Universitatea de Stat din Republica Moldova

Marea Schismă dintre Răsărit și Apus din anul 1054

Elaborat-Petru Macovei
Procopciuc Andrei
 Cuprins
Marea Schismă-Crîmpeie Istorice........................................................................3-12
Crestinii intre Conciliul de la Niceea si Marea Schisma....................................13-14
Marea Schismă de la 1054/ Cauze și consecințe pe plan teologic, cultural și
social...................................................................................................................15-18
Schisma din 1054...............................................................................................19-20
Consecințe ale Schismei.....................................................................................21-21
Bibliografie.........................................................................................................22-22

Page 2 of 22
Prin schisma (separare, scindare), înțelegem situații de separare canonica si de
întreruperea a comuniunii liturgice intre doua Biserici. Prin erezie, înțelegem
învățătura greșită sau concepții particulare in materie de probleme dogmatice a
unor persoane care si-au organizat crezul lor aparte, deosebit de al Bisericii pe care
au părăsit-o. Este necesara o astfel de clarificare a noțiunilor, deoarece ele vor fi
foarte des folosite in disputele dintre scaunul de Constantinopol si Roma. Văzută
din Răsărit, schisma s-a manifestat la început ca rupere de raporturi oficiale intre
cele doua Biserici autocefale de frunte, romana si constantinopolitana. Ruperea
raporturilor formale a fost precedata de o lunga serie de cauze al căror efect a fost
o înstrăinare reciproca si învrăjbire crescânda intre Orientul si Occidentul creștin
reprezentate prin capii lor bisericești, patriarhii de Constantinopol si papi.

Văzută din Apus, schisma este socotita o acțiune unilaterala greceasca: un act de
rebeliune greaca împotriva autorității papale, pana atunci recunoscuta si acceptata.
Pentru catolici, singurii răspunzători de acest act de sectarism sunt patriarhii: Fotie
(858-867; 877-886) si Mihail Cerularie (1043-1058). Cauzele generale ale
schismei Schisma nu poate fi privita si înțeleasa numai in momentul conflictelor
din secolele IX-XI, ca o simpla “cearta de cuvinte” intre oameni capricioși si
orgolioși. Cauzele schismei sunt multe, vechi si adânci. Ele vin de dincolo de
purtătorii de cuvânt ai celor doua Biserici, care au fost la vremea lor patriarhii
Fotie si Mihail Cerularie si papii Nicolae I si Leon al IX-lea. S-a zis cu drept
cuvânt ca schisma bisericeasca a fost precedata de una politica.

Aceasta ruptura s-a văzut mai ales in încoronarea lui Carol cel Mare ca împărat
“roman” (800). Constituirea lumii romane in doua părți deosebite administrativ si
politic prin crearea unei capitale noi in răsărit de către Constantin cel Mare la anul
330 a dus la mari consecințe politice, culturale si sociale. Existenta a doua imperii
creștine, unul grec-oriental si altul german-occidental, le punea in opoziție pe
chestiunea legitimității titlului de “imperiu roman”, revendicat de fiecare din ele
împotriva celuilalt. Mai rău, cele doua imperii “romane” deosebite național, își
disputau nu numai titlul ci si teritorii si drepturi. Pe de o parte era vorba de câștig
de teren si de putere politica, pe de alta de prestigiul si de influenta in care
interesele religioase au jucat un rol foarte important. Conflictul politic si religios
era întreținut si de tendința celor doua imperii de a-si întinde sfera de putere si de
Page 3 of 22
influenta prin misiune la popoarele necreștine așezate intre ele. Misiunea creștina a
devenit astfel o chestiune politica si motiv de discordie si de fricțiuni cu consecințe
imediate grave. In febra conflictelor personale si a incidentelor politice, lumea
creștina nu a mai văzut, simțit si judecat cu mintea si cu inima ei creștina, ci cu
mintea si inima romanului si a grecului, care aveau de câștigat o mare întrecere in
fata popoarelor noi. După conflictul iconoclast, când Leon al III-lea (717-741) a
smuls Iliricul oriental, Italia de sud, Sicilia si Creta de sub jurisdicția Romei, papa
s-a reorientat politic.

De la Pepin cel Scurt, regele francilor, papa Stefan al II-lea primește in dar
teritoriile proaspăt cucerite de la longobarzi. Teritoriile acestea vor constitui baza
statului papal: Patrimonium Sancti Petri. In epoca premergătoare schismei, limba si
cultura greaca erau superioare celor occidentale. Bizanțul cunoștea atunci o
renaștere de care Occidentul era departe si care umplea pe greci de mândrie fata de
toate popoarele. Aceasta renaștere trezea si cultiva sentimentul național. Nici un
popor vecin, cum era cel bulgar nu se putea sustrage atracției civilizației bizantine.
Roma a convertit popoarele barbare germane si o parte din cele slave, cărora le-a
transmis odată cu creștinismul ideea geniului si superiorității ei. Așa cum
Constantinopolul elenizase Orientul creștin, Roma latinizase Occidentul. La aceste
deosebiri si neînțelegeri s-au adăugat si disputele religioase. In timp s-au format
unele tradiții locale, s-au introdus unele practici regionale, s-au manifestat unele
concepții si preferințe speciale. Cunoașterea lor n-a rupt dintr-o data legăturile
obișnuite, dar cu timpul existenta lor a intrat in conștiința creștina ca un element
diferențial putând provoca reproșuri si controverse. Sinodul quinisext
(Constantinopol 691-692) este cel dintâi care a cenzurat câteva practici
occidentale: celibatul clerului , postirea sâmbetei, consumarea de vite sugrumate si
de sânge, reprezentarea lui Hristos ca miel. Lucrul cel mai interesant e ca Sinodul
amintește ordinea patriarhalelor, așa cum fusese stabilita de sinoadele II si IV
ecumenic, pentru a arata ca primatul papal era numai unul de onoare nu de
autoritate efectiva. Cu mult mai grava decât diferențele cultice a fost disputa in
jurul formulei “filioque”. Aceasta inovație, adoptata întâi in Spania prin sinoadele
de la Toledo (449 si 589) s-a generalizat in tot Apusul. Unul din motivele opoziției
lui Carol cel Mare fata de sinodul VII ecumenic a fost si lipsa formulei “filioque”
din mărturisirea de credința a patriarhului Tarasie al Constantinopolului. Mai mult,
la sinodul de la Aachen (809), s-a aparat si adoptat formula “filioque”. Daca papa
Leon al III-lea a rezistat in fata cererilor stăruitoare ale lui Carol cel Mare de a

Page 4 of 22
introduce “filioque” in Simbolul de credința, peste doua veacuri, papa Benedict al
VIII-lea (1012-1024) a cedat cererii împăratului german Henric al II-lea. Poate ca
daca lipseau aceste intervenții regale si imperiale, străine de doctrina si interesele
Bisericii, chestiunea “filioque” n-ar fi ajuns sa tulbure raporturile dintre Biserici.
La jumătatea secolului al XI-lea, azima era, după “filioque”, obiectul cel mai
pasionant al polemicii. Ca si in chestiunea “filioque”, latinii nu se mulțumeau sa se
apere ci acuzau cu sporita pasiune pe greci, considerând erezie uzul acestora. In
judecarea cauzelor schismei, gravitatea cea mai mare prezenta nu atât ceea ce se
prezenta in epistole sau scrierile patriarhilor greci, cat ceea ce nu se numea încă,
dar se simțea: primatul papal.

Si istoricii romano-catolici recunosc importanta excepționala a primatului papal

intre cauzele schismei când vad originea ei in refuzul grecilor de a se supune
autorității papale si vorbesc de “sustragerea” lor de sub aceasta autoritate. Doi papi
tari pe succesele lor in Apus, pe teoria primatului papal mult rotunjita pana in
vremea lor si chiar pe false temeiuri, ca decretatele pseudo-isidoriene si donația lui
Constantin – Nicolae I si Leon al IX-lea – încercau supunerea Orientului. Însă
acesta s-a opus prin Fotie si Mihail Cerularie. Schisma este mai ales efectul acestei
opoziții, cea mai importanta din cate au învrăjbit pe greci si pe latini. Schisma in
secolul al IX-lea Iconoclasmul tulburase adânc situații la Bizanț si raporturile cu
Occidentul. El lăsase doua partide si doua concepții care se manifestau mai ales la
alegerile de patriarhi. Prezenta acestor doua curente – unul tradițional si altul
liberal-reformator - explica situații creata la Constantinopol in jurul alegerii
patriarhilor Ignațiu si Fotie. Ignațiu (847-858) fusese ales cu sprijinul împărătesei
văduve Teodora, care favoriza partida călugărilor studii. Patriarhul Ignațiu si-a
făcut repede adversari prin atitudinea excesiv de severa. El reprezenta opoziția fata
de guvernarea împăratului Mihail si a cezarului Bardas. In locul lui a fost ridicat
marele învățat Fotie, contra căruia Ignațiu si partizanii lui au protestat apelând la
intervenția papei Nicolae I. Intr-un sinod ținut la Roma in 863, Fotie a fost lovit cu
excomunicarea daca nu părăsește scaunul patriarhal in timp de o luna. In schimb,
împăratul a trimis papei in 865 o regretabila scrisoare in care trata pe latini ca pe
barbari iar pe papa cu dispreț si cu amenințări nesăbuite despre distrugerea Romei.
Răspunsul protest al papei a fost o lunga apologie a primatului papal. In anul
următor (866), papa a scris opt epistole pentru cei de la Constantinopol si o
enciclica adresata clerului si credincioșilor din Asia si Libia. Papa voia o
solidarizare cu sine a creștinătății orientale in lupta contra lui Fotie. Însă problema

Page 5 of 22
cea mare era atunci convertirea bulgarilor. Prin botezarea lui Boris de misionarii
greci (864-865), situații se lămurise in favoarea Bizanțului. Situația s-a complicat
la un an după creștinare când Boris trimite papei Nicolae I o lunga scrisoare. El
cerea lămuriri la o mulțime de întrebări practice in legătura cu noua credința.

Scopul lui ascuns era obținerea unui patriarh propriu. Răspunsul diplomat al papei
n-a întârziat, in Bulgaria sosind si o misiune latina ce a obținut alungarea clericilor
greci. Concurenta pentru convertirea bulgarilor îl face pe Fotie sa acționeze. El
răspunde printr-o enciclica adresata tuturor patriarhilor răsăriteni prin care reproșa
catolicilor următoarele: 1) faptul ca postesc sâmbătă; 2) ca despart prima
săptămâna a Păresimilor de restul Postului prin consumarea de lactate; 3) încep
Postul miercuri si nu luni; 4) disprețuiesc pe preoții răsăriteni pentru faptul ca sunt
căsătoriți; 5) nu recunosc valabilitatea mirungerii săvârșita de către preot ci numai
pe cea făcută de episcop; 6) falsificarea dreptei credințe prin “filioque”. In vara lui
867 se convoacă un sinod in care se condamna amestecul papei in treburile interne
ale Bizanțului si excomunicarea lui. Odată cu moartea lui Nicolae I (nov. 867) si
asasinarea lui Mihail al III-lea (sept. 867), spiritele s-au calmat. Fotie nu
împărtășește pe Vasile I Macedoneanul sub pretext ca a participat la uciderea lui
Mihail si este exilat. Ignatie este reales si se reiau legăturile cu papa Adrian al II-
lea. Intre schisme, raporturile intre Biserici au fost formale, fără a fi strânse. In
secolul X, imoralitatea va domni la Roma. Si la Constantinopol, puterea politica va
deveni foarte influenta, aservind-si scaunul patriarhal. La începutul secolului al XI-
lea, papa a fost din nou scos din diptice, fie pentru mutilarea unui papa grec impus
de Bizanț (Ioan al XVI-lea), fie ca acceptase “filioque” in crez in 1014. La venirea
lui Cerularie, raporturile intre cele doua Biserici erau rupte si acuzațiile reciproce
se înmulțeau continuu. Schisma din 1054 In imoralitatea Bisericii Occidentale din
secolele X-XI, Leon al IX-lea a fost primul papa reformator. Împăratul Henric al
III-lea susținea cu zel mișcarea de reforma. Pentru a îndrepta Biserica, el a numit
un sir de papi germani (Clement II, Damasus I, Leon IX, Victor II), care sunt de un
devotament docil fata de împărat si interesele Germaniei. Leon al IX-lea a
identificat rapid bolile Bisericii catolice: simonia si concubinajul clerului.

Pentru îndreptarea situației, Leon al IX-lea a luat masuri energice, a aplicat

pedepse, a făcut numeroase calatorii, a ținut sinoade. In grija de a îndrepta Biserica
si in calitatea sa de papa imperial german, Leon al IX-lea a dat o deosebita atenție

Page 6 of 22
Italiei de sud. Zelul lui era in chip special stimulat de prezenta grecilor, amestecați
in populația latina. Căsătoria preoților ortodocși era un adevărat scandal in planul
de reforma al papei. Clerul lui găsea in ea o justificare pentru concubinajul sau, ale
cărui proporții erau îngrijorătoare. In sudul Italiei, acțiunea reformatoare însemna
nu numai îndreptarea Biserici latine, ci si criticarea celei grecești. In 1050, papa va
depune pe arhiepiscopul grec din orașul Șipotu, oraș pe care-l va subordona
Beneventului. După știrile date de latini, in primăvara anului 1053, patriarhul
Mihail Cerularie a interzis si el ritul latin la Constantinopol, ceea ce a avut ca
urmare închiderea Bisericilor latine din oraș. Îndemnat de patriarh, arhiepiscopul
Leon al Ohridei a trimis episcopului Ioan de Trani, in Italia de sud, in anul 1053, o
scrisoare in care critica practicile latine a împărtășirii cu azima, a postirii sâmbetei
precum si mâncarea de sugrumate si de sânge si necaptarea lui aleluia in postul
mare. Polemica dintre cele doua Biserici era reluata, in condiții care aveau sa o
înăsprească mult. Ca si Leon, a scris contra latinilor si un călugăr studiat, Nichita
Stithatos, criticând nu numai uzul azimei si postirea sâmbetelor, ci si pe “filioque”
si celibatul preoților. Intre timp, situații politica din Italia se înrăutățise pentru
papa. In iunie 1053, Leon al IX-lea a fost prins de normanzi, eliberat tocmai in
februarie 1054. In interesul de a combate pe normanzi, adversari comuni, papa si
împăratul Constantin al IX-lea Monomahul se aliaseră prin mijlocirea ducelui
Arghyros, comandantul trupelor bizantine si guvernatorul Italiei de sud. Însă
Arghyros a fost înfrânt de normanzi înainte sa se facă unirea trupelor aliate. In
aceste condiții si avândul-se in vedere situații papei, captiv la Benevent, s-a
încercat o schimbare de atitudine a Bizanțului fata de papa, in interesul combaterii
normanzilor.

După primirea unor scrisori irenice de la împărat si patriarh si a unor promisiuni de

ajutor, papa totuși le scrie obsedat de primatul sau: “daca cineva se desparte de
Biserica Romana, acela nu mai formează Biserica, ci conciliabul de eretici, o
adunare de schismatici, o sinagoga a satanei . Sa știe patriarhul ca fără aprobarea
papei nici nu are drept sa existe. Împăratul însuși trebuie sa fie un fiu ce se întoarce
cu umilința la maica sa.”. Legații papei, cardinalul Humbert, episcopul Petru de
Amalfi si diaconul cancelar Friederic, trimiși cu scopul de a întări alianța politica si
de a trata împăcarea cu patriarhul, sosesc in Constantinopol in iunie 1054. Astăzi si
istoricii catolici recunosc ca delegația nu avea șanse de succes datorita caracterului
lui Humbert si ca ea nu fusese trimisa ca sa negocieze, ci sa impună voința latina la
Constantinopol. Împăratul face front comun cu catolicii si obliga pe Nichita

Page 7 of 22
Stitathos, starețul de la Studion, sa-si renege doua lucrări contra practicilor romane.
Propunerea patriarhului de a se discuta chestiunile bisericești intra-un sinod cu
patriarhii orientali a fost respinsa de legați, care veniseră nu sa trateze, ci sa judece.
Indignat de atitudinea lor, patriarhul a refuzat legăturile cu ei si le-a interzis sa
săvârșească liturghia in Constantinopol, măsura explicabila dar excesiva. Simțind-
se jigniti, pierzând-si răbdarea si fiind încurajați de atitudinea șovăitoare a
împăratului, legații papali au făcut cel mai grav si mai nefericit pas din toata istoria
schismei. In dimineața de 16 iulie 1054, au intrat in Biserica Sf. Sofia, in timpul
serviciului divin, rostind – desigur cardinalul Humbert – un cuvânt către clerul si
poporul adunat. Apoi au depus pe sfântă masa o excomunicare a patriarhului
Mihail Cerularie si a “ partizanilor lui”.
Părăsind Biserica, si-au scuturat praful de pe picioare zicând “sa vada Dumnezeu si
sa judece”.

Page 8 of 22
PROBLEMA ANATEMEI LATINE
In actul de excomunicare, latinii acuzau pe greci pentru următoarele:
1) vând harul lui Dumnezeu, ca simoniei;
2) fac eunuci si-i ridica la demnitățile preoțești si la episcopat, ca valesii;
3) rebotează pe cei botezați in numele Sfintei Treimi si mai ales pe latini, ca
arienii;
4) considera ca doar in Biserica grecilor mai e Biserica lui Hristos si jertfa cea
adevărata si botezul, ca donatiștii;
5) admit căsătoria pentru slujitorii sfântului altar, ca nicolaitii;
6) spun ca legea lui Moise e blestemata, ca severienii;
7) au tăiat din Simbolul de credința formula “filioque”, ca pnevmatomahii.
Patriarhul împreuna cu Leon al Ohridei, cu sachelarul Constantin si cu toți
partizanii lor, erau excomunicați: “sa fie anatema, împreuna cu ereticii numiți mai
sus si cu toți ereticii, ba chiar cu diavolul si cu îngerii lui, de nu se va îndrepta”. La
adăpostul “oficiului lor de ambasadori”, legații au părăsit rapid orașul, de mania
poporului. Agitația produsa in oraș a intimidat pe împărat, care-i susținuse
continuu. El a căutat sa dea vina pe interpreții legaților si pe Arghyros. Interpreții
si ginerele lui Arghyros au fost pedepsiți. Despre sentința, împăratul zicea sa fie
arsa in public, iar cei care au scris-o, ca si cei care au fost complici cu sfatul sau cu
știrea sa fie anatemizați. Patriarhul n-a ars sentința latina si a ținut un sinod cu un
număr de episcopi prezenți in capitala in 20 iulie 1054.

Page 9 of 22
PROBLEMA ANATEMEI GRECESTI
In edictul sinodal se arata mai întâi acuzațiile pentru care legații anatemizaseră pe
ortodocși:
1) raderea bărbii;
2) primirea împărtășaniei de la preoți căsătoriți;
3) neprezenta in Simbol a adaosului “filioque”.
Apoi se prezinta argumentația ortodoxa. In privința barbii,textul din Levitic IX,27
este suficient: “nu tăiați bărbile voastre”. In privința căsătoriei preoților, canonul
13 al sinodului quinisext precizează: ”Voim ca sa rămână in vigoare si de acum
înainte căsătoriile legitime ale bărbaților sfintiti.caci apostolul învață: cinstita este
nunta intru toate”. Referitor la prolema Filioque, se spune: „.iar daca Sf.Duh
purcede si de la Fiul, cum zic ei in nebunia lor, Sf.Duh se deosebește de Tatăl prin
mai multe decât Fiul. Iar daca Sf.Duh s-ar distinge prin mai multe deosebiri decât
Fiul, ar fi mai aproape de ființa Tatălui Fiul decât Sf.Duh. Si astfel, ar ieși iarăși la
lumina îndrăzneala lui Macedonie contra Duhului Sfânt”….Este exprimata apoi
convingerea patriarhului ca legații au fost trimiși de Arghyros si nu de papa, iar
scrisorile aduse erau false. Se reda in continuare conținutul anatemei tradusa din
limba latina de protestatarul Cosma Romanul, Pyrros si monahul Ioan Spaniolul.
Urmează scrisoarea împăratului către patriarh in care se considera ca tot răul
provine de la “interpreti” si de la Arghyros. Urmează decizia sinodului: ”deci, prin
purtarea de grija a piosului împărat, actul cel nelegiuit însuși, cei care l-au publicat
si au dat fie idee pentru facerea lui, fie ca au ajutat celor care l-au făcut, au fost
anatemizați in marele secret.”- (tribunalul patriarhal)- In ziua de 24 iulie urma sa se
facă citirea actului in auzul mulțimii, anatematizandu-se din nou actul nelegiuit,
precum si cei care l-au publicat, scris sau si-au dat consimțământul si sfatul la
facerea lui. Originalul actului nu s-a ars sau rupt ci s-a încredințat hartofilaxului.
Cu aceasta, schisma se socotește încheiata.

Mai trebuie menționat ca papa Leon al IX-lea murise pe 19.04.1054 si ca legații nu

aveau mandat pentru faptele săvârșite. Noul papa, Victor al II-lea, a fost ales pe 16
aprilie 1055. El si papii următori n-au confirmat acțiunea necugetata a lui Humbert
dar nici n-au infirmat-o. De remarcat ca patriarhul de Constantinopol s-a menținut
pe terenul principiilor, criticând idei si fapte, nu persoane. Consecințele schismei
Cu toate ca raporturile dintre creștinii răsăriteni si apuseni începură sa se răcească
Page 10 of 22
încă dinainte de 1054, dezbinarea reala nu s-a făcut simțita decât mai târziu, mai
ales in timpul si-n urma cruciadelor. Teofilact al Bulgariei (+1108) spunea: „Nu
cred ca greșelile latinilor sunt așa de multe si atât de grave, încât sa poată motiva o
schisma intre Biserici”. La 1087, moaștele Sfântului Nicolae erau aduse la Bari, iar
papa Urban al II-lea (1088-1099) va canoniza un grec din Trani pe nume Nicolae.
Pelerinii apuseni se bucurau in deplina liniște de vederea Locurilor Sfinte, iar in
Athos continua sa existe încă si in secolul al XII-lea mânăstirea Amalfinezilor.
Papa Grigore al VII-lea Hildebrand ii excomunicase pe împărații bizantini pentru
ca se opuneau planurilor lui. In 1088, papa Urban al II-lea a ridicat împăratului
bizantin excomunicarea, spunându-i-i lui Alexios I Comenul ca ar dori sa fie
pomenit in diptice la Constantinopol. In dialogul dintre ei, împăratul pomenește de
întâmplarea de la 1054 ca de o simpla cearta intre Mihail Cerularie si cardinalul
Humbert, spunând ca arhiva imperiala n-a mai păstrat nimic in legătura cu
schisma. In continuare, unirea Bisericilor nu s-a putut realiza in fapt deoarece papa
a cerut întotdeauna bizantinilor recunoașterea primatului papal. Istoria următoare a
raporturilor politico-bisericesti intre Bizanț si Occident este ilustrarea agravării
schismei ca fapt de dușmănie reciproca. Pericolul turcilor s-a conturat rapid pentru
Bizanț. Puși in inferioritate politica si constrânși sa negocieze un acord religios
imposibil, in condițiile impuse de papi, grecii s-au găsit într-o situație penibila, pe
care occidentalii au speculat-o cu neomenie. Mai mult, Constantinopolul a devenit
ținta atacurilor occidentale armate, obiectiv de cruciada. Grecii trebuiau combătuți,
ca si necredincioșii din cauza “ereziei” si a neascultării lor fata de papa.

Adevărata si iremediabila ruptura s-a produs abia prin cucerirea Constantinopolului

in 13 aprilie 1204 de către cruciați. Nevoia a făcut pe Mihail VIII Paleologul sa
încheie unirea de la Lyon (1274), pe Ioan al V-lea sa primească personal unirea de
la papa in 1369 si pe Ioan al VIII-lea sa accepte “unirea” de la Ferrara – Florența.
Demersuri inutile, caci Occidentul a asistat impasibil la căderea Constantinopolului
in 29 mai 1453. Pe plan teologic, la vechile deosebiri s-au adăugat altele, cu mult
mai multe. Credința in purgatoriu, teoria si practica indulgentelor, importante
învățături noi, rituri, practici si obiecte introduse după schisma, dogmatizarea unor
credințe străine Bisericii vechi si intre toate proclamarea primatului papal absolut
si a infailibilității papale (1870-1871), au îndepărtat tot mai mult occidentul papal
de orientul ortodox. De la călcarea unor rânduieli canonice si practici tradiționale,
s-a ajuns la schimbarea constituției Bisericii. Biserica papala începuse sa evolueze
spre monarhie bisericeasca, cu lege proprie, care era voința papei. Un demers

Page 11 of 22
contemporan salutar a fost ridicarea concomitenta a anatemelor pe 7 decembrie
1965 de către papa Paul al VI-lea si patriarhul ecumenic Atenagora I.

Page 12 of 22
 Crestinii intre Conciliul de la Niceea si Marea Schisma
Principala cauza a Marii schisme a constituit-o emiterea pretentiei primatului
episcopilor de la Roma, fata de restul bisericilor crestine din lume. In viziunea lor,
episcopii de Roma ar fi trebuit sa fie recunoscuti de intreaga lume crestina drept
urmasi ai apostolului Petru. Pretentia se bazeaza pe un text din Evanghelia lui
Matei si anume discutia lui Iisus cu apostolul Petru in localitatea Caesarea-Philippi
din nordul Palestinei care privea incredintarea cheii simbolice succesorale.
Marii teologi ai sec. II-III au acceptat rolul deosebit al apostolului Petru, dar au
pledat pentru ideea egalitatii tuturor episcopilor din vest si a patriarhilor din est.
Astfel, la Conciliul ecumenic de la Niceea (325 d.C.), s-a recunoscut egalitatea
celor patru episcopate si patriarhate din lumea crestina: Roma, Alexandria,
Ierusalim si Antiohia. In anul 375 d.Hr., episcopul de Roma Damasus I s-a
pronuntat din nou pentru primatul Romei, pe baza aceluiasi argument din
Evanghelia lui Matei, ridicand de la sine putere episcopatul din Roma la rangul de
Scaun Apostolic.
In anul 383 d.Hr., are loc ruperea Imperiului Roman in doua: cea occidentala, cu
capitala Roma, si cea orientala, cu capitala Constantinopol. Titulatura Scaun
Apostolic pentru episcopul de Roma a fost recunoscuta imediat de imparatul
Theodosius al Imperiului Roman de Apus. La randul sau, episcopul de Roma,
Siricius, a emis "Decretalia constituta", prin care a fundamentat primatul
episcopilor de Roma.
Episcopul Leo I a fost primul Papa. In anul 445, imparatul Imperiului Roman de
Apus, Valentinianus III, a confirmat oficial printr-un edict Primatul episcopilor de
Roma, dar numai pentru anumite zone.
In anul 451, Papa Leo I a protestat contra deciziei Conciliului ecumenic de la
Calcedon, in care episcopii de Roma si de Constantinopol au fost egal indreptatiti
in chestiunile religioase. Din acest moment, a inceput adevarata lupta pentru putere
si pentru impartirea sferelor de influenta si intaietate in lumea crestina.
La Conciliul ecumenic de la Constantinopol, din anul 680, s-a combatut pretentia
primatului papal, cea mai mare parte dintre participanti fiind de acord cu egalitatea
tuturor episcopilor si patriarhilor.

Page 13 of 22
Papa Stefan II a intemeiat "Patrimonium Petri", primul stat religios din lume, cu
sediul la Roma, indepartandu-se prin aceasta si mai mult de bisericile din est. Un
dezacord grav intre cele doua biserici, de Apus si de Rasarit, s-a produs in anul
863, in timpul procesului intentat de biserica catolica patriarhului estic ortodox,
Photius.
Ruptura definitiva intre cele doua biserici, cunoscuta si sub numele de Marea
Schisma, a avut loc in 1054, in timpul Papei Leo IX si Patriarhului de
Constantinopol, Michael Cerularius. In vara anului 1054, chiar in clipa in care
trebuia sa inceapa liturghia in catedrala "Sfanta Sofia" din Constantinopol,
cardinalul Humbert, impreuna cu alti doi trimisi papali, au inaintat pana la altar, au
depus acolo o bula papala si au iesit spunand: "Dumnezeu sa vada si sa judece!"
Documentul excomunica patriarhul Constantinopolului si intreaga Biserica aflata
sub pastorirea sa, interzicandu-le sa mai primeasca "harul divin" prin comuniune
cu Biserica Catolica.
Bisericile ortodoxe se conduc dupa principiul ierarhic sinodal, alcatuind biserici
regionale, autocefale si autonome. Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului are
mai curand un rol simbolic. Biserica Ortodoxa Romana s-a declarat autocefala in
1864, iar, in anul 1925, a devenit Patriarhie. (D.M.)

Page 14 of 22
 Marea Schismă de la 1054
CAUZE SI CONSECINTE PE PLAN TEOLOGIC, CULTURAL SI SOCIAL
Nu este prima ruptura între cele doua Biserici dar este cea mai grava,avand
consecinte si în epoca moderna. Cât priveste caracterul ei,schisma este vazuta din
Orient la început ca o rupere de raporturi oficiale obisnuite obisnuite între doua
Biserici autocefale,precedata bine-nteles de o serie de cauze care au dus la o
înstrainare si învrajbire crescânda si reciproca; din Apus,desi i se recunoaste
complexitatea si vechimea cauzelor,este socotita o actiune unilaterala
greceasca:rebeliune împotriva autoritatii papale,revolutie constienta,brusca si
violenta,un act de sectarism de care se fac vinovati numai grecii,îndeosebi cei doi
Patriarhi Fotie si Mihail.

CAUZE POLITICE
Schisma se poate constata si urmari mai bine de cînd Împaratul Diocletian (284-
305) a împartit Imperiul ,în anul 286,în Imperiul de Rasarit,cu capitala la
Nicomidia si Imperiul de Apus, cu capitala la Roma, întelegând ca exista o lume
orientala,cu conceptiile si mentalitatea ei,deosebita de cea occidentala. Acest fapt l-
a determinat pe Constantin cel Mare (306-337),sa mute capitala,pe data de 11 mai
330, de la Roma la Constantinopol;cetatea eternal,Roma fiind împinsa pe plan
secund în Imperiu,istoricul Ferdinand Lot crede ca acest lucru este adevarata cauza
a schismei. Împartirea Imperiului roman de catre Teodosie cel Mare (379-
395),în395,între fiii sai, Arcadiu(395-408), care primeste Orientul si Honoriu(395-
423),care ia Occidentul,se poate socoti înca una dintre cauzele politice ale
schismei.Desi Imperiul s-a reunificat în parte, sub împaratul Justinian cel
Mare(527-565),dar aceasta reunificare nu a putut dura sub urmasii sai. Consecinta
acestui fapt a fost ca episcopii Romei,în calitatea lor de episcopus civitatis , vazând
ca Imperiul de Rasarit nu este capabil sa apere Roma si Italia,au început sa-si
îndrepte privirile catre popoarele din Apus , îndeosebi catre franci,cerîndu-le
ajutorul. În 752,papa Ştefan II (752-757) face apel la regele francilor Pipin cel
Scurt (741-756) ,care trece cu armata în Italia si distruge între 754-756 regatul
longobarzilor din Italia centrala.Teritoriul cucerit de franci este daruit papei Ştefan
II, sub denumirea de”Patrimonium Sancti Petri”. Astfel,s- a creat statul papal ,
condus de papa sub denumirea de Republica Romanorum ,care a durat pâna la 20
septembrie 1870 , când a fost desfiintat de statul Italian , spre a-si reface unitatea sa
politica , apoi a fost iarasi reânfiintat , dar nu în limitele vechi , la 11 februarie
Page 15 of 22
1929 , ci ca un stat papal minuscul . Romanii au folosit ca baza istorica a noului
stat un fals document intitulat Donatio Constantini în care se spunea ca papa
Silvestru I a primit de la Constantin , Italia si cetatile ei ca recompensa pentru
vindecarea de lepra obtinuta prin botezul savârsit de papa ,lucru neadevarat caci
Constantin se boteaza pe patul de moarte la 22 mai 337 lânga Nicomidia. O
discordie si mai mare între Roma si Constantinopol a produs masura luata în 731-
732 de împaratul Leon III Isaurul de a trece provinciile Iliricului oriental ,
Calabria,Sicilia si Creta sub jurisdictia patriarhului de Constantinopol , confiscând
si veniturile Romei din aceste provincii. În anul 800 papa Leon III încoroneaza pe
Carol cel Mare ca împarat roman al Apusului; aceasta fiind idea papei ; se pare ca
încoronatul nici nu si-a dorit acest lucru dar papa avrut sa opuna un împarat capabil
sa-l apere de un imperiu bizantin care nu vroia sau nu mai avea puterea necesara sa
controleze Apusul ; în plus la acea vreme la Constantinopol domnea împarateasa
Irina , care se amestecase din plin în certurile iconoclaste ; aceleasi idei au dus la
încoronarea lui Otto I în 962 dupa destramarea imperiului Carolingian , papa
simtind nevoia unui sprijin politic mai ales în contextul certurilor din secolul al IX-
lea ; dar lumea medievala nu concepea decât un singur împarat latin , cel încoronat
de papa în timp ce bizantinii se considerau urmasii legitimi ai romanilor , apare
astfel un conflict al legitimitatii , conflict care deseori era dublat de unul teritorial
Conflictul s-a dus si pentru convertirea popoarelor migratoare asezate între cele
doua imperii , misiunea crestina luând haina unei lupte politice ; în Europa granita
dintre cele doua sfere de influenta pastrându-se sub diferite forme pâna în zilele
noastre. Din secolul al VII-lea , Imperiul Roman de Rasarit se elinizeaza ,
devenind “Imperiul bizantin” în timp ce Occidentul se latinizeaza , limba Latina
întinzându-se ca limba oficiala si la popoarele care nu facusera parte din Imperiul
roman. Cele doua popoare , grecii si romanii , cu predispozitii si înclinatii
deosebite , se priveau , din secolul al IX-lea , cu raceala si resentimente.

Page 16 of 22
CAUZE RELIGIOASE
Unitatea între Biserica Rasaritului si Biserica Apusului s-a mentinut pâna la
sfârsitul secolului al V-lea . Chiar si atunci când Biserica era unita existau
deosebiri privind constitutia Bisericii. În Rasarit existau patriarhate autonome
recunoscute de sinoadele ecumenice pe de o parte siorganizare monarhica cu
jurisdictie universala exercitata de episcopul de Roma pe de alta . Grecii erau
aplecati spre filosofie si metafizica dând nastere la erezii ce afectau dogmele pe
când latinii , mai practice , se vor ocupa de probleme de cult si de morala,
profesând inovatii în aceste directii .Rupturi între cele doua Biserici au mai existat
si înainte de 1054 , dar nu asa de radicale . În urma publicarii Henotikon-ului
=Edict de unire ,din octombrie 482 de împaratul bizantin Zenon , pentru împacarea
monofizitilor cu Ortodoxia , a izbucnit schisma religioasa dintre Roma si
Constantinopol , cunoscuta sub denumirea de schisma acachiana , dupa numele
patriarhului Acachie al Constantinopolului . O noua raceala între Roma si
Constantinopol s-a produs când patriarhul Ioan IV Postitorul (582-595) si-a luat
titlul de Patriarh ecumenic , în sinodul local de la Constantinopol din 588 , fapt
care l-a suparat pe papa Grigorie I cel Mare(590-604) , care în semn de smerenie
crestina , si-a luat titlul de servus servorum Dei , considerându-se patriarh al
întregului Apus . La sinodul quinisext catolicii sunt acuzati de celibat ,de consum
de animale sugrumate si de sânge ,de postire în zi de sâmbata,ca picteaza pe
Mântuitorul sub chip de mile ; papa a primit hotarârile sinodului numai sub
presiunea împaratului ,ele fiind considerate ca o prima declaratie de razboi
împotriva Apusului . La acestea , s-au adaugat si altele , pe care le aflam din
Enciclica patriarhului Fotie catre scaunele arhieresti din Rasarit din primavara
anului 867 , dintre care cea mai importanta este învatatura gresita a purcederii
Duhului Sfânt de la Tatal si de la Fiul –Filioque ,introdusa de latini în Simbolul
niceo-constantinopolitan .Adaosul Filioque este semnalat pentru prima oara la
sinodul I de la Toledo din 447 , apoi la sinodul III de la Toledo din 589 de unde s-a
introdus apoi în Franta ,Germania , Anglia si Italia de nord . În sinodul din
noiembrie 809 de la Aachen , prezidat de împaratul Carol cel Mare , adaosul a fost
impus în tot Imperiul Carolingian . La Roma , papa Leon al III-lea(795-816) a
protestat împotriva adaosului Filioque , poruncind sa se scrie pe doua placi de
argint Simbolul de credinta fara Filioque , în greaca si latina , pe care le-a asezat pe
usa intrarii catedralei Sfântul Petru , sub care a pus sa se scrie : Haec Leo posui
amore et cautela orthodoxae fidei –Eu , Leon , am pus aceasta din dragostea si grija
pentru credinta ortodoxa .Un sinod tinut la Worms în 868 acuza pe greci de erezie

Page 17 of 22
cu privire la Sfânta Treime . În Enciclica lui Fotie latinii mai sunt acuzati ca îsi rad
barba ca junghie de Pasti un miel pa altar ca evreii , ca pregatesc Sf. Mir cu apa de
râu si ca ridica diaconi la rangul de episcope adunându-se 28 de
acuzatii .Acuzatiile reciproce sporesc continuu ajungându-se în 1054 la 80 ; papa
Nicolae I acuza pe Fotie ca este un simplu laic , nega autoritatea patriarhiei de
Constantinopol si îsi aroga dreptul de a judeca chiar sip e patriarhi .Grecii au fost
acuzati în anatema din 1054 ca sunt simoniaci , ca fac eunuci si-I ridica la rangul
deepiscopi , ca reboteaza ca arienii pe cei cu botez în numele Sfintei Treimi ca
pretind ca donatistii ca numai biserica lor este adevarata , ca permit casatoria
preotilor , ca pretend ca Legea lui Moise este blestemata ca sustin ca numai pâinea
da viata si ca au scos Filioque din crez . Dar în fruntea cauzelor schismei trebuie
asezate lipsa dragostei crestine si mai ales conceptiile diferite referitoare la fiinta si
unitatea Bisericii. Cea mai importanta cauza a dezbinarilor a fost dorinta
nemarturisita a papalitatii de a-si întinde stapânirea peste întreaga Biserica . În
1054 papalitatea ca putere politica s-a asociat cu împaratul bizantin încercând sa-l
sileasca la supunere totala fata de Roma . Papa prezenta pretentiile sale politice ca
dogme religioase si de aceea Biserica ortodoxa lupta în fapt pentru respingerea
unei false dogme , a dogmatizarii puterii lumesti universale a papei .

Page 18 of 22
 SCHISMA DIN 1054
Biserica romana era roasa de doua vicii profunde:simonia si concubinajul
preotilor.Din manastirea Cluny porneste un amplu current reformator si
antibizantin, cel mai important reprezentant al sau fiind papa Leon IX, om mandru,
luptator neobosit pentru a ridica autoritatea Romei. La Constantinopol era Mihail
Cerularie, ambitios, autoritar, energic, iar pe tron se afla Constantin IX
Monomahul, un imparat slab si infuentabil. De Constantinopol tineau in acea
perioada si 5 mitropolii si 31 de episcopii sufragane din Sicilia si Italia de sud, cele
care vor face obiectul multor dispute si vor aprinde flacara divergentelor. Caci
sprijinit de imparatii germani, papa lupta pentru alungarea normanzilor si a arabilor
din sudul Italiei , in una dintre lupte cazand chiar prizonier. In lupta contra
concubinajului papa se loveste de preotii greci, casatoriti, sichiar impune ritul latin
si celibatul si pe teritoriul fostei arhiepiscopii grecesti din sudul Italiei pe care o
desfiintase. Cerularie indeamna pe Leon de Orhida, un episcop foarte invatat sa
scrie o scrisoare contra romanilor dar pe care o adreseaza episcopului latin Ioan de
Trani. Catolicii erau sfatuiti pentru inceput sa renunte la azima, la animale
sugrumate si spurcate, la sarbatorirea sambetei si sa cante aliluia in Paresimi.
Scrisoarea ajunge in mainile lui Humbert cardinal secretar de stat al papei si cel
mai inversunat dusman al grecilor,si ale papei. Papa raspunde prin trei scrieri: o
scrisoara lui Celularie, Dialogul lui Humbert, si o colectie de texte patristice in
favoarea practicilor romane.In Dialogul lui Humbert, acesta ii acuza pe greci intre
altele si de simonie, contrazicandu-se deoarece in lucrarea “Adversus Simoniacos”,
incercand sa combata aceasta plaga din Biserica Romano-Catolica, lauda pe greci
ca respecta hotararile privitoare la persoanele si la lucrurile bisericesti.Papa spunea
in scrierile sale:”Daca cineva se desparte de Biserica Romana acela nu mai
formeaza Biserica, ci conciliabul de eretici,o adunare de schismatici,o sinagoga a
satanei. Sa stie patriarhul ca fara aprobarea papei , nici nu are drept sa existe, caci
asa cum Constantin cel Mare a predat papilor puterea sa conduca pe principii
pamantesti, tot asa raspunde si de Biserica… Apostolul Petru si urmasii sai pot
judeca toata Biserica, dar pe ei nu-i judeca nimeni. Imparatul insusi trebuie sa fie
un fiu ce se intoarce umilit la maica sa.” Papa accepta invitatia imparatului si in
ian. 1054 trimite pe Humbert, cancelarul Frederic si arhiep.Petru de Amalfi sa
discute divergentele intre Biserici.Astazi si istoricii catolici recunosc ca delegatia
nu avea sanse de succes datorita caracterului lui Humbert si ca ea nu fusese trimisa
ca sa negocieze,ci sa impuna vointa latina la Constantinopol. Patriarhul Mihail
Cerularie,intelegand ca nu se poate astepta la nimic bun din partea delegatilor

Page 19 of 22
latini, le-a comunicat ca toate chestiunile si neintelegerile dintre cele doua Biserici
vor fi discutate in sinod.Simtindu-se jignit,pierzandu-si rabdarea si fiind incurajat
de atitudinea sovaitoare a imparatului,Humbert,fara autorizarea prealabila a papei
Leon al IX-lea, care murise la 19 aprilie1054, a compus un act de excomunicare pe
care il depune la ora 9 dimineata in 16 iulie 1054 inainte de Liturghie pe masa
altarului Sfintei Sofii, prin care anatematiza pe patriarhul Cerularie, pe clericii si
credinciosii Bisericii Ortodoxe.Clericii din altarul Sfanta Sofia l-au rugat de mai
multe ori sa-si retraga scrierea dar acesta a refuzat.Se pare ca patriarhul ar fi vrut sa
nu o dea publicitatii,dar ea fusese deja vazuta de ipodiaconii catedralei.Cerularie a
cerut imparatului sa-i cheme inapoi pe legatii papali pentru a discuta ,dar acestia au
refuzat categoric.Patriarhul a tinut un sinod cu un numar de episcopi prezenti in
capitala care a hotarat sa fie anatematizati cei care au blasfemiat impotriva
credintei ortodoxe, adica legatii papali si purtarea lor la 24 iulie 1054 . Originalul
odiosului act a fost rupt in mod simbolic in sinod dar s-a pastrat o copie in arhiva
patriarhiei.Cu acesta fapte schisma se socoteste incheiata. Contemporanii acelor
zile n-au acordat importanta cuvenita evenimentelor consummate in zilele de16 si
24 iulie 1054, pentru ca lumea crestina era obisnuita cu frecventele frictiuni si
divergente dintre Roma si Constantinopol.

Page 20 of 22
 CONSECINTE ALE SCHISMEI
De retinut ca latinii au aruncat primii anatema, ca patriarhul s-a mentinut pe terenul
principiilor, criticand idei si fapte si nu personae cum au procedat catolicii. Legatii
au acuzat personal pe patriarh si Biserica greaca de toate ereziile din trecut, au
trecut apoi la amenintari si fapte reprobabile.Daca anatema catolica osindeste pe
patriarh si pe toti credinciosii sai,cea greaca doar pe legatii papali si pe complici
lor. Prin <Declaratia comuna> citita concomitent in ziua de 7 dec. 1965, in
catedrala Sfintul Petru din Roma si in catedrala Sfintul Gheorghe a Patriarhiei
Ecumenice din Constantinopol , patriarhul ecumenic Atenagora I si papa Paul VI
au ridicat reciproc anatemale rostite la 16 si 24 iulie 1054 , care au provocat
schisma cea mare . Dupa schisma grecii au avut din ce in ce mai mari probleme cu
apararea imperiului gasindu-se intr-o situatie penibila si apoi disperata . Ajutorul
apusean era totdeauna conditionat de acceptarea primatului , lucru care facea si mai
mare ruptura dintre cele doua tabere.Dorinta de putere politica a papalitatii a fost
adevarata cauza a schismei si ea s-a dovedit in timp .Adevarata si iremediabila
ruptura intre cele doua biserici s-a produs prin cucerirea Constantinopolului din 13
aprilie 1204 de catre cruciati , fapt care conduce la slabirea grava a Imperiului
bizantin aceasta fiind una din cauzele principale ale cuceririi lui de catre turci la 29
mai 1453. Din nefericire , schisma cea mare din1054 dureaza pina in zilele noastre
desi au existat mai multe incercari de unire de-a lungul timpului insa fara rezultate
concrete . Datorita miscarilor ecumenice din secolul nostrum , s-a pus problema
refacerii unitatii tuturor Bisericilor crestine , in primul rand refacerea unitatii dintre
Biserica Ortodoxa a Rasaritului si Biserica Romano-Catolica. In ultimul timp s-a
constatat o reluare a discutiilor pe tema unirii intre cele doua Biserici , Roma fiind
dispusa sa renunte la unele articole divergente din dogma pe care le impunea de
fiecare data cand se reluau discutiile despre unire , adoptand idei din dogma
ortodoxa ,probabil in scopul reintregirii Bisericii pentru a-i reda vitalitate si
rezistenta in fata fenomenului sectar ce se dezvolta din ce in ce mai mult in zilele
noastre.

Page 21 of 22
BIBLIOGRAFIE:
POPESCU, Prof. Teodor M., Sentința de excomunicare de la 16 iulie 1054, in
„Studii Teologice”, an II (1931), nr. 1, p. 49-68; II (1931), nr. 2, p. 35-46. Idem,
Geneza si evoluția schismei, in „Ortodoxia”, an XI (1954), nr. 2-3, p. 163-217.
RAMUREANU, Pr. Prof. Ioan I., SESAN, Pr. Prof. Milan, BOGODAE, Pr. Prof.
Teodor, Istoria bisericeasca universala, vol.I
Marea Schismă din 1054
Marea schismă - Călăuză canonică: Despre catolicism
CrestinOrtodox.ro
Marea Schismă din 1054 - Cum s-a ajuns acolo? Arhivat în 7 octombrie 2011, la
Wayback Machine., Andreea Lupșor, 6 octombrie 2011, Historia
MAREA SCHISMA DE LA 1054, 12 august 2009, Robert Grig,
CrestinOrtodox.ro
Jean Meyendorff, Schisma și tentativele de unificare, 16 iulie 2012,
CrestinOrtodox.ro
Schisma dintre Rasarit si Apus, 19 aprilie 2007, John Meyendorff,
CrestinOrtodox.ro

Page 22 of 22