hotararea gresita este posibil ca sidupa un astfel de sinod sa avem parte de lucruri
care sa ne ridice semne de intrebare, inforatia ciruculand rapid ei nu mai pot ascunde lucrurile.
Raporturile noastre cu celelalte biserici.
O prima relatie buna pe care noi am fi putut sa o avem cu o alta bisrica este cea cu Biserica Veche
Catolica. Dupa conciliul I Vatican a existat o dizidenta in interiorul lumii care s-a opus ideii de primat
papal si autoritate papala deci in raport cu ei, sunt mai apropiati de noi si prin respingerea primatului ei
35

s-au apropiat foarte mult de punctele noastre de vedere insa ei formeaza o comunitate extrem de
redusa numeric in Europa. A doua parte dificiala a ceastui dialog care insa s-a incheiat fara nici un
erzultat a fost consttuita ca si-au ales ca resedinta a arhiepiesopului lor in uTrecht iar convietiurea lor
in spatiul protestant a facut ca ei sa sufere presiune exercitata de tot felul dei idei protestante si ldesi
constituie o biserica istorica au preluat in mod in corect si surprinzator doua directii care ii diferentiaza
net de noi, una acceptarea casatoriilor persoanelor de acelasi sex si o oarecare acceptare indirecata a
hirotoniei femeilor, incepand chiar din anii 30 sa stabilesca raporturi de intercomunuine euharistica cu
anumite biserici pritestante si aceasta se rasfrange asupra acceptarii hotararilor lor. Incet , hotararile
bisericilor cu care au incheiat acorduri au inceput sa devina si mai persmisivi acceptand argumetnele
cu privire la hiritonia femeii. De altfel dialogul inceput in anii 70 s-a incheiat in anii 90 fara a ajunge la
punctul dorit, desi initail s-a stipulat unirea.
Cu vechii orientali avem un dialog disputat in zielel de astazi pentru ca sunt lucruri bune cu cei care nu
au acceptat formulele de la Calcedon insa aceasta anchilozare a lor ne ofera o foarte vizibila imagine a
bisericii din sec 5 dincolo de diferentele de doctrina adica cultul si viata monahala. Sunt lucruri foarte
frumoase pe care le putem obserba la vechii orientali spre exemplu invaatura bisericii cu privire la
hirotonia intru episcop nu concorda cu batalia pantru putere, de exemplu in cadrul bisericii copte un
episcop este ales dintre calugari dar niciodata un ierarh nu e ales dintre ceilalti episcopi deci cand ai
fost hirotonit pentru o eparhie acolo vei ramane pana la sfarsitul vietii. Cu aceasta treaba se rezolva o
perspectiva foarte periculoasa in cadrul bisericii. In mod surprinzator, dialogul oficial a scos in
ecidenta in 1993 ca ce s-a intampalt in sec 5 a fost o interpretare erronata a unor formule desi ambele
parti gandeau la fel. Insa lucrurile nu pot fi expediat e chiar atat de simple, oricat am miza pe
intelegerea incorecta a unor sintagme utilizate pentur a defini firea de persoana, totusi, este in mod cert
a exista discor cu tot arsenalul lui exprimat impotriva patriarhului flavian sau papei Leon I care la
aceaa vreme a expus pucntul de vedere ortodox, deci existenta sa in calendarul copt reprezinta o
chestihne de incorectitudine. pana la un punct se piate intelege, membrii comisiei de dialog sunt luati
dintre cei care au studiat foarte bine bisericile partenere, de exemplu toti au stiudit in genere fie in zna
siiriaa fie in zona copta fie in india si inevitabil se creeaza punti de legatura foarte stranse si probabil
ca pe aceasta filiera mai degraba psihologica decat pe o analiza neutra teologica s-a ajuns la aceasta
solutie. Din 1984 rusia si grecia s-a pronuntat impotriv noi romanii ramanad cu acceptul dat fata de
recunoasterea lor. procesul acesta de receptare face la cjestiuni de acest fel unde o comisie de analzia
sa stabileasca ceva si apoi sa fie intarite de un sinod, sunt cestiuni care depasesc uneori niste criterii
standard de intelegere. Deci din 1993 lucrurile nu mai sunt atat de bune.
Din lumea protestanta avem tiparul anglican cu care am avut pana la un punct un dialog teologic
oficial centrat pe untiatea ecleziala avand recunoaserea din 25 si repudierea, schimburi si vizite, mai
ales ca, la fel ca in cauzl vechilro catolici nu au problema primatului, in urma primei parti a dialogului
am reusit sa ii convingem ca filioque e un adaos tardiv, ar fi trebuit sa ajungem la unitate ecleziada dar
din anii 80 au suferit o protestantizare agresiva care au dus la probleme mari cu acceptarea atat
celibatulu cat si a preotilor casatoriti au probleme mari cu homosexualitatea in randul clericilor cu
declaratii in presa ale unor clerici samd. In parte adoua am schimbat tinta in dialog teologic de dragul
36

teologiei, discutam chestiuni de inters teologic. Surprinzator este ca linia conservatoare este tinuta de
ultimii veniti, de africani, ajungand sa dea lectii de moralitate celor care i-au crestinat si care le-au
explicat lucrurile. A fost un mare conflict la adunarea tuturor episcopilor anglicani, a fost o scrisoare
primita din africa de la mai multe concilii locale care au avertizat pe arhiep de Canterbury ca nu vor
participadaca episcopul american care s-a declarat homosexual fiind astfel prima intalnireunde nu au
participat ierarhi. Din 2006 dialogul a cam stagnat, de altfel, cam asa stau lucrurile in raport cu
lutheranii si reforamtii, din start cu ei am stabilit de la inceput ca se vor discuta chestiuni teologice
fiind atat de evidente diferentele dogmatice ca nu se poate ajunge la unitate, lucrurile nereflectandu-se
intro chestiune foarte consistenta. Sunt exemple personale a membrilor comsiei lutherane care au
trecut la ortodoxism, in baza ideii ca ei erau profesori care erau preocupati cu problema ortdoxa
intrand cumva in spiritualitatea noastra si incetul cu incetul este o dezvoltare fireasca al intrarii in
lumea ortodoxa.

37